de Nicolae Radu

Un cititor grăbit ar putea să creadă că viaţa elevilor de şcoală primară dintr-un sat ascuns între păduri este lipsită de încrânce­nare existenţială, materie primă a construcţiilor literare. Nu este aşa, încleştarea s-a născut în pădure, odată cu basmele şi poveştile, cu zmeii paralei, duşmani declaraţi ai lui Făt-Frumos, şi apoi a intrat în casele oamenilor. În fiecare loc de adunare a oamenilor trăiesc un făt-frumos şi mai mulţi zmei, aşa cum vom vedea din cele ce urmează.

Şcoliţi mai întâi pe izlaz, copiii se întâlnesc la şcoala primară comunală, instituţie specială de învăţătură şi pregătire pentru viaţă. Tot ce se va întâmpla de acum înainte va fi supus unui regim de restricţii, de reguli, de obligaţii şi se va petrece într-un spaţiu limi­tat, orgoliile nu vor mai avea la dispoziţie întinderile poienilor, vor fi obligate să se confrunte în bănci, în sala de clasă şi în curtea şcolii. Aşa cum am spus mai sus, fiecare sat avea izlazul lui şi bine­în­ţeles grupul de copii-păstori, uniţi prin aventuri comune şi prin­tr-un şef de izlaz, pentru că – nu-i aşa? – nu se poate concepe un grup de oameni fără un şef. La şcoală se întâlneau toţi ciobăna­şii satului şi bineînţeles şefii de izlaz, prilej de noi confruntări şi de redistribuire a şefiilor. Succesul din prima zi de şcoală mi-a complicat viaţa, pentru că toţi pretendenţii la întâietate au uitat neînţe­le­gerile dintre ei şi s-au coalizat împotriva mea, devenind dintr‑odată duşmanul tuturor.

Într-un sat, pe atunci comună, de moşteni trufaşi, ambiţiile vechi s-au amestecat cu rivalităţi noi şi cu neînţelegeri ivite la împărţirea moştenirii. Reuşitele unora nu puteau fi înţelese de cei ce credeau mai mult în noroc decât în rezultatele muncii. Copiii nu rămâneau în afara relaţiilor dintre părinţi, mai interveneau şi legă­turile de rudenie şi nu în mică măsură legăturile învăţătorului cu părinţii elevilor, mai ales cu unele mame. Nu ştiam toate aceste subtilităţi pe vremea aceea, nu ştiam, de exemplu, că una dintre colegele mele de clasă era, după guri rele, fiica nerecunoscută legal a lui N.G., o apreciam pentru iuţimea minţii, o şi plăceam, era fru­muşică, argumente insuficiente pentru a-i lăsa locul de premiantă a clasei. Am mai avut şi neşansa de a fi coleg cu fiica cea mică a celui de al doilea învăţător, N.C.-P. (da, tot P.!), care nu mi-a fost o adver­sară serioasă, din motive uşor de înţeles: în capul de păpuşă nu era loc pentru prea multă învăţătură. Neşansa nu-mi venea de la capul de păpuşă, ci de la tatăl ei, nemulţumit de subevaluarea fiicei sale de către cumnatul Nae, cum îi spunea el lui N.G.-P. După o dispută acerbă, N.C. a hotărât să-şi înscrie odrasla în cata­logul şcolii unde învăţător era el însuşi. Pentru a se înţelege mai bine amestecul de şcoli, clase şi învăţători, se impune precizarea că cei doi cumnaţi împărţiseră clasele, astfel că unul avea clasele întâi, a treia, a cincea şi a şaptea, iar celălalt – clasele a doua, a patra şi a şasea, schimbarea făcându-se în fiecare an prin preluarea pe rând a clasei întâi. În realitate, clasele a cincea, a şasea şi a şaptea aveau câte un elev sau niciunul, învăţământul fiind obligatoriu numai până la clasa a patra. Necazul a pornit de la faptul că lui N.C. nu-i revenise clasa întâi în anul când fiica sa cea mică începea şcoala, iar presiunile asupra cumnatului său au rămas fără efect, N.G. jucând rolul de incoruptibil. N.C. şi-a făcut singur dreptate, a înscris fata în catalogul clasei a doua, n-avea cine să-l oprească într-un sat unde elevii, aduşi la scoală cu ajutorul primarului şi al jandarmului, deveneau proprietatea învăţătorului.

Am înşirat toată această poliloghie pentru a face mai uşor de priceput ce s-a întâmplat mai târziu. Dacă am răcit prea tare răb­darea sărmanului cititor, îi cer scuze şi-i promit o rapidă încălzire, prin relatarea unor întâmplări fierbinţi.

În primele două clase, învăţător mi-a fost N.G., dascăl auto­ritar, reputat prin severitate şi imparţialitate, micile derapaje lumeşti, fireşti pentru un bărbat tânăr, bine hrănit, distins, râvnit, nefiind decât excepţiile ce confirmau reputaţia. Bun cunoscător al meto­delor pedagogice, printre care nuiaua de alun ruptă dintr-o vale a raiului, N.G. era foarte apreciat, ca dascăl, de către elevi şi părinţi. Când am trecut însă în clasa a treia, N.G., ofiţer rezervist, a fost mobilizat şi trimis pe front în Rusia, urmând ca de clasele lui să se ocupe fiica mijlocie a preotului Gheorghe C .P. (sic, tot P.!), dom­ni­şoara Mărioara. Dacă adăugăm că şi primarul şi cei câţiva boieri, cum aveau pretenţia să li se spună cei care deţineau peste 20 de hectare de pământ, se numeau tot P., nu facem decât să comple­tăm, cu dovezi irefutabile, o afirmaţie din volumul precedent – Memorie uitată –, aceea că P.-ii, venetici sosiţi pe la începutul veacului al XIX-lea, au devenit bogaţii vechiului sat de moşteni după ce, tăind pădurile, şi-au însuşit abuziv pământul defrişat.

Relaţiile dintre fraţii P., popa Gheorghe şi învăţătorul N.C., erau cele obişnuite între fraţi, nemulţumiţi de împărţirea moştenirii şi mai ales de mejdine, modificate în fiecare an, când de unul, când de celălalt. Popa, mai puţin scandalagiu prin vocaţie, îl evita pe învăţător. Când se întâlneau din întâmplare, îşi aducea aminte că a uitat ceva şi se întorcea din drum, nu auzea sau se făcea că nu aude provocările ironice ale impetuosului său frate. La început, unchiul Nae a curtat-o pe Măria popii, i-a adus-o chiar pe fiica sa în clasa a treia, unde îi era locul, n-a uitat să-i spună nepoatei că i-a adus o elevă eminentă, o premiantă. După două-trei săptămâni însă, când Măria n-a putut să fie de acord cu unchiul şi a notat-o pe vara sa cu note modeste, cele meritate, s-a declanşat conflictul, cei doi fraţi s-au certat ca la uşa cortului, popa probând că nici el nu e străin de vorbele potrivite în astfel de împrejurări. Urmarea a fost că N.C. şi-a luat „eminenta” şi a înscris-o din nou în catalogul jumă­tăţii sale de şcoală. Măria popii, cum i se spunea tinerei noas­tre învăţătoare, rămasă fără premianta impusă de unchiul său, l-a redescoperit pe cel care salvase onoarea şcolii cu doi ani în urmă, i-a redat statutul primit de la generosul inspector şi l-a notat, poate ostentativ, cu cele mai mari note primite vreodată de un elev la Cremănari. Cataloagele, aflate în arhiva şcolii, rămân mărturii certe, de necontrazis. Media obţinută de premiantul Măriei popii în anul şcolar 1942-1943 a fost 9,87 (!), cea mai mare din istoria de până atunci a şcolii.

În anul următor însă, N.C., ajuns între timp şi primar, a preluat abuziv clasa a patra, devenind în acest fel învăţătorul „eminentei” şi nedreptăţitei sale fiice şi, bineînţeles, al celui care avusese curaj s-o concureze.

Tata mi-a atras atenţia că voi avea necazuri cu N.C.

— E om rău, tată, câinos, răzbunător, duce copiii la el acasă, îi pune la muncă, îşi sapă porumbii, culege prunele, curăţă cu ei grajdurile, ca învăţător nu face două parale, o să vezi cum o să te prigonească, acu’ mai e şi primar, că n-au avut pă cine să pună, p‑ăi buni i-a luat la război. Pă el nu l-a luat că şi-a împuşcat degetul arătător, expré l-a împuşcat, să nu-l ia la armată, că nu se poate trage cu puşca fără degetul arătător. D-aia îi zice lumea Ciulei.

Spusele înţeleptului negustor s-au împlini întocmai. N.C. era tot timpul nemulţumit, se supăra din orice, punea întrebări grele ca să poată batjocori:

— Sunteţi nişte proşti, bă, nu ştiţi nimic, îmi bat capu’ degea­ba cu voi, derbedeilor, n-aveţi voi cap de învăţat carte, sapa e pentru voi, coada vacii şi rânitul bălegarului. N-am avut ce face, că nu mi-aş fi dat eu fetele cu voi la şcoală, o să le iau să le duc la oraş, fetele mele nu-s de nasu’ vostru.

Le punea întrebări şi ele răspundeau totdeauna, învăţau răs­punsurile de acasă, copiii ştiau că n-ar fi putut să răspundă din ce auziseră în clasă, pentru că învăţătorul era mai mult la Primărie decât la şcoală. Venea în clasă şi le întreba pe fiicele sale:

— Pe cine să luăm astăzi la cules de prune, care sunt cei mai harnici şi merită? P-ăia proşti îi ducem să rânească bălegarul în grajduri, şi asta e muncă, s-o înveţe, dacă nu pot să facă altceva.

 

Fata cea mare a învăţătorului, domnişoara Filomiţa, numită de tatăl său monitoarea clasei, rânduia pe fiecare după merite, aşa cum le vedea ea pe cei pe care avea necaz îi trimitea la grajduri şi la alte munci grele. Într-o zi, N.G. ne-a dus în pădurea de salcâmi din Dealul Chelarului, a zis că are plan de seminţe de salcâm de la Ocolul Silvic, ne-a pus să ne urcăm până în vârfuri, zicea că acolo erau seminţele mai bune. Cei care n-au vrut au fost batjocoriţi, înju­raţi şi ameninţaţi că nu vor mai fi primiţi la scoală. Bineînţeles că am fost printre cei vizaţi.

Pentru elevii de clasa a patra, obişnuiţi până atunci cu altfel de şcoală, purtarea urâtă a învăţătorului era greu de suportat. N-aveau însă curaj să spună ce gândeau, răbdau şi aşteptau să termine ulti­ma clasa obligatorie, să scape de şcoală.

Batjocorit şi oropsit, n-am mai putut să suport şi într-o zi, când Filomiţa m-a ameninţat cu vătraiul de lemn, cu care tocmai rânduise lemnele în soba de tuci, i-am luat obiectul din mâini şi i l‑am aplicat cu sete pe funduleţ. Copiii, îngroziţi, au fugit din şcoală la Primărie, să-i spună domnului învăţător că Ghiţă a bătut‑o pe domnişoara Filomiţa.

Înţelegând că am intrat într-o mare încurcătură şi ca să evit întâlnirea cu învăţătorul, previzibil contondentă, am deschis fe­reas­tra şi am sărit afară, exact în momentul în care acesta intra pe uşă. N-am mai aşteptat să ascult lecţia de sudălmi şi înjurături, am intrat în curtea bisericii, am trecut prin grădina lui Tomulescu şi m-am oprit în pârâul Milculeştilor. N-am avut curaj să merg acasă, mă aştepta şi acolo o nuia.

Ghemuit lângă un fag bătrân, plângând înăbuşit, m-am între­bat de ce mi se întâmplă numai mie necazuri, de ce nu mă iubesc şi pe mine copiii, de ce mă persecută învăţătorul, n-am ştiut să răspund şi am plâns. Citisem o carte scrisă de un basarabean, nu-i mai ştiu numele, cred că Sabin Velican, cartea se numea Copil străin, mă regăseam în personajul principal al cărţii, un orfan neiubit de nimeni, când citeam mi-a fost milă de bietul băiat, acum nu era nimeni să-i fie milă şi de mine. Eram disperat, când, după ce se înserase şi mă pregăteam să-mi fac un culcuş lângă fag, am auzit-o pe mama strigându-mă. Vocea îi era blândă, chiar caldă, n-am lăsat-o să aştepte, am ieşit din pădure, am văzut că n-are nuia în mână, semn bun, m-am apropiat plângând şi am înţeles că aflase ce mi se întâmplase de la fetele lui Nae al lu’ Trică. Mi-a spus că tata a plecat la N.C., că era foarte supărat pe el şi că o să-l boscă­iască de n-o să-l uite niciodată. M-a luat acasă, mi-a dat să mănânc, m-a asigurat că n-o să mă certe nici tata şi mi-a spus că n-o să mă mai trimită la şcoală. Ultima ştire n-am primit-o cu bucurie, dim­po­trivă, am fost din nou cuprins de disperare, cum să nu mai merg la şcoală, asta nu se poate. Tremuram când a venit şi tata, a zis că s-a certat rău cu Ciulei şi a confirmat ce aflasem de la mama:

— Gata cu şcoala, ai terminat.

Au urmat zile grele, mi-am reluat meseria de păstor de vite, oborul plin mă aştepta, mă sculam de dimineaţă şi plecam, plân­gând, la izlaz, unde nu mai găseam niciun copil. Mă feream
s-o întâlnesc pe Lisandrina, stăteam cu doda Ioana Tomuleasca, pentru că nu mă întreba nimic şi cânta din frunză un cântec frumos, zicea că-i spune „Doina Oltului”. Era aşa de frumos, că‑mi venea să plâng, adică tocmai ce mi se potrivea.

— Dă-o Neaso, dă şcoală, bine că ai scăpat dă ea, mie nu mi‑a plăcut niciodată, nu ştiu ce poate să-ţi placă acolo, te pune să înveţi tot felu’ dă prostii şi dacă nu le ştii te bate cu nuiaua. Lasă că mergem amândoi cu vitele, şi-aşa sunt prea multe şi nu mai puteam singură, încerca să mă consoleze sora mea.

Neaso era un drăcuşor din casa lui Satan, unul căruia îi plăcea să ia tot ce nu convenea oamenilor, cred că locuia pe undeva prin Pădurea Pleşii, pentru că n-am mai auzit să se vorbească de el prin alte părţi. Vecinii Pleşii îi foloseau numele ca să nu-l spună p-al lui taică-su, al lui Dracu’ ăl bătrân, că ăla venea imediat dacă îl chemai.

Norocul, prieten ce nu m-a părăsit la necaz, a sosit de data asta cu trenul, de la Bucureşti. L-a adus fratele cel mare, naşul Gheorghiţă. Un necredincios ar putea să nu fie de acord, „Fugi, domnule, de-aici cu norocu’ tău, nu există noroc, totul este potriveală”. Nu răspund la provocare, degeaba aş face-o, că tot n-aş fi crezut, mai bine spun ce s-a întâmplat şi vă las pe dvs. să alegeţi dacă a fost noroc sau potriveală.

Eram în luna noiembrie, naşul Gheorghiţă, fratele meu, se afla la Bucureşti, la Şcoala de Horticultură de gradul doi, aşa îi spunea, de fapt era o şcoală superioară, fapt confirmat după război prin transformarea în Facultatea de Horticultură. Drumul de la Bucureşti până la Băbeni, cu trenul, era destul de scump pentru punga lui, nu-i dădea mâna să cheltuiască atâţia bani şi n-avea nici‑o treabă anume la Cremănari, a spus că i s-a făcut dor şi a venit pe acasă. N-am şi eu dreptul să mă întreb cum i-a fost dor tocmai când aveam nevoie de el? Mare minune şi întâmplarea asta!

Ajuns acasă, a aflat ce mi s-a întâmplat şi s-a înfuriat:

— Aşa ceva nu se poate, ăsta nu e copil de ţinut la vite, lasă că mă duc eu la N.C.

N-a mai aşteptat să vorbească şi cu tata, s-a dus, dar nu s-a ales decât cu insulte:

— Pleacă, bă, prăpăditule, cu derbedeul tău, ăla nu e bun decât să cureţe grajduri, dacă n-are ce face acasă trimite-l la mine, am vite multe, îi dau să mănânce dacă are grijă de vite şi de grajduri.

Nu s-a lăsat intimidat nici naşul, i-a zis şi el ce trebuia, aşa, să‑şi verse focul. S-a întors acasă cătrănit, niciodată nu l-au mai văzut atât de supărat. A mers la domnul învăţător Tomulescu, veci­nul nostru şi tatăl lui Milică, tovarăş de izlaz, l-a rugat să mă înscrie la şcoala din Bratia Deal, la peste trei kilometri depărtare de casa noastră. Pentru ca mutarea să fie legală, era nevoie, însă, de apro­barea lui N.C. Această condiţie n-a putut fi îndeplinită, N.C. refuzându-mă şi înjurându-mă. Important a fost că am continuat şcoala şi am primit chiar premiul întâi, a fost un premiu de conso­lare, pentru că la şcoala din Cremănari am fost declarat repetent, fiind nevoit să reiau clasa a patra, după ce naşul Gheorghiţă a obţi­nut un transfer excepţional la minister, la Bucureşti. I-a trebuit multă putere de convingere ca să obţină transfer excepţional de la o şcoală la alta, în aceeaşi comună, cei de la minister neînţe­le­gând… de ce nu se înţeleg învăţătorii.

La Bratia Deal am fost primit cu ostilitate, mi se dusese şi acolo vestea de bătăuş, căpos, arţăgos. Iscusinţa şi sprinteneala minţii erau suficiente motive de duşmănie: „Ce se dă ăsta mare, că doar n-o avea două capete?!” Greu de uitat rămâne agresivitatea lui Mitică, băiatul croitorului, avea o plăcere perversă şi sadică să născocească porecle şi insulte, îndemna copiii să nu mă primească la jocuri, să fugă de mine când ieşeam de la şcoală, să mă lase sin­gur pe drumul lung, fără case, dintre Bratia Deal şi Casa împă­rătească. Într-o zi ploioasă a pus-o pe Fila, o fată cu minte mai puţină, să-mi dea brânci într-o baltă. Mulţi dintre foştii colegi de la Bratia Deal au uitat că le făceam temele şcolare, dar au ţinut minte întâmplarea cu balta din curtea scolii, hazlie, după părerea lor.

M-am supus legii, am repetat clasa a patra într-o şcoală unde luasem premiul întâi, am obţinut patalamaua de patru clase pri­mare şi, îndemnat de dl învăţător Tomulescu, m-am pregătit pentru examenul de intrare la Liceul „Alexandru Lahovari” din Rm. Vâlcea. Am citit multe cărţi, tot ce-mi pica în mână, am memorat textul rugăciunii Tatăl nostru în limba franceză, rescris în fonetica românească, am rezolvat tot ce am găsit în culegerile de probleme şi exerciţii, puse la îndemână de învăţător, am plâns, am sperat, am visat, am păscut oile, am continuat să fac şi multe prostii, am cău­tat cuiburi de păsări prin pădure, m-am visat Făt-Frumos din Bolindeţ, m-am războit cu duşmanii, ca Don Quijote, de care am aflat mai târziu, am săpat tranşee şi tunele, am organizat serbări pe izlaz, n-am irosit timpul, l-am umplut cu fapte, cu gânduri, cu proiecte, izbânzi, mai puţine, şi cu multe înfrângeri. Am pus prima mea întâlnire cu şcoala sub deviza „Cine va răbda va fi mântuit”, fără să ştiu, atunci, că împlineam porunca Mântuitorului.

Cititorul grăbit, dispus la evocarea romantică a frăgezimii visă­toare a ierbii şi a ambianţei bucolice, va avea un bun prilej de meditaţie după citirea, în capitolul următor, a noilor păţanii de copil, mai puţin conformist, din satul de moşteni al Cremănarilor.

 

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest