de Nicolae Radu

Ideea că trebuie să învăţ carte, să merg la o şcoală de la oraş mi-a pătruns în minte după ce am citit şi am memorat Abecedarul dăruit, de naşul Gheorghiţă, înainte de a merge la şcoala primară. Era un Abecedar special, pentru copiii de la oraş, diferit de Abece­darul copiilor de la ţară. Pe prima pagină nu era poza regelui Mihai înfigând vârtos plugul în ţarina patriei, nu începea cu o şi i, citite împreună oi, exemplele de folosire a literelor erau alese din lim­bajul orăşenilor, nu al ţăranilor. Copiii din Abecedar erau îmbră­caţi cu haine de la oraş, erau încălţaţi cu pantofi şi aveau şapcă de elev pe cap. După ce naşul mi-a citit Abecedarul de oraş, de la prima la ultima pagină, a fost surprins când a văzut că, urmărind pozele, fără să ştiu nicio literă, am citit şi eu tot Abecedarul, fără nicio greşeală.

— Tu eşti elev de oraş, m-a lăudat naşul.

Înţelegând că este deosebire între elevul de ţară şi cel de oraş, că elevul de oraş este mai sus decât cel de la ţară, m-am văzut îmbrăcat în straie orăşeneşti, m-am imaginat în pielea orăşeanului, nimic nu putea să mă oprească, singurul lucru pe care-l aveam de făcut fiind să învăţ carte. Această judecată, simplă şi sănătoasă, mi‑a fost motivaţie pentru toate eforturile, chiar dacă, mai târziu, termenii judecăţii s-au tot complicat şi s-au modificat prin nume­roase piedici, greu previzibile.

Dorinţa mea nu corespundea însă proiectului conceput de tatăl meu, acesta avea nevoie de ajutor, cumpărase pământ, avea ce să-mi lase moştenire, n-avea încredere în învăţătura de la oraş, unde, spunea el, erau mulţi neisprăviţi. A vrut să-şi pună planul în aplicare după cearta cu Ciulei, s-a băgat ăl mare, ăla a rămas tot cu ideile lui de învăţătură, să-l lase în pace pe ăsta mic, are cu ce să se hărănească, să stea acasă, să-l ajute la muncă, e şi el bătrân, o să aibă nevoie de ajutor. Şi eu şi tatăl meu ştiam că nu ne potriveam la gânduri şi că va veni un timp al confruntării. Iată însă că norocul de care am vorbit mai înainte a ajuns la întâlnire înaintea confrun­tării. L-a adus învăţătorul Mitroi Tomulescu, într-o seară, când s-a oprit în faţa porţii noastre, mizând pe câinii de pază şi avertizare. Întâmplător, dar mai probabil nu, eram acasă atât eu, cât şi tata. Câinii şi-au făcut datoria, cei doi, învăţătorul şi norocul, s-au întâl­nit la poartă şi pentru că învăţătorul n-a vrut să intre, nu era ţuicar, i-a zis lui tata că ar vrea să-i pună o întrebare:

— Am venit să te întreb, nene Ioane, dacă nu vrei să dăm copiii, pe Milică şi pe Nelu, la liceu la Râmnic, i-am duce la aceeaşi gazdă, ei sunt prieteni, se înţeleg şi le place cartea.

Luat prin surprindere, tata n-a ştiut cum să răspundă pe loc, a fost, pentru moment, mulţumit de propunerea dascălului, îl res­pecta pentru că era om deştept, vorbea frumos la serbări şi îl pri­mise pe copil la şcoala din Bratia, când îl dăduse Ciulei afară. Pe de altă parte, nu-i prea convenea că se amesteca în treburile lui. Se aştepta să aibă discuţii cu ăl mare, cu muierea şi cu încăpăţânatul ăsta mic; venirea învăţătorului nu-i pica deloc bine. Ca negustor, ştia că un răspuns nu trebuie dat în grabă, e bine să te gândeşti înainte de a deschide gura. A vrut să câştige timp, i-a spus învăţă­to­rului că îi mulţumeşte că s-a gândit la copil, o să vadă ce o să facă, înţelege că-l povăţuieşte de bine.

— Ştii, nene Ioane, timpul trece, trebuie să mergem la Râmnic să-i înscriem, să scoatem şi acte, de la Primărie actul de naştere, de la popa actul de botez, certificatul de patru clase de la şcoală, o să le fac eu, că tot mă duc pentru Milică, şi-a continuat Tomulescu discursul, nu aştepta să fie refuzat, el venea cu o ofertă bună, nu se putea duce cu ea la mulţi în sat.

— Bine, domnule învăţător, fă-le, eu mă gândeam să-l ţin aca­să, am nevoie de ajutor, da’ dumneata fă-le şi o să mai vedem.

Am luat de bună promisiunea tatei, eram fericit şi mă lăudam peste tot că o să mă duc la liceu, la Râmnic, nu aflasem că nu e bine să te lauzi şi chiar dacă aş fi aflat, tot m-aş fi lăudat, pentru că unele obiceiuri rele nu se învaţă, se primesc de la ursitori, o dată cu celelalte daruri, bune şi rele. Ţăţica Măria nu era deloc mulţu­mită, rămânea singură cu vitele, iar mama nu ştia dacă e mai bine să lase copilul la şcoală, la Râmnic, aşa cum zicea Gheorghiţă, sau să stea acasă, aveau pământ, aveau vite şi nu mai pridideau cu mun­cile. Cu tata nu se putea sta de vorbă, era tot timpul îmbufnat, nimic nu era cum trebuia, se vedea că se frământa şi nu ştia cum să scoată cămaşa, cum se zice despre omul aflat la strâmtoare. Copiii de pe izlaz se uitau curioşi la mine, nu se hotărâseră dacă e bine să mă pizmuiască sau nu, ai lu’ Moatăr mă luau peste picior:

— Ce să cauţi, bă, tu la Râmnic, acolo nu sunt nici oi, nici vaci, poate cumva vreo capră, vezi să nu ţi se urce în spinare. Ha! Ha!

Lisandrina n-a pierdut prilejul să mă şicaneze:

— Te duci la Râmnic, mă, vrei să te faci ţârcovnic? Vezi că o să-ţi ceară să cânţi şi tu habar n-ai. Bă! Ascultă-mă pă mine, nu e Râmnicu’ dă tine, stai aici la coada vacii, că-ţi dă lapte şi face viţel. Ce te faci tu acolo, n-ai cuiburi de păsări, n-ai ţuţeica dă la Ogoare. Ha! Ha! Ha!

Copiii râdeau, bătrânii mustăceau, n-aveam pe nimeni de par­tea mea, tăceam şi ziceam în gând: „Lasă, c-o să vă arăt eu ce o să fac!”

Vara a trecut repede, domnul învăţător s-a dus la oraş, ne-a înscris la liceu, am avut şi noroc, ieşise o lege că nu se mai dă exa­men, îi primea pe toţi, ziceau cei de la Bucureşti că au nevoie de tineri cu carte. Tata se tot codea, se vedea că nu ştia ce să facă, nu‑i venea deloc să ducă băiatul la oraş, era necăjit că n-avusese curaj să-i spună învăţătorului că nu-şi dă copilul la Râmnic. Acum, după ce omul îl scrisese, nu mai putea să-şi ia vorba înapoi, el era negustor, nu cârpă. Tot domnul Tomulescu găsise şi gazdă, la unul Tâmplaru, îl ştia şi tata, că avea o prăvălie de stofe, pe strada Traian, şi o firmă mare, cu un domn de la oraş îmbrăcat la două ace şi un nume potrivit, „La cavalerul elegant”.

Cu o zi înainte de începutul şcolii, domnul învăţător a venit, dis-de-dimineaţă, cu Milică, gata pregătiţi de plecare, mergeau cu căruţa noastră, că Tomulescu avea un singur cal.

— Hai, nene Ioane, să ne grăbim, să-i ducem la gazdă, să ne tocmim cu cocoana, e una grasă şi şchioapă, îi zice Rozica, e ea cam băţoasă, da’ o să ne înţelegem, că n-a găsit alţi copii şi o să ne mai lase din preţ.

Tata nu i-a răspuns, a plecat spre grajdul cailor, mormăind ceva, s-a şi supărat, că a înjurat un cal, n-avea obicei să înjure, nu ştiam ce i-a venit, de fapt bănuiam, dar nu-mi venea să spun. Când să înhame caii, a văzut că un ham avea o curea ruptă, iar a mor­măit, vorbea singur şi deodată, s-a întors la învăţător şi i-a spus pe un ton aspru, neobişnuit când vorbea cu cineva străin de casă:

— Domnule învăţător, nu mai merg, nu dau copilu’ la oraş, îl ţin acasă, am şi eu nevoie de ajutor.

— Asta nu se mai poate, nene Ioane, acum, după ce l-am înscris, după ce ne-am înţeles, matale eşti om serios, nu-ţi iei cuvân­tul înapoi. Şi ar fi şi păcat, n-au mulţi copil ca al dumitale, ăsta o să ajungă om mare, îl duce mintea, a fost unul dintre cei mai buni elevi ai mei.

— Du-te, mă, Ioane, dacă ai promis domnului învăţător, nu poţi să-ţi iei vorba înapoi, lasă, că ne descurcăm noi şi fără el, băgăm pă cineva la vite, a intrat în vorbă şi mama.

Încolţit, tata nu a mai găsit nimic de spus, toţi ştiau vorba lui: „Negustoru’ fără cuvânt nu e negustor, e om dă nimic”. S-a apucat să repare cureaua ruptă, nu era mare lucru, fusese numai un motiv, a înhămat caii, a pus cuferele de lemn cu hăinuţele copiilor în brişcă şi, nervos, a dat bici, puţin cam prea tare, deşi nu-i plăcea să mâne caii cu biciul. Am făcut vreo două ore şi jumătate până la Râmnic, am mers destul de repede, altădată făceam trei ore, cei din căruţă n-au mai găsit nimic de zis până la oraş, caii, atenţionaţi la plecare, n-au mai avut nevoie de alte dovezi că stăpânul e grăbit.

Am ajuns în oraşul Râmnicu-Vâlcea cu un cap plin de iluzii, refăcând, fără să ştiu, drumul popii Radului, căutătorul de har. Tot un har căutam şi eu, dar nu un har preoţesc, destinul meu de ur­maş rătăcise prin istorie şi pierduse urmele moştenirii bisericeşti a înaintaşilor.

Memoria, conştiincioasă ca de obicei, a fotografiat reperele drumului. Am intrat în urbea Vâlcii pe drumul ce urcă pa Valea Oltului dinspre miazăzi spre miazănoapte, drum cunoscut din vechime sub numele de Calea lui Traian, de la împăratul roman venit nu numai să-l biruie pe rebelul rege Decebal, ci şi să înte­meieze rădăcina latină a urmaşilor.

După ce ne-am asigurat că nu vine trenul, cu toate că bariera era ridicată nu puteai fi sigur că ăla care stătea acolo n-a uitat s-o pună, am trecut peste calea ferată şi am luat-o spre munte, până la Râmnic. Pe mâna dreaptă, spre Olt, ne însoţea vegetaţia abun­dentă a Ostrovenilor, o adevărată rezervaţie botanică, unde ne-am completat mai târziu ierbarele. Dintre instituţii, trei erau mai impor­tante în această parte a oraşului: liceul industrial, închisoarea şi Cimitirul „Sfântul Ion”. Casele erau rare şi modeste, cea mai răsărită era o cârciumă semnalată printr-o firmă albastră ca cerul, pe care era desenat un ospătar ducând într-o mână o farfurie abu­rindă şi o carafă cu vin roşu. Pe firmă scria mare, ca să se vadă: „LA MANAFU”. În jurul cârciumii, pe malul drept al râului Olăneşti, se întindea târgul săptămânal, târgul de marţi, cum i se spunea, de la ziua în care avea loc. Pe mâna stângă se ridica Dealul Petrişor, amenajat în timpul iernii pentru practicarea schiului. Ascuns, după deal, se afla satul Înăteştilor, locuit în întregime de romi. Oraşul propriu-zis începea după ce treceai râul Olăneşti, peste podul Vinerii Mari.

Înaintea celui de al Doilea Război Mondial, Râmnicu-Vâlcea era cunoscut cu renumele de oraşul pensionarilor şi al grădinilor cu flori. Principalele obiective, cu statut de locuri de întâlnire şi orientare, erau Cofetăria „La Coana Miţa”, pe Terasă, Librăria „Atanasiu şi Georgescu”, în colţul dintre Terasă şi strada Traian, şi Farmacia „Bejan”, vizavi, pe colţul cu strada ce ducea la Parcul „Zăvoi”, loc de aventuri şi odihnă al vâlcenilor.

Crucificat de cele două artere principale, strada Traian şi bulevardul Tudor Vladimirescu, şi supravegheat de Dealul Capela, oraşul era înnobilat de aşezământul episcopal al Râmnicului şi de şcoli cu bună reputaţie: Liceul de băieţi „Alexandru Lahovari”, liceul de fete, seminarul, liceul comercial şi liceul industrial. Case trainice înconjurate de grădini cu flori completau atmosfera de prosperitate şi de linişte.

 

Domnul învăţător Tomulescu ne-a dus la viitoarea noastră gazdă, pe strada Tabaci, lângă râul Olăneşti, pe partea dinspre oraş. Ajunşi la adresă, a deschis două porţi mari de lemn şi am intrat cu brişca într-o curte pavată cu piatră de râu. Ne-a primit, cu o bucurie cam exaltată, cucoana Rozica, o femeie grasă cu râs sacadat, sănătos, greu de interpretat. Cucoana vorbea tare, ne-a spus că ne aştepta, că a pregătit camera unde o să stea băieţii, le făcuse şi ceva de mâncare, caldă, că venim de la drum şi sigur ne este fomică. Părinţii erau rezervaţi, nu se lăsau înflăcăraţi de vorbă­ria binevoitoare a gazdei, aşteptau să ajungă la pretenţii, unde se pregăteau pentru mai puţină veselie şi îngăduinţă. N-a fost, însă, nevoie de prea multă tocmeală, pretenţiile n-au fost prea mari, coana Rozica avea şi alte planuri, mai avea trei veri ai domnului Ionel, soţul dumneaei, vor dormi cu toţii, că doar sunt două camere, sunt cuminţi şi e mai bine când sunt copii mai mulţi. Nici tata, nici învăţătorul n-au găsit nimic de zis. S-au înţeles să aducă pentru fiecare copil următoarele alimente, lunar: făină – 3 kg, mă­lai – 3 kg, cartofi – 15 kg, prune uscate – 2 kg, fasole – 2 kg, carne – 4 kg, ulei – 1 l, untură – un borcan, ceapă – 2 kg, zahăr – 2 kg, sau miere, gazda oferindu-se să le gătească. Pentru munca ei şi pentru chirie le-a fixat o sumă de bani, nu prea mare, şi toţi au fost mulţumiţi. Fiecare copil aducea şi câte un car de lemne pe lună, pentru gătit şi căldură în timpul iernii.

— Dacă o mai fi nevoie de câte ceva, ne-om mai înţelege noi, a încheiat coana Rozica. Să le lăsaţi bani să cumpere şepci şi să comande matricole, să ştie toţi că sunt elevi de liceu, şi dacă fac prostii le ia numărul şi-i duce la director.

După ce au odihnit şi adăpat caii, cei doi părinţi au plecat, lăsân­du-ne cu ochii înlăcrimaţi. Era prima dată când rămâneam singuri, despărţiţi de părinţi.

 

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest