de Nicolae Radu

Anii de învăţătură la prima „universitate”, cea din izlaz, vor rămâne, pentru tot restul vieţii, cei mai încărcaţi de rod, asemă­nători anilor în care sămânţa bună se întâlneşte cu ţarina mustind de apă, cu lumina şi căldura soarelui şi cu hărnicia plugarului. La „universitatea” din izlaz am aflat de unde ne vin poveştile, cum se înfrăţeşte răbdarea cu cerbicia şi că păcatele nu rămân niciodată nepedepsite. Profesorii „universităţii” erau oameni neşcoliţi, unii nu ştiau alfabetul, cât despre scris, cea mai bună performanţă era semnătura, desenată migălos, cu creionul chimic muiat în salivă. Ştiinţa lor se afla în vorbe de duh grele de înţelesuri şi în oftatul cu rădăcina în inimă, când se aflau în faţa unei cărţi:

— Dacă aş şti şi eu carte, n-aş mai alerga după smintitele ăstea dă oi şi nu mi-ar fi picioarele găurite de mărăcini. Bine a zis cine a zis: „Ai carte, ai parte”.

Am ţinut minte vorbele „profesorului” din izlaz şi mi-am pus în gând să-mi fac o parte din carte. Aşteptam cu mare nerăbdare să-mi vină timpul de şcoală.

 

*

 

La şase ani şi jumătate am schimbat statutul de şef la izlaz cu cel de elev al şcolii din Cremănari-Mijlocu. Aşteptasem, ca toţi cei­lalţi copii de vârsta mea, o înştiinţare de la Primărie pentru a mă prezenta la şcoală. N-am primit-o, m-am supărat şi în prima zi de şcoală m-am dus să cer socoteală. Am împins, cam tare, uşa şcolii şi am dat buzna în clasă. Toţi cei dinăuntru s-au uitat la mine ca la zmeul zmeilor, am fost pentru o clipă descumpănit, era o tăcere neobişnuită pentru un loc unde erau copii. Învăţătorul N.G. m-a privit lung şi m-a luat tare:

— Da’ tu de unde vii, mă, de nu ştii să baţi la uşă când intri şi să dai bună ziua? Ieşi afară!

Puţin speriat de primirea neprietenească a omului, pe genun­chii căruia stătusem de atâtea ori în magazia cu ţuică a tatei, am ieşit din clasă, am stat puţin în faţa uşii închise şi am bătut cu pum­­nul, ca să m-audă. Nu am aşteptat să mi se răspundă, am intrat şi am spus, destul de tare, ca omul care îşi cere un drept al lui:

— Bună ziua! Am şapte ani şi am venit la şcoală.

Omul m-a mai privit o dată, s-a uitat în catalog şi l-a trimis pe Milică, un băiat voinic, frumos şi mintos, numit de învăţător moni­torul clasei, asta am aflat-o mai târziu.

— Du-te, Angheloiule, la primar şi vezi de ce nu l-a trecut şi p-ăsta în catalog, poate n-are vârsta.

Milică m-a luat de braţ şi am plecat la Primărie. Când am ieşit din curtea şcolii, m-am smuls din mâna lui, nu-mi plăcea că mă strân­gea cam tare, l-am oprit şi i-am spus:

— Să nu cumva să spui că n-am şapte ani, că-ţi rup picioarele.

Milică era un băiat voinic, mai mare ca mine, nu cred că într-o confruntare directă aş fi avut vreo şansă, dar mă bazam pe secretul autorităţii, amintit mai sus, şi pe faima cunoscută de tot satul. Băia­tul lui Angheloiu a înţeles ce i-am spus şi a găsit pe loc o rezol­vare echitabilă.

— Păi, dacă e aşa, hai să-i spunem că nu l-am găsit pă primar.

— Treaba ta, spune ce vrei, eu am şapte ani şi gata.

Am mai aşteptat pe marginea şanţului, să treacă timpul, să nu ne prindă că n-am fost la Primărie, şi ne-am întors la şcoală:

— Nu e domnu’ primar, e numai vardistu’, ăla nu ştie, a minţit Milică.

N.G. s-a uitat din nou la mine, se gândea ce să facă, pe alţii îi aducea cu forţa şi eu veneam fără să fiu chemat.

— Zici că ai venit la şcoală?

— Îhî, i-am răspuns apăsat.

— Bă, ţâncule, m-a luat din nou tare învăţătorul, la şcoală vin elevi, nu vin haimanale, uită-te la tine, nespălat, nepieptănat, cu unghiile netăiate, parcă eşti prins pe gârlă, nu vii de la casă de oa­meni, aici se învaţă carte, nu se sparg capete. Du-te înapoi şi când o să ai ţinută de elev, să vii la şcoală. Taică-tu ştie că ai venit?

— Nu, că nu e acasă, e la târg, la Râureni.

— Să vii cu el, a închis vorba N.G., privindu-mă cu dispreţ.

Am mers de-a-ndăratelea, îmi venea să sar la bătaie cu pum­nii, am ieşit din curtea scolii ca un câine bătut, întărâtat, m-a văzut Leana lu’ Răduţoiu, i s-a făcut milă, m-a întrebat cine m-a bătut, nu i-am răspuns, am coborât în gârlă, era un ochi de apă unde ne jucam de-a bărcile, m-am spălat pe mâini, pe faţă, pe picioare, mi‑am sumes izmenele, mi-am udat şi netezit părul, am ros, cât am putut, unghiile. Niciodată nu fusesem mai frumos, acum aveam ţinută de elev şi m-am întors la şcoală. Am bătut din nou în uşă, nu aşa tare ca mai înainte, şi am auzit dinăuntru:

— Intră! Şi am intrat. Uimirea învăţătorului întrecea orice închipuire, se uita la mine altfel, nu mai era dispreţ, era mirare şi chiar puţin respect.

— Stai şi tu într-o bancă, mi-a spus.

Am vrut să-l înghesui pe unul din banca a doua, prima bancă era de fete, ăla m-a împins şi nu m-a lăsat, la fel au făcut cei din banca a treia şi a patra, aşa că am ajuns în banca a cincea, unde era un singur copil, un repetent, îl ştiam, era poreclit Halim din cauza felului în care mânca. Halim nu numai că mi-a făcut loc, dar, înfri­coşat, s-a dus la capătul celălalt al băncii, cât mai departe de mine, acum aveam loc destul, pentru că băncile erau de câte cinci locuri, la nevoie şase.

În recreaţie nu m-a băgat niciun copil în seamă, parcă eram ciumat, lasă că vă arăt eu, mi-am zis şi am stat deoparte. Toţi copiii aveau tăbliţă, n-aveau cărţi, nu veniseră de la judeţ, de caiete nici vorbă, nu se foloseau pe vremea aceea. Eu n-aveam tăbliţă, am vrut să o iau de la un copil, n-a vrut să mi-o dea, a început să plân­gă şi m-a pârât la învăţător, n-a mai fost nevoie să-mi spună nimic, m-am speriat de privirea lui cruntă şi am dat înapoi tăbliţa. Când am plecat de la şcoală, niciunul dintre copiii de pe izlaz n-a vrut să meargă cu mine, lasă că o să vă arăt eu, mi-am zis şi am trecut Valea Bisericii singur, amărât, nu înţelegeam de ce lumea nu se poartă cu mine la fel cu ceilalţi. M-a luat în primire sora mea, ţăţica Măria, cum mă învăţaseră părinţii să-i spun.

— Unde ai fost, mă? Am crezut că eşti cu oile şi când colo, oile erau în obor. Te-am strigat, nimic, a trebuit să mă duc eu cu ele.

— O să te duci mereu, că eu mă duc la şcoală, sunt în clasa întâi.

— Cum să te duci la şcoală, ai numai şase ani şi jumătate.

— Ba am şapte, că m-a primit.

— Mare comedie, cum, te-ai dus singur la şcoală, eu abia aştep­tam să scap dă ea.

— M-am dus, da’ n-am tăbliţă, să-mi dai şi mie o tăbliţă.

S-a suit soru-mea în pod, a zdrăngănit p-acolo, a căutat şi s-a dat jos cu o tăbliţă veche, cam zgâriată, era bună şi aşa, a găsit şi cre­ioa­ne, a mai luat o bucată de pânză în dungi şi mi-a cusut o traistă. Am pus traista de gât şi tăbliţa în traistă şi m-am plimbat prin curte uitându-mă pe drum, doar-doar o trece vreunul să mă vadă; n-a trecut nimeni.

A doua zi, îmbăiat şi frezat de soru-mea, cu izmene curate şi unghii tăiate, am plecat la şcoală, am ajuns înaintea tuturor şi i-am aşteptat la poartă. Copiii se uitau la mine, nu ziceau nimic, ce dacă, le era necaz, ştiam eu, pentru că şi pe izlaz erau mulţi care aveau necaz pe mine, n-o să aibă încotro, tot eu o să fiu ăl mai tare. Am intrat în clasă când a venit învăţătorul, m-am dus în banca a cincea şi m-am aşezat lângă Halim, la coada băncii, n-avea cum să mai fugă de mine, cădea jos de pe bancă. N.G. ne-a spus că o să avem inspecţie, a zis că o să-i întrebe pe cei din clasa a treia ce au de învăţat.

— Să te ridici tu, Bălăşoiule, şi să spui că aţi învăţat triunghiul, dacă vă întreabă ce este un triunghi să spuneţi că poligonul cu trei laturi şi trei unghiuri se numeşte triunghi. Mă, aţi înţeles, ia spune, Lăzăroiule, ce este un triunghi? Bietul Lăzăroiu a lăsat capul în jos şi a tăcut, speriat.

— Spune, bă, sau ai şi uitat?

Copilul a început să plângă, uitându-se la nuiaua din mâna învăţătorului, o nuia de alun binecunoscută de toată clasa. A avut însă noroc, tocmai atunci a oprit la podişca şcolii o maşină Plymouth, marca am aflat-o mai târziu, şi din ea a coborât un domn scund, îmbrăcat într-o haină bleumarin, cu pantofii proaspăt lustruiţi şi un trabuc în colţul gurii.

— A venit, a apucat să zică N.G., a deschis uşa, i-a ieşit în întâmpinare salutându-l cu multă căldură şi un zâmbet neobişnuit la veşnic încruntatul învăţător.

— Bine aţi venit, domnule inspector, vă aşteptam împreună cu copiii.

Au intrat în clasă, copiii s-au ridicat cu toţii în picioare, inti­midaţi, tremurând de frică; oaspetele le-a spus cu o voce de tenor:

— Bună ziua, elevi!

Nu i-a răspuns nimeni, parcă toţi îşi înghiţiseră limbile.

— Ce ziceţi, mă, când intră cineva mare în clasă? Uite, a venit domnul inspector, cum îl salutaţi?

Câteva voci speriate au îngăimat, fiecare pe limba lui:

— Să trăiţi!

Binevoitor, domnul inspector l-a liniştit pe învăţător:

— Sunt timizi, dragă, ce vrei, câţi inspectori au văzut ei până acuma?

— Hai să-i arătam domnului inspector ce ştiţi. Spune, Anghe­loiule, ce aţi avut de învăţat pentru astăzi?

— Triunghiul, domnule învăţător, ne-aţi spus că avem triun­ghiul.

— Şi ce este un triunghi?

De data asta n-a mai primit niciun răspuns, nimeni nu-şi mai aducea aminte ce este un triunghi. O tăcere prevestitoare de furtu­nă s-a aşternut în clasă. Atunci am simţit că a venit vremea mea. M-am ridicat din fundul clasei şi am spus tare, să audă toată lumea:

— Poligonul cu trei laturi şi trei unghiuri este un triunghi.

— Bravo, elev! m-a răsplătit domnul inspector. Da’ tu de ce stai acolo, eşti pedepsit? În ce clasă eşti?

— În a întâia.

— În clasa întâia? Şi de unde ştii tu ce este un triunghi?

— Păi, am răspuns încurcat, a spus domnu’ învăţător mai ’nainte.

— Le-am spus, domnule inspector, dar n-au ţinere de minte, uite că ăsta, care nici nu e la şcoală, i-a făcut de ruşine.

— Cum nu e la şcoală? De ce nu e la şcoală?

— N-are vârsta, domnule inspector, are numai şase ani şi jumătate.

— Să-l înscrii imediat în clasa întâia, să spui că eu am dat ordin.

— Da, domnule inspector, îl înscriu, acuma îl înscriu.

Inspectorul a pus multe întrebări: Cum se numeşte ţara noastră? Cine este conducătorul ţării? La întrebarea asta copiii s-au încurcat. Unii au zis că e mareşalul Antonescu, alţii că e regele Mihai, inspectorul i-a împăcat, le-a spus că sunt amândoi. Purtarea blândă a inspectorului, altfel decât cea a învăţătorului, totdeauna încruntat şi răstit, a deschis minţile şi gurile copiilor, s-a creat o ambianţă de complicitate, favorabilă schimbului de cuvinte şi idei. Inspectorul era un domn, copiii l-au simţit, i-au dăruit domnia lor de prietenie şi până la urmă şi dovezi că erau inteligenţi şi silitori la carte. Păstrez pentru domnul inspector din clasa întâia primară o amintire frumoasă, demnă de a fi resuscitată. S-ar putea să fiu şi subiec­tiv, pentru că vizita s-a terminat pentru mine cu o mare iz­bân­dă. Ultima întrebare pusă de domnul inspector a fost destul de ciudată, nici mai târziu n-am ştiut ce răspuns aştepta cu adevărat.

— Pe cine iubiţi voi cel mai mult? a întrebat respectabilul oaspete.

Copiii au dat multe răspunsuri, dovadă că întrebarea lăsa loc liber de alegere: „Pe tata, pe mama, pe frate-mi-o, pe mama-mare, pe tata-mare, pe domnul învăţător (minţeau!), pe dumneavoastră, pe mareşalul Antonescu, pe regele Mihai…”

— Da’ tu, mă, Prâslea, pe cine iubeşti? m-a întrebat domnul inspector. M-am ridicat în picioare, nu ştiu de ce, aşa mi s-a părut că se cade şi am răspuns:

— Pă Dumnezeu, domnule.

— Bravo, mă! Tu le-ai pus capac la toţi, peste tine nu mai e nimeni. A scos din buzunar un portofel şi din portofel o hârtie de cinci lei, o sumă mare pe vremea aceea, cel puţin pentru mine, şi mi-a dat-o, a venit până în banca a cincea şi cred că drumul lung până în fundul clasei l-a făcut să-i ceară lui N.G.:

— Mută, domnule, elevul ăsta în banca din faţă, să-l vadă toţi, să ia exemplu.

Mutarea s-a făcut pe loc, dar nu în capul băncii, cel ce era aco­lo, un viitor colonel al Armatei române, a ieşit din bancă şi mi‑a făcut loc lângă el. N-a rămas nepedepsit, peste vreo două săptămâni am luat de acasă o lamă de ras veche şi mi-am tăiat buzunarul din partea unde stătea el. După ce am aruncat lama, am descoperit buzunarul tăiat şi i l-am arătat domnului învăţător, degeaba a plâns bietul Nicolae, jurându-se că nu l-a tăiat el, N.G. nu l-a crezut: „Că doar nu şi l-a tăiat singur”, i-a ripostat şi l-a ţinut pe „făptaş” o zi şcolară întreagă în genunchi. Mai greu a fost cu maică-mea.

— Cum să-ţi taie ţie buzunaru’, tu unde erai? Cum de n-ai simţit?

— Suntem înghesuiţi, mămică, acu’ suntem şase în bancă, Ciucă Nicolae e un copil rău, tot timpu’ mă-mpinge, zice că am vrut să-i iau locu’ în capu’ băncii.

— Mare minune, să vă tăiaţi buzunarele, ce prostii învăţaţi voi acolo?

Se uita la mine şi parcă-parcă nu-i venea să creadă. N-am putut să-i înfrunt privirea, am plecat lăsând-o cu bănuielile ei. Târ­ziu, eram student, mi-am adus aminte că am minţit-o şi i-am mărturisit adevărul. Mai târziu, când colonelul Ciucă a venit să mă caute la spital, avea nevoie de o consultaţie medicală, m-am uşurat şi faţă de el şi i-am spus adevărul.

— Mie îmi spui degeaba, eu am ştiut de atunci, mai bine te-ai duce la popă să te spovedeşti, m-a ironizat Nicolae.

— La popă am fost de mult, mai aveam să vin şi la tine, popa m-a iertat, iartă-mă şi tu.

— Te iert, păcătosule, m-a asigurat el, nu pot să uit însă că m‑a ţinut N.G. în genunchi o zi întreagă, mă dor şi-acum genun­chii când mi-aduc aminte.

 

Din ziua inspecţiei am devenit, în mod oficial, elev în clasa întâi, am fost trecut în catalog, la sfârşit, că n-a făcut altul pentru un elev, iar întâlnirea lui N.G. cu tata a fost prilejul cu care am primit porecla de alint „deşteptu’ tatei”, foarte onorabilă din par­tea unui negustor cinstit.

Câtă literatură poate să intre în amintirea primei zile de şcoa­lă? Multă şi puţină, multă pentru că întâmplările povestite au fost trăite, deci adevărate, condiţii suficiente pentru a reţine interesul, puţină pentru că nu sunt convins că potenţialul cititor va găsi destule motivaţii artistice.

 

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest