Memorie resuscitată

de Nicolae Radu

Partea întâi

ÎNTRE RĂZBOAIE

 

Avant-propos

La îndemnul şarpelui, am restituit amintiri aflate în depozite de memorie uitată, greu de reconstituit după ştergerea mărturiilor şi dispariţia martorilor. A fost o muncă grea, asumată în singu­rătate, condiţie necesară pentru un adevăr neinfluenţat de ameste­cul gândurilor, de aşa-zisa gândire colectivă, o noţiune greu de înţeles, o contradicţie între termeni. Rezultatele au fost prezentate într-un op anterior, încheiat cu angajament de continuare. Îmi res­pect promisiunea, voi resuscita portrete de oameni dispăruţi, unele idealizate, altele proscrise, aflate în memoria mijlocită sau nemijlo­cită, intrate în patrimoniul amintirilor. Precizez că termenul de resus­citare se întemeiază pe deplina cunoaştere a înţelesului şi teh­ni­cilor, meseria de reanimator fiind o garanţie greu de contestat. În baza acestei garanţii, depun mărturie că reînsufleţirea unui portret nu este cu nimic mai uşoară decât reluarea bătăilor unei inimi oprite.

Alegerea titlului a fost primul moment de poticnire. Titlul unei cărţi este un instrument de identificare, înscris în registre, un nume obligat să o reprezinte, să dea primele informaţii despre ce‑şi propune autorul să comunice unui eventual cititor. Am fost ten­tat de sintagma Idoli uitaţi, împrumutând de la empiristul Francis Bacon ideea după care amintirile, rămase în spirit ca preju­decăţi, prind rădăcini în raţiunea umană şi se transformă în idoli, zeităţi păstrate de memorie. După deliberări am optat pentru Memo­rie resuscitată, pentru a împăca meseria de reanimator cu vocaţia de memorialist.

Subtitlul Portrete, pentru o carte fără chipuri sau fotografii, păstrează dimensiunea de idoli a prejudecăţilor, dar este şi o sfi­dare a unui beteşug genetic, sunt desenator nepriceput şi daltonist, certat cu verdele sau cu roşul, nu ştiu să aleg, amândouă sunt la fel, obligat să folosesc, în loc de culori, parfumuri, melodii şi cuvinte.

 

Voi inventaria, ca într-un catalog, după criterii subiective, por­trete de oameni nereţinuţi de istorie, o disciplină manipulată şi nedreaptă. Dacă voi fi învinuit de subiectivism impudic, am în vede­re acest păcat, îl chem să mă apere pe strămoşul Cicero, care justifica destăinuirile stânjenitoare prin invocarea neutralităţii hâr­tiei: „Epistula non erubscit” („Hârtia nu roşeşte”). Iar dacă voi fi întrebat pentru cine am scris, am să răspund, cu optimismul naivu­lui: pentru viitorii idoli care-şi aşteaptă resuscitarea.

Din respect pentru cititor, voi trece peste multe amănunte din viaţa personală, iar ca portretist voi fi o prezenţă discretă, dar per­ma­nentă, nu se putea altfel, este întotdeauna nevoie de cel ce ames­tecă nuanţe, ascute creioane, trage cortina, schimbă tablo­u­rile, inventează vinovaţi şi judecători, descântă şi vrăjeşte, profa­nează şi resfinţeşte, cum s-ar putea face atâtea nelegiuiri fără un truditor bun la toate?

Voi plăti pentru păcatele mele, voi fi alături de resuscitaţi, martor umil, desenator-caligraf, scenarist. Şi de această dată voi completa amintirile deteriorate cu roadele imaginaţiei, voi renunţa la întâmplări cu semnificaţii restrânse, mă voi opri la întâmplări reprezentative, unele inventate, însă cu respectarea obligaţiei asu­mate de a spune adevărul meu, diferit câteodată de adevărul altora. Paradoxul adevărului diferit despre aceeaşi realitate, dacă nu e un banal subiectivism, se subordonează, ca toate paradoxurile, unor legi formulate de abia în secolul al XIX-lea, ca să-i consoleze pe urmaşii lui Zenon din Eleea, obsedaţi de limitele gândirii logice. Amănunte se pot găsi la Cantor, la Zermelo, la Russell şi la alţii.

Misterul va face loc încrâncenării existenţiale, memoria va plăti bir amintirilor viguroase şi persistente. Literatura nu va fi uitată, va fi chemată cu alaiul ei de grămătici, novatori, demolatori, veleitari, impostori, toţi îşi vor găsi loc de muncă, vor fi invitaţi să binecuvânteze sau să blesteme. Întâlnirile cu Duhul Sfânt vor fi mai rare în veacul amintirilor resuscitate, veac dominat de idolul tribal al perversiunii, în care visul a devenit coşmar, câteodată delir, iar minţile manipulate s-au rătăcit.

 

Pe drumurile pustii, abandonate, ale creierului circulă resturi de amintiri, reflectate de memorie într-o oglindă virtuală, ca toate oglinzile, dacă virtual se cheamă ceea ce vezi şi nu poţi să atingi, ceea ce este şi nu este. Le opresc o clipă, le măsor puterea de repre­zentare şi-mi evaluez dreptul de resuscitare sau de sacrificiu. Truda mea cea nouă este complet diferită, amintirile îmi aparţin, sunt răspunzător de soarta lor, spre deosebire de vieţile reîn­su­fleţite, faţă de care datoria mea se încheia o dată cu reluarea bătă­i­lor inimii şi deschiderea ochilor.

 


Copilul războiului

Războaiele încep cu urale şi se termină cu vaiete, orfani, copii din flori, văduve, infirmi. Câştigă războiul cei care rămân în viaţă, morţii se mulţumesc, în cele mai norocoase cazuri, cu nume de străzi.

Ion al lu’ Ion al lu’ Ghiţă al Popii Radului s-a întors în sat după şapte ani de armată. A urât războiul, nu se putea altfel, cum să-ţi placă uciderea unor bieţi nevinovaţi, când auzea că se vorbeşte despre eroi căzuţi pe front întorcea capul, aşa cum face orice om când aude o vorbă de ocară. Povestea puţine întâmplări din război: pierderea celui mai bun camarad, plecat voluntar într-o patrulă din care nu s-a mai întors, şi glontele tras, cu ochii închişi, într-un cal muribund.

— N-am tras în nemţi, trăgeam în sus, de ce să omor nişte amărâţi ca şi mine, luaţi de lângă neveste şi copii, obligaţi să împuşte sau să fie împuşcaţi, d-aia m-a ajutat Dumnezeu să câştig războiul, adică să mă întorc la casa şi la muierea mea.

La exact şapte ani de când plecase, tot într-o toamnă, a împins poarta cea mică, pentru oameni, încet, să-i audă scârţâitul de bun venit, a închis-o şi a mai deschis-o o dată, cu nădejdea că-l va auzi cineva şi-i va ieşi în întâmpinare. În faţa uşii a tuşit, degea­ba, n-a primit niciun semn că a fost auzit. A intrat în casă, a văzut‑o pe nevastă-sa, ghemuită într-un colţ al patului, legăna o albie mică din care i-au zâmbit doi ochi verzi, bucuroşi să vadă un oaspete. De la celălalt capăt al patului îl priveau alţi doi ochi, negri, speriaţi, i-a recunoscut, erau ai Miticăi, fetiţa lui, lăsată la plecare în albia ocupată acum de ochii verzi. Ioana a ridicat pe furiş ochii, privirile s-au întâlnit o clipă, suficient ca să înţeleagă că omul era prea mulţu­mit că a ajuns acasă şi n-avea chef să mai pună întrebări.

Şi-a scos raniţa de soldat, a atârnat puşca în cui, o luase cu el, i-o dăduse sergentul pentru că avusese încredere că n-o să facă prostii, să împuşte pe vreunul pentru că se ţinuse cu muierea lui cât a fost plecat, aşa îi spusese. Din tot plutonul, numai el şi încă doi camarazi plecaseră cu puşcă. S-a aşezat pe laviţă, lângă sobă.

Când ajunsese în gară la Băbeni, o luase prin vărzărie, pe pote­ca dreaptă spre pod, nu văzuse că plouă, poate nici nu ploua, abia când era pe la Rudari, în luncă, şi-a dat seama că era ud leoarcă, îi intrase apa sub cămaşă, îi curgea în pantaloni, se strân­gea în bocancii îngreunaţi de noroiul potecii, lipit de talpă în mai multe straturi. Pe potecă zâmbise la gândul că duce mai mult noroi decât bocanci, dar ce mai conta, se întorcea acasă, era obişnuit cu greutăţile, au fost şi marşurile bune la ceva.

Nu i-a fost greu să înţeleagă, auzise la armată multe poveşti, văzuse multe, nu se gândise că i s-ar putea întâmpla chiar lui, acum, că i se întâmplase, de ce să-şi mai bată capul, că tot nu avea ce să mai facă, bucuria că a ajuns acasă era prea mare, de ce s-o strice cu întrebări fără rost? I-a zâmbit Miticăi şi a vrut s-o ia în braţe, s-o sărute, fata s-a ferit, îi era frică, a lăsat-o în pace. I-a zâm­bit şi celui din leagăn şi a primit un răspuns de copil fericit. L‑a mângâiat, copilul a râs, s-au înţeles repede, ca doi camarazi.

— Ajută-mă să scot bocancii, i-a zis Ioanei, cu o voce din care nu se înţelegea supărare. Femeia s-a apropiat încet, tremura, a apucat un bocanc, a tras, nu reuşea, îi alunecau mâinile, s-a mânjit de noroi, nu mai conta, a tras cu nădejde, bine că a reuşit să-l tragă, a trecut la al doilea bocanc, pe ăla l-a scos mai repede, învăţase cum trebuia să facă. A desfăcut şi obielele, nu mai erau bune de nimic, se înnodaseră, picioarele mari şi reci rămăseseră goale în bocanci. A luat apă caldă din tuciul de pe plită, a început să şteargă noroiul şi să spele picioarele. Bărbatul s-a lăsat îngrijit, spălat, frecat, şters cu o cârpă caldă, se vedea pe faţa lui că este mul­ţumit, simţea căldura cum urcă în trupul rebegit. A privit în jur, era la casa lui, măsuţa cu trei picioare, joasă, era aşezată în mijlocul casei, cu strachina de pământ şi lingura de lemn, în aşteptarea unui oaspete.

— Dă-mi şi mie ceva să mănânc, i-a zis Ioanei.

Femeia i-a umplut strachina cu ciorbă de fasole din oala de pe plită, a adăugat şi câteva jumări dintr-o garniţă, aşa, ca să dea gust mai bun ciorbei, a pus pe masă şi o ceapă de apă.

— Da’ o bucată de turtă nu ai? Mi-e dor de turtă, la armată ne dădea pâine, neagră şi veche, o mestecai dă foame şi nu-ţi venea s‑o înghiţi, că se oprea ca un bolovan în capu’ pieptului.

I-a adus şi turtă, era cam veche, dar tot era mai bună decât pâinea de pe front. A spart ceapa, a sărat-o, îi lăsa gura apă, însă tot mai lipsea ceva:

— N-ai şi tu un rachiu? a întrebat.

A adus o ceaşcă, însă era goală, şi-a adus aminte că nevastă-sa nu scotea ţuică din butoi, nu punea ţuică în gură, aşa învăţase de la tat-so, a dat din cap a înţelegere, s-a îndreptat spre temnic, a văzut că butoiul era plin şi s-a bucurat. A scos cu tâlvul ţuică, a umplut ceaşca, a dat-o pe gât, apoi a umplut-o încă o dată şi a luat-o cu el. A început masa cu ceapa şi turta, mergeau bine cu ţuică, apoi a mâncat şi ciorba de fasole, a mai cerut o strachină, că era tare bună, dreasă cu untură, cu cimbru şi cu jumări. Nu s-a mai gândit la altceva, era acasă, scăpase din război, ce mulţumire putea să fie mai mare? S-a întors la Mitica şi a întrebat-o:

— Te-au dat la şcoală?

— Îhî, sunt în clasa a doua, i-a răspuns fata, se vedea că i-a trecut sperietura.

— Şi-ţi place cartea?

Fata nu avusese niciodată o carte, avea numai o tăbliţă şi un condei, de unde să ştie dacă-i place cartea? Nu i-a răspuns, pentru că nu ştia ce să spună, Ion a înţeles că nu prea îi place, a lăsat-o în pace, o să vază el mai târziu.

— Pă el cum îl cheamă? a întrebat-o arătând spre leagăn.

— Dumitru, i-a răspuns repede fata, e tare cuminte.

— Să vede, n-a zis nimic de când am venit, dar nu puteaţi să-i puneţi alt nume, tu Dumitra, el Dumitru, aţi umplut casa dă Dumitri.

— Aşa a vrut naşu’ Dumitru, el i-a pus numele, da’ acu’ a plecat la Dobrogea, i-au dat pământ acolo.

— Bine a făcut, că p-aici e sărăcie, pă dealurile ăstea nu cresc decât pruni, s-a umplut satu’ dă beţivani, că nu mai au cui să vândă ţuica, n-au oamenii bani. S-a uitat şi la Ioana, îi ocolea privirea, a lăsat-o în pace, n-avea rost s-o mai întrebe, nici nu voia să ştie prea multe, la ce i-ar fi folosit? Scăpase cu viaţă din război, era obosit, moleşit, mai bine se culcă, o să mai vază el ce are de făcut A dor­mit până a doua zi, nu mai ştia dacă a visat ceva, ba parcă a visat că era pe front, că veniseră nişte nemţi, prostii, cum să vină nem­ţii? Ăia trăgeau dă departe, nu-i vedeai, auzeai numai gloanţele. Când s-a trezit, a fost aşa de mulţumit că este acasă, cu nevasta, cu copiii, ce dacă unu’ nu e al lui, ce vină are el, de ce să mai caute acum vinovaţi? S-a ridicat în capul oaselor, nu era nimeni în casă, ba nu, era Dumitru, ia să-l întreb pă el cum a fost, o vrea să-mi spună sau n-o fi ştiind nici el? N-a aflat, bineînţeles, nimic, copilul se uita la el cu ochii lui mari, curioşi, întrebători:

— Nici eu nu ştiu, băiete, ce e cu noi, de ce ne-au lăsat singuri, şi pă mine mă rod nişte gânduri, când o să ştiu o să-ţi spui, aşa, ca între bărbaţi.

N-a aflat mai nimic, nici n-a întrebat, nici nu i-au spus, toţi ai casei lăsau capul în jos când se întâlneau, parcă aşteptau tot de la el un răspuns. „N-am să-i întreb nici eu”, şi-a zis şi s-a ţinut de cuvânt. Nu ieşea din curte, îşi făcea de lucru la ocolul vitelor, la maga­zie, a îndreptat un gard, erau multe de făcut, se vedea că lip­sise mână de bărbat.

Îi treceau multe prin cap, se întreba cum s-a petrecut fapta, Ioana era ruşinoasă, aşa o învăţase taică-so, nu putea s-o vadă înhăi­tându-se cu un bărbat, să râdă lumea de ea, îşi zicea că dacă trăia Ilinca nu s-ar fi putut întâmpla aşa ceva, ar fi putut să-l întrebe p-ăl bătrân, da’ îi era ruşine, ăluia nu-i plăcea să vorbească despre lucruri de ocară şi femei. Se ferea să dea ochii cu vecinele. Când vedea că trec pe dinaintea porţii şi-l caută cu privirea, întor­cea spatele. Lisandrina încercase odată să intre în vorbă cu el, n‑avusese noroc, o repezise, îi spusese răstit să aibă grijă de vite că i-au stricat gardul şi intră în grădină.

— Da’ ce, mă, numai vitele mele trec pă drum, dă ce te legi dă mine, că nu ţi-am făcut nimic, i-a răspuns cu ţâfnă bârfitoarea.

A urmat un schimb scurt de înjurături, iar Lisandrina a rămas cu intrigile în cerul gurii. A mai încercat şi vară-sa Miţa, a lu’ Trică, să-i spună ceva, însă Ion n-a lăsat-o să vorbească, a repezit-o şi pe ea, a întrebat-o dacă mai ţine minte numărul bărbaţilor cu care s-a înhăitat, n-a mai aşteptat răspunsul, a plecat, n-a vrut să audă ce avea Miţa să-i spună.

După câteva zile de la întoarcere n-a mai avut răbdare, s-a dus peste Ioana când a plecat fata la şcoală. Femeia plângea înfundat, i-a făcut loc şi s-au împreunat repede, nu se putea altfel, el era prea stătut. Au rămas apoi unul lângă altul, ea tremurând, el liniştit.

A fost o toamnă ploioasă, nu-ţi venea să ieşi din casă, spre norocul lui, că n-avea poftă de bârfe şi intrigi. La îndemnul ălui bătrân, a luat-o într-o seară pe Ioana, s-au dus la socri, a fost un sfat bun, înţelegerea cu nevastă-sa a fost din ce în ce mai bună. Nici acolo n-a deschis vorba de copil, de parcă n-ar fi fost.

 

Treci prin faţa unei case de oameni, vezi că iese fum pe coş, te latră câinele dacă te opreşti, n-ai nimic de spus sau nu ştii dacă e bine să spui ce ai avea de zis, mergi mai departe fără să te întrebi ce fac cei din casă, dacă se înţeleg bine sau se ceartă, dacă au ce pune pe masă şi copiii le sunt sănătoşi. Omul nu te cheamă în curte sau în casă decât dacă ai venit cu o treabă sau dacă are ceva să-ţi spună. Obiceiul satului îl apăra pe Ion de cei care voiau să-i iscodească sufletul, de fapt să i-l amărască. De când nu mai avea cârciumă, nici la ăl bătrân nu mai veneau oamenii, se respecta şi porunca Ilincăi: „Nu-ţi pune în cârd cu toţi nătărăii, ţine-i la poartă, spune-le că ai treabă”.

 

Imaginaţia refuză ajutorul unei restituiri amănunţite a întâm­plărilor din casa unde fusese adus pe lume Dumitru, se pare că nici copilul nu se simţea prea bine, nu reuşea să-i ţină pe ai casei lângă copăiţa în care era înfăşat, se plictisea, s-a zbătut, a încercat să-i caute, n-avea destulă putere şi a căzut din pat, a căzut rău, moaşa Despa a spus că şi-a rupt şira spinării, o fi plâns, sărmanul, nu l-a auzit nimeni, erau plecaţi, când s-au întors l-au găsit întins lângă pat, ochii lui mari, nelămuriţi, îl urmăreau pe Ion, îi cereau ajutor. Omul l-a luat în braţe, i se părea că-i alină suferinţa, s-ar putea spune că împlineau porunca Mântuitorului, îşi dăruiau unul altuia iubire. Pe vremea aceea nu erau nici doctori, nici spitale prin apro­piere, au chemat-o pe moaşa Despa, femeia a făcut tot ce a ştiut, n-a mai reuşit să-l scape. L-au plâns cu toţii, şi Ion a plâns, cu lacrimi multe, scăldate în durere, şi l-au înmormântat lângă Ilinca, nu ştiu dacă au făcut bine, dar aşa au făcut. Au venit la înmor­mân­tare numai câţiva pomanagii, ăia treceau în fiecare zi pe la cimitir, să vadă cine a mai murit, alţi oameni n-au ştiut, că nu le-a spus nimeni.

Gura lumii s-a mai domolit, chiar şi bârfitoarele şi-au luat un răgaz.

 

Ăl bătrân luase o ţiitoare, pe Dumitra lu’ Predică, rămăsese şi ea văduvă cu doi copii, femeia o ajuta pe Ilinca, era cinstită şi har­nică, avea încredere s-o lase singură, nu punea mâna, nu ducea vorba, era, cum se spune, de-a casei. După moartea Ilincăi a rămas cu toate pe cap, gospodăria era grea, erau vite, păsări, porci, tre­buri multe, n-a fost nevoie să-i spună ce are de făcut, ea ştia toate rosturile. Acasă n-avea de niciunele, erau săraci, şi colac peste pupă­ză, Predică damblagise de prea multă muncă, aşa se spunea, copiii, mânaţi de nevoie, plecaseră, munceau pe unde puteau, ăl mare, Gheorghe, plecase chiar la Bucureşti, vindea zarzavaturi prin pieţe. Dumitra se aciuase pe lângă Ilinca şi Ion Mogodel, pleca dimineaţa şi venea seara cu de mâncare pentru bărbatu-so, îl spăla, îl schimba, într-un cuvânt, avea grijă de el.

Bietul Predică, un om cumsecade, cinstit şi harnic până dăduse boala peste el, stătea singur în casă, mai trecea să-l vadă, să-i aducă apă o vecină, o rugase Dumitra, ar fi fost bine dacă ar fi făcut numai atât, însă femeia, ca multe femei, o vorbea de rău pe Dumitra după ce murise Ilinca, îi spunea vrute şi nevrute, ba că Dumitra lipsea cam mult de acasă, ba că lumea vorbeşte că s-ar ţine cu Mogodel, că prea stă mult pe la el şi alte prostii, bârfe muiereşti. N-a fost greu să-i bage în cap bietului damblagiu că-l înşală muierea, să-i învenineze sufletul. Când sărmana femeie ajungea seara, moartă de oboseală, bărbatul o primea cu gură mare.

— Unde-ai stat până acu’, fă, curva dracu’, eu mă perpelesc în pat toată ziua, n-are cine să-mi dea o cană cu apă şi tu, dăstră­bălato, te hinghereşţi cu Mogodel, lua-v-ar dracu’ pă amândoi. Fă, să ştii că într-o zi o să te bat, o să te las lată, să te saturi de bărbaţi, când ţi-oi da una, uite aşa o să dau, şi lovea cu dosul palmei pere­tele de lângă pat, de cădea tencuiala, se făcuse gaură în perete. Iar dosul palmei era o rană deschisă.

— Da’ astâmpără-te, mă, odată, nu mai da în perete, nu vezi că ai făcut bubă, ia aici şi mâncă ceva, că ţi-o fi foame, îl liniştea femeia, oblojindu-i rana.

Omul se mai uita odată la ea cu ochii înlăcrimaţi de durere şi mânca ce-i adusese muierea. Ar fi putut să o lovească şi pe ea, că nu se ferea, dar nu i-a făcut niciodată vreun rău. După ce termina de mâncat, o întreba ce mai este prin sat, era curios, voia să ştie cât mai multe, uita ce spusese mai înainte. De fapt, nu uita, dar îşi zicea că a făcut ce trebuia, avea şi el nevoie să se răcorească.

Într-o toamnă s-a îmbolnăvit rău, avea fierbinţeli, tuşea, Dumitra a stat lângă el, a chemat-o pe moaşa Despa să-i descânte, să-i pună cataplasme cu muşeţel şi alte ierburi, l-a îngrijit cum a putut mai bine, dar n-a avut ce să-i mai facă, îi venise sfârşitul şi omul s-a prăpădit cu sufletul împăcat, avusese parte de muiere ca lumea. L-a îngropat creştineşte, a ajutat-o Ion Mogodel, că erau săraci, n-aveau de niciunele. După ce i-a făcut pomenile, s-a mutat la Ion, i-a spus el să rămână şi ea a rămas. N-a mai zis nimeni nimic, nici vecina şi nici Lisandrina, că oricum „Dumitra e mai cumse­cade ca Ilinca, Dumnezeu să-i vadă păcatele, că era tare a dracului”.

Ion, ăl mic, a găsit-o acolo, a fost mulţumit pentru ăl bătrân, i-ar fi fost greu fără muiere şi Dumitra era tocmai ce-i trebuia, se înţelegea bine cu Ioana lui, avea grijă de Mitica şi de cel din leagăn. De la Dumitra Predicioaia a mai aflat unele lucruri:

— Au fost vremuri grele şi pă la noi, au venit nemţii, au luat ce mai aveau oamenii prin hambare, au rechiziţionat caii şi căruţele, au luat şi căruţa cu iapa voastră, le-a obligat pe muieri să ducă ce aveau prin case la Jiblea, la plasă, le-au mai şi spurcat blestemaţii, le-au lăsat grele.

 

Negustor

Asta a fost tot ce a aflat Ion, fără să întrebe nimic, ştia şi el cum era pe front, militarii sunt oameni tineri, greu de înfrânat când văd muieri, se încălzesc repede, că şi ele sunt dornice de băr­bat, sângele se înfierbântă şi nu te mai gândeşti, nici el nu fusese uşă de biserică, cine ştie, poate că vreunul o fi crescând p-acolo prin Moldova vreun prunc de-al lui. În ţările româneşti, pustiite de năvălitori, mulţi copii nu şi-au cunoscut taţii, aşa a fost să fie, ce vină au copiii, viaţa merge înainte, totul e dat de la Dumnezeu, nu poţi să I te opui, ştie El mai bine de ce face aşa cum face. Norocul de a se fi întors la casa lui, cu toate că avea şi el păcate, trebuia plătit cu ceva.

După ce a venit din război, ăl bătrân a făcut ce trebuia să facă de mult, l-a înfiat cu acte, i-a dat numele lui, al tatălui şi bunicului, aşa cum lăsase cu vorbă de moarte Ghiţă al Popii. A devenit Ion-Ion-Ghiţă-Popa Radu, dar toţi i-au spus Ion Ghiţă, le era greu să înşire toţi morţii, ca la pomelnic.

Au fost vremuri grele după război, lumea era săracă, ce se agonisise mai înainte fusese rechiziţionat sau luat de nemţi, au mai fost şi anii de secetă, prăvăliile s-au închis, ţuica nu se mai vindea, n-aveau oamenii bani, s-a trăit greu, s-a răbdat de foame, în cărţile de istorie nu se scrie tot, au fost unii care au profitat, dar cei mai mulţi au suferit. Aveau două pogoane de pământ, asta era tot ce aveau, când nu ploua nu luau mai nimic de pe câmp, Ion a fost nevoit să meargă la sapă la ăi cu pământ mai mult. Acolo i s-a hotărât soarta într-o zi, când Ioana, fata mijlocie a Lisandrinei, gură mare ca mă-sa, l-a luat în primire:

— Dă ce vii mă târziu la sapă, ce, stai la curu’ Ioanei să nu-ţi mai facă un plod cu careva? Bă, dacă vrea ea, ţi-l face şi cu tine în pat, cu tac-to Ion ţi-l face, c-am auzit că-l ţin curelele şi-i merge scula. Ha, ha, ha.

S-a oprit din săpat, s-a uitat la ea, a pus sapa deoparte să nu-l pună dracul să dea cu sapa, a luat-o de păr, îi era silă, că avea un păr slinos, mirosea a gaz, avea păduchi prăpădita, a măturat brazda cu ea, aşa spunea când povestea cum a fost. Ţipa Ioana ca din gură de şarpe, dar nimeni nu i-a sărit în ajutor, poate şi pentru că pe mulţi îi scârbise cu gura ei spurcată. După ce a chirăit-o bine, a plecat fără să spună nimic, a lăsat sapa pe brazdă, nu i-a mai tre­buit, că de atunci nu s-a mai dus niciodată la sapă.

— Şi-acu’ ce-ai să faci? N-aveţi bani nici dă gaz, vă culcaţi cu găinile ca să nu aprindeţi lampa, l-a întrebat ăl bătrân. Mai bine te făceai că n-o auzi, ştie toată lumea că are gura spurcată, haznaua satului, nu alta. N-ai decât să te duci la Gogu Corbeanu, să te ia argat, să-i duci vitele de la un târg la altu’. Dacă strângi ceva parale te apuci de negustorie, da’ vezi că ăla e hapsân, zgârcit rău, şi nu prea se ţine dă vorbă.

Nu-i venea să se ducă la Gogu, ştia că e viclean şi mai era şi vară-sa Floarea, nevasta lui Gogu, o acritură de muiere, îi plăcea să se bage în toate bârfele, dar n-a avut încotro, s-a dus şi l-a întrebat dacă are nevoie de ajutor. Gogu s-a uitat la el cu ochii lui şireţi şi a chemat-o pe Floarea:

 

— Ce zici, Floareo, îl băgăm pe văru-to argat la vite, ai încre­dere în el?

— Încredere aş avea, da’ nu ştiu dacă o să-i placă lui munca, nu e uşor să duci vitele atâta drum, de la Târgu-Jiu, de la Drăgă­şani, de la Câmpu-Mare până la Râmnic sau la Sibiu, Ion e cam fudul, căpăţânos, samănă cu Ilinca, ea l-a crescut. Ce-ai avut, mă, cu Ioana Lisandrinei? Am auzit că ai tăvălit brazda cu ea.

Ion nu i-a răspuns, i-a aruncat o privire tăioasă şi s-a întors la Gogu:

— Ai nevoie sau n-ai?

— Hai, mă, să încercăm, om vedea dacă ne înţelegem, dacă îţi convine, vino mâine dimineaţă, plecăm la Horezu să luăm nişte vite. Vrei să vii cu mâncarea mea sau îţi iei mâncare în traistă? Eu dau şi băutură.

— Iau mâncare în traistă. Auzise el cum e cu mâncarea lui Gogu, făceau foamea, le dădea o ţuică proastă, mai mult le lua min­ţile, îi mai înşela, nu se alegeau cu mai nimic.

A doua zi, cu noaptea în cap, a fost la poarta lui Gogu, a aşteptat până s-a trezit boierul, aşa pretindea să i se spună, au mai venit doi băieţi şi au plecat pe Valea Popii spre Băbeni, pe drumul cel mai drept. Gogu venea mai târziu cu şareta, se întâlneau la Horezu, în piaţa de vite. Au avut noroc, aveau muşteriu de vite la Râmnic, nu trebuiau să meargă la Sibiu sau la Piteşti. Gogu a fost tot timpul cu ochii pe el, n-a fost greu să-şi dea seama, dar nici Ion nu s-a lăsat, a avut grijă să nu-i găsească nicio hibă. Când s-au întors, Floarea a ţinut să-i spună că bărbatu-so a fost mulţu­mit, că o să-l mai ia şi altă dată. Ion n-a mai aşteptat să-l cheme, s‑a dus la Bercioiu, la alt negustor, la Voinescu, un mare şnapan, numai că ăluia îi plăceau chefurile şi muierile, când câştiga bine se îmbăta, deschidea chimirul şi da în dreapta şi în stânga. Câteodată mai dădea şi cu pumnul sau cu parul, dacă învăţai să primeşti nu ieşeai aşa de rău.

Ion punea banii deoparte, nu-i dădea pe băutură ca alţii, aşa că după mai multe drumuri a putut să cumpere şi el două-trei vite, le ducea cu turma şi le vindea separat, banii intrau în punga lui. Ăl bătrân l-a povăţuit să se ducă la Bebeşel, un negustor din Băbeni, peste Olt, să ia bani cu împrumut, să facă negustorie pe cont propriu; să-i ia şi pe Vlăduleşti, pe Ion şi pe Leană, sunt harnici, nu le place băutura, erau şi rude, din partea lui taică-său. S-a dovedit, ca de obicei, că lui Ion Mogodel îi mergea mintea, Bebeşel auzise de el, îl ştia şi pe ăl bătrân, l-a primit cu prietenie.

— Mă, Ioane, uite, eu îţi dau banii, da’ să-mi spui când mi-i aduci, peste o lună e bine?

— E bine, boierule, într-o lună mă lămuresc dacă pot să fac ceva.

După exact o lună s-a prezentat la Bebeşel.

— Ai venit, Ioane?

— Am venit, boierule, cum ai zis, cum ne-a fost înţelegerea.

— Ai făcut, mă, şi tu măcar vreo afacere? Ţi-a rămas şi ţie ceva?

— Mi-a rămas, boierule, nu mult, da’ mi-a rămas.

— Uite, Ioane, îţi mai las banii o lună, da’ să nu uiţi termenu’, să fii om de cuvânt.

— Nu uit, boierule, şi îţi mulţam frumos, că tomnai aveam nişte vite de cumpărat şi nu-mi ajungeau banii.

După exact încă o lună s-a prezentat la Bebeşel.

— Ai venit, Ioane?

— Am venit, boierule.

— Şi nu mai ai nevoie de bani?

— Nu, boierule, docamdată îmi ajunge, mi-am făcut şi eu un capital, nu mare, da’ mi-ajunge. Să-mi spui cât trebuie să-ţi dau pentru împrumut.

— Nimic, Ioane, nu-ţi iau nimic, mie îmi place să ajut băieţi tineri, harnici şi serioşi.

— Mulţam frumos, boierule, dacă o să-mi meargă negustoria o să vin să-ţi spun, să-mi plătesc dobânda.

Şi-au strâns mâinile, mulţumit fiecare unul de celălalt.

I-a mers cu negustoria de vite, s-a înţeles bine cu ai lui Vlădulescu, erau verii lui după tată, sângele se subţiază când trece de frăţie, curge mai repede prin vine, tot omul ştie că dacă ames­teci sângele fraţilor nu e bine. Parabola biblică a fratelui ucigaş, Cain, poate fi dezlegată şi ca înţeles de nepotrivire a sângelui fră­ţesc; în schimb, amestecul sângelui între veri, prin căsătorie, este nu numai posibil, ci chiar recomandat de unele religii, din dorinţa de a păstra puritatea rasei, nu ştiu dacă e bine, dar aşa este. Vorbe­le de mai sus nu trebuie să îndemne la păcat cu gândul, când vor­bim de amestecul sângelui ne gândim la toate legăturile dintre oameni, de inimă, de suflet, de interese, toate sunt păstrate în sân­ge, istoria nu face decât să le despletească şi să le înnoade în mo­de­le noi.

Negustorilor de vite li se mai spune şi geambaşi, sau samsari, ei nu sunt simpli negustori, ci negustori de vite, îndrăzneţi, price­puţi, şireţi, vicleni, la nevoie chiar furăcioşi. Americanii din Vestul Sălbatic le spun cowboy, un nume încărcat de admiraţie şi respect. În realitate, prestigiul şi admiraţia se câştigă printr-o muncă grea, deplasarea, îmblânzirea turmelor de vite, bovine şi alte rumegă­toare fiind o meserie trudnică, plină de riscuri. Oltenii şi-au căpătat faimă de geambaşi pricepuţi, şi Tudor Vladimirescu a fost negus­tor de vite, le cumpăra de la Târgu-Jiu sau Slătioara şi le vindea austriecilor, aduna bani pentru revoluţie.

Cu numele cel nou, Ion a făcut şi el o revoluţie, a forţat desti­nul să se potrivească la renumele înaintaşilor, a pus împreună min­tea cu hărnicia, le-a convins pe bârfitoare să-şi înghită otrăvurile de pe limbă şi a dat ascultare ălui bătrân, care i-a spus că el este moş­te­nitorul de drept al moşului Ghiţă, cel împroprietărit de Cuza, şi are datoria să-i păstreze vatra, să cumpere pământul de la cei ple­caţi, din cauza sărăciei, în toate colţurile ţării. Chiar dacă n-a reuşit să cumpere tot, Miţa lu’ Trică, fata Tuşei Maria, şi Floarea lu’ Gogu n-au vrut să-şi vândă părţile, a completat ce lipsea cu alte loturi, ajungând să fie proprietar pe 27 de pogoane de pământ, arabil, livezi, păşuni şi pădure. După ce şi-a pus dinţi în gură, i-au schimbat şi porecla, din Ion Ştirbu a ajuns Ion Bogatu.

 

Satul de moşteni al Cremănarilor şi-a păstrat tăria pietrei de la care a luat numele. Veneticii, ajunşi în sat în căutare de chilipir şi fete frumoase, n-au prins rădăcini, n-au fost niciodată boieri ade­vă­raţi la Cremănari, cei care se dădeau boieri n-au fost recunoscuţi de urmaşii moştenilor, pentru ei erau doar nişte venetici. Respec­taţi erau cei cu rădăcini în bordeiele din Pădurea Pleşii, Dealul Ungureanului, Udroaica, Arişoare, Fugari sau Pârăul Mătuşii. Bogăţia nu ajunge pentru a fi respectat, de multe ori devine chiar motiv de înfruntare. Păţania lui Gogu lu’ Ioniţă Popescu a rămas în memoria satului de moşteni ca o pildă.

Prin anii ’30, într-o duminică, a ţinut Popa Stănescu o predică despre Fericirile propovăduite de Iisus Hristos pe munte. Creştinii îl ascultau, ca de obicei, cu mare atenţie, îi sorbeau cuvintele, e ade­vărat că avea popa o gură unsă cu miere şi vorbele pătrundeau în casa înţelepciunii şi a împlinirilor, în mintea de pe urmă a româ­nului. Era o linişte aşa de mare, că auzeai răsuflarea păsărilor din cuiburile de sub streaşina bisericii. Oamenii se uitau la Popa Stănescu şi se simţea că, de data asta, erau multe înţelesuri grele şi – de ce să n-o spunem p-a dreaptă? – chiar neînţelese, altfel decât credeau ei că trebuia să fie. Nu pricepeau de ce sunt fericiţi cei săraci cu duhul, cei ce plâng, cei flămânzi, cei prigoniţi şi ocă­râţi, popa se străduia să le explice, însă vedea pe feţele oamenilor că vorbele treceau pe lângă ei. Tristeţea şi nedumerirea sunt boli molipsitoare, zboară, intră prin urechi şi încep să roadă. Au ieşit în curtea bisericii, ca de obicei, s-au aşezat pe două rânduri, aşteptând să vină Popa Stănescu. Ion al Radei, Rădelu, cum îi spuneau prietenii, moştean de viţă veche, ştiut de toţi pentru obiceiul de a pune întrebări şugubeţe, s-a apropiat de Gogu Popescu, un bărbat înalt, osos, cu mustaţă întoarsă, din care se simţea cum se răspân­desc parfumul şi dispreţul.

— Ce zici, boierule, de vorbele popii? l-a atacat Ion al Radei.

Gogu, sprijinit într-un toiag încrustat şerpeşte, lustruit, înalt, pe măsura stăpânului, se oprise la o distanţă ce nu predispunea la vorbire cu restul satului şi privea peste Valea Bisericii. Mai întâi s-a făcut că nu-l aude pe Rădelu, dacă ar fi fost numai el nici nu l-ar fi băgat în seamă, dar şirul de oameni se apropiase şi aştepta răspun­sul. L-a împuns cu o privire dispreţuitoare şi, după un răgaz, l-a învrednicit cu un răspuns:

— Vorbele popii sunt bune, că sunt din carte, numai că-şi bate capul în zadar, strică orzul pă gâşte, aici la voi, mintea a rămas în pădure, aţi luat doar pletele, ce poate înţelege părul nepieptănat.

— Adică ce ai vrut să spui, boierule, ne-ai făcut proşti?

— Eu nu v-am făcut, că dacă vă făceam ieşeaţi altfel.

Atunci s-a desprins din rând Samfir Ţârcovnicu, om respectat pentru vorba grea de înţelesuri, s-a apropiat de Gogu, l-a privit drept în ochi, l-a obligat să coboare privirea şi după ce l-a biruit, a grăit.

— Nea Gogule, că nu-mi vine să-ţi spun boierule, boierii sunt oameni cu respect pentru norod şi credinţă, matale ai spus că dacă ne-ai fi făcut am fi ieşit mai deştepţi, aşa ai spus. Cum, adică, am fi fost, poate ca Milică al matale, am fi tăiat frunză la câini pă pârău, am fi spart ouăle păsărilor din cuiburi şi am fi înghesuit caprele prin colţuri să le facem iezi fără coarne. Unde vezi dumneata cape­te fără minte în curtea asta? Cine-ţi lucrează pământu’, cine îţi culege prunele, cine îţi mulge vaca? D-aia ne faci dumneata proşti, că-ţi facem toate treburile şi te lăsăm să dormi, de se împute pământu’ sub matale? Eu zic altfel, decât să ne faci proşti, mai bine ai citi pilda cu bogatu’ care voia să ajungă în rai, pentru că, spune Iisus Hristos, „Este mai uşor să treacă o cămilă prin urechile acului decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu”. Şi-ţi mai zic una: noi suntem moşteni, toţi d-o samă, nu s-a văzut moştean prost, proştii au venit odată cu veneticii, ăia au mai stricat sângele, da’ mare e puterea Domnului, veneticii se duc şi noi rămânem.

Între timp ieşise din biserică şi Popa Stănescu, a auzit vorbele lui Samfir, le-a sorbit cu ochii lui albaştri, luminaţi, a dat din cap a adeverire şi, cu spatele îndoit a umilinţă creştină, s-a oprit în prid­vorul bisericii. Gogu s-a îndoit şi el sub povara vorbelor auzite, tot de umilinţă s-a îndoit, dar altfel de greutate apăsa pe umerii lui. S-a proptit mai bine în toiag, devenit dintr-odată un lemn oarecare, o cârjă, departe de înţelesul de sceptru al puterii şi bogăţiei pentru care fusese făcut. Moştenii nu l-au mai băgat în seamă, s-au întors cu faţa la preot.

— N-am să mai spun o dată ce am spus în biserică, vorbele Mântuitorului sunt înţelese de fiecare după puterea lui; avem nevoie de întâmplări să le înţelegem şi uite, chiar acum, aţi trăit o întâmplare, aţi avut un semn că nu bogăţia ne face fericiţi. Fericiţi pot fi oamenii dacă ştiu să se ferească de trufie, să fie umili în faţa Domnului, chiar dacă sunt prigoniţi şi ocărâţi din cauza Lui, dar mândri de credinţa şi faptele lor.

Vorbele preotului şi cele întâmplate au luminat multe capete, o fi mai rămas şi întuneric în altele, lumina pătrunde greu în locurile unde n-a ajuns puterea de înţelegere.

 

 

Puţină istorie

După ce s-au vindecat rănile războiului, ţara şi-a reluat viaţa de dinainte, grâul de Bărăgan ajungea din nou în Europa, zăcă­min­tele de petrol din Prahova şi Bacău umpleau vistieria ţării, aurul negru fiind uşor transformat în aur galben, viaţa politică s-a însu­fle­ţit prin apariţia unor partide puternice, cu oameni noi, politi­cieni, filozofi, scriitori, artişti, legiuitori, toţi uniţi într-un elan patriotic naţional. S-a dat mai multă atenţie societăţii civile din sa­te­le româneşti, importante izvoare ale spiritualităţii, preoţilor şi învăţătorilor li s-a recunoscut rolul de purtători de lumină şi cul­tură. Celor care sunt tentaţi să minimalizeze importanţa elanului patriotic din anii de după primul război mondial le aducem aminte că tocmai această purtare, transformată în negare, a stat la căpă­tâiul suferinţelor din a doua jumătate a secolului XX. Puteri străine de fiinţa poporului român au rupt trupul ţării, l-au subjugat şi înstrăinat, au ascuns istoria şi au propovăduit minciuna. Românii au nevoie să se spună adevărul despre perioada dintre cele două războaie mondiale şi marile ei personalităţi. Istoria românilor să fie scrisă de istorici români, să nu fie lăsată la discreţia unor venetici, deveniţi foarte activi şi agresivi. Poporul român a fost şi este un popor paşnic, n-a cotropit pământuri străine, şi-a asigurat conti­nui­tatea şi propăşirea prin mari sacrificii, prin muncă, nu prin escro­cherii financiare şi politice. Niciun cuvânt spus sau scris în apărarea identităţii şi demnităţii românilor nu este lipit de rost. Este trădare şi laşitate să lăsăm pe alţii să ne batjocorească eroii. Cu riscul de a fi acuzat că m-am îndepărtat de portretele promise, las aici obida pricinuită de credulitatea românilor după căderea dictaturii comuniste, plătită, aşa cum se ştie, cu inadmisibile cedări în faţa unor pretenţii neruşinate. Este o datorie sfântă a istoricilor să spună adevărul despre cei ce vor să se îmbogăţească fără să producă nimic şi să-i culpabilizeze pe cei care se opun nedrep­tăţilor. Să pretinzi despăgubiri pentru că ţi s-a luat ce ai furat este culmea obrăzniciei.

În ceea ce ne priveşte, după ce ne-am răcorit fierbinţeala, vom începe prin resuscitarea unor portrete din cel mai frumos deceniu al istoriei românilor. Între anii ’30 şi ’40 ai secolului XX, politicieni luminaţi au redescoperit bogăţia spirituală a satelor, au căutat şi au trimis la învăţătură tineri înzestraţi, purtători de inteligenţă românească, iar cei dăruiţi cu minte înţeleaptă au fost ajutaţi să urce acolo unde se luau hotărârile importante. Pentru că satele de moşteni erau prea mici pentru vrednicia fiilor lor, mulţi au plecat să se hrănească în alte părţi ale ţării: în Banat, în Dobrogea, în Ardeal, la Bucureşti. Peste tot sămânţa moştenilor a rodit avuţie românească.

Hora de duminică, o adevărată instituţie de cultură, era prilej de întâlnire, copiii, fetele de măritat, flăcăii cu mustaţă în spic, tinerii căsătoriţi, bunicii şi bunicile nu pierdeau hora de duminică, de Paşte, de Rusalii sau de Sânpetru. La horă se puneau la cale afacerile, se consumau conflictele şi se stabileau căsătoriile. Bârfele aveau şanţ separat, loc de adunare a femeilor cu dinţii roşi de carii sau lipsă. Veneau la horă şi notabilii satului, primarul, notarul, preotul, învăţătorul, strânşi laolaltă în sfat obştesc, se adunau peste drum de şanţul bârfitoarelor. Confruntările se angajau, moştenii au fost dintotdeauna dârji, greu de răzbit, orgolioşi chiar, când îşi apărau moştenirea şi demnitatea. Fiecare horă avea povestea sau poveştile ei, nimic nu trecea nevăzut şi nepovestit, rezervându-şi fiecare dreptul de a inventa o variantă personală.

Hora era o instituţie democratică, unde se asigurau egalitatea deplină şi dreptul nelimitat al fiecărui moştean de a-şi spune părerea. Hora era o sărbătoare a moştenilor, de la biserică se mai lipsea, unii veneau pe la mijlocul slujbei, să asculte Liturghia, Tatăl nostru şi Crezul şi să ia anafură, însă de la horă lipseau numai cei ce nu mai aveau putere să vină. Fetele şi băieţii trudeau din greu, nu pierdeau nicio horă, femeile măritate şi bărbaţii se mai hodi­neau, iar babele şi moşii trăiau din amintiri.

În anul 1931 a venit la Cremănari cel mai luminat om al ţării, Nicolae Iorga. Nu se ştie ce l-a adus, poate izvoare de istorie necu­noscute nouă, poate instinctul său de vânător al spiritelor neamu­lui. Marele istoric a lăsat mărturii ale trecerii prin Cremănari două comunicări prezentate la Academia Română şi publicate în Memo­riile Secţiunii Istorice din anul 1931: Moştenii din Cremănari – O contribuţie la viaţa satelor muntene şi Trei biserici de sat muntene: Pietroşita, Calvini şi Cremănari.

Marele cărturar a scris mai întâi despre „caracterul parti­cu­lar (…), în ce priveşte viaţa intimă a satelor”, al judeţului Argeş, „leagăn al Domniei muntene”, unul din „judeţele oarecum închise, lăsate la o parte, rămase în urmă, cruţate de o înoire mai îmbulzitoare. (…) Retras în sărăcia şi smerenia lui (…), satul (Cremănari) e în afară de ce se cheamă ţara, şi de aceea cutari sunt arătaţi ca fugiţi în ţară. (…) Satul e aşezat în podgorie şi izvorul principal de câştig sunt livezile (…), cu dragoste şi trudă îngrijite, de pruni mai întâiu, vărateci sau de toamnă, pe rod sau simpli ciompi, dar şi de meri şi de peri, nuci, de cireşi sau cereşi, în linii sădite (sădimi), răsădite sau singuri. Prunele se adună în budăie, budee şi putini. Pământul se măsoa­ră în pogoane, prăjini şi stânjeni, măsurătoarea se face pogoneşte de către pogonari. (…) Garduri osebesc proprietăţile. Aşa se îmbracă pogoanele. Se folosesc şi alte denumiri: chingă, urmată de numele proprietarului, actual sau fost, grădină, pisc, coprins, ţinut, cu semnificaţii locale, de multe ori altele decât cele obişnuite. Noţiunea de moşie are înţeles de moştenire ai cărei partici­panţi sunt moştenii. Între moşteni şi clăcaşi e mare deosebire, clăcaşii moşte­nilor au pământuri de cumpărătoare şi nu sunt îndreptăţiţi să dea mărturii, iar dacă o fac, ele se consideră nule. Cei veniţi prin alianţă trec, totuşi, ca moşteni (…). Moştenii au părţi, dar pot ţinea moşia şi în devălmăşie. Femeile moştenesc pământul şi pot dispune cum vor de moşie: Costandina o lasă unui preot pentru sărindare, iar soţului doar cele nemişcătoare: clădirile, securea, părechea de hiare, sapa şi brădoaia (!) şi Neacşei (sora ei), o grăsună de scroafă”.

Surprinde, cel puţin aparent, mulţimea de informaţii culese de Nicolae Iorga asupra caracterului specific al vieţii din satul Cremă­nari. „Numele, de oameni şi de locuri, îşi păstrează caracterul arhaic: Tătucu, Cârstocea, Stoarcă, Tembea, Ciucu, Trică, Boangăr, Cebucă, Păneciu, Piscul Cerşitorului, Todireşti, Găunceşti, Deconeşti. Cei ce moştenesc averea de la femei adaugă numelui sufixul oiu: Paraschivoiu, Lăzăroiu, Floroiu”.

Dincolo de interesul pentru istorie, limbă şi obiceiuri, marele om de cultură ne-a lăsat şi cuvinte de apreciere despre poziţia satului şi oamenii întâlniţi: „Am căutat să cunosc satul Cremănarilor. L‑am găsit în fundul văii Topologului, una din cele mai frumoase şi mai singuratice din ţară, între înălţimile împădurite, până ce, la capătul unei dum­brăvi, deasupra chiar a satului, ascuns încă între pomi, munţii de deasu­pra Curţii de Argeş şi înaltele piscuri ale Ardealului se vădesc în mari ondulaţii de cel mai dulce albastru. Case rari, de o construcţie simplă, uneori cu două caturi. (…) Nu e satul de munte cu înalte acoperişuri apropiate, ci şi cu prunii care răsar pretutindeni, un sălaş de potgoreni din locuri mai ridicate. Oameni frumoşi: bărbaţi cu faţa oacheşă, de tip argeşean caracteristic, femeile adesea foarte albe, cu multă distincţie în trăsături şi în atitudine. Portul cel vechi dăinuieşte încă, fără tot roşul, aurul, argintul obişnuite în părţile unde a stat Domnia”.

Cităm, cu o neascunsă bucurie, fragmente din paginile scrise de marele istoric, reţinem sugestia de continuitate a moşilor şi stră­moşilor, convingerea lor că sunt pe deplin îndreptăţiţi să fie numiţi moşteni, adică proprietari de drept ai pământurilor pe care s-au născut. O intuiţie, bine slujită şi de mândria de urmaş, ne îndeam­nă să credem că stră-strămoşii moştenilor din Cremănari au fost dacii lui Burebista şi Decebal. E greu de crezut că un sat dăruit de Creator cu cremene n-a fost locuit de oameni încă din timpul când Prometeu a furat din Cer focul şi l-a dăruit oamenilor.

 

*

Să ne întoarcem, însă, la personajul nostru, Ion, nepotul lui Ghiţă şi strănepotul Popii Radului. Printr-un abil joc al destinului, el şi-a folosit priceperea şi hărnicia, primite prin sămânţă, a urmat modelul cel vechi al moştenilor, renumiţi negustori, n-a pregetat să bată drumurile Gorjului, Vâlcei şi Argeşului, a cumpărat, a vândut, n-a înşelat, n-a câştigat bani nemunciţi, a pus bănuţ lângă bănuţ şi când s-a ivit prilejul a înmulţit numărul pogoanelor de pământ. Vrednicia nevestei şi sfaturile ălui bătrân l-au ajutat să reuşească. I‑a dat Dumnezeu şi alţi copii, avere greu de preţuit, pe Gheorghiţă, pe Măria şi pe Vasile. De cel din urmă n-a avut parte, l-a luat Dumnezeu în împărăţia Lui, după numai câteva luni de la naştere, poate pentru că şi acolo, în Cer, este nevoie de suflete neprihănite. Necunoscute sunt căile Domnului şi nu e drept să ne îndoim, putem să facem însă legături între ce a fost şi ce a urmat şi cu puţină îndrăzneală să credem că Celui-de-Sus i-a fost milă de părin­ţii îndureraţi şi le-a trimis, mai târziu, când nimeni nu se mai aştepta, un alt băiat. S-ar putea să fi avut greutate şi rugăciunile Sfântului Nicolae, cel din icoana familiei, martor al suferinţei părinteşti, aşa a crezut Ion.

Drumul vieţii i-a fost arătat, în acea zi de supărare, de către una dintre cele mai nefericite femei din sat, necredincioasa şi orop­sita Ioana Lisandrinei. În treacăt fie spus, nu se ştie ce păcate a avut de ispăşit sărmana Ioana, pentru că viaţa ei a fost de o tristeţe sfâşietoare, n-a luat-o nimeni nici de nevastă, nici de ţiitoare, a îmbă­trânit fără să cunoască nici mângâierea Duhului Sfânt, nici tăria mădularului bărbătesc. Ne duce gândul la un plan întorto­cheat al destinului, în care, ca într-o operă de artă, urâtul şi dizgra­ţiosul sunt prezentate ca alternative ale sacrului, pentru a-i sublinia virtuţile. Să fi fost aleasă Ioana, fiica Lisandrinei, ca plinitoare a destinului şi reuşitei de mai târziu a fiului adoptiv al Ilincăi? Greu de ieşit din hăţişurile unei gândiri logice invadate de buruienişul sofismelor şi ale altor erori. Îi las pe specialişti să se descurce.

Tovărăşia lui Ion Ghiţă cu verii lui, Vlăduleştii, a durat câţiva ani, timpul uceniciei, apoi s-au despărţit, nu s-au certat, au rămas prieteni, Leană s-a lăsat de negustorie, zicea că îmbătrânise, iar Ion s-a însurat şi nu-i mai venea să plece pe drumuri, să-şi lase nevasta singură. Ion Ghiţă a făcut tovărăşie cu Gheorghe Ciucă, erau de‑un leat, se înţelegeau bine şi mai şi semănau, dacă te uitai la ei din spate vedeai doi zdrahoni, la fel de înalţi, îmbrăcaţi, cu pălării şi chimire, cu cămăşi cusute ţărăneşte, toate la fel, nu-i recunoşteai decât după ce le vedeai mustăţile, a lui Ciucă era mai mare.

Pentru un negustor adevărat, negoţul este o meserie serioasă, onorabilă, deloc uşoară, un negustor învaţă din toate afacerile, bune sau rele. Priceperea, cinstea şi capitalul sunt primele condiţii să ajungi negustor, mai sunt şi altele, prima se poate deprinde, cea de a doua este dată omului odată cu laptele supt din mumă, iar cea de a treia creşte din primele două. Lui Ion Ghiţă, negustor împă­timit, îi plăcea să povestească multe întâmplări pilduitoare din viaţa lui, fără să uite învăţămintele:

— Dacă nu eram cinstit, îmi rămâneau oasele prin vreo pădu­re sau pă pâraie. Românu’ e om de omenie, îţi dă haina de pe el dacă te vede rebegit, îţi dă să mănânci şi să bei, numai două lucruri să nu te pună dracu’ să faci: să nu-l înşeli şi să nu te dai la nevas­tă‑sa. Decât să pleci la drum cu mincinoşi sau cu furăcioşi, mai bine stai la casa ta şi-ţi numeri păduchii. Te uiţi la om şi-l vezi, dacă-i umblă ochii prin dulapuri sau după fund de muiere, îl laşi în plata Domnului şi-ţi vezi de drum. Sunt şi unii oameni iuţi, le sare ţandăra uşor, sar la bătaie sau pun mâna pe cuţit, ăia nu sunt oameni răi, aşa e felul lor, da’ poţi face treabă cu ei, dacă ştii cum să-i iei. Am avut un tovarăş de negustorie, îl chema Leonică, era unu’ mic şi înfipt, se supăra din mai nimic, scotea cuţitu’ din teaca prinsă la pantalon şi dacă-l supărai te înţepa, nu-l înfigea prea tare, da’ te prindea frica, şi nu-ţi mai puneai mintea cu el. Cu mine nu s‑a certat niciodată, îi plăcea să stea lângă mine, zicea că sunt om de încredere, şi mie îmi plăcea să-l ştiu aproape, era de-ajuns să spui „Tu ce zici, Leonică?” şi el punea mâna pe cuţit. Nu mai aveam nevoie de multe vorbe, mă înţelegeam repede cu toţi, chiar şi cu cei mai mari scandalagii. Şi Leonică era mulţumit, ştia el că eu nu mă bag în afaceri necurate şi că nu-mi place să înşel. De multe ori m-a scos din încurcătură Leonică, dar nici eu nu l-am lăsat când a fost la necaz. Odată îl încolţiseră doi fraţi, cuţitaşi amândoi, să te temi de fraţi, când nu se omoară între ei se unesc şi-l taie pe duşman. Îi ştiam, învăţaseră de la mine multe chiţibuşuri ale negustoriei şi ziceau că îmi sunt recunoscători, da’ omu’ spune multe şi le uită, mai ales la mânie. M-am dus la ei şi l-am strigat p‑ăl mai mare, ăla era tartorul, l-am chemat la mine, au venit amândoi, au greşit, pentru că Leonică a apucat să scoată cuţitu’. L‑am văzut şi i-am spus: „Vezi de treaba ta, Leonică, lasă-mă pe mine să lămuresc lucrurile”. M-a ajutat Dumnezeu, i-am liniştit pe toţi şi mulţumit de împăcare am dat de băut. Merita. Leonică n‑a uitat niciodată păţania.

 

O meserie veche – politica

Ion era mai mult pe drumuri, zilele săptămânii le ştia după târgul de vite unde urma să meargă: marţi la Râmnic, miercuri la Câmpu-Mare, joi la Drăgăşani, vineri la Milostea sau Polovragi. Sâmbăta venea cu vitele la Râmnic, unde-l aşteptau măcelarii. Se mai rânduiau între ei, mai săreau câte un târg, câteodată se mai repezeau şi la Sibiu sau Piteşti, să ducă vite, când piaţa din Vâlcea era prea sătulă, se întâmpla asta când erau ani ploioşi, când toată lumea creştea viţei şi tăuraşi. Când ajungea acasă se hodinea şi el, nu-l punea nevasta la muncă, avea bani şi găsea repede oameni, toţi ştiau că Ghiţă plăteşte bine.

— Ce mai e nou p-aici, te-ai descurcat? a întrebat-o pe Ioana.

— E, aici nu e nimic nou, muncă şi iar muncă, da’ nu mă plâng cât oi fi sănătoasă. M-a tot bătut la cap Gheorghe al lu’ Din, primaru’, zice că de ce nu te duci şi pe la el.

— Ce mai vrea şi ăsta, am plătit dările, păşunatu’, am dat bani şi pentru pietruit drumurile, da’ văz că n-au făcut nimic.

— L-am întrebat şi eu ce are să-ţi spună şi a zis că vrea să te facă ajutor dă primar, asta ţi-ar mai trebui, să vină lumea la poartă, să le faci cutare sau cutare treabă, nu e Primăria pentru noi, acolo se duc ăi de n-au ce face acasă.

— Nu mă duc, spune-i că ai uitat, că am trecut în fugă, spune-i ce vrei, să mă lase în pace.

N-a apucat să termine ce avea de zis, că au început să latre câinii la poartă, semn că se oprise cineva. L-a văzut, pe fereastră, pe Oniţă Milică, fostul primar, omul ţărăniştilor.

— Ieşi mă Ioane până la poartă, că mi-e frică de câinii ăştia, latră ca turbaţii şi sunt gata să mă sfâşie dacă intru în curte.

— De sfâşiat nu te sfâşie, da’ pantalonii ţi-i pot rupe, poate şi o bucată de piele. Dacă nu intri în curte n-ai de ce să te temi, nu muşcă decât pe cei ce intră fără voia stăpânului.

S-a dovedit că aşa era, când a ieşit Ion din casă câinii s-au retras cuminţi în fundul curţii, cu ochii pe Oniţă, dar fără să mai latre.

— Te-aş chema în casă, da’ e mai bine colea în magazie, e umbră şi fac cinste cu o ţuică.

— Nu te refuz, Ioane, ştiu că ai ţuică bună, curată şi tărişoară, adică aşa cum e mai bună.

— Nu ne ţinem noi dă prostii, ştii, capitalul negustorului nu e numai la chimir, e şi în cuvântu’ dat, în cinstea lui, dacă nu e cinstit nu face nici cât o ceapă degerată.

— Eu n-am făcut negustorie, nu că n-aş fi cinstit sau că n-aş fi găsit bani, da’ nu mă pricep, cum să faci o meserie dacă nu te pricepi?

— Ei, se învaţă, ca toate meseriile, da’ e bine s-o înveţi dă mic.

— N-am învăţat-o, m-a pus necuratu’ să intru în politică, m-a băgat Din al Popii, a zis că sunt bun de gură, după ce m-a băgat a trecut la liberali, ăştia schimbă partidele ca pă cămăşi, când se murdăresc le aruncă şi iau altele, nu ştiu să le spele. După ce m-a pus primar, nu m-am luat după el şi ne-am certat, acu’ suntem la cuţite, ştii şi tu că ăl mai mare duşman îţi este fostul prieten, când nu vrei să faci ca el. De la cearta cu Din mi s-a tras, că nu m-au mai ales, da’ n-a intrat timpul în sac, o să mai vină şi alte alegeri şi o să cadă liberalii, nu vezi că n-au făcut nimic? Vreau să termin drumurile începute, Piepteştii, Surdeştii şi Todereştii, la Bărangi nu mă mai bag, că n-o să-i fac lu’ Gogu drum. La anu’ o să fie alegeri, caut oameni serioşi, aş avea nevoie de un ajutor de primar destoinic, să-l creadă oamenii, nu vezi că din neamul Milculeştilor n-am ce alege, numai gura de ei. Ar mai fi Deaconu, Ion, cumnatu’ matale, dacă ai merge cu mine ar veni şi el. Am auzit că umblă şi liberalii să te ia la ei, Gheorghe al lu’ Din se laudă că o să vii, zice că nu-l poţi refuza pe naşu’, că eşti finu’ lui.

Ion se uita la Oniţă, îi mergea gura şi mintea, tot ce spunea părea să fie adevărat, poate că era şi cinstit, asta nu s-ar putea şti decât dacă te întovărăşeai cu el. Oricum, de negustor nu era bun, vorbea prea mult, negustorul vorbeşte puţin şi face, sau nu face, târgul. Îl ştia bine pe Oniţă, de mic copil era iute la minte şi înfigăreţ, a fost totdeauna primul la şcoală, Popa Dănescu îl lăuda, spunea că are cap de ministru, copiii îl porecliseră după spusa popii, îi ziceau Oniţă Ministru’. Din cataloagele şcolii, existente încă în anul 1960 la arhivă, se putea vedea că cele mai mari note primite de un elev, de la înfiinţarea scolii, în 1864, până în anul 1940 erau notele lui Milică F. Ion, adică Oniţă. Cât despre Popa Dănescu, ai cărui elevi au fost aproape toţi locuitorii satului, nu exista om care să nu tresară cu emoţie auzindu-i numele. Cultivat, înţelept, drept, blând şi credincios, Popa Dănescu a fost, ca preot şi învăţător, trimisul lui Dumnezeu la Cremănari.

Şi Oniţă se uita la Ion şi încerca să-l măsoare văzându-l cum asculta şi cum îl privea. După o vreme de tatonare a zis că poate să spună şi mai mult, venise cu plan făcut de acasă.

— Tu eşti tânăr, dacă înveţi treburile Primăriei o să ajungi primar, nu e altu’ mai bun ca tine la Cremănari.

Ion a mai tăcut un timp, nu-i plăcea să dea răspunsuri grăbite şi nici să-şi ia cuvântul înapoi. A mai umplut un ţoi de rachiu şi, după ce a tuşit a pregătire, a dat grai:

— Mi-a spus muierea că m-a tot căutat Gheorghe al lu’ Din, i-a spus că vrea şi el să mă facă ajutor de primar. Docamdată nu pot să dau niciun răspuns, că nu m-am hotărât la ce partid să mă scriu. L-a privit pe Oniţă pe sub mustaţă, să vadă dacă i-a plăcut gluma, a înţeles după zâmbetul şugubăţ că i-a plăcut şi a continuat: Vorbirăm mai înainte de negustorie, că este o meserie, că trebuie s-o înveţi de mic, te întreb: politica nu trebuie învăţată, nu este şi ea o meserie?

— Vezi mă, Ioane, d-aia îmi place mie de tine, că nu vorbeşti fără să te gândeşti, ca alţii, dacă le dai o ţuică o omoară şi pe mă‑sa. E adevărat că şi politica e o meserie, şi încă una a dracului de grea, în politică e nevoie să te pricepi la oameni, să ştii cum să-i iei şi tu ai învăţat asta de la negustorie. Un negustor poate să se apuce şi de politică, da’ pentru un politician e mai greu să se apuce de negustorie dacă n-a învăţat-o de mic.

— Zici că politica e meserie grea, de ce e grea, te scoli când vrei, faci ce vrei, nu te duci la sapă sau la coasă, nu umbli pă dru­muri, mergi prin sat, stai de vorbă cu oamenii, le promiţi marea cu sarea şi nu ştii dacă te poţi ţine de cuvânt. Eu, cam asta cred că e politica, da’ ţi-am spus, nu mă pricep, mai trebuie să fie şi altceva dacă e meserie.

— Politica a fost de la început o ocupaţie de luptători, cei puter­nici organizau viaţa în cetate, grecii îi spuneau polis, îi obligau pe cei slabi să-i asculte şi luau bucata cea mai mare şi mai bună. Ziceau că li se cuvine pentru că îi apără de duşmani, de oameni şi de animale. Cine avea putere avea pretenţia să ia mai mult şi dacă nu i se dădea, lua cu forţa. Pe vremea grecilor, politica a fost un meş­­teşug, o artă, se învăţa la şcoală. Treaba politicienilor era să facă ordine şi s-o păstreze. Eu am învăţat multe de la învăţătorul nostru, Părintele Dănescu, Dumnezeu să-l odihnească, el m-a îndemnat să citesc, mi-a dat Biblia, unde este multă politică, Alexandria, povestea vieţii lui Alexandru Machedon, un mare poli­tician, mi-a dat cărţi, mi-a povestit istoria grecilor şi a romanilor, atunci s-a plămădit politica, înainte oamenii o făceau fără să ştie cum se cheamă.

Primii politicieni erau oameni dibaci, învăţaţi, vorbeau fru­mos, vedeau ce vor oamenii şi promiteau că le îndeplinesc dorin­ţele. Atunci era mare lucru să fii politician, te străduiai să câştigi încrederea, nu puteai să înşeli, pentru că nu te mai asculta nimeni. Filozofii şi politicienii erau cei dintâi în cetate, la greci. Acum nu mai este aşa, acum politica este o luptă pe viaţă şi pe moarte, învin­sul pierde tot, nu rămâne cu nimic, scopul multor politicieni de azi este să pună mâna pe cheia de la casa cu bani şi pe ştampilă, să ia puterea şi s-o păstreze pentru ei, prin toate mijloacele. Am aflat şi eu toate astea destul de târziu, după ce m-am băgat în poli­tică. Aici, la Cremănari, oamenii erau conduşi înainte de bătrâni înţelepţi şi de tineri destoinici, aleşi pentru merite şi ascuţimea minţii, nu se luptau moştenii între ei, fiecare avea dreptul să spună ce vrea şi era respectat. Când am înţeles eu ce este politica astăzi, era prea târziu să mă dau înapoi şi nici n-am mai vrut să las obştea şi moştenirea pe mâna unor venetici hrăpăreţi şi necinstiţi.

— Eu nu m-am gândit prea mult la politică, o făceau alţii şi am crezut că o fac pentru oameni, aşa cum spuneau, e bine că mi‑ai dăschis capul, acum înţeleg de ce s-au mutat hotare, de ce pri­marul s-a întins în izlazul satului. Când eram mic, pe pământul lui de acuma păşteam oile, acum le ia la obor, dacă s-a ales primar şi are putere a intrat cu hotarul în izlaz, a făcut acte la Primărie şi n-are nimeni ce să-i mai facă. Dacă politica este o luptă şi se dă între oameni, e cinstit să laşi şi ălui cu care te lupţi cu ce să tră­ias­că, dacă se zbate, are şi el drept să ia ceva, aşa e la noi, la negustori.

— Ioane, în politică nu eşti bun dacă nu poţi să tai în carne vie, cu milă nu se poate face politică. Dacă ţie ţi-e milă de adver­sar, lui n-o să-i fie milă de tine, bagă cuţitu’ în tine, te schilodeşte, poate să te şi omoare, ca să pună el mâna pe putere şi pe avere. Politica de astăzi este o luptă pe viaţă şi pe moarte. Da’ mai e ceva, nu poţi să faci nimic pentru oameni dacă n-ai putere, de multe ori binele se face cu sila, omul dacă nu ştie de frică nu te lasă să-i faci bine, mai ales atunci când nu te înţelege, când nu te cunoaşte. Câte­o­dată şi minciuna e bună, dacă te ajută să iei puterea şi să faci bine. D-aia politica este şi o întrecere între mincinoşi.

— Dacă politica e o întrecere între mincinoşi, nu e pentru mine, mie nu-mi place să mint, un negustor care minte îşi pierde onoarea.

— Onoare în politică? Ce mai e şi aia? Ce să faci cu onoarea, nimeni n-a văzut vreodată onoarea, dacă o fi pe undeva mai mult încurcă, dacă umbli după onoare mai bine te laşi de politică. În politică nu este decât lupta pentru putere, tot ce spui şi tot ce faci n-are decât un singur scop, să iei puterea.

— Şi cu puterea ce faci dacă n-ai onoare?

— Cu puterea poţi face orice vrei, cine are puterea ia tot, şi banii, şi pământul din izlaz, şi nevasta vecinului, vine ea singură, în faţa puterii toţi apleacă grumazul şi-ţi dau ce au fără să le ceri. Omul puternic este ca beţivul, taie şi spânzură fără teamă. Oame­nii se fac că-l respectă, de fapt le este frică. Pe tine, ca negustor, te respectă oamenii, dar nu de frică, tu ai altfel de putere, a banului, poţi să cumperi ce-ţi doreşte inima, şi banii sunt tot putere, da’ mai mică, depinde şi cât sunt de mulţi.

— Mie nu-mi place puterea de care vorbeşti dumneata, Oniţă, miroase urât, spui că nu există onoare, cum să nu existe, ce om mai e ăla fără onoare?

— E adevărat că în politică e multă minciună şi murdărie, dar nu se poate nici fără politică, cine ar mai face ordine în sat, sau în oraş, dacă n-ar fi cineva ales pentru asta? Sunt multe lucruri nedrep­te pe lume, dacă n-ar fi, nu s-ar putea vorbi nici de drep­tate, ce dreptate să mai faci dacă ar fi toate drepte? Multe câte s-au făcut, bune sau rele, politicienii le-au făcut. Dacă nu e cineva aşe­zat într-un scaun, să spună ce trebuie făcut, nu se face nimic. Eu, când am fost primar, am făcut drumuri, am pus telefon la Primă­rie, am făcut multe lucruri bune pentru comună, după ce n-am mai fost, tot ce începusem a fost lăsat de izbelişte, d-aia vreau să mă lupt cu ei, să le arăt că aici este sat de moşteni, e ruşine să lăsăm pe venetici să facă ce vor. Ştiu, aşa cum îţi spusei, că e greu şi că ei s‑au întărit, s-au unit, că au relaţii pe sus, că vor să mă doboare, dar n-am să mă las. De-asta am venit la dumneata, Ioane, n-aş vrea să treci de partea lor, eşti un om respectat, negustor, ai făcut avere şi ai bani. Mulţi oameni din sat aşteaptă să vadă în ce barcă te urci. Dacă vrei Primăria, vino cu mine, nu te duce cu ei.

Ion asculta şi-i dădea chiar dreptate, aşa cum o marfă nu se poate vinde fără negustori, nici o ţară sau comună nu poate fi con­dusă fără politicieni, fără Guvern, fără Primărie şi primar, dar, aşa cum zicea şi Ioana, nu e Primăria de el. Privea dincolo de Oniţă, fără să vadă nimic, şi căuta cuvinte potrivite, învăţase, ca negustor, să lase totdeauna loc de bună ziua, cum se zice, nu e bine să-l res­pingi pe om, să nu-i laşi o mică nădejde, roata vieţii se învârteşte, om cu om se întâlneşte, aşa spune ăl bătrân şi are dreptate.

După un timp, respectat şi de Oniţă Milică, a dat şi vorba de răspuns.

— Ai făcut bine că ai venit, chiar mă gândeam ce să-i spui lu’ naşu’ Gheorghe când o să-l întâlnesc. Mai ştiam eu câte ceva despre politică, nu prea mult, nu m-a interesat, acum am aflat mai multe. În timp ce-mi vorbeai, mă gândeam că n-ai fi fost bun de negustor, spui prea multe vorbe şi laşi ocazia să treacă la altul. Mi‑ai spus că în politică este multă minciună şi multă murdărie, însă dumneata, Oniţă, ai multă curăţenie în ce spui. Te-ai băgat într-o afacere încurcată, e greu să fii şi popă şi hoţ, să ai grijă, am auzit că Popeştii te duşmănesc de moarte. Ai auzit de păţania cu dosarul?

— Cine ţi-a spus de dosar?

— Ăl bătrân mi-a zis că se luaseră nişte bani pentru care n‑aveau acte, nu-i luase primaru’, dar nu avea cum să explici, călca­se legea. Când a venit Gheorghe al lu’ Din la Primărie, a căutat dosarul să-l dea în gât, da’ nu l-au găsit, n-au avut ce să-i facă, nu aveau probe.

— Asta ţi-a zis. Îl duce mintea pe ăl bătrân. Uite, mă, Ioane, povestea asta cu dosaru’ este veche, nu mi s-a întâmplat mie, da’ e bună ca învăţătură, că nu e bine să spui niciodată ce ai pe suflet, nici chiar muierii tale, o ştiu de la unu’ bătrân, un fost primar. Când a plecat de la Primărie a luat un dosar, ştia că o să-l caute prima­ru’ ăl nou, să-l bage la apă. A pus dosarul într-un fag, în pădure, într-o scorbură adâncă, nici lu’ dracu’ nu-i trecea prin cap să-l caute acolo. A venit jandarmul şi l-a luat de acasă, zicea că are ordin, l-a dus la Judecătorie, l-au luat la întrebări, ziceau că sunt siguri că a ascuns dosarul, să le spună unde l-a pus. Omul le-a spus că nu ştie de niciun dosar, că tot ce era la Primărie a rămas acolo. L-au ţinut trei zile, nu i-au dat decât pâine şi apă, îl chemau de două ori pe zi la interogatoriu, câte trei-patru ceasuri. N-au scos nimic, a fost tare, n-au avut ce să-i facă, i-au dat drumul. Când a ajuns acasă a aflat că au căutat peste tot, au făcut percheziţie, au întrebat-o pe nevastă-sa unde e dosarul, muierea nu ştia nimic, au dus-o la Primărie şi i-au zis să vorbească la telefon cu bărba­tu‑so, era altu’, ea nu ştia, că nu mai vorbise la telefon. I-a zis ăla: „Mărie, m-au băgat ăştia în puşcărie, dă-le dosarul ăla, ştii tu, care l-am luat de la Primărie”. Femeia s-a supărat: „Ce dosar, mă, eşti nebun, care dosar, n-ai adus nici un dosar”. N-au scos altceva de la ea, nu ştia, nu-i spusese, nu era treabă de muiere, bine a făcut, altfel înfunda puşcăria. Ion şi-a adus aminte că mai auzise povestea asta, de la socru-său, şi a înţeles că nu trebuie să ţină minte decât învăţătura că nu e bine să spui muierii toate secretele. După zâmbetul viclean al lui Oniţă, şi-a dat seama că ascultase o poveste bine ticluită. A dat din cap şi a lăsat-o aşa cum picase.

Între cei doi s-au aşezat, din nou, câteva momente de tăcere. Le-a întrerupt negustorul, pentru că el ştia, din meseria lui, că orice afacere se termină cu înţelegere, bună sau mai puţin bună. L-a întrebat pe politician:

— După ce am aflat că politica este o întrecere între minci­noşi, între oameni fără onoare, dumneata, Oniţă, spune ce ai face în locul meu: te-ai mai băga în politică?

— Îmi pui o întrebare grea, nu pot să-ţi răspund la ea uitând că mi-am ales meseria de politician. Minciuna nu este totdeauna rea, sunt şi minciuni bune, am să-ţi mai dau un exemplu: dacă vine, acum, unul cu un cuţit în mână şi te întreabă unde e Oniţă Milică, vreau să-l tai pentru că nu mă lasă în pădure, să iau şi eu lemne, ce ai face, i-ai spune că sunt în magazia matale?

— Nu i-aş spune.

— Deci ai minţi?

Ion a zâmbit, nu i-a răspuns, nu-i venea să recunoască o min­ciună, nici chiar salvatoare, dar nu putea să spună că nu e mai bună decât un adevăr care omoară. A lăsat-o baltă şi a schimbat vorba.

— O să mă gândesc la ce am vorbit, oricum nu mă scriu la liberali, nu mi-au plăcut niciodată Popeştii, sunt prea lacomi, se vede că sunt venetici. Au venit aici cu mâna pe socoteală şi s-au îmbogăţit prin înşelăciune.

— Bine, Ioane, mai gândeşte-te, eu mă mulţumesc şi cu vorba care ai spus-o şi cu ţuica băută. Chiar nu vrei să ţi-o plătesc?

— Cum să plăteşti dacă eu am făcut cinste? Ştii, la noi, la negus­tori, şi sfaturile se plătesc, mi-ai dat sfaturi bune, deci suntem chit.

S-au despărţit ca doi foşti şi viitori prieteni.

 

A doua zi a veni la poartă vardistul de la Primărie. L-au întâm­pinat câinii, imediat stâmpăraţi de ieşirea stăpânului.

— Nea Ioane, să vii până la Primărie, te cheamă dom’ primar. Te-am mai cătat, da’ nu erai acasă, mi-a spus lelea Ioana că eşti plecat.

— Bine, mă, Dumitre, spune-i că mi-ai zis şi că o să viu.

— Nu, că a zis să vii acu’, să te aduc, să nu viu fără matale. Ce vrei, să mă dea afară, mănânc şi eu o pâine la Primărie dacă fac ce zice primaru’, dacă nu, îmi dă un picior în fund, aşa a zis.

Vorbele vardistului au avut greutate pentru Ion, nu putea să-i facă omului un rău atât de mare, i-a spus să-l aştepte, a intrat în casă, şi-a pus haine mai bune şi au plecat împreună.

Gheorghe al lui Din, aşezat la masa de primar, îşi făcea de lucru, se uita în dosare, ai fi zis că e foarte ocupat, s-a făcut că nu l-a auzit când i-a dat bună ziua, Ion ştia că se preface, l-a lăsat în pace, a tuşit şi a aşteptat.

— Ai venit, Ioane. Cum ţi-a mers negoţul? l-a întrebat fără să ridice ochii din dosare.

Nu i-a răspuns, l-a lăsat să termine, să se uite la el, nu i-a con­venit felul primarului de a-i arăta cât e el de mare pe scaunul Primăriei.

Tăcerea aşezată l-a ajutat şi pe naşul Gheorghe să înţeleagă că finul Ion suferă, ca toţi din Cremănari, de încăpăţânare şi de orgo­liu. S-a ridicat, i-a întins mâna peste masă, a strâns mâna întinsă de Ion apăsând puţin mai mult, cu înţeles de prietenie, încerca să-l îndulcească, să restabilească legătura între naş şi fin, tulburată de primirea de la început.

— Stai jos, Ioane. Ţi-a spus Ioana că te-am căutat? N-ai mai trecut de mult pe la Primărie, de, negustoria se face în târguri, nu vin oamenii cu vitele acasă, umbli tu după ele. Acu’, că te-ai aranjat şi tu, ai cumpărat pământ, eşti un om avut, ai putea să te laşi de negustorie, e prea grea şi nu cred că mai merită atâta efort.

Ion îl asculta atent, mai dădea din cap că aşa este, însă nu scotea nicio vorbă, aşa cum ar fi vrut naşul. Învăţase că dacă vrei să cumperi cât mai ieftin nu e bine să vorbeşti prea mult, să-l laşi pe vânzător să termine ce are de spus.

— Uite, eu m-am gândit la tine, eşti om cu scaun la cap, te respectă lumea, nu vrei să te iau la mine, la liberali? Vremea ţără­niş­tilor s-a terminat, a venit vremea noastră, zece ani de acum înainte o să fim la putere. Te fac ajutor de primar, înveţi treburile pe aici şi după ce mă retrag eu, o să rămâi în locul meu.

S-au privit drept în ochi, n-a lăsat niciunul privirea în jos, fiecare voia să afle ce este în mintea celuilalt şi să obţină avantajul din plecare. Era rândul finului, aşa că Ion a trebuit să dea un răspuns.

— Ce mi-ai spus, naşule, este adevărat, mi-e dân ce în ce mai greu să mă scol devreme şi să-mi iau drumurile în spinare. Norocul meu e că sunt sănătos. Ce-mi zici dumneata îmi spune şi ăl bătrân, ştiu că o să vină o zi când n-o să mai pot. Docamdată nu mă plâng, mi-am făcut cunoştinţe, am cui să duc marfa, sunt mulţumit cu ce câştig. Am noroc şi cu muierea, face şi ea ce poate, da’ să dăscurcă, nu-mi rămâne pământul nemuncit şi nici vitele fără nutreţ sau neadăpate.

— Asta aşa e. Ioana ţi-a fost un ajutor de nădejde, nu ştiu ce te-ai fi făcut fără o nevastă ca ea.

— La Primărie nu m-am gândit până acum, nu prea am îndemn pentru politică, trebuie să fii bun de gură, să promiţi şi de multe ori să nu te ţii de cuvânt, să te mai cerţi cu unul sau cu altul, nu e felul meu, mai bine las dă la mine decât să mă cert. Îţi mul­ţumesc de vorbele bune şi că te-ai gândit la mine. Docamdată mă ţin de negustorie, poate mai târziu o să mă gândesc şi la Primărie.

— Bine, mă, Ioane, i-a zis Gheorghe al lui Din, mai gândeş­te‑te. S-a aşezat pe scaun şi a început să umble prin dosare, a uitat să-i mai întindă mâna, aşa că Ion s-a ridicat, i-a spus la bună vede­re şi s-a îndreptat spre uşă. L-au ajuns din urmă vorbele naşului:

— Da’ să n-aud că te-ai înscris la ţărănişti, că mă supăr.

N-a primit răspuns, nici nu aştepta.

De politică, însă, nu scăpai uşor prin anii ’30 ai veacului XX, într-un sat românesc. Toată lumea face politică în ţara asta, a spus un filozof, mâhnit de vorbăria goală a multor români, o pălăvră­geală de beţivani, atraşi de mirosul rachiului abia ieşit pe ţevile de aramă ale cazanului.

Ion Ghiţă avea un cazan de aramă de douăsprezece găleţi, nici alambic, nici găletar, adică exact obiectul de care are nevoie un proprietar de livadă cu pruni. Ţuica era depozitată după calităţi, după tărie şi gust, cea mai de calitate, cu o tărie de 28-32 de cenţi, în butiile de câte 200 deca, avea două, restul în butoaie de câte 15-20 de deca. Fiecare butoi avea ţuica lui, diferită de celelalte. Avea ţuică de 25-26 de cenţi, numită băutoare, nici prea slabă, că aia nu mai era ţuică, dar nici prea tare, ca să nu se îmbete omul prea repede, să-şi piardă minţile, să vorbească sau să facă prostii. Ţuica sub 22 de cenţi era cunoscută sub numele vulgar de pulărău sau poşircă, o ţinea în butoaie speciale, aşezate mai lângă uşă, pentru că era cerută de majoritatea băutorilor. Poşirca era poşircă, nu se vindea, se bea pe gratis, venea omul cu litruţa, o bea o dată şi o um­plea din nou ca să bea şi mai târziu, acasă. Unii beau pe loc câte două litruţe şi mai luau una şi pentru acasă, profitau şi ei că era fără bani. Butoiul cu poşircă, mic, fără dop, avea clienţii lui, se umplea şi se golea numai când mergea cazanul, când se termina fabricatul ţuicii era împins într-un colţ, gol, fără folosinţă.

— Mie să-mi dai d-aici, dă lângă uşă, ca să pot pleca mai repede, cereau, de la început, amatorii de pulărău, cei ce frecven­tau curtea şi magazia în timpul când se făcea ţuica.

— Bine, mă, da’ o iei şi pleci, că am treabă.

Înţelegerea era rapidă, însă promisiunea că va pleca repede nu prea era ţinută. Cum să bei repede, că doar nu eşti birjar, ţuica se bea pe-ndelete, amestecată cu vorbe, de ce să te grăbeşti, mai vine unul, mai vine altul, aştepţi la rând şi vorbeşti despre ce mai e prin lume, adică faci politică.

— Aţi auzit că nemţii au intrat în Polonia? Mâine-poimâine intră şi în Rusia, ăştia nu se lasă, vor să cotropească lumea.

— Ei, sunt supăraţi că au luat bătaie la Mărăşeşti, d-acolo li s‑a tras că au pierdut războiu’.

— Vax, nu-i doare pă ei Mărăşeştii, pui prinsoare că au şi uitat. Hitler are planuri mari, e căpos, cam ţâcnit, crede că nu mai e nimeni ca el, are şi motorizate şi-i are pă nemţi, ăia sar şi în foc dacă li se dă ordin.

— Poa’ să aibă, degeaba, nu se poate pune rău cu toţi, ce, englezii n-au motorizate? Sau ruşii? Crezi că Stalin a stat cu mâna‑n sân, a umplut Siberia dă tancuri, când le-o da drumul nu se mai opresc până la Spania.

— O să moară multă lume, o să vedeţi, o să fie măcel.

— Treaba lor dacă vor să moară, da’ să ne lase pă noi în pace, că noi nu ne ducem peste ei.

— Ba ai să vezi că ne ducem. Antonescu vrea înapoi Basarabia.

— Mai bine ar vrea Ardealu’, am auzit că e prăpăd, că ungurii n-au milă, îi omoară p-ai noştri ca pă iepuri.

— Întâi Basarabia şi după aia vine rându’ Ardealului, are el un plan, că doar e general.

— Ba s-a făcut mareşal.

— Totuna e, dacă e conducător suprem.

— Ba nu e totuna, că generali sunt mulţi, mareşalul e mareşal, mai mare peste toţi generalii.

— Antonescu s-a dat cu nemţii, vrea război ca toţi militarii, vrea să arate ce ştie, ce a învăţat la francezi, unde a făcut şcoala militară.

— Ştiţi ceva, a învăţat pă dracu’, ce nevoie avem noi să ne ducem peste ruşi, dacă e să ne ducem? Să ne oprim la Nistru, luăm Basarabia înapoi şi gata.

— Ce uşor ar fi să fie aşa, da’ nu e, când te bagi la război nu te mai opreşti decât după ce-l îngenunchezi pă duşman, dacă-l laşi în picioare să-ntoarce şi te pune el în genunchi.

— Mă, io una ştiu, nu vreau cu ruşii, ăia ne-au furat de când ne ştim, în ’917 fugeau şi furau, acu’ n-au luat Basarabia, vor să ne facă gubernie rusească. Şi apoi mai e şi diplomaţia la mijloc, ce cre­deţi voi, că Brătianu şi Maniu se lasă? Au oamenii lor în Europa.

— I-a cam pus Antonescu cu botu’ pă labe, nu mai au nici o putere. Şi dă Maniu ăsta nu ştiu ce să zic, mi-e frică să nu ne vândă la unguri.

— Cum să ne vândă, mă, că Maniu e contra lor, e patriot, român, naţionalist.

— Politica e o curvă mare, te trădează când nu te aştepţi.

— Mă, io una spui: dacă eşti dân România, eşti român, şi dacă eşti dân Ungaria, eşti ungur, nu e bine să se certe românii cu ungurii din cauza unor proşti. Ce avem noi dă împărţit cu ungurii? În armată aveam un camarad ungur, era pâinea lu’ Dumnezeu, mi‑a fost ca un frate. Toate certurile vin de la politicieni, de la ăia care vor să fie mai mari ca ăilalţi.

— Acu’ nu mai sunt politicieni, acu’ ăl mai mare e Antonescu şi nu e mai bine.

— Şi mai sunt şi ăştia cu cămăşile verzi, ăştia ce mai vor? Ei sunt cei mai răi, dacă nu zici ca ei, te omoară.

— Ăia fac tot politică, la început n-au fost aşa, acu’ şi-a băgat cineva coada, s-au făcut din naţionalişti tâlhari la drumul mare, dacă nu-i opreşte cineva o să facă mult rău ţării.

S-a lăsat o tăcere mai lungă, semn că toţi erau de aceeaşi părere. A rupt Ion Ghiţă tăcerea:

— Care eşti la rând, mă, ori nu mai beţi? Dacă-i aşa, închid şandramaua, că nu-mi place să vorbim de politică şi război.

N-a mai cerut nici un ţuicar ţoiul, au mai stat puţin de vorbă, tot despre război, îngrijorat fiecare de soarta lui.

— Mi-a spus primaru’ că i-au cerut să trimită hârtie cu caii din comună, să pregătesc pentru rechiziţii, mi-e dă iapa mea, ascultă numai dă mine, dacă intră pă mâna unui nevolnic o schingiuieşte degeaba. Animalul, ca să faci treabă cu el, trebuie să-l înţelegi.

— Ţie ţi-e dă iapă şi mie mi-e dă mine, am copiii mici, cu ce să hărănesc dacă mă ia pă front?

S-a trezit şi Mitroi Costea, dormise şi el puţin, nu ţinea la bău­tură, a mai cerut un ţoi şi a zis că mai bine ar vorbi dăspre muieri, că-s tare ale dracului.

— Bea-l p-acesta, Mitroi, şi gata, du-te la muiere, da’ vezi că eşti cam ostenit, să n-o superi, că chiar dai de dracu’.

Cam aşa se făcea politică la gura cazanului, vorbărie goală, spunea fiecare ce-i venea pe limbă, nu se certau, că n-aveau pe ce. Adevărata confruntare se petrecea între greii comunei, cei ce se luptau pentru şefie, pentru Primărie şi alte foloase. Mulţi erau rude apropiate, fraţi, cumnaţi, veri, dar când era vorba de interese, partidul trecea înaintea rudeniei, de unde şi vorba „Frate, frate, dar brânza e pe bani, bărbate”. Îşi măsurau puterile cu numărul de pogoane şi cu banii din chimire, că în bănci n-aveau încredere. Disputele nu aveau loc pe lângă cazane, politicienii nu se ames­tecau cu beţivanii, pe ăia aveau grijă să-i îmbete, să-i aţâţe, să-i pună să facă propagandă pentru partidele lor, când se aduna tot satul, la nunţi, la hore, la biserică, după terminarea Liturghiei, mai ales când se apropiau alegerile.

Se aşezau în grupuri separate, nu prea depărtate, ca să poată comunica, şi aruncau, aşa, la întâmplare, o vorbă colţoasă:

— Ce ştiu ăştia cum se face politica? îşi începea pledoaria Tică Popescu, domnul avocat, întors în sat după opt ani de învăţătură, la Bucureşti, la Drept. Pui prinsoare că n-au auzit de marele Machiavelli, părintele liberalilor.

— Auzi vorbă de ageamiu, Machiavelli şi liberal! Să mori de râs, îi replica tăios N.G.

— N-a zis Machiavelli că eşti liber să faci ce vrei, că scopul scuză mijloacele?

— Ba a zis! A zis că în politică adversarul trebuie suprimat. Dar machiavelismul e baza dictaturii, nu a liberalismului. Dacă aşa ai învăţat tu pe unde ai fost, ai umblat degeaba.

— Ce te iei, mă, de frate-mi-o? l-a atacat, de sub părul gălbior, popa Gheorghe. Eşti invidios, mă, că tu n-ai decât pedagogicul şi el are facultate.

— Vorba nu e ce are fiecare, treaba lor, eu vreau să ştiu dacă Machiavelli a fost sau nu liberal, s-a băgat în vorbă şi Oniţă Milică.

— Cum să fie liberal dacă era feudal şi l-a slujit pe Borgia, cel mai mare criminal, un dictator nemilos, şi-a omorât şi fraţii. Trăia cu soru-sa, cu Lucreţia.

— Dă unde ştii matale că trăia cu soru-sa? I-ai văzut, sau vorbeşti aşa, dân auzite, i-a sărit în ajutor Gheorghe Moatăr, omul de casă al avocatului.

N.G. nu l-a luat în seamă, îl băgase în căcat pe Tică, era de‑ajuns, nu-şi punea el mintea cu toţi nătărăii. Era rândul lui Oniţă să mai bage un piron, să zgândăre rana, s-o obrintească.

— D-aia am ajuns noi la dictatură, cu liberalii nu se putea altfel, dacă se trag din Machiavelli. Norocul ţării e că mai suntem şi noi, ţărăniştii, noi suntem cu poporul, nu cu alde Borgia, sau cu alţi dictatori.

Fără să precizeze despre cine vorbea, toţi au înţeles că se referea la Regele Carol al II-lea şi la Ion Antonescu.

— Pişe-te tu contra vântului şi-ai să vezi cum dai de dracu’, l‑a ameninţat, cam neortodox, popa.

— Nu ştiu la cine te-ai gândit dumneata, părinte, ştii vorba fran­ţuzească: să fie măgar cine se gândeşte la ceva rău.

— Nu ţi-e, mă, ruşine să vorbeşti aşa cu mine, că dacă mă superi, te afurisesc şi ajungi în fundul iadului.

— Ferească Domnul să ne întâlnim şi acolo! Mai bine nu mă afuriseşti.

Popa şi-a înghiţit vorba sau n-a ştiut ce să mai spună, a plecat bombănind, numai el ştia ce zicea.

— Nu e bine să te pui cu ăsta, părinte, că ăsta e deştept, a închis confruntarea filozoful Gheorghe Bălăşoiu.

Nimeni n-a mai avut nimic de adăugat, era clar că ţărăniştii câştigaseră.

 

 

Orgolii şi cuţite

Păcat sau virtute, mândria de a te fi născut moştean vine de la strămoşi, se naşte odată cu primul ţipăt, cu dreptul natural de a vesti că ai venit să-ţi ceri moştenirea. Iorga a intuit bine spiritul moştenilor, celor născuţi în alte părţi li se arată, de la început, că nu pot să aibă pretenţii, nu sunt întrebaţi când se judecă vreo neînţelegere, li se spune venetici, nu pot pretinde numele de moş­tean decât după ce au intrat în familia unuia, prin înrudire. Şi atunci, veneticul înrudit este mai mult tolerat decât moştean. Doar copiii proveniţi din căsătoria între un venetic şi o moşteancă sunt consideraţi moşteni, o greşeală, pentru că sângele de venetic aduce multă necurăţenie, care îmbâcseşte nobleţea moştenească.

Moştenii de obârşie, neamestecaţi, sunt făloşi, cu înţeles de mândrie îndreptăţită, încrezători în dreptul lor, şi nu de îngâmfare şi înfumurare, ei nu se laudă că sunt moşteni, n-au nevoie să spună pentru că se ştie, se vede în ochi şi în fapte. Cu veneticii nu se poartă rău, îi lasă şi pe ei să trăiască, dar li se aduce aminte, din când în când, că nu sunt moşteni. Unui moştean i se mai iartă greşeli omeneşti, nu i se cere să fie uşă de biserică, cresc şi la Cremănari pui de cuc, pentru venetici, însă, nu prea se găseşte îngăduinţă. Celor care nu înţeleg cum vine treaba asta li se cuvine resuscitarea unor întâmplări petrecute prin anii ’30. Recunoaştem că avem nevoie de mult curaj să ne aducem aminte. Ne lăsăm încurajaţi de cuvintele marelui înaintaş Vergiliu, puse în gura lui Eneas, la moartea lui Laocoon: „Horresco referens”,„mă înspăimânt când povestesc” şi purcedem, cu inima cât un purice, cum frumos zice românul.

Feţe îngrijorate ieşeau pe la porţi ca să afle cum s-a întâmplat, vântul, norii, chiar şi soarele pe cer încremeniseră, năprasnica veste oprise toată suflarea pământului şi a cerului din Cremănari. Nae al Leanei lu’ Trică şi-a făcut curaj:

— Nu se poate, cum să facă văru-meu una ca asta, cum să taie omu’?

— Zice că nu l-a tăiat el, l-a tăiat Guriţă, adică al lu’ Băiete.

— Doamne fereşte! L-au făcut bucăţi, ca pă porc!

— Costică al lu’ Nae l-a lovit primul, cu paru’, i-a spart capu’. După aia au dat şi ăilalţi, au dat cu ce-au găsit, cuţitul de înjunghiat porci era pe laviţă, în învălmăşeală nu se mai ştie cine a tăiat pri­mul, erau înfierbântaţi.

Nae al Leanei rămăsese cu gura deschisă, ar fi vrut să mai spună ceva, dar nu găsea şi nici nu mai putea, vorbeau toţi, spunea fiecare ce auzise şi ce-i trecea prin minte. Ion Ghiţă ieşise la poartă, îi asculta, nu se băga în vorbă, ştia că vorbele se spun prea iute, zboară şi nu le mai prinzi, se amestecă şi pot să facă mult rău. Niciun negustor serios nu vorbeşte până când nu cântăreşte vorba. A ieşit, din căsuţa de peste drum, şi ăl bătrân. Trupul lui, mărunt din fire, se chircise în jurul oaselor, scăzute şi ele, muşchii se sub­ţias­eră şi te mirai, privindu-i, cum mai pot mişca trupul. Poate că fără toiag, frumos înflorat, un fel de talisman pentru bătrânii din satul Cremănari, n-ar fi mai avut puterea să se ridice. Toiagul nu era numai un sprijin, ci şi locul unde se aduna însufleţirea, acolo se afla forţa cea mare.

— Ce zic ăia? l-a întrebat pe Ion.

— L-au omorât pă Rusu, l-au tăiat în bucăţi.

— Cine l-a omorât?

— Au fost mai mulţi, Nae Trică şi fiu-so, Costică, Băiete, Culiţă Preda, Papa, erau mulţi, nu se ştie cine, da’ l-au tăiat ca pă porc. Era şi N.G. cu ei.

— Ăla i-a pus, ăla e capu’ relelor, îl pizmuia că suceşte capu’ la femei, vrea să fie numai el tauru’ satului.

— Aşa zic şi eu, da’ e mai bine să nu ne băgăm.

— N-ai tu nicio treabă, vezi-ţi de-ale tale.

Au intrat fiecare în curtea lui şi au dus vestea muierilor.

Rusu era un venetic, venise în sat, nu se ştia de unde, nu era rus, numele multor oameni vine de la un strămoş, al lui nu se ştia de unde vine, omul nu vorbea despre trecut. Era un bărbat fru­mos, prea frumos ca să nu fie remarcat, isteţ, harnic, ştia multe coţcării, istorii hazlii, învăţase „Povestea vorbei”, a lui Anton Pann, pe de rost, cânta din fluier şi din gură, era mare jucător la horă şi nu e de mirare că fetele şi chiar femeile tinere se îmbulzeau să fie jucate de Rusu. S-a însurat repede, a luat o fată înstărită din Cremănari, că pe cele frumoase credea că le putea lua şi fără nun­tă. Pentru că era priceput şi muncitor şi se însurase cu o fată de moştean, s-a amestecat uşor cu ceilalţi, a zis că, gata, e şi el moş­tean. Nu era chiar aşa, flăcăii, dar mai ales tinerii căsătoriţi au pri­ce­put repede că Rusu le sucea capul fetelor şi muierilor tinere, prea multe începuseră să umble prin pădure, după surcele, după bureţi, crăiţe şi mânătărci, unele chiar fără motiv. Lumea vorbea vrute şi nevrute, nu e bine să te iei după gura lumii, însă necazul era că lui Rusu îi plăcea să bage zâzanie, le făcea pe muieri să se certe între ele, greşeală mare, nimic nu e mai primejdios decât o ursoaică întărâtată sau o femeie geloasă. Vorbele se încurcă, se încâl­cesc în intrigi, mintea femeii fiind o fabrică de năvoade şi nade perfide unde numai intrarea se face cu uşurinţă. Prea sigur de el, Rusu a vrut să-şi rezolve rivalităţile cu soţii încornoraţi opunându-le ibovnicele ispitite, le îndemna să-i ocărască, să-i batjocorească, într-un cuvânt, intra prin mijloace necinstite în casa oamenilor. Inteligenţa unită cu viclenia dădea roade, în multe familii intrase zâzania, unele muieri nu-şi mai vedeau de casă şi copii, îşi respingeau bărbaţii şi-i umileau. Se ştie cât de mult poate să rabde un bărbat de la muierea lui şi poate că Rusu ar fi reuşit să facă multe necazuri, însă, în afară de bărbaţii încornoraţi, mai erau în sat şi alţi amatori de fuste ridicate, fustangii, cum bine le zice românul pus pe şotii. Bărbatul, cât ar fi el de om cu pălărie şi minte dedesubt, păstrează rudenia cu animalele, cunoscute pentru ardoarea şi violenţa folosite pentru îndepărtarea rivalilor. Preapli­nul hormonilor de tinereţe, parfumul de sălbăticie al pădurilor şi niscai moşteniri barbare lucrau cu multă osârdie, înfierbântând sângele şi dezmorţind dorinţele. Era nevoie numai de scânteia ce aprinde iasca, se găsea cremene pe toate drumurile şi ţuică în magaziile celor ce ştiuseră s-o păstreze, s-o chibzuiască.

În ziua năprasnicei întâmplări s-au adunat sub şopronul din spatele casei lui Nae Trică, era bine pitit, departe de uliţă, numai bun pentru taclale şi uneltiri. Se adunaseră mulţi, poate nu întâm­plător cei ale căror neveste prinseseră obicei să umble prin pădu­rea din Valea Ruzii. Nu lipsea N.G., învăţătorul, om cu greutate, cu vorbă măsurată, respectat nu numai pentru că era feciorul primarului, ci şi pentru ştiinţa de carte şi asprimea cu care o intro­ducea în capetele copiilor. N.G. era un bărbat elegant, apa­rent inabordabil, părea că nu vede nimic şi pe nimeni când trecea pe drumul lung ce-l ducea din Capul Ogoarelor până la Valea Ruzii. Nu era chiar aşa, se oprea preţ de câteva momente, când întâlnea câte o fostă elevă, proaspăt măritată. Nimeni nu auzea ce-i spunea, vorbele erau puţine şi trecerea din curtea bisericii, prin spatele şcolii, în cancelarie nu era decât o simplă întâmplare, ora se sta­bilea în momentul întâlnirii. După cum se ştie, crimă perfectă nu există, vecinii şcolii cunoşteau năravul învăţătorului, însă prestanţa lui asigura o discreţie aproape totală. De la o vreme însă, numărul celor care treceau din curtea bisericii în curtea şcolii se împuţinase, iar N.G. fuma ţigară de la ţigară, şi nu din cele obişnuite, ci din cele ce lăsau în urmă un parfum special, de bărbat distins.

În ziua necazului, N.G. a dat de băut la toată lumea, nu era prima dată când o făcea şi buna dispoziţie a găsit toate porţile deschise. Nu se mai ştie dacă l-a chemat cineva şi pe Rusu, vecinul de peste drum, el era de-al casei la Nae Trică, Miţa lu’ Nae fiind una dintre cele ce-şi făceau des de lucru pe Valea Ruzii. Mai trebuie adăugată şi observaţia, deloc lipsită de importanţă, că Miţa era cea mai frumoasă femeie din sat. Ar mai fi fost şi alte amă­nunte ce meritau să fie cunoscute, însă, ca un făcut, nimeni n-a mai putut să-şi aducă aminte cine a început ostilităţile şi cum s-a ajuns la crimă. Tot ce s-a povestit venea de la vorbitori ce poves­teau din auzite. Unii spuneau că primul a înfipt cuţitul Costică, băiatul cel mare al lui Nae Trică, era posibil, pentru că flăcăul devenise ţinta unor ironii răutăcioase în sat.

— Unde e mă-ta, mă, tot în Valea Ruzii are treabă?

— Mă Costică, spune drept, surorile tele mai mici sunt şi surorile băieţilor lu’ Rusu?

E greu, când ai 18 ani, să înghiţi vorbe batjocoritoare la adresa mamei tale. Tat-so, Nae, nu mai avea, de multă vreme, nici un cuvânt în casă, încercase şi el să spună câte ceva din ce vorbea lumea, dar se umpluse de Doamne fereşte, de ocări şi insulte

— Tu vorbeşti, mă, prăpăditule, tu, care nu eşti bun de nimic, îţi muţi curu’ toată ziua dintr-un loc în altu’, nici un gard nu eşti în stare să faci, să-mpute locul sub tine, n-ai făcut nimic în viaţa ta, proastă am fost eu când te-am luat, m-a orbit dracu’, mă căutau băieţi buni, şi de la Bercioiu umblau după mine.

— Umblau, da’ numai pă pâraie, n-a venit niciunu’ să te ceară de nevastă, a îndrăznit să-i spună Nae. Pă mine m-ar fi luat toate fetele, dacă nu mă punea ăl cu coarne să mă culc cu tine şi să-mi pici cu tronc.

— Mă, tu să nu vorbeşti cu mine aşa, că-l pun pă unu’ să-ţi rupă oasele, o să paţi ca Niculae, nevolnicu’ lu’ Dobre, că l-a pus dracu’ să umble pân pădure, să vază cine cu cine să vede şi s-a ales cu picioarele rupte.

— Cine cu cine să vede? Mai bine ai spune-o p-a dreaptă: cine cu cine să-încalecă.

— Mă, da’ prost mai eşti, nu vezi decât lume încălecată. Mai bine te-ai şterge şi tu la cur, că-ţi sunt izmenele pline de căcat. Şi vezi că moare vaca dă sete în grajd, puturosule!

Costică a vrut odată să ia partea lui taică-su, tot ce spunea mă-sa era minciună, Nae era dulgher priceput, făcea şi butoaie, îl chemau oamenii la lucru şi aducea banii acasă, nu-i bea ca alţii, dacă aveau ce le trebuia în casă, de la el aveau. Tot satul vorbea de mă-sa, că se ţine cu Rusu, Costică prinsese o crâncenă duşmănie faţă de omul care băga zâzanie în casa lor. Ştia toată lumea necazul lui Costică, unii ziceau că n-o să se termine bine, că băiatul lui Nae e aprig şi înverşunat. Poate că d-aia a ieşit vorba că primul cuţit l-a înfipt Costică, aşa o fi fost, însă Rusu era atât de ciopârţit, că e greu de crezut că l-a tăiat un singur om, mai ales că se adunaseră, din întâmplare, toţi bărbaţii ibovnicelor lui.

Când a venit jandarmul i-a găsit beţi morţi, niciunul nu mai putea spune ce s-a întâmplat, vorbeau toţi deodată, continuau să golească sticlele de ţuică, umplute mereu de cineva, şi erau veseli şi mulţumiţi. Omul legii a telefonat la Râmnic, de unde a primit ajutoare şi i-a dus la închisoarea de lângă Liceul de meserii. După câteva zile s-au întors la casele lor, nu toţi, a rămas la pârnaie Guriţă Băiete, ziceau că el l-a omorât, i-a dat cu parul în cap, şi că la beţie nu se mai ştia cine îi ciopârţise cadavrul. Altceva nu s-a mai aflat. După vreun an şi jumătate a venit şi Guriţă, nu părea să fie supărat sau să-i pară rău, ba chiar, dacă îi dădeai o ţuică, se lăuda că a scăpat satul de un fustangiu jegos, un spărgător de case.

Rusu a fost înmormântat la cimitirul din Pleaşă, a venit multă lume, popa Gheorghe a ţinut o slujbă mai lungă, s-a rugat pentru iertarea păcatelor mortului, că cine nu are păcate pe pământ, l-a lăudat că a fost om harnic şi cu frică de Dumnezeu, deşi nu prea venea pe la biserică, îşi plătea pomelnicele, sărindarele şi fondul parohial. Bărbaţi n-au fost mulţi, au fost mai multe femei şi s-a spus că la puţini morţi s-a văzut jelanie mai mare ca la Rusu. N-a lipsit nici Miţa lui Nae Trică, plângea înăbuşit, toată lumea se uita la ea şi dacă or fi fost şi din cei ce suduiau în gând, nu se ştie, oricum toate muierile au fost invidioase, că tare bine îi stătea îmbrăcată în negru. Când a trecut căruţa cu sicriul pe lângă casa lui Ghiţă, au ieşit la poartă amândoi, şi ăl mic, şi ăl bătrân, Rusu fusese prieten cu amândoi, le plăcea că era isteţ, glumeţ şi harnic, o fi avut el şi păcate, cine n-are, dar nici aşa, să bagi cuţitul în om, mai bine şi-ar fi văzut de muierile lor.

— Aici e mâna lu’ N.G., şi-a dat, din nou, cu părerea ăl bătrân. Ăl mic n-a avut nimic de adăugat.

Nimeni nu ştia să se fi petrecut până atunci, la Cremănari, întâmplări ca cea descrisă mai sus, bărbaţii erau aprigi, răzbunători, femeile ţâfnoase, arţăgoase, zeflemeaua şi bârfa erau la ele acasă, fără ca vreunul sau vreuna să se fi gândit să ia viaţa cuiva pentru păcate omeneşti. Crima a cutremurat satul şi a rămas în amintire ca un vis urât. Din păcate, n-a rămas şi fără alte urmări. Peste câţiva ani, a avut loc o crimă şi mai înspăimântătoare. Fata mijlocie a lui Nae Trică, a Miţei, o mândreţe de copil, de 12 ani, o zână, muierile ziceau că o s-o întreacă pe mă-sa la frumuseţe, a plecat într-o dimineaţă cu vitele pe izlazul din Giurgeni, nu era singură, era cu fetiţa lui Culiţă Preda, erau prietene, păşteau vitele împreună, nu le plăcea să se amestece cu ceilalţi copii. Era dis-de-dimineaţă, devre­me, abia ajunseseră, când a apărut un om cu haine kaki, ca ale soldaţilor, dar mai jerpelite. Avea faţa acoperită cu un fular, nu i se vedeau decât ochii, ţinea în mâini o puşcă şi le-a zis fetelor, cu vorbă aspră, că de ce lasă vitele în pădurea statului. Le-a împins, ameninţându-le cu puşca, într-un pârău, pe fata lui Preda a legat-o cu un curmei de sfoară, iar pe a lui Trică a trântit-o la pământ, i-a astupat gura şi a siluit-o cu o cruzime greu de imaginat. A luat apoi puşca şi i-a tras un glonte în cap, după care a plecat. Fetiţa lui Preda, îngrozită, a reuşit să se dezlege şi a fugit acasă, urlând. A fost nevoie de mult timp până când a putut să spună ce văzuse.

După cele scrise mai sus nu mai rămân multe de adăugat. Toate încercările de a-l găsi pe criminal au rămas fără rezultat, s-a spus că nu poate fi tăgăduită legătura dintre cele două crime, a fost suspectat unul dintre feciorii lui Rusu, un fost jandarm, omul a adus dovezi că în ziua şi la ora crimei se afla într-o localitate depărtată de sat, nu putea să fie în acelaşi timp în două locuri, s-a spus că a angajat un criminal, nimic nu a putut fi dovedit şi odioasa faptă a rămas nepedepsită de legile scrise de oameni. Nu însă şi de cele nescrise, mai puternice şi neiertătoare.

Guriţă spunea şi credea că este nevinovat, era beat şi nu-şi mai amintea nici că a dat cu parul, nici că a înfipt cuţitul; a ispăşit vina altuia cu închisoarea, n-a avut încotro dacă aşa a zis judecă­torul, însă nu şi-a făcut prea multe mustrări, în mintea lui n-aveau loc, omul poate să facă multe prostii la beţie. Nae, despre care s-a spus că l-a ciopârţit pe Rusu, nu-şi mai aducea nici el aminte, a înţeles mai târziu că în curtea lui a murit un om, a stricat şopronul, loc blestemat, l-a chemat pe popa Gheorghe să facă o slujbă, însă popa i-a spus că e prea repede după crimă. N-a mai fost om întreg în anii ce i-au mai rămas de trăit, n-a avut putere să se bucure de moartea rivalului, zicea că era mai bine înainte, când trăia Rusu, atunci se certa cu muierea, avea motive, acum nici nu-l mai băga în seamă, nici pe el, nici pe copii, erau ca şi morţi pentru ea. Mintea femeii se rătăcise de durere, îl pierduse pe Rusu, singurul om pe care îl iubise, după moartea lui viaţa nu mai avea niciun preţ. Pleca de acasă, hoinărea prin pădure, se oprea în locuri numai de ea ştiu­te, nu-i păsa că o văd oamenii, nici nu-i vedea, pentru ea timpul se oprise când l-au coborât în pământ pe Rusu. N-a înţeles nimic din ce i s-a spus despre fata ucisă în Giurgeni. A mai trăit câţiva ani, nu mai era frumoasă, privirea rătăcită, de vrăjitoare, îi speria pe copii. Au găsit-o într-un luminiş din Valea Ruzii, se luptau pentru carnea ei corbii şi şobolanii.

Copiii lui Nae şi ai Miţei, nevinovaţi, au tras ponoasele de pe urma înspăimântătoarei crime: unul a ajuns la ospiciul de nebuni, altul, Costică, cel despre care se spunea că ar fi înfipt primul cuţi­tul, s-a spânzurat. Se spune că păcatele mari, neispăşite, rămân urmaşilor, o nedreptate pentru minţile neîncăpătoare ale oame­nilor. Cât despre păcatele mai mici, ca cele ale lui Rusu, ele au fost iertate, urmaşii lui nefiind urmăriţi de năpastă. Unul singur, despre care s-a spus că a fost vinovat pentru moartea fetiţei de 12 ani, n-a mai revenit niciodată în sat.

Ar mai fi de judecat N.G., despre care ăl bătrân spunea că ar fi fost adevăratul vinovat, pentru că a pus la cale crima. El n-a fost învinuit de judecătorii oficial, dar şi-a primit pedeapsa meritată. Viaţa lui a purtat semnele neîmplinirii, a cunoscut trupul multor femei fără să le fi simţit sufletul, fără să le dăruiască altceva decât sămânţă fără rod. S-a însurat, de fapt l-au însurat, cu o femeie mai mare decât el, insensibilă, urâtă, un fel de bărbat ratat, a luat de la ea pământul, destul de mult, fără să-i dăruiască nimic. S-au pedepsit unul pe altul, nevasta lui N.G. fiind una dintre cele mai nesimţitoare şi cinice femei văzute la Cremănari. Legătura dintre ce doi soţi a fost ura şi dispreţul faţă de toată lumea.

N.G. a fost mai mult temut decât respectat, n-a putut să iubească şi n-a fost iubit, nu poţi să iubeşti, omeneşte, o piatră. Cea mai mare pedeapsă a fost că n-a avut urmaşi; dacă, aşa cum s‑a bârfit, una dintre eleve ar fi fost fiica lui, ea nu i-a moştenit şi păcatele, l-a moştenit pe cel căruia i-a purtat numele, om harnic şi credincios, vrednic de toate laudele. Luat prizonier de ruşi, a reve­nit ca maior al celebrei divizii „Tudor Vladimirescu”, formată din foşti ofiţeri reconvertiţi. A fost organizatorul mai multor tâlhării, urmate de beţii şi dezmăţuri desfrânate, la Restaurantul „Berbecul” din Piteşti. A făcut şi închisoare, ca deţinut politic anticomunist. Revenit în sat, îmbătrânit, cu faţa scofâlcită, gârbov, se însoţea cu beţivii, le asculta inepţiile, şi numai rareori spunea câte o vorbă, de cele mai multe ori înţepătoare. L-a supărat într-o zi pe Oane Joiţa, măscăriciul satului:

— Bă, tu să nu-mi tai vorba, să nu mă superi, că-ţi bag custura asta în bojogi, l-a repezit Oane.

Era prea mult, orgoliul fostului şef de răufăcători s-a şifonat. L-a săgetat cu o privire ucigătoare şi i-a ripostat:

— Pleacă, mă, prăpăditule cu custura ta, jagardeaua dracului, auzi, am venit eu după front să mă înjunghie prostul satului. S-a sculat de pe scaun, şi-a îndreptat şalele, trupul şi-a reluat, pentru câteva momente, vigoarea de altădată, Oane s-a chircit a neputinţă într-un colţ, timp suficient pentru ca N.G. să părăsească bodega cu capul sus.

I-a zis-o N.G., s-a bucurat un beţiv.

— Te pui cu ăsta? a completat filozofic un altul.

 

Crima povestită mai sus a rămas în amintirea satului ca o dovadă a cruzimii ajunse la limita dintre omenesc şi animalic. Inspiratorul crimei s-a făcut vinovat şi de alte fărădelegi, aşa că prezicerea înţeleaptă a negustorului, „Ăsta n-o să moară în patul lui”, n-a fost decât pedeapsa meritată. N.G. s-a stins într-un şanţ, pe drumul de întoarcere de la cârciumă.

 

Întâmplări ca cea descrisă mai sus nu fac parte din modelul de purtare în satele de moşteni, oamenii sunt aprigi, trufaşi, dar se opresc înainte de uciderea prin cuţit, chiar dacă nu se sfiesc să-l folosească.

Neica Gheorghe Cincă era un om respectat, priceput, harnic, vorbea puţin şi cu miez, îi plăcea mai mult să asculte, să judece, fără să spună ce credea, într-un cuvânt, era un înţelept. Prietenia dintre Ion Ghiţă şi Gheorghe Cincă se întemeia pe respect, pe recunoaşterea meritelor fiecăruia. Se ştiau de mici, copilăriseră împreună, aveau amintiri comune, se opreau bucuroşi de fiecare dată când se întâlneau, aveau ce să-şi spună şi, lucru important, nu vorbeau niciodată despre alţi oameni. Cincă trecea destul de des pe la poarta lui Ghiţă, era vânător pasionat, avea puşcă şi permis de vânătoare, nu ca alţii, care puneau laţuri şi capcane.

— Te duci după iepuri, Gheorghe? Dacă împuşti mai mulţi, treci şi pe la mine, bem o ţuică şi poate frigem unul la mine. Da’ vezi să nu fie iepuroaică, mie nu-mi plac muierile.

— Ce, mă, tu crezi că eu am timp s-o caut între picioare? Dacă sare, trag şi după aia văd. Dacă s-o nimeri să fie iepuroaică, te faci şi tu că nu vezi. Oricum, după ce o dezbraci dă piele, nu mai ştii ce a fost.

Glumeau, Ion ştia că Gheorghe nu împuşca niciodată doi iepuri, zicea că îi ajunge unul, iar Gheorghe ştia că lui Ion nu-i place carnea de iepure.

Când venea vorba de Cincă, Ghiţă, de obicei zgârcit cu laudele, nu pierdea ocazia să spună vorbe bune.

Ăstuia nu-i suflă nimeni în ciorbă, nu-i place să vorbească de alţii, dar nici alţii să nu se bage în treburile lui. Când eram flăcăi, nu era niciunul mai voinic decât el, noi, ăilalţi, ne luam la trântă, ne trânteam pe rând, dar pe el nu-l punea niciunul la pământ.

N-avea duşmani, nu supăra pe nimeni şi totuşi s-a ivit un vrăjmaş, Mărin Manea, care a prins ciudă pe el. Mărin era al patru­lea bărbat al Miţei lu’ Dumitru Trică, Gheorghe fusese unul dintre cei trei dinainte, o lăsase când a văzut că se ţine de prostii, că-i fug ochii după alţi bărbaţi. Miţei nu-i venise să creadă, ea zicea că nu e bărbat să nu moară după fundul ei, şi uite că Gheorghe plecase fără să se mai uite înapoi. A vrut să-i facă în ciudă, l-a luat pe Mărin, flăcău chipeş, tocmai venise din armată, degeaba, Gheorghe trecea pe lângă ea fără să întoarcă nici măcar capul. Mărin a simţit slăbiciunea Miţei pentru Gheorghe, nu i-a convenit şi, deşi n-avea motiv, îi purta pică. Într-o seară a dat de băut unor vecini amatori de chilipir, a zis că face şi el cinste, că i-au mers bine afacerile, numai că, după ce oamenii s-au cherchelit, i-a scos în drum şi l-au aşteptat pe Gheorghe Cincă, se înserase şi se întorcea omul cu brişca plină cu prune, din Barangi, unde avea o ogradă.

— Ce ai, mă, în brişcă şi de unde vii acuma, noaptea?

Cincă a vrut să nu-i bage în seamă, a dat bice la cai, dar Manea s-a aşezat înaintea cailor, care s-au oprit, tot românul ştie că un cal nu calcă în picioare un om. Manea i-a asmuţit pe beţivi:

— Ia vedeţi, mă, ce are ăsta în brişcă, de nu vrea să ne arate.

S-a produs o îmbulzeală, cu îmbrânceli şi suduieli, Cincă era vânjos, i-a doborât pe câţiva şi atunci s-a petrecut necazul cel mare, nu se ştie cum, a apărut în mâinile unui beţiv un briceag.

— Dă-i, mă, câteva găuri, l-a îndemnat Manea, că altfel ăsta ne rupe picioarele.

N-a fost nevoie să-i spună de două ori, beţivanul, zălud şi înfierbântat, a început să înfigă briceagul în Gheorghe Cincă, l-a înfipt de 42 de ori, norocul a fost că lama era scurtă şi n-a ajuns la inimă, la plămâni sau la vasele de sânge. E adevărat că, deşi înţe­pat, nici Cincă n-a rămas dator, a lovit în dreapta şi în stânga şi pe cuţitaş l-a împins într-un gard de i-a intrat un par în fund. A avut putere să se urce în brişcă, să dea bice la caii speriaţi şi să-i conducă până acasă.

Biata Leana, nevastă-sa, o femeie pe cât de frumoasă, pe atât de înţeleaptă, l-a oblojit, i-a spălat şi îngrijit rănile, astfel că Gheorghe s-a întremat destul de repede şi, mai ales, nu s-a plâns la nimeni. În sat s-a aflat de întâmplare de la beţivii care îl atacaseră, după ce Gheorghe le-a rupt oasele, nu departe de locul unde fusese înjunghiat.

— L-am căutat pă dracu’ şi l-am găsit. Să vă ferească Domnu’ să intraţi pă mâna lu’ Cincă, are pumnu’ ca ciocanu’, se văieta Mărineţ, unul dintre beţivani, mulţumit că a scăpat cu atât.

Şi cum toate poveştile au şi o morală, e bine să adăugăm că dacă după N.G. n-au rămas decât amintiri urâte, după Gheorghe Cincă au rămas trei nepoţi, vrednici de toată lauda, demni urmaşi ai satului, oameni harnici, cu frică de Dumnezeu, ctitori ai unui sfânt locaş de rugăciune, binemeritat de moştenii Cremănarilor.

 

Un destin asumat

Portretul fiului cel mare al Ioanei şi al lui Ion Ghiţă ar putea fi acceptat ca un portret de epocă, reprezentativ pentru momentul istoric de înnoire a intelectualităţii din România prin infuzia cu spiritualitatea viguroasă a satelor. Învăţământul, organizat după mo­de­lul european, avea nevoie de elevi harnici, confruntaţi cu greu­tăţile vieţii, motivaţi, dornici să se remarce, inteligenţi, adică exact ce puteau să ofere satele româneşti.

Gheorghiţă a fost trimis de Dumnezeu pe pământ la 1921 de ani după Iisus Hristos. S-a născut sub zodia Peştelui, infernul zodiilor, cum spun astrologii. Inteligenţa şi sensibilitatea au fost darurile primite din partea ursitoarelor la venirea în lume. Cu pri­ma şi-a făcut numeroşi duşmani, iar cu a doua a primit toate lovi­tu­rile. După ce a terminat, ca premiant, şapte clase primare la şcoala din sat, N.G., învăţătorul, l-a dus la concursul premianţilor din comunele ce alcătuiau plasa Stoiceni, unde s-a clasat pe primul loc. A primit acolo un premiu, a fost felicitat şi sfătuit să continue studiile. N.G., mulţumit de rezultatul bun al elevului, a petrecut multe după-amieze lângă butia cu ţuică din magazia finului Ion Ghiţă, sfătuindu-l să-şi ducă băiatul la un liceu din Râmnicu-Vâlcea.

— Ce-i trebuie lui şcoală, are pământ, să-l muncească, dacă are şi minte e bine, şi pământu’ are nevoie de minte, ca să dea recoltă bună. Ce, ăia care umblă prin şcoli sunt mai procopsiţi? Nu pleacă niciun copil de om cu stare din sat, pleacă ăi săraci, n-au cu ce să se hărănească, să duc în lume să caute norocul, că nu l-au găsit p-aici.

În toamna aceea, nemulţumirea a intrat în casa negustorului, omul nu se mai înţelegea cu nimeni, băiatul nu-l mai asculta, muierea îl cicălea, nici afacerile nu-i mergeau ca înainte, se certase şi cu Gheorghe Ciucă, tovarăşul lui de negustorie, aşa se întâmplă când intră zâzania, toate merg pe dos. Ceea ce a pus vârf la toate a fost plecarea de acasă, neaşteptată şi neanunţată, a lui Gheorghiţă. Când au văzut că le-a plecat copilul, n-au mai avut pic de linişte în casă, certurile au devenit de nesuportat, toate se făceau cu scandal şi ieşeau pe dos.

— Dân cauza ta a plecat băiatu’, îl cicăleai toată ziua, îl mun­ceai ca pă ocnaş, ai vrut să-l bagi slugă şi uite ce-ai făcut, l-ai pierdut.

— Taci şi tu odată, nu mă mai zgândări, că şi aşa sunt amărât, dacă ştiam că face o prostie aşa de mare îl duceam la Râmnic, la şcoa­lă. Şi nu mai plânge, dă pierdut nu l-am pierdut, e el pă unde­va, o să vină, că nicăieri nu umblă câinii cu covrigi în coadă.

Trei luni au durat necazurile. Ioana bocea în fiecare zi, ăl bătrân tăcea ca de obicei, dar se vedea dojana în ochii lui, Ion se căia şi el, dar nu mai avea putere să răspundă la mustrări. Norocul a fost că au avut recoltă bună, s-au spetit muncind, însă cu folos, magazia, pătulul şi fânarul erau pline.

În săptămâna dinaintea Crăciunului a bătut la poartă Ilie, factorul, aducea o carte poştală, i-a dat-o Ioanei. Femeia a întors-o pe toate părţile, a crezut că e o greşeală, cine să le scrie lor, l-a între­bat pe om:

— Dă unde vine cartea, mă, Ilie, că eu nu ştiu să citesc.

Omul s-a uitat la adresă şi i-a spus:

— Vine de la un director, de la şcoala din Voiceşti, asta e lângă Drăgăşani. Mai mult nu pot să spui, că eu n-am voie să citesc scrisorile.

A avut noroc cu Măria, fata cea mică, făcuse şi ea, cu chiu, cu vai, patru clase, tocmai venea cu vitele de la adăpat. Ioana i-a ieşit înainte şi a întrebat-o:

— Vezi, mamă, ce scrie în cartea asta, că Ilie n-a vrut să-mi spună, a zâs că n-are voie să citească scrisorile.

I-a trebuit ceva timp fetei până a reuşit să înţeleagă ce era scris în carte.

— E pentru nenea Gheorghiţă, zice că de ce nu vă duceţi să-l luaţi de la şcoală, că e în vacanţă, scrie că are note bune, a luat şi premiu.

A intrat în curte şi Ion, se întâlnise cu Ilie şi venise repede să vadă ce e cu cartea poştală, avea el o bănuială că vine de la Gheorghiţă, dar bănuiala nu e sigură niciodată. A luat iute scrisoa­rea şi a citit-o, el avea două clase primare, fusese furier la armată, a citit-o tare, să audă şi Ioana: „Domnule Ghiţă, sunteţi invitat la Şcoala de Horticultură din comuna Voiceşti, judeţul Vâlcea, unde vă aşteaptă fiul dvs. Ghiţă Gheorghe, elev la şcoala noastră. Vă tri­mi­tem alăturat şi notele obţinute de fiul dvs. pe trimestrul I. Avem bucuria să vă anunţăm că fiul dvs. este premiantul clasei. Elevul se află la internatul şcolii şi este singur, ceilalţi elevi fiind plecaţi în vacanţă. Semnează director…”; nu se mai înţelege.

— Pune repede caii la căruţă şi hai să mergem, l-a grăbit Ioana. Să iau şi ceva dă mâncare, bietul copil, nici n-a avut ce să mănânce p-acolo.

În mai puţin de un ceas erau pe drum. Ion mâna caii tare, zicea că s-ajungă pe lumină, erau vreo treizeci de kilometri până la Voiceşti, cunoştea satul, că era în drumul spre Caracal şi Slatina. Au ajuns după apusul soarelui, l-au găsit pe Gheorghiţă, de-abia se ţinea să nu plângă, s-au dus şi la director, i-a cam certat, n-au avut ce să zică, erau vinovaţi, la despărţire le-a spus că să nu cumva să nu-l aducă înapoi după vacanţă, ar fi păcat, e cel mai bun elev al şcolii.

— Venim, domnule, l-a asigurat Ioana, cum să nu venim dacă ne spuneţi. Şi vă mulţumim că ne-aţi scris, nu mai ştiam nimic dăspre copil. Acu’, că ştim, o să fie altceva.

— Îl aducem, domnule director, l-a asigurat şi Ion.

Au mai stat să se odihnească şi caii, le-au dat ovăz, i-au adăpat şi au plecat înapoi acasă, aveau două felinare la căruţă, aşa că puteau să meargă toată noaptea, nu se mai grăbeau. Drumul la întors li s-a părut mai scurt, Ioana l-a întrebat pe fiu-so cum a ajuns el tocmai acolo şi de ce nu le-a scris şi lor, nu-l certa, ştia că nu-i place să fie certat.

— Am auzit că este lângă Drăgăşani o şcoală de horticultură, adică unde se învaţă cum se plantează şi se îngrijesc pomii pentru fructe. La Cremănari sunt mulţi pruni, meri, peri, cireşi, am zis că dacă e o şcoală pentru cultura pomilor, o să învăţ meseria de pomi­cultor. Când am plecat, nu ştiam ce ştiu acum, am învăţat multe lucruri şi o să mai învăţ.

— Bine, da’ cum ai ajuns, cine te-a dus?

— Nu m-a dus nimeni, am mers pe jos, am plecat dimineaţa şi am ajuns pe la apusul soarelui, m-am oprit de două ori să mă odihnesc şi să mănânc, luasem de acasă turtă, ouă, brânză, două cepe, mi-a ajuns. Le-am spus că n-am părinţi şi că vreau să mun­cesc, m-au văzut voinic, le-a fost şi milă, ce mai, m-au primit, m‑au dat la bucătărie, curăţam cartofi şi spălam vase. Domnul direc­tor m-a chemat la cancelarie, mă vorbise bucătarul de bine, i‑a spus că sunt bun de carte, că mi-ar place să învăţ, m-a descusut şi m-a înscris şi pe mine elev în anul întâi, aşa se spune la clasă, şi sunt patru ani. Când ceilalţi au plecat în vacanţă, sunt numai copii de oameni cu stare acolo, eu am rămas la bucătărie, dar nu mai aveam ce face şi nici mâncare nu mai era. M-a chemat iar domnul director şi m-a descusut din nou, n-am mai putut să-l mint, i-am spus că am plecat de acasă fără ştirea părinţilor şi atunci v-a scris. Mi-a fost frică, l-am rugat să nu trimită scrisoarea, n-a vrut să m‑asculte, a zis că o să vorbească el cu matale.

— Bine a făcut că a trimis-o, ăsta e om dăştept, l-am văzut eu. Nu ştiu de ce ţi-a fost frică, de câte ori te-am bătut eu pă tine ca să-ţi fie frică?

— M-ai bătut o dată, când te-am minţit, m-ai bătut rău, ai rupt o jordie din gard pe spatele meu, aveai dreptate, nu trebuia să te mint şi nici nu te-am mai minţit după aia. Nu-mi era frică de bătaie, de ceartă şi cicăleală îmi era frică, matale spui vorbe grele, dor mai rău ca bătaia.

— Aşa e, mă, Ioane, ai o vorbă ciudoasă, grea, îţi place să bălăcăreşti, nu laşi omul până nu-l duci în fundu’ iadului. Şi când începi, nu te mai opreşti odată.

Ion i-a ascultat fără să mai zică nimic, era prea mulţumit că şi-a găsit băiatul, acum nu avea încotro, o să-l ducă, după ce termină vacanţa, la şcoală, poate că iese şi de acolo ceva, directorul i s-a părut un om de treabă, serios.

 

Gheorghiţă a fost elev la Voiceşti timp de patru ani bătuţi pe muchie, cum se spune la Cremănari, şi a primit la terminare diplo­mă de horticultor. Şcolile de agricultură, printre care şi şcoala de la Pantelimon, cu patru ani de gradul I şi patru de gradul II, ultima devenită mai târziu institut agronomic, au fost şcoli secundare, corespunzătoare liceului, înfiinţate după model nemţesc adus de regele Carol I, pus în aplicare de ministrul Educaţiei Spiru Haret, organizatorul învăţământului modern din România.

La Voiceşti se predau toate materiile de liceu: matematică, fizică, chimie, ştiinţe naturale, istorie, geografie, logică, psihologie, limbi străine (germana, franceza şi italiana). În ultimii doi ani se intro­­duceau materiile de specialitate: horticultura, legumicultura, viti­cultura şi altele. Practica se făcea pe terenuri cedate şcolii de pro­prietari agricoli, iar laboratoarele erau dotate cu mijloace de expe­rimentare. Profesorii erau severi şi competenţi, nimic nu era improvizat sau mimat. Comuniştii au desfiinţat şcolile agricole, au dezorganizat tot învăţământul introducând modelul rusesc, neper­formant, dar au fost nevoiţi să recunoască pregătirea foştilor elevi, de care aveau mare nevoie, şi au dat aprobare celor care absolvi­seră şcoala de gradul II să treacă un examen, l-au numit examen de stat, prin care au primit diplomă de ingineri.

Am insistat asupra Şcolii de Horticultură de la Voiceşti pentru că a fost reprezentativă pentru învăţământul românesc din prima jumătate a secolului XX, când şcolile româneşti erau printre cele mai bune din Europa. Încă din anul 1911, martie 24, ziarul Magyarorszag de la Budapesta scria: „Organizarea şcoalei secundare române este cea mai frumoasă şi mai unificată din Europa. (…) România este acel stat din Orientul Europei care este cel mai sus­ceptibil culturii apusene. (…) România este Japonia Europei”.

Şcoala de Horticultură de la Voiceşti, desfiinţată de comunişti, a rămas, pentru elevul ei Ghiţă Gheorghe, un paradis ucis, nicio­dată uitat, şi dacă am reuşit s-o prezentăm, vom fi mândri că am îndeplinit o obligaţie morală. Portretul lui Gheorghiţă, feciorul Ioanei şi al lui Ion, va fi completat cu noi tuşe de culoarea vorbe­lor, acoperite cu fapte.

Deocamdată să ne întoarcem la Cremănari, unde se petrec întâmplări ciudate.

 

Copil de bătrâneţe

Am spus că lacrimile vărsate la înălţarea nevinovatului Vasile în împărăţia de unde fusese trimis i-a înduioşat pe sfinţii aflaţi în apropierea Domnului şi mai ales pe Sfântul Nicolae, făcătorul de minuni, mare iubitor al copiilor nevinovaţi. Din icoana lui, aflată pe peretele dinspre Răsărit, a văzut suferinţa părinţilor, s-a îndu­io­şat şi a trimis către Marele Ziditor o rugăciune fierbinte, de sfânt, pe care Domnul, în marea Lui bunătate, a ascultat-o şi a împlinit-o cu fapta. Toate s-au petrecut după modelul inimitabil al miracolelor.

Când a văzut că nu i-a mai venit necurăţenia lunară, Ioana s-a bucurat, pentru o femeie de la ţară tot ce are legătură cu organele geni­tale este motiv de ruşinare, când vine iertarea, toate sunt mulţu­mite. Avea trei copii, o fată măritată, pe Mitica, aştepta de la ea un nepot, îşi făcuse datoria de femeie şi pretenţiile lui Ion o ruşinau, deşi n-avea ce să facă, nu-l respingea, pentru că aşa o învăţase maica, să nu refuze niciodată apropierea bărbatului. Nu ştia de ce i se făcea greaţă şi nu-i mai plăcea mâncarea. A vorbit cu maica, a întrebat-o dacă aşa e când eşti iertată de necurăţenie, n-a înţeles mare lucru, mă-sa avea, parcă, alte bănuieli, a întrebat-o dacă s-a culcat cu Ion, se culcase, dar nu e asta, se mai culcase şi altă dată şi tot i-a venit, nu mai e ea de făcut copii. După un timp a observat că îi creşte ceva în burtă, s-a gândit să nu fie un rac, numele dat cancerului în popor, Doamne păzeşte! Când i-a spus din nou maicii, n-a mai primit niciun răspuns, doar o mişcare din cap, în sus şi în jos, care de fapt însemna: „Ţi-am spus eu!” S-a speriat mai tare ca de rac, a început să se roage: „Iartă-mă, Doamne, pentru un păcat aşa de mare, ce să mă fac acuma, o să fiu de râsul satului, femeie bătrână, de 44 de ani, cu fată măritată şi în loc de nepot să am un copil. Nu se poate, o să fac tot ce am auzit că fac alte femei, ca să-l lapăd. A început să strângă pomi în braţe, strângea cât putea de tare, să sară de pe garduri, să apese pe burtă, era disperată. I-a spus şi lelei Dumitra, ţiitoarea lui ăl bătrân, aia ştia multe leacuri, ştia să descânte, era moaşa cea mai pricepută din sat, după tuşa Despa, sora maicii. Dumitra s-a uitat lung la Ioana şi după un timp i-a răspuns:

— Un copil vine de la Dumnezeu, n-are nimeni dreptu’ să-l oprească, are soarta lui şi numai Ăl de l-a trimis i-o ştie. Zici că ţi-e ruşine, de ce să-ţi fie ruşine, eşti muiere cu bărbat, un copil nu e niciodată un lucru de ruşine, ştie El Domnu’ de ce ţi-l trimite, lasă‑l în pace, lasă-l să vină şi om vedea ce plan are Dumnezeu cu el. Lu’ Ion i-ai spus?

— Nu i-am spus, că mi-e ruşine.

— Să nu-ţi mai fie, lasă, că o să-i spui eu lu’ ăl bătrân, să-i spuie el când o să vină de la târg.

Al bătrân l-a aşteptat la poartă, era greu să găsească o împre­jurare mai potrivită. I-a urat bun venit şi l-a întrebat:

— Cum ţi-au mers afacerile?

— Binişor, n-am câştigat prea mult, da’ nici n-am pierdut.

— Ştii vorba ovreiului: „Dă-mi, Doamne, câştig în fiecare zi, chiar şi puţin”.

— E o vorbă înţeleaptă, da’ tot e mai bine să fie câştigul mare.

— Fără ajutorul lui Dumnezeu nimic nu se poate. Să nu uiţi să-I mulţumeşti, roagă-l pe Sfântul Nicolae să-ţi ducă mulţumirile, te-a ajutat mereu până acum.

— O să mă rog, o să merg şi la biserică de Sfânta Măria, o să ţin şi vreo trei zile de post.

— Şi vezi că ţi-a trimis Sfântu’ un dar, o să ai un copil, în locul lui Vasile.

— Copil? Ce copil, de unde să-l am?

— De la nevastă-ta, de unde din altă parte?

Ion, ăl mic, s-a uitat la ăl bătrân cu ochi nedumeriţi şi bănu­i­tori, nu înţelegea dacă bătrânul glumeşte sau vorbeşte serios. Pauza grea, aşezată între cei doi, lăsa de bănuit că nu putea fi vorba de o glumă. S-au despărţit fără să mai găsească niciunul ceva de spus.

A intrat în curte, a tuşit ca de obicei, era un ritual, convenit de pe vremea când trăia Ilinca, „nu să intră în curte ca hoţii, pă furiş”, hotărâse ea, „dai un semn că ai venit, te faci că tuşeşti, închizi poarta mai tare, ca să nu sperii pe ăi din casă când apari la uşă”. Nu l-a întâmpinat, cum era obiceiul, nici Ioana, nici vreun copil. Poate că nu sunt acasă, şi-a dat cu părerea. A deschis uşa, a văzut‑o pe Ioana aplecată peste oalele de pe vatră, n-a ridicat capul şi atunci a înţeles că ăl bătrân nu glumise.

— Bună ziua, Ioană, da’ copiii nu sunt acasă? E vremea prân­zului şi vitele am văzut că sunt în obor.

— Sunt şi ei p-aici, nu ştiu pă unde umblă, le-am dat să mă­nân­ce şi-au plecat.

Privirea femeii rămânea îndreptată spre plita încinsă, deşi nu mai era nimic de încălzit. Ion a înţeles că muierii lui îi este ruşine să-i spună că a rămas grea, a lut-o de braţ, a apropiat-o de pieptul lui şi, spre mirarea ei, a pupat-o, de mult nu mai avusese parte de atâta dragoste. S-a lipit şi ea de pieptul bărbatului şi a început să plângă înăbuşit, cu sughiţuri abia reţinute.

— Lasă, Ioană, c-o să trecem şi peste asta, dacă ne dă Domnul un copil, înseamnă că s-a îndurat de noi, n-a uitat că l-am pierdut pe Vasile, un copil este un dar mare, de ce să te necăjeşti când primeşti un dar?

— La vârsta asta, la 44 de ani, ce copil o să mai fie şi ăsta, n-o să mai am timp să-l cresc, o să râdă lumea dă mine.

— Lasă lumea în pace, o să vezi tu ce copil ne dă Domnul, nu ni l-ar fi dat dacă nu ar avea şi el o soartă a lui.

Cu inima domolită, vorbele de îmbărbătare ale lui Ion o liniş­tiseră, femeia a început să se gândească la plodul pe care-l purta în pântece, n-avusese până atunci puterea s-o facă, i se părea că ce i se întâmplă este un blestem, un semn rău, o pedeapsă. Şi-a dat dintr-odată seama cât de mult greşise, cum putea să fie un copil nevinovat o pedeapsă? Un fior cald i-a încălzit inima şi i-a umplu­t‑o de bucurie, avea dreptate Ion, ce dar mai mare poate să pri­mească o femeie decât acela de a avea un copil?

S-a ţinut mult timp deoparte, n-avea curaj să dea ochi cu Lisandrina şi cu alte bârfitoare, lelea Dumitra îi spusese să nu se mai ferească, n-avea de ce, că nu făcuse nimic rău, aşa era, numai că ea n-avea cutezanţa să înfrunte priviri scormonitoare, gata să cotrobăie în pântecele, în gândurile şi simţurile ei.

Când i-a venit sorocul, multe femei din sat nu ştiau că Ioana lu’ Ghiţă era însărcinată, s-a răspândit vestea că nu poate să nască şi toate se minunau cum a putut ea să ascundă sarcina până la nouă luni. S-a strâns multă lume de muieri la poartă, nu putea nimeni să le oprească, erau curioase şi o căinau pe biata Ioana, că mari trebuie să fie durerile dacă o femeie ruşinoasă ca ea ţipă ca din gură de şarpe. Trei zile şi trei nopţi s-a chinuit îngrozitor, chiar şi Lisandrinei i s-a făcut milă de ea, după ce la început o bârfise, ca să nu-şi piardă obiceiul:

— Auzi la ea, muiere bătrână, cu fată măritată, în loc să-şi crească nepoţii se ţine de sulă şi cade borţoasă.

De data asta, s-a oprit la poartă şi a zis:

— Biata Ioana, o curăţă Dumnezeu de păcat.

 

Mătuşile din sat şi-au găsit de lucru în curtea şi casa lui Ghiţă, biata lelea Dumitra Predicioaia nu mai avea loc de ele, deşi toate ştiau că nu erau altele mai pricepute la moşit decât tuşa Despa şi Predicioaia. Nu e vorbă, că avea ce face, le făcea de mâncare, că niciuna nu mai pleca acasă şi dacă pleca se întorcea iute, să nu piar­dă ciorba de găină, varza prăjită şi gogoşile muiate în zahăr. Cum să piardă aşa chilipir, când acasă le aştepta ciorba de fasole, şi aia nedreasă cu ulei sau altă grăsime. Mai era şi ţuica de la Ghiţă, dulce, sănătoasă, fără acreală, tăricică, cu gust de prună curată. La Cremănari, femeile se feresc să fie văzute de bărbaţi când beau ţuică, dar aici nu erau bărbaţi şi când sunt numai între ele muierile se dau la băutură ca bărbaţii, mai ales cele fără dinţi în gură. Veni­seră şi câţiva bărbaţi, atraşi de vânzoleala din casa lui Ghiţă şi mai ales de rachiul lui, la aşa ocazie e păcat să lipseşti. S-au strâns peste drum, la Ion Mogodel, îl ştiau cumsecade şi galanton, găsiseră şi prilejul potrivit, să bea în cinstea nepotului.

— N-ai, mă, moşule un pulărău şi pentru un om sărac?

— Pulărău n-am, la mine nu găseşti decât rachiu, du-te la ai lu’ Trică sau la Moatăr, am auzit că ei vând şi pulărău.

— Ei, dacă n-ai pulărău, n-am încotro, o să beau şi rachiu.

Râdeau toţi şi se rânduiau la ţoiul cu care se scotea ţuica din butoi. Se mai oprea câte unul, asculta cum ţipă biata femeie şi o căina, săraca, ce dureri are, ce copil e ăsta care nu vrea să iasă şi o căzneşte aşa pe mă-sa? Nu răspundea niciunul, nu ştiau ce să spună, nici nu le păsa prea mult de ce se întâmplă, ei veniseră pen­tru ţuică şi mai ştiau că lui moş Ion nu-i plăcea să vorbească de cele femeieşti.

A fost o naştere foarte grea, copilul se încăpăţâna să nu iasă, de parcă n-ar fi vrut să dea ochii cu o lume de care se temea, moa­şa Despa a băgat mâna după el, a zis că venea cu latul, l-a sucit, l‑au împins, degeaba, durerile nu se linişteau şi biata femeie, isto­vită, nu mai avea putere să împingă, răbda, nici să ţipe nu mai putea. Dacă, aşa cum a spus Lisandrina, durerea a fost lăsată să mântuiască sufletul de necurăţenia trupului, se putea spune că de data asta n-a mai rămas nimic necurat în cele două trupuri istovite.

 

După împlinirea celor stabilite în destin, pe la sfârşitul lui febru­arie, într-o duminică, la ceasul al nouălea al dimineţii, una dintre moaşe a slobozit două vorbe înfricoşătoare:

— A murit!

Ion a dat buzna în casă, cu faţa răvăşită, cu pălăria în mână şi cu ochii plini de lacrimi, de-abia se stăpânea să nu izbucnească în plâns. Şi-a văzut nevasta în pat, vlăguită, dar vie şi a înţeles că nu despre ea au fost spuse vorbele care-l speriaseră. A văzut-o pe tuşa Despa ţinând în mâini un trup de copil, moale, fără viaţă.

— Lăsaţi-l p-ăla, aveţi grijă dă muiere, a apucat să zică, după care, împuns ca de un berbec, s-a trezit în curte, fără să mai aibă timp să coboare pe scară, gata-gata să-şi spargă capul.

— Pleacă d-aici, păcătosule, vrei să mă bagi tomna’ acu’, la bătrâ­neţe, în fundul iadului? i-a strigat din capul scării tuşa Despa.

Istovită după atâtea munci, trei zile şi trei nopţi de cazne şi canoneală, Ioana a mai găsit putere să zică:

— Lăsaţi-l şi pă el să trăiască, e şi el un suflet dă om, şi e băiat.

După un timp, destul de lung, în care l-au frecat cu oţet, l-au afumat cu cârpă aprinsă, l-au tras de limbă, de urechi şi nu se mai ştie ce i-au mai făcut, e mult de atunci, uitarea şi-a pierdut memo­ria, s-a auzit un scâncet, ca un mieunat, apoi încă unul, şi altul, din ce în ce mai tare, de s-au trezit beţivii de peste drum, s-au oprit s‑asculte.

— Plânge, procopsitu’, s-a bucurat moaşa Despa, lăsaţi-l să plângă, să-şi umple bojogii, ăsta o să ajungă om mare, nu vedeţi ce cap are? Ia dă Oniţă palanţa, să vedem câte chile are.

— Patru chile şi trei litre! N-am mai văzut un copil aşa dă mare, s-a minunat Despa.

— Bravo, Niculae, a strigat vesel şi Ion din curte, ţipă, tată, ţipă cât poţi dă tare. Numele i-a venit aşa, deodată, nu ştia de unde, poate pentru că se rugase la Sfântul Nicolae, cel din icoană şi cel din lumea sfinţilor, care-l ajutase întotdeauna.

— Cine îi leagă buricu’? a întrebat o mătuşă harnică mai mult la vorbe decât la treabă.

S-au uitat la Despa, nu puteau să treacă peste vorba ei, era cea mai pricepută moaşă, toate făceau ce spunea ea. După un moment de zăbavă, a venit şi răspunsul:

— Leagă-l tu, Dumitro, eu sunt prea bătrână, nu ştiu cât o s-o mai duc, să aibă şi el cui să spuie moaşă.

Presimţirea moaşei Despa s-a adeverit; la numai un an de la venirea pe lume a lui Niculae a fost chemată la Domnul. A lăsat în urmă sute de prunci moşiţi.

La câteva zile după naştere l-au dus la biserică, aşa era obice­iul, să se boteze copiii repede, să nu rămână, Doamne fereşte, nebo­tezaţi, au umplut cazanul de aramă cu apă de la puţul Leanei lu’ Răduţoiu, curată, limpede, naş i-a fost frate-so mai mare, Gheorghiţă, nu s-au mai dus la Gheorghe al lui Din, au zis că le e ruşine, de fapt nu prea se mai aveau bine. S-a speriat bietul copil, a ţipat la popa şi la naşul, era prea târziu, i-o făcuseră şi p-asta. Popa Gheorghe i-a mai tăiat din avânt naşului:

— Eu te-am întrebat dacă-l scuipi, ca să-l lepezi de Satan şi să-l împreuni cu Hristos, n-am zis să-l umpli de scuipat, fii şi tu mai blajin, nu vezi că l-ai mai botezat o dată?

— Iartă-l, părinte, l-a apărat Despa, e şi el mic, n-a mai bote­zat până acum.

— De iertat, îl iert, că n-am ce-i face, îi spui aşa, ca să ştie altă dată.

 

După aventurile de la naştere şi botez, memoria, obosită, a tras un somn de câţiva ani, nu se mai ştie ce s-a mai întâmplat, ruşi­nea a trecut, Ion a bălăcărit-o pe Lisandrina când n-a putut să‑şi ţină gura, s-au ocărât ca pe vremea Ilincăi, dar n-au avut înco­tro, s-au împăcat în pădurea Pleşii, unde căutau împreună oile rătăcite. Acolo şi-au adus aminte şi de Ilinca.

— A necuratului muiere, mă, Ioane, aia făcea cât trei bărbaţi, n-avea nimeni curaj să-i treacă pă dinainte. Dacă ar mai trăi, aş pune-o primar, ar face mai multă treabă ca ăştia.

— Înainte spuneai alta, bine c-ai schimbat-o, cine ştie, o fi şi acolo, unde e acu’, tot mare, poate că te aşteaptă.

Lisandrina s-a uitat la Ion şi, puţin speriată, a încheiat:

— Dumnezeu s-o ierte, că şi eu am iertat-o!

 

Una dintre primele păţanii ale copilului Nicolae este o faptă ruşinoasă de care îşi aduce aminte cu stinghereală.

Pe vremea aceea, closetele erau construcţii rare la sate, nevoile se rezolvau în spatele casei, curăţenia locului fiind sarcina animale­lor din curtea omului. Cazacu’, câine de pază şi de serviciu, îşi făcu­se un obicei, desigur condiţionat, să-i însoţească pe cei care vizitau locul predestinat. Prietenia între copil şi căţel este aproape un ritual, aşa că prezenţa animalului nu i s-a părut omuleţului nejus­ti­ficată. După ce s-a uşurat în locul arătat de mama, copilul a văzut că ce ieşise din curuleţul lui este hăpăit cu mare poftă de Cazacu’. „Trebuie să fie bun”, şi-a zis copilul şi a înmuiat degeţelul în alimentul cel nou, cu intenţia de a lua masa împreună cu câinele. N-a apucat să verifice gustul, pentru că a apărut mama, ca din pământ, aşa spune o vorbă cu pretenţie de miracol, cu o nuia în mână. Instrumentul s-a dovedit folositor pentru lecţia de igienă şi educaţie civică predată celor doi prieteni şi comeseni. Li s-a expli­cat, convingător, că felul de mâncare din care se înfruptau nu intra în lista de meniuri admise la masa oamenilor:

— Când ţi-e foame, cere să-ţi dau mâncare, ăsta nu e de mân­cat, cine mănâncă aşa ceva e un om de nimic, ţine minte vorba asta.

Nuiaua s-a lipit puţin cam tare pe curuleţul gol, a lăsat şi o urmă, semn că cele învăţate n-o să mai aibă nevoie de altă lecţie. Copilul n-a mai repetat greşeala, nici la propriu, sigur, şi nici la figurat, mai puţin sigur, pentru că viaţa îl sileşte de multe ori pe om să înghită şi ce nu-i place.

După lecţie l-a ridicat de la locul faptei, puţin cam nedelicat, şi l-a dus la un lac unde l-a spălat şi l-a şters cu poalele fustei.

Mai târziu, când îşi aduceau aminte, mai ales când îl găsea şi pe el norocul, se iţea câte unul din familie cu explicaţia:

— De, dacă ai mâncat c…t când ai fost mic, umblă norocu’ după tine.

Se cuvine un final onest pentru prima amintire. Copilul a reţinut învăţătura primită de la mama, fără să poată confirma legă­tura dintre noroc şi jenanta întâmplare din spatele casei. N-a avut mai mult noroc decât alţii, a avut multe ghinioane şi nu se consi­deră îndreptăţit să dea sfaturi, norocul nu se află acolo unde presu­pun unii că s-ar găsi.

 

Locul unde se păstrează amintirile devine din ce în ce mai neîn­căpător, odată cu înmulţirea anilor. Multe amintiri, mai puţin importante, greu de resuscitat, se află în ungherele mai depărtate ale depozitului de memorie, spre deosebire de amintirile purtă­toare de mesaje semnificative, care se aşază lângă porţile încăpe­rilor unde sunt păstrate, se îmbulzesc, vor să iasă la lumină, să scrie mesajul în istorie, să-şi împlinească menirea.

 

 

Universitatea Izlaz

Universitatea Izlaz este o instituţie de învăţământ demnă de un portret, acceptat ca reprezentare a locului şi timpului unde a înce­put iniţierea pentru confruntarea cu idolii-demoni ai lui Francis Bacon. În acest loc şi timp începe să prindă contur şi portretul autorului. Pentru a evita orice fel de neînţelegeri, el va deveni personaj, în calitate de resuscitator-povestitor, şi îşi va asu­ma răspunderea pentru reuşită sau eşec.

 

Copiii din Cremănari vin pe lume cu o meserie dinainte sta­bilită, aşa am crezut când am mânat pentru prima dată oile noastre la păşunat. Atunci nu ştiam cum se numeşte meseria, o exercitam fără să-i cunosc numele, am înţeles mai târziu că fac la fel mese­riaşii, mai întâi învaţă şi apoi află că au devenit ospătari, curelari, dulgheri şi aşa mai departe. Acum, când ştiu ce eram, mă îndu­ioşez şi sunt mândru: eram ciobănaş la oile lui Ghiţă, la început însoţitor, apoi, destul de repede, titular. Ora de începere a muncii era foarte matinală, o dată cu răsăritul soarelui, pentru că, oricum, nu se mai putea dormi din cauza simfoniei de behăituri, cu asocieri savante de registre muzicale proprii misterelor vieţii. Mama ţinuse minte, de la Ilinca, tehnica stropirii cu apă rece pentru trezire, foarte eficientă, şi nu se sfia să o refolosească. După un prim moment, în care despărţirea de vis era greoaie, toate tablourile începutului de zi-muncă se derulau de la sine; eliberate din ţarc, oile o luau repede la picior şi nu se opreau decât unde era iarba mai verde şi proaspătă.

La izlaz, la Bolindeţ, la Piscu’ Tănăsii, la Ogoare, se întâlneau în fiecare dimineaţă copiii şi bătrânii satului, după un ritual demn de curţile împărăteşti din basmele lui Petre Ispirescu. Se începea cu adunarea obştii de ciobani şi ciobăniţe, bătrânii puneau între­bări indiscrete, se schimbau bârfe şi zeflemele, copiii îşi pârau părin­ţii şi le deconspirau secretele. Întâlnirile dintre uneltire şi nai­vitate, sarea şi piperul curţilor împărăteşti, se reprezentau pe izla­zul comunal în scenarii improvizate, asemănătoare cu poveştile, terminate, ca şi acestea, cu distracţii, mai mult sau mai puţin împărăteşti.

Gândurile rele rămâneau la nivel de intenţie, nepedepsite, pentru că nu se cunoştea Codul Civil al lui Napoleon, după care şi intenţia se pedepseşte. Bătrânii oboseau repede, se retrăgeau să dige­re veştile, în timp ce copiii scorneau metode originale de risi­pire a preaplinului tinereţii.

— Hai să jucăm Hoţii şi vardiştii, eu sunt vardistu’, că eu am spus primul, lansa invitaţia Georgică al lui Moatăr.

— Nu aşa, numărăm până la trei şi cine spune primu’, ăla e, îl contra Milică Tomulescu.

— Dacă-i aşa, eu nu mai joc, eu vreau să fiu vardist, nu-mi place hoţ.

— Treaba ta, rămâi p-afară, cine vrea să joace?

Se împărţeau în două tabere, se certau şi se împăcau, până la sfârşit nu mai jucau Hoţii şi vardiştii, unii jucau Ciocănelu’, alţii Purcica, două jocuri asemănătoare cu base-ball-ul, adaptate mijloa­celor şi specificului local. Pentru Ciocănel se folosea un băţ de 10-15 cm, un jucător din echipa de la primire arunca în sus băţul pe care îl lovea, cu o nuia mai groasă, jucătorul din echipa de la bă­ta­ie, se măsura, cu pasul, distanţa dintre linia de bătaie şi locul unde cădea băţul lovit, se adunau distanţele, câştigătorii fiind cei care aveau, după adunare, distanţa cea mai mare. Nu lipseau contesta­ţiile: „pasul tău e mai mic”, „ai mutat ciocănelu’”, „nu mi l-ai dat bine”, „mai dau o dată”; la sfârşit nu se ştia cine a câştigat, învinşii nu recunoşteau că au pierdut, iar învingătorii nu se puteau bucura de-ajuns. Purcica se juca în jurul unei gropi cu diametrul de vreo zece centimetri, numită cocină. Erau numai doi jucători, înarmaţi cu două beţe, destul de groase, unul se străduia să bage purcica, o piatră de mărimea unei nuci, în cocină, celălalt, adversarul, se opu­nea. Se schimbau rolurile după fiecare reuşită. La oină, joc naţio­nal românesc, unii spun, nu ştiu dacă şi cred, că a inspirat fotbalul american, regulile erau mai precise: se făceau două echipe, alese după simpatii şi pricepere, se încingea o luptă de ambiţii, terminată cu învinşi nemulţumiţi şi câştigători fericiţi. Regulamentul jocului de oină cerea să fie câte unsprezece jucători în fiecare echipă, dacă nu erau destui amatori se încălca regulamentul, la Cremănari regulamentele se adaptau la posibilităţi şi mijloace.

În afară de jocuri, imaginaţia micilor păstori găsea izlazul şi pădurea potrivite pentru a fi loc de desfăşurare a poveştilor auzite sau citite, nu era nevoie de prea multă putere de convingere să-l aduci pe Făt-Frumos în Poiana lui Petrică, pentru că numele poienii venea de la un Făt născut în pădurea Pleşii şi crescut de Zâna zânelor chiar în poiana ce avea să-i poarte numele. De Ilene Cosânzene era plin satul, toate în căutarea Frumosului Făt, dispuse să se ofere sărutului miraculos, să se trezească din vraja Coto­roanţei şi să-l urmeze pe alesul inimii la palatul său. Mai greu de găsit erau zmeii, ascunşi în vizuinile de la Fugari şi Zăcători, nu coborau mai jos de Perii lui Burcă, acolo fusese o biserică şi se temeau de vreun arhanghel, venit din întâmplare sau trimis anume să resfinţească locul. Ai lui Milică se lăudau că i-ar fi văzut, dar cine poate pune bază pe ce spun ai lu’ Milică? Moşu Neacşu, al lu’ Ghiţă al Popii, om serios, a zis că e mai bine să nu aflăm dacă au spus sau nu adevărul, să lăsăm zmeii în pacea lor, că şi ei au rost pe lume. Şi ca să întărească cele spuse, ne chema lângă el şi ne şoptea:

— Eu ştiu unde sunt zmeii, când eram ca voi aveam mulţi prieteni zmei, da’ erau alte vremuri, acum e bine să te fereşti de ei, că s-au făcut ai dracului, nu se mai împrietenesc decât cu haiducii şi cu ielele, zânele rele ale pădurii.

Mare meşteşugar de poveşti era neica Neacşu, mare coţcar, temut şi respectat de toţi copiii. Sub surâsul lui viclean, de om trecut prin toate belelele, aşa se lăuda, puteai să găseşti, dacă ştiai să-l convingi, răspuns la multe întrebări. Un pachet de tutun, nu de ţigări, nu-i plăceau, sau o litră de ţuică era de-ajuns pentru o zi întreagă; scump, dar merita. Se pricepea să-şi pregătească muşteriii, îi chema şi le spunea pe şoptite că o să le arate pe Roşu sau Verde-Împărat, ori unul ori altul, că nu veneau niciodată amândoi, erau certaţi. Privea insistent spre pădure, faţa i se lumina, câteodată cădea în genunchi şi rămânea aşa mult timp.

— L-aţi văzut? îi întreba pe copii.

— Nu l-am văzut, se scăpa câte unul.

— Tu nu puteai să-l vezi, că ţineai ochii închişi, fie dormeai, fie ţi-era frică.

Râsete înfundate acopereau încercarea ţâncului de a se dez­vi­novăţi. Ca să nu se umple de ruşine, ceilalţi copii spuneau că l-au văzut, unii erau chiar convinşi că l-au văzut. După ce pleca împă­ratul, sau feciorul de împărat, după caz, neica Neacşu povestea copiilor, care ascultau cu urechile ciulite, povestea personajului pe care tocmai îl văzuseră. Făloşi să cunoască atâtea capete înco­ronate, feţi-frumoşi şi alţi eroi din basme, micuţii ciobănaşi duceau mai departe poveştile, adăugându-le noi scorneli iţite în căpşorul lor. Întâlnirile cu haiducii, cu Radu, cu Stancu, cu Anghel, cu Pandele sau Terente, erau povestite de toţi copiii din Cremănari, era ruşine să nu te întâlneşti şi tu, vlăstar de moştean, cu cel puţin un haiduc, nimeni nu se îndoia de spusele tale, chiar dacă haiducul întâlnit trăise cu peste o sută de ani în urmă, ce dacă? Nu se ştie că haiducii n-au moarte?

Mintea copiilor, păstori de vite pe Dealul Bolindeţului, rodită cu voluptate de vraja şi meşteşugul unchiaşului, a reţinut poveştile pentru că era, pe vremea aceea, un ogor proaspăt arat, în aştep­tarea seminţelor-scorneli ale povestitorului. Niciodată, mai târziu, amintirile n-au mai fost păstrate cu atâta prospeţime.

 

Vitele erau mai mult pretextul ritualului pastoral, erau mai mulţi ciobani decât capete de animal, ar fi ajuns un singur păstor, aşa cum se face astăzi, dar ce să faci cu atâţia copii pe lângă casa omului, îi trimiţi pe izlaz şi te faci că le dai de lucru. Bine spus „te faci”, pentru că bietele oi nu înţelegeau de ce s-au strâns atâţia copii să le vadă cum pasc.

Când se întâmpla să se rătăcească vreuna dincolo de marginea izlazului, în pădure sau în vreo holdă cu stăpân cunoscut, se declan­­şau conflictele:

— Bă, nu vezi că s-a dus Jupuita la luţerna lu’ Labă? Du-te şi‑o întoarce.

— Nu mă duc, e rându’ tău la întors. Eu le-am întors ieri.

— Treaba ta! Nu te duce, da’ e oaia ta, dacă mănâncă luţernă prea multă să umflă şi moare.

— Nu moare, că tata ştie s-o înţepe, scoate aeru’ rău din ea.

Disputa se termina după intervenţia unuia dintre bătrâni:

— Du-te, mă, la oaie, că te spui lu’ tat-to, dai dă dracu’.

Toate cornutele mari primeau nume la naştere, de cele mai multe ori numele se dădeau după ziua în care s-au născut: vacilor li se spunea Luniţa, Mariţa, Miercana, Joiana şi aşa mai departe, bou­lenii erau numiţi Lunelu, Mercanu, Joianu şi, nu se ştie de unde, Prianu. La oi era mai greu, că erau prea multe şi nici nu era de folos, oile nu răspundeau la numele date. Făceau excepţie oile cu purtări sau semne particulare: Cornuta, Săina, Jumulita, Zăpăcita, Rătăcita, Sfrijita, Behăita. Pe unii îi deranja Behăita, o mai şi sudu­iau câteodată:

— Da’ mai taci odată, Behăito, parcă ai fi Lisandrina, numai ea behăie toată ziua, vrute şi nevrute.

Nu se ştie de la cine a aflat Lisandrina, s-a făcut foc, a bălă­cărit-o pe naşa Behăitei, i-a pus o mie, vorba zice, de porecle, dar a şi lipsit de pe izlaz o vreme, spunea că are treabă pe acasă. De Behăita îmi aduc aminte că m-a ajutat odată, când pierdusem oile prin pădure. Am umblat toată după-amiaza, degeaba, parcă intra­seră în pământ, plângeam şi nu ştiam încotro să apuc, mă şi rătă­cisem, când, deodată, am auzit-o pe Behăita, oaia nu putea să meargă fără să behăie, era obiceiul ei, nimeni nu ştia de ce. M-am oprit pe loc şi am aşteptat, ştiam că o să behăie din nou, nu m-am înşelat, i-am luat urma şi am găsit oile. N-a fost oaie mai alintată şi mângâiată decât Behăita şi de atunci nimeni n-a mai avut curajul s‑o certe când eram eu de faţă, şi ca să nu las loc pentru sus­pi­ciune, voi adăuga că întâmplarea cu pierderea oilor a avut loc într‑o vreme când reuşisem să ajung un fel de şef al micilor păstori din izlaz.

Îmi place să cred că toată lumea ştie că nu e uşor să ajungi şef, mulţi încearcă fără să reuşească niciodată, motiv pentru care un răspuns la întrebarea cum se putea ajunge şef al izlazului din Cremănari îşi găseşte loc în acest moment al povestirii.

Locurile de păşunat, izlazurile, se atribuiau de către Primărie, după ce se achita o taxă pe cap de vită, diferită pentru cornute mari şi cornute mici. Bolindeţu, Piscu’ Tănăsii, Poiana lu’ Petrică şi Ogoarele erau izlazuri ale satului Todereşti, împărţit şi el în bucăţi mai mici, după numele familiilor: Milculeştii, Ciocăneştii, Tricu­leştii, Tomuleştii, Ghiţuleştii, Deaconeştii. Din tot satul Todereşti se adunau cam 30-40 de copii, natalitatea era pe atunci onorabilă, nu ca astăzi, când de-abia se mai încropeşte, în tot Cremănariul, numărul de copii necesar pentru o grădiniţă. Un pluton de copii, termenul este împrumutat de la armată, are nevoie de cel puţin trei şefi: şeful cel mare, şeful izlazului şi şefii mici, ai grupelor, formate în izlaz pe criteriul vârstei.

Printr-o purtare autoritară, câteodată bătăioasă, am reuşit, fără să ştiu pe vremea aceea de ce, să reamintesc urmaşilor Popii Radului povestea celebrului haiduc, erou memorabil din cartea Memorie uitată. N-am luat calea haiduciei, nu mai era la modă, însă am reuşit să-mi impun autoritatea. Ca şi moşul Stancu, fiu de popă şi haiduc, am început printr-o lovitură nemiloasă de ciomag, aplicată picioarelor unuia ce refuza să-mi execute ordinele. Cred că atunci am descoperit şi secretul puterii: iei hotărârea fără să mai aştepţi rezultatul unor judecăţi logice, timpul de gândire poate să-ţi fie fatal. Nefiind obligat să iau o hotărâre, stau să mă gândesc, cred că şi vestita Ilinca folosea acest secret, care întâi se practică şi apoi se învaţă.

Din ziua în care am betegit oasele sărmanului Gogu, aşa îl chema pe nesupus, toate ordinele îmi erau îndeplinite fără proteste şi pe lângă protecţia Behăitei am mai obţinut şi alte rezultate notabile: am organizat, împreună cu prietenul meu cel mai bun, Milică Tomulescu, serbări câmpeneşti, concursuri de recitare, de cântece, expediţii de explorare a locurilor unde erau vizuinile ani­ma­lelor şi alte jocuri inventate pe loc, Milică Tomulescu fiind sce­na­ristul, iar mie revenindu-mi meseriile de regizor şi producător.

La serbările din Dealul Bolindeţului se adunau, pe lângă păs­torii izlazului, şi spectatori din alte sate: Bratia Deal, Barangi, Miuleşti. Textele nu erau fixe, puteau fi completate cu improvizaţii spontane, inspirate din întâmplări reale din viaţa satului şi a izla­zului. A rămas pentru mult timp în amintirea spectatorilor o ieşire la rampă a prezentatorului cu un text transmis în direct. În primul rând se afla moş Mitrea, ştirb şi surd, râdea cu gura până la urechi, numai el ştia de ce, că de auzit n-auzea o boabă. La ieşirea de după cortină, speakerul n-a putut să rateze o relatare în direct. A cerut linişte şi când a obţinut-o a cuvântat ritos:

— Onorată adunătură, priviţi-l pe cască-gură.

Toţi spectatorii au râs, nu numai de glumă, ci şi de efectele ei asupra eroului: moş Mitrea râdea cu o poftă nepotolită, fără să ştie de cine râde.

Pentru că era timpul celui de al doilea conflict mondial, am săpat galerii de camuflaj pe sub malurile Văii Popii, la Surpituri, şi am trimis declaraţie de război oficială, cu antetul şcolii, adus de Milică, de la tatăl său, învăţătorul Mitroi Tomulescu, pe care era scris „Către…”, urmat de puncte-puncte. Inamicii erau copiii din satul Cacaleţi, ei îşi spuneau Casa împărătească, dar tot cacaleţi au fost, pentru că ne-au lăsat să aşteptăm în soare la Poiana Puţului, n-au avut curajul să se prezinte pe câmpul de luptă. Las pe cititor să aleagă numele potrivit pentru mobilizarea şi strategia oştirii din izlaz în timp de război: joc de copii sau patriotism.

Cele mai preţioase rezultate le-am obţinut la concursul de citit cărţi; nu duceam lipsă de material didactic, împrumutam cărţi de la biblioteca d-lui învăţător Tomulescu, fără ştirea proprietarului, ne ajungea complicitatea fiului său Milică. Autoînvestit cu putere de control, mi-am exercitat autoritatea prin toate mijloacele: stimu­lare, dar mai ales pedepsire. Cei doi profesori de limbă română, Filomiţa T. şi Gheorghe M., ridicaţi dintre micii păstori ai izla­zu­lui, sunt mărturii că jocul de-a lectura a fost luat în serios şi a rodit dascăli.

Dar să ne întoarcem la oile noastre cele adevărate, pretexte de întâlnire pe izlaz şi sursă de produse lactate, miei dolofani, lână pentru pieptare, ciorapi şi pături. Erbivore harnice şi mame grijulii, cornutele mici îşi îndeplineau, aşa cum puteau, programul zilnic de izlaz. După ce se îndestulau cu iarbă sau răbdau de foame, când iar­ba se termina, uscată de soarele torid al verii, ne întâlneam cu toţii, oi, copii, babe şi moşnegi, la umbra unui păr sau măr pădureţ. Era bine la umbră, flecăream, bârfeam, nu ne venea să ne întoarcem la casele noastre, n-aveam nimic de făcut acolo, oilor nu li se dădea nutreţ decât iarna, iar păstorii se codeau să se întâlnească din nou cu sărăcia şi necazurile.

Am resuscitat portretul izlazului unde am copilărit, prima universitate, cu convingerea că aveam o datorie; dacă n-am reuşit s-o plătesc, cer iertare bătrânului Păr Motrun din Poiana Seciului, prieten vechi, sacrificat de micii păstori de oi pentru singura vină că rodea cele mai bune pere. De acolo, de unde fiinţa lui de pom răcoreşte un colţ de rai, va găsi, sunt sigur, înţelegere pentru prie­tenii de odinioară, nevolnici şi neînţelegători.

 

Vreme de război

Pălăvrăgeala din jurul cazanelor s-a oprit în vara lui 1941, la 21 iunie, zi în care clopotele bisericii, speriate, au spart liniştea într-o zbatere neobişnuită, nici chemare la slujbă, nici vaiet de jale după vreun chemat la Domnul nu vesteau, ci nelinişte, spaimă, înşti­in­ţare de primejdie. Satul s-a golit de bărbaţii tineri, încor­poraţi sau concentraţi, nu se mai făcea horă duminica, soarele dogorea a ploaie, drumurile erau pustii, muierile plângeau, babele boceau, moşnegii ieşeau de după hornuri bombănind, copiii, spe­riaţi, se ascundeau prin grădini sau prin magazii, în aşteptare.

— Gata! A venit războiul, ne-a anunţat tata. Antonescu le-a dat ordin să treacă Prutul, să ia Basarabia de la ruşi. Acu’ să vedeţi ce vremuri ne-aşteaptă.

— Vai de păcatele noastre, asta ne mai trebuia. Nu ne lăsa, Doamne, o să fie prăpăd mare, l-a completat moaşa Dumitra Predicioaia.

O toropeală bolnăvicioasă intrase în casele oamenilor, îi mole­şise, le luase puterile, după plecarea bărbaţilor. Bătrânii se dezme­ticeau încet, femeile nu-şi găseau locul, copiii nu mai aveau chef de joacă, se maturizau în grabă, de nevoie. Cu chiu-cu vai, au terminat de secerat, au treierat, au cărat sacii cu grâu, au cules porumbii, au pus nutreţul la acioală. Se aştepta o iarnă grea şi ştiri de pe front, bineînţeles rele. Veştile n-au întârziat, le aducea vardistul în plic, femeile se piteau pe lângă garduri şi dacă omul se oprea la o poar­tă, imediat se auzeau în curte ţipete şi jalete. Vecinele se adunau repede şi uliţa se umplea de bocete. Sărmanul dispărut ajungea dintr-odată erou, împovărat cu toate calităţile: blândeţe, cumin­ţenie, frumuseţe, curaj, deşteptăciune. Copiii, cu ochii înlăcrimaţi de o teamă neînţeleasă, priveau nedumeriţi, cum să mori în război, un joc de copii? Bătrânii, trecuţi prin urgia şi grozăviile din 1916 şi 1917, la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, se mulţumeau să dea din cap, îngrijoraţi.

Cei trecuţi de 45 de ani au fost lăsaţi la vatră, dar li s-au rechi­ziţionat caii şi căruţele. Lui Gheorghiţă i-a venit ordin de chemare, l-au trimis pe front, n-a apucat să ajungă în linia întâi, pentru că s-a îmbolnăvit, a făcut apă la plămâni şi a fost internat la Spitalul Militar din Lugoj, în Banat. Când a primit înştiinţarea, pe mama Ioana n-au mai putut s-o mai ţină:

— Plec la Lugoj, la copilu’ meu, dă-mi bani dă tren, că plec.

— Da’ tu ştii unde e Lugojul? a întrebat-o tata.

— Nu ştiu, da’ găsesc eu, trebuie să ştie cineva, întreb şi găsesc, dă-mi bani.

— Stai, fă, că nu e aşa, tu nu ştii nici carte, n-ai să te descurci, lasă că mă duc eu.

— Nu te duci tu, mă duc eu, ce ştii tu să-i faci copilului, îl iau cu mine pă frate-mio Ion, îi dai bani dă tren şi merge cu mine.

N-a mai avut încotro, s-a dus la cumnatu-său, omul n-a putut s-o refuze pe soră-sa şi au plecat la Lugoj. Tot restul vieţii şi-a adus aminte Ioana despre drumul la Lugoj, marea ei aventură, de cum l-a îngrijit ea pe copil, „mânca-l-ar mama”. Cât loc pentru iubi­re este într-o inimă de mamă!

După ce a ieşit din spital, Gheorghiţă a fost lăsat în spatele frontului, unde a făcut muncă de birou, ca TR-ist, prescurtare pentru termen redus.

În timpul războiului, satul a fost în doliu, n-au mai fost hore, nici nunţi sau botezuri, dacă or fi fost s-au făcut fără lăutari. Multe case aveau panglici negre la poartă şi pentru cine ştia să vadă, şi în suflete. În zilele de sărbătoare, femeile se adunau la biserică şi la cimitir, aprindeau lumânări, se rugau sau plângeau. Casa lui Ghiţă era cea mai apropiată de cimitir, de la Ioana luau femeile ciobul de oală cu cărbuni pentru tămâiat. Leana lu’ Răduţoiu, mai puţin bise­ricoasă după ce îi murise bărbatul în Basarabia, unde fusese trimis ca jandarm, îl omorâseră ăia că era căpos şi se dădea mare, luase drumul cimitirului de când primise înştiinţare că fiul ei cel mare, Simion, e dat dispărut. S-a oprit, ca de obicei, la poartă să ia ciobul de tămâiat.

— Ce mai faci, Leană, a întrebat-o Ioana, neştiind ce altceva ar fi putut să-i spună ca să-i potolească lacrimile.

— Ce să fac, leliţă Ioană, trăiesc, trăi-mi-ar numele, eu trăiesc şi mândreţea mea dă copil zace la ruşi, într-o groapă fără cruce, arde-i-ar ăl cu coarne p-ăia dă fac războaie. Ce le-a făcut copilu’ meu de l-au dus şi l-au omorât p-acolo? Simion al meu era ca o fată mare, cuminte, respecta pă toată lumea, stătea mai mult în casă, cu cărţile lui, citise tot ce găsise la popa şi la Tomulescu, zicea că se face poet.

— Nu mai plânge, Leană, că poate n-a murit, am auzit că l-au dat dispărut, o să vină acasă când să termină răzbelu’. Ai grijă de Mişu, e cuminte şi el, ţi-a lăsat Dumnezeu sămânţă. Nu mai plân­ge, că poate o să vină şi Simion, a consolat-o Ion Ghiţă, ăl bătrân, ieşit şi el la poartă.

— E bun şi Mişu, nu zic că nu e, că e tot al meu, da’ ca Simion, mai rar copil. M-a lăsat Dumnezeu văduvă, nu m-am mâniat pă El, da’ acu’, nu ştiu ce să mai spui, mi-e frică să nu fac păcat. Mă rog să mă ia şi pă mine, să mă ducă la el, la Simion al meu, să nu fie singur p-acolo pă unde o fi.

Toată lumea vorbea despre război, de venit nu venise nimeni, să povestească ce a văzut, tot ce se ştia aflau de la Primărie, unde aveau ziare şi telefon. Trecea câte unul, îl întreba pe vardistul Pârvu, omul spunea ce auzise şi vorba umbla din gură în gură, completată de fiecare după cum credea că e mai bine. După un timp, la vreun an de când începuse războiul, bătrânii, bărbaţii de peste 50 de ani, rămaşi „la vatră”, au început să se strângă din nou, seara, la magazia lui Ghiţă. Nu aprindeau felinare, n-aveau voie, că era camuflaj, puteau să bea şi pe întuneric, numai că, pentru un ţuicar, ţuica nevorbită nu e bună.

— Au încurcat-o nemţii, deschidea vorba Mitroi Deaconescu. S-au întors ruşii, vin peste ei, sunt mulţi, puhoaie. Că şi Hitler ăsta, nu-i mai ajungea Europa, a vrut să ia şi Siberia.

— Or fi ei mulţi, da’ nici nemţii nu sunt singuri, au pă italieni, pă japonezi, ne au şi pă noi, s-a băgat în vorbă Oneţ Labă.

— Vax! Pă noi să nu se bazeze, că noi le-am mai tras-o o dată, la Mărăşeşti. Pă noi ne-a dus Antonescu, a greşit, era mai bine să se oprească la Nistru. Dă ce să ne punem noi cu matahala asta dă Rusie? Ăştia când se întorc, ne fac colhoz.

— Nu se putea nici aşa, ce aliaţi eram noi dacă ne opream la Nistru? Sunt români şi peste Nistru, ce, Transnistria e a ruşilor?

— Uite, mă, Oneţ, eu mă aliez cu tine dacă am ceva de câş­ti­gat, dacă mă pui să pierz, nu mă mai aliez.

— Când am intrat în Basarabia nu credeam că Hitler o să piar­dă războiul şi ne mai avea la mână şi cu Ardealu’.

— Ardealul nu ni-l poate lua nimeni. Dacă-l iau, ungurii şi-o fac cu mâna lor, că sunt mai mulţi români ca unguri şi să ştii că românii din Ardeal sunt răi, nu sunt ca noi, muşcă dacă te legi de ei, sunt la casa lor ei şi orice om se face rău când vrei să-l dai afară din casă.

— Şi ungurii sunt răi, le place palinca şi când beau bagă şisu’. Am auzit că ungurilor din Ungaria nu le plac secuii, spun că sunt corcituri, ar vrea să ia Ardealu’, da’ fără secui.

— Ce ai auzit tu şi ce vor ei nu e totuna, eu ştiu alta, dacă iau Ardealul, îşi bagă duşmani în casă.

— Vorba e ce ne facem cu ruşii, ăia vin supăraţi rău, spun că ai noştri au făcut prostii p-acolo, s-au legat de nevestele şi de fetele lor.

— Iar vorbeşti aiurea, mă, Oneţ, ai fost şi tu pă front şi ştii că nu militarii umblă după muieri, că sunt obosiţi, vai de viaţa lor, vin ele după ei, că sunt stătute.

— Asta cam aşa e, numai că ai noştri nu şi-au uitat obiceiurile rele, când au intrat în curţi, n-au plecat cu mâna goală.

— Românii sunt găinari, nu ştiu să fure, dă furat au furat nem­ţii, mai ales ofiţerii, au luat lucruri de valoare şi le-au dus în Germania. Dacă vin ruşii să ia înapoi lucrurile furate, nu-i mai poa­te opri nimeni. Dacă nu le mai găsesc, ni le iau p-ale noastre, ne iau petrolul, grâul, pădurile şi mai ales ne iau Basarabia, aduc ruşi şi pă români îi duc în Siberia.

— Nu ştiu cum o să fie, da’ bine n-o să fie. Aşa a fost soarta noastră, toţi au venit peste noi, mai întâi barbarii, apoi turcii şi tătarii, după aia ruşii, acum ne mai ciupesc şi ungurii. Toţi ne-au ciupit.

— Ba ne-au mâncat, mă.

— Ei, cu mâncatu’ nu le-a prea mers, că avem oase tari, le mai rămâne câte unu’ în gât.

— Ia dă tu drumu’ la ţoiu’ ăla pă gâtu’ tău, că al meu s-a uscat de când îl tot ţii în mână.

Şi aşa, cum o dai, cum n-o dai, românul ţine la obiceiurile lui, ţuicăreala şi pălăvrăgeala politică, războiul e război, vine şi trece, dar năravurile rămân.

La Cremănari n-a fost război, n-a tras nimeni cu puşca, n-au căzut bombe, nu s-a văzut picior de neamţ, nici de foame nu s-a răbdat. Primii soldaţi ajunşi în sat au fost ruşii, au venit, după armis­tiţiu, nişte camioane pline de ruşi, au intrat în curţi şi au înce­put să adune orătăniile şi purceii, au cotrobăit în magazii, şi-au umplut gamelele cu ţuică. Au rămas numai o noapte, au căutat fete şi muieri, dar n-au găsit decât babe, tinerele fugiseră în Pădurea Pleşii. Dacă or fi fost şi unele care nu s-au pitit bine, au uitat să poves­tească ce au păţit, poate că le-o fi plăcut.

În casa lui Ghiţă s-a cartiruit un ofiţer, un rus blond cu mus­taţă, lui Ion i-a plăcut că îi spunea „tavarăsci”, ăsta a fost negustor, a zis, pentru el tovarăşi nu puteau fi decât negustorii. A doua zi, când a plecat, le-a dat câteva gamele de tablă, Ion a râs, a zis că nu i-au plăcut rusului străchinile. Necazul a fost când au găsit un revol­ver, nu ştiau ce să facă cu el, ziceau că-l ţin, că o să vină rusul după el, n-a venit şi de frică să nu-l vadă cineva, l-au îngropat lângă un fag, în pădurea din spatele casei. L-au îngropat aşa de bine, că nu l-au mai găsit, deşi au săpat la rădăcinile fagului până s‑a uscat, bineînţeles pe furiş.

Războiul a fost cum a fost, a trecut, pe Hitler nu l-au prins viu, pe Stalin l-au pus în pereţi, în loc de icoană, ziceau că nu mai există Dumnezeu şi că Tătucul cel mustăcios îi ţine locul. Ce a fost mai rău a fost după război, au fost doi ani de secetă, secaseră toate puţurile, mureau vitele de sete şi aduceau apa cu butoaiele de la Oprişeşti sau de la Podul Cremănarilor. Toate se uscaseră în gră­dină, pământul era scorojit, oamenii au tăiat vitele că n-aveau ce să le dea să mănânce, a fost jale mare.

În anul 1946, când era seceta mai mare, s-au făcut şi alegerile, primele după război. Oamenii spuneau că la ei, la Cremănari, comu­niştii, sau cum le plăcea unora să spună, FDP-iştii, nu vor avea niciun vot. De data asta s-au înşelat, pentru că la alegeri nu e ca la negustorie. Au adus tot satul să voteze, i-au adus şi pe ologi, pe surzi, pe cei fără minte, au zis că prezenţa la vot este o obligaţie cetăţenească. Au venit oamenii, ce erau să facă, dacă era ordin. Veni­seră la secţia de vot nişte necunoscuţi, nimeni nu ştia de ce veniseră şi ce vor.

— Ai votat, bă, cu soarele? întreba câte unul la ieşire.

— Care soare, mă, unde vezi tu soare? Nu vezi ce nor e? Ce, n-ai ochi să vezi?

— Aşa e, mă, Dumitre, beleşte ochii bine şi pune ştampila unde trebuie, îl îndemna şi N.C. Popescu. (De precizat că soarele era simbol electoral pentru FDP, iar ochiul – pentru PNŢ.)

Când au terminat de votat, străinii au luat urnele, au zis că le numără la comisie şi au plecat, nu ştia nimeni unde era comisia. La Cremănari n-a votat niciunul soarele, aşa s-a spus şi s-a crezut, însă când s-au dat rezultatele, FDP-ul a câştigat cu peste 90%.

— Cum dracu’, mă, dă unde au venit atâţia proşti, aici, la noi? s-a întrebat Nae al Pelaghiei.

— Las-o aşa cum a căzut, Nae, că dacă te mai miri, vezi pă dracu’. Nu ştii cum face Ivan minunile? Zice: „Paşol na turbinca” şi gata, nu mai vezi lumină.

— Mare drăcie, n-a putut Nae să oprească gândul.

Când a început din nou să plouă, după alegeri şi după doi ani de secetă, au venit activiştii, umblau din casă în casă, cu munca de lămurire, să bage lumea la colhoz, îi spuneau colectivă, dar tot col­hoz era. Pe cei care nu-i primeau în curte sau îi respingeau, nu voiau să se înscrie, îi lua maşina neagră, venea noaptea, îi trezeau din somn şi duşi erau. Când au văzut oamenii cum se poate face munca de lămurire, n-au mai avut curaj să spună că nu se înscriu de bunăvoie. Veneau activiştii cu cererile deja făcute, cu suprafe­ţele completate, le luau de la Registrul Agricol, omul n-avea altce­va de făcut decât să pună degetul sau semnătura. Ion Ghiţă a înţeles repede cum stau lucrurile, a zis că se înscrie, muierea a zis că ea nu pune deştu’, să se înscrie el, că ea îi aşteaptă pe americani.

— Fugi d-aici cu americanii tăi, n-ajung ăia până aici, tu ştii unde este America?

— Nu ştiu, da’ dă venit tot vin, au avioane, vin repede, că vin pă sus.

Fără degetul femeii nu se primea cererea, aşa că, până la urmă, n-a avut încotro, l-a pus şi după ce au făcut Întovărăşire au dat-o pe Colectivă, adică au luat pământul, l-au dat la ăi de n-aveau, ca să-l muncească, să ia şi ei ce li se cuvenea pe zilele de muncă. Ai lui Ghiţă nu luau nimic, pentru că la vârsta lor nu mai puteau să muncească cot la cot cu cei tineri. Trăiau cu ce recoltau în grădină, în cei 30 de ari lăsaţi în folosinţă. Noroc cu vaca şi cu orătăniile, dar mai ales cu priceperea lui Ghiţă la negustorie. Avea el o vorbă:

— Ţuică să fie, că nu mor eu de foame, dacă e ţuică trăiesc şi eu, că de beţivi nu ducem lipsă.

Cunoştea nişte femei care aduceau ţuică de la Urşi, de la Stoileşti, de la Cuca Măcăii, acolo nu se făcuse Colectivă, oamenii aveau livezi de pruni negri, buni pentru ţuică, femeile o cumpărau cu un preţ mic, o aduceau peste Pleaşă, pe potecă, îşi luau şi ele partea, iar Ion Ghiţă vindea ţuica la preţul din sat, destul de bun, ca să-i rămână şi lui câştig.

— Aşa a lăsat Dumnezeu, obişnuia să spună fostul negustor, să se hărănească omu’ cu ce învaţă să facă mai bine. Eu am învăţat negustorie şi asta fac.

 

 

Partea a doua

„AI CARTE, AI PARTE”

 

„…am venit la şcoală”

Anii de învăţătură la prima „universitate”, cea din izlaz, vor rămâne, pentru tot restul vieţii, cei mai încărcaţi de rod, asemă­nători anilor în care sămânţa bună se întâlneşte cu ţarina mustind de apă, cu lumina şi căldura soarelui şi cu hărnicia plugarului. La „universitatea” din izlaz am aflat de unde ne vin poveştile, cum se înfrăţeşte răbdarea cu cerbicia şi că păcatele nu rămân niciodată nepedepsite. Profesorii „universităţii” erau oameni neşcoliţi, unii nu ştiau alfabetul, cât despre scris, cea mai bună performanţă era semnătura, desenată migălos, cu creionul chimic muiat în salivă. Ştiinţa lor se afla în vorbe de duh grele de înţelesuri şi în oftatul cu rădăcina în inimă, când se aflau în faţa unei cărţi:

— Dacă aş şti şi eu carte, n-aş mai alerga după smintitele ăstea dă oi şi nu mi-ar fi picioarele găurite de mărăcini. Bine a zis cine a zis: „Ai carte, ai parte”.

Am ţinut minte vorbele „profesorului” din izlaz şi mi-am pus în gând să-mi fac o parte din carte. Aşteptam cu mare nerăbdare să-mi vină timpul de şcoală.

 

*

 

La şase ani şi jumătate am schimbat statutul de şef la izlaz cu cel de elev al şcolii din Cremănari-Mijlocu. Aşteptasem, ca toţi cei­lalţi copii de vârsta mea, o înştiinţare de la Primărie pentru a mă prezenta la şcoală. N-am primit-o, m-am supărat şi în prima zi de şcoală m-am dus să cer socoteală. Am împins, cam tare, uşa şcolii şi am dat buzna în clasă. Toţi cei dinăuntru s-au uitat la mine ca la zmeul zmeilor, am fost pentru o clipă descumpănit, era o tăcere neobişnuită pentru un loc unde erau copii. Învăţătorul N.G. m-a privit lung şi m-a luat tare:

— Da’ tu de unde vii, mă, de nu ştii să baţi la uşă când intri şi să dai bună ziua? Ieşi afară!

Puţin speriat de primirea neprietenească a omului, pe genun­chii căruia stătusem de atâtea ori în magazia cu ţuică a tatei, am ieşit din clasă, am stat puţin în faţa uşii închise şi am bătut cu pum­­nul, ca să m-audă. Nu am aşteptat să mi se răspundă, am intrat şi am spus, destul de tare, ca omul care îşi cere un drept al lui:

— Bună ziua! Am şapte ani şi am venit la şcoală.

Omul m-a mai privit o dată, s-a uitat în catalog şi l-a trimis pe Milică, un băiat voinic, frumos şi mintos, numit de învăţător moni­torul clasei, asta am aflat-o mai târziu.

— Du-te, Angheloiule, la primar şi vezi de ce nu l-a trecut şi p-ăsta în catalog, poate n-are vârsta.

Milică m-a luat de braţ şi am plecat la Primărie. Când am ieşit din curtea şcolii, m-am smuls din mâna lui, nu-mi plăcea că mă strân­gea cam tare, l-am oprit şi i-am spus:

— Să nu cumva să spui că n-am şapte ani, că-ţi rup picioarele.

Milică era un băiat voinic, mai mare ca mine, nu cred că într-o confruntare directă aş fi avut vreo şansă, dar mă bazam pe secretul autorităţii, amintit mai sus, şi pe faima cunoscută de tot satul. Băia­tul lui Angheloiu a înţeles ce i-am spus şi a găsit pe loc o rezol­vare echitabilă.

— Păi, dacă e aşa, hai să-i spunem că nu l-am găsit pă primar.

— Treaba ta, spune ce vrei, eu am şapte ani şi gata.

Am mai aşteptat pe marginea şanţului, să treacă timpul, să nu ne prindă că n-am fost la Primărie, şi ne-am întors la şcoală:

— Nu e domnu’ primar, e numai vardistu’, ăla nu ştie, a minţit Milică.

N.G. s-a uitat din nou la mine, se gândea ce să facă, pe alţii îi aducea cu forţa şi eu veneam fără să fiu chemat.

— Zici că ai venit la şcoală?

— Îhî, i-am răspuns apăsat.

— Bă, ţâncule, m-a luat din nou tare învăţătorul, la şcoală vin elevi, nu vin haimanale, uită-te la tine, nespălat, nepieptănat, cu unghiile netăiate, parcă eşti prins pe gârlă, nu vii de la casă de oa­meni, aici se învaţă carte, nu se sparg capete. Du-te înapoi şi când o să ai ţinută de elev, să vii la şcoală. Taică-tu ştie că ai venit?

— Nu, că nu e acasă, e la târg, la Râureni.

— Să vii cu el, a închis vorba N.G., privindu-mă cu dispreţ.

Am mers de-a-ndăratelea, îmi venea să sar la bătaie cu pum­nii, am ieşit din curtea scolii ca un câine bătut, întărâtat, m-a văzut Leana lu’ Răduţoiu, i s-a făcut milă, m-a întrebat cine m-a bătut, nu i-am răspuns, am coborât în gârlă, era un ochi de apă unde ne jucam de-a bărcile, m-am spălat pe mâini, pe faţă, pe picioare, mi‑am sumes izmenele, mi-am udat şi netezit părul, am ros, cât am putut, unghiile. Niciodată nu fusesem mai frumos, acum aveam ţinută de elev şi m-am întors la şcoală. Am bătut din nou în uşă, nu aşa tare ca mai înainte, şi am auzit dinăuntru:

— Intră! Şi am intrat. Uimirea învăţătorului întrecea orice închipuire, se uita la mine altfel, nu mai era dispreţ, era mirare şi chiar puţin respect.

— Stai şi tu într-o bancă, mi-a spus.

Am vrut să-l înghesui pe unul din banca a doua, prima bancă era de fete, ăla m-a împins şi nu m-a lăsat, la fel au făcut cei din banca a treia şi a patra, aşa că am ajuns în banca a cincea, unde era un singur copil, un repetent, îl ştiam, era poreclit Halim din cauza felului în care mânca. Halim nu numai că mi-a făcut loc, dar, înfri­coşat, s-a dus la capătul celălalt al băncii, cât mai departe de mine, acum aveam loc destul, pentru că băncile erau de câte cinci locuri, la nevoie şase.

În recreaţie nu m-a băgat niciun copil în seamă, parcă eram ciumat, lasă că vă arăt eu, mi-am zis şi am stat deoparte. Toţi copiii aveau tăbliţă, n-aveau cărţi, nu veniseră de la judeţ, de caiete nici vorbă, nu se foloseau pe vremea aceea. Eu n-aveam tăbliţă, am vrut să o iau de la un copil, n-a vrut să mi-o dea, a început să plân­gă şi m-a pârât la învăţător, n-a mai fost nevoie să-mi spună nimic, m-am speriat de privirea lui cruntă şi am dat înapoi tăbliţa. Când am plecat de la şcoală, niciunul dintre copiii de pe izlaz n-a vrut să meargă cu mine, lasă că o să vă arăt eu, mi-am zis şi am trecut Valea Bisericii singur, amărât, nu înţelegeam de ce lumea nu se poartă cu mine la fel cu ceilalţi. M-a luat în primire sora mea, ţăţica Măria, cum mă învăţaseră părinţii să-i spun.

— Unde ai fost, mă? Am crezut că eşti cu oile şi când colo, oile erau în obor. Te-am strigat, nimic, a trebuit să mă duc eu cu ele.

— O să te duci mereu, că eu mă duc la şcoală, sunt în clasa întâi.

— Cum să te duci la şcoală, ai numai şase ani şi jumătate.

— Ba am şapte, că m-a primit.

— Mare comedie, cum, te-ai dus singur la şcoală, eu abia aştep­tam să scap dă ea.

— M-am dus, da’ n-am tăbliţă, să-mi dai şi mie o tăbliţă.

S-a suit soru-mea în pod, a zdrăngănit p-acolo, a căutat şi s-a dat jos cu o tăbliţă veche, cam zgâriată, era bună şi aşa, a găsit şi cre­ioa­ne, a mai luat o bucată de pânză în dungi şi mi-a cusut o traistă. Am pus traista de gât şi tăbliţa în traistă şi m-am plimbat prin curte uitându-mă pe drum, doar-doar o trece vreunul să mă vadă; n-a trecut nimeni.

A doua zi, îmbăiat şi frezat de soru-mea, cu izmene curate şi unghii tăiate, am plecat la şcoală, am ajuns înaintea tuturor şi i-am aşteptat la poartă. Copiii se uitau la mine, nu ziceau nimic, ce dacă, le era necaz, ştiam eu, pentru că şi pe izlaz erau mulţi care aveau necaz pe mine, n-o să aibă încotro, tot eu o să fiu ăl mai tare. Am intrat în clasă când a venit învăţătorul, m-am dus în banca a cincea şi m-am aşezat lângă Halim, la coada băncii, n-avea cum să mai fugă de mine, cădea jos de pe bancă. N.G. ne-a spus că o să avem inspecţie, a zis că o să-i întrebe pe cei din clasa a treia ce au de învăţat.

— Să te ridici tu, Bălăşoiule, şi să spui că aţi învăţat triunghiul, dacă vă întreabă ce este un triunghi să spuneţi că poligonul cu trei laturi şi trei unghiuri se numeşte triunghi. Mă, aţi înţeles, ia spune, Lăzăroiule, ce este un triunghi? Bietul Lăzăroiu a lăsat capul în jos şi a tăcut, speriat.

— Spune, bă, sau ai şi uitat?

Copilul a început să plângă, uitându-se la nuiaua din mâna învăţătorului, o nuia de alun binecunoscută de toată clasa. A avut însă noroc, tocmai atunci a oprit la podişca şcolii o maşină Plymouth, marca am aflat-o mai târziu, şi din ea a coborât un domn scund, îmbrăcat într-o haină bleumarin, cu pantofii proaspăt lustruiţi şi un trabuc în colţul gurii.

— A venit, a apucat să zică N.G., a deschis uşa, i-a ieşit în întâmpinare salutându-l cu multă căldură şi un zâmbet neobişnuit la veşnic încruntatul învăţător.

— Bine aţi venit, domnule inspector, vă aşteptam împreună cu copiii.

Au intrat în clasă, copiii s-au ridicat cu toţii în picioare, inti­midaţi, tremurând de frică; oaspetele le-a spus cu o voce de tenor:

— Bună ziua, elevi!

Nu i-a răspuns nimeni, parcă toţi îşi înghiţiseră limbile.

— Ce ziceţi, mă, când intră cineva mare în clasă? Uite, a venit domnul inspector, cum îl salutaţi?

Câteva voci speriate au îngăimat, fiecare pe limba lui:

— Să trăiţi!

Binevoitor, domnul inspector l-a liniştit pe învăţător:

— Sunt timizi, dragă, ce vrei, câţi inspectori au văzut ei până acuma?

— Hai să-i arătam domnului inspector ce ştiţi. Spune, Anghe­loiule, ce aţi avut de învăţat pentru astăzi?

— Triunghiul, domnule învăţător, ne-aţi spus că avem triun­ghiul.

— Şi ce este un triunghi?

De data asta n-a mai primit niciun răspuns, nimeni nu-şi mai aducea aminte ce este un triunghi. O tăcere prevestitoare de furtu­nă s-a aşternut în clasă. Atunci am simţit că a venit vremea mea. M-am ridicat din fundul clasei şi am spus tare, să audă toată lumea:

— Poligonul cu trei laturi şi trei unghiuri este un triunghi.

— Bravo, elev! m-a răsplătit domnul inspector. Da’ tu de ce stai acolo, eşti pedepsit? În ce clasă eşti?

— În a întâia.

— În clasa întâia? Şi de unde ştii tu ce este un triunghi?

— Păi, am răspuns încurcat, a spus domnu’ învăţător mai ’nainte.

— Le-am spus, domnule inspector, dar n-au ţinere de minte, uite că ăsta, care nici nu e la şcoală, i-a făcut de ruşine.

— Cum nu e la şcoală? De ce nu e la şcoală?

— N-are vârsta, domnule inspector, are numai şase ani şi jumătate.

— Să-l înscrii imediat în clasa întâia, să spui că eu am dat ordin.

— Da, domnule inspector, îl înscriu, acuma îl înscriu.

Inspectorul a pus multe întrebări: Cum se numeşte ţara noastră? Cine este conducătorul ţării? La întrebarea asta copiii s-au încurcat. Unii au zis că e mareşalul Antonescu, alţii că e regele Mihai, inspectorul i-a împăcat, le-a spus că sunt amândoi. Purtarea blândă a inspectorului, altfel decât cea a învăţătorului, totdeauna încruntat şi răstit, a deschis minţile şi gurile copiilor, s-a creat o ambianţă de complicitate, favorabilă schimbului de cuvinte şi idei. Inspectorul era un domn, copiii l-au simţit, i-au dăruit domnia lor de prietenie şi până la urmă şi dovezi că erau inteligenţi şi silitori la carte. Păstrez pentru domnul inspector din clasa întâia primară o amintire frumoasă, demnă de a fi resuscitată. S-ar putea să fiu şi subiec­tiv, pentru că vizita s-a terminat pentru mine cu o mare iz­bân­dă. Ultima întrebare pusă de domnul inspector a fost destul de ciudată, nici mai târziu n-am ştiut ce răspuns aştepta cu adevărat.

— Pe cine iubiţi voi cel mai mult? a întrebat respectabilul oaspete.

Copiii au dat multe răspunsuri, dovadă că întrebarea lăsa loc liber de alegere: „Pe tata, pe mama, pe frate-mi-o, pe mama-mare, pe tata-mare, pe domnul învăţător (minţeau!), pe dumneavoastră, pe mareşalul Antonescu, pe regele Mihai…”

— Da’ tu, mă, Prâslea, pe cine iubeşti? m-a întrebat domnul inspector. M-am ridicat în picioare, nu ştiu de ce, aşa mi s-a părut că se cade şi am răspuns:

— Pă Dumnezeu, domnule.

— Bravo, mă! Tu le-ai pus capac la toţi, peste tine nu mai e nimeni. A scos din buzunar un portofel şi din portofel o hârtie de cinci lei, o sumă mare pe vremea aceea, cel puţin pentru mine, şi mi-a dat-o, a venit până în banca a cincea şi cred că drumul lung până în fundul clasei l-a făcut să-i ceară lui N.G.:

— Mută, domnule, elevul ăsta în banca din faţă, să-l vadă toţi, să ia exemplu.

Mutarea s-a făcut pe loc, dar nu în capul băncii, cel ce era aco­lo, un viitor colonel al Armatei române, a ieşit din bancă şi mi‑a făcut loc lângă el. N-a rămas nepedepsit, peste vreo două săptămâni am luat de acasă o lamă de ras veche şi mi-am tăiat buzunarul din partea unde stătea el. După ce am aruncat lama, am descoperit buzunarul tăiat şi i l-am arătat domnului învăţător, degeaba a plâns bietul Nicolae, jurându-se că nu l-a tăiat el, N.G. nu l-a crezut: „Că doar nu şi l-a tăiat singur”, i-a ripostat şi l-a ţinut pe „făptaş” o zi şcolară întreagă în genunchi. Mai greu a fost cu maică-mea.

— Cum să-ţi taie ţie buzunaru’, tu unde erai? Cum de n-ai simţit?

— Suntem înghesuiţi, mămică, acu’ suntem şase în bancă, Ciucă Nicolae e un copil rău, tot timpu’ mă-mpinge, zice că am vrut să-i iau locu’ în capu’ băncii.

— Mare minune, să vă tăiaţi buzunarele, ce prostii învăţaţi voi acolo?

Se uita la mine şi parcă-parcă nu-i venea să creadă. N-am putut să-i înfrunt privirea, am plecat lăsând-o cu bănuielile ei. Târ­ziu, eram student, mi-am adus aminte că am minţit-o şi i-am mărturisit adevărul. Mai târziu, când colonelul Ciucă a venit să mă caute la spital, avea nevoie de o consultaţie medicală, m-am uşurat şi faţă de el şi i-am spus adevărul.

— Mie îmi spui degeaba, eu am ştiut de atunci, mai bine te-ai duce la popă să te spovedeşti, m-a ironizat Nicolae.

— La popă am fost de mult, mai aveam să vin şi la tine, popa m-a iertat, iartă-mă şi tu.

— Te iert, păcătosule, m-a asigurat el, nu pot să uit însă că m‑a ţinut N.G. în genunchi o zi întreagă, mă dor şi-acum genun­chii când mi-aduc aminte.

 

Din ziua inspecţiei am devenit, în mod oficial, elev în clasa întâi, am fost trecut în catalog, la sfârşit, că n-a făcut altul pentru un elev, iar întâlnirea lui N.G. cu tata a fost prilejul cu care am primit porecla de alint „deşteptu’ tatei”, foarte onorabilă din par­tea unui negustor cinstit.

Câtă literatură poate să intre în amintirea primei zile de şcoa­lă? Multă şi puţină, multă pentru că întâmplările povestite au fost trăite, deci adevărate, condiţii suficiente pentru a reţine interesul, puţină pentru că nu sunt convins că potenţialul cititor va găsi destule motivaţii artistice.


„Cine va răbda va fi mântuit…”

Un cititor grăbit ar putea să creadă că viaţa elevilor de şcoală primară dintr-un sat ascuns între păduri este lipsită de încrânce­nare existenţială, materie primă a construcţiilor literare. Nu este aşa, încleştarea s-a născut în pădure, odată cu basmele şi poveştile, cu zmeii paralei, duşmani declaraţi ai lui Făt-Frumos, şi apoi a intrat în casele oamenilor. În fiecare loc de adunare a oamenilor trăiesc un făt-frumos şi mai mulţi zmei, aşa cum vom vedea din cele ce urmează.

Şcoliţi mai întâi pe izlaz, copiii se întâlnesc la şcoala primară comunală, instituţie specială de învăţătură şi pregătire pentru viaţă. Tot ce se va întâmpla de acum înainte va fi supus unui regim de restricţii, de reguli, de obligaţii şi se va petrece într-un spaţiu limi­tat, orgoliile nu vor mai avea la dispoziţie întinderile poienilor, vor fi obligate să se confrunte în bănci, în sala de clasă şi în curtea şcolii. Aşa cum am spus mai sus, fiecare sat avea izlazul lui şi bine­în­ţeles grupul de copii-păstori, uniţi prin aventuri comune şi prin­tr-un şef de izlaz, pentru că – nu-i aşa? – nu se poate concepe un grup de oameni fără un şef. La şcoală se întâlneau toţi ciobăna­şii satului şi bineînţeles şefii de izlaz, prilej de noi confruntări şi de redistribuire a şefiilor. Succesul din prima zi de şcoală mi-a complicat viaţa, pentru că toţi pretendenţii la întâietate au uitat neînţe­le­gerile dintre ei şi s-au coalizat împotriva mea, devenind dintr‑odată duşmanul tuturor.

Într-un sat, pe atunci comună, de moşteni trufaşi, ambiţiile vechi s-au amestecat cu rivalităţi noi şi cu neînţelegeri ivite la împărţirea moştenirii. Reuşitele unora nu puteau fi înţelese de cei ce credeau mai mult în noroc decât în rezultatele muncii. Copiii nu rămâneau în afara relaţiilor dintre părinţi, mai interveneau şi legă­turile de rudenie şi nu în mică măsură legăturile învăţătorului cu părinţii elevilor, mai ales cu unele mame. Nu ştiam toate aceste subtilităţi pe vremea aceea, nu ştiam, de exemplu, că una dintre colegele mele de clasă era, după guri rele, fiica nerecunoscută legal a lui N.G., o apreciam pentru iuţimea minţii, o şi plăceam, era fru­muşică, argumente insuficiente pentru a-i lăsa locul de premiantă a clasei. Am mai avut şi neşansa de a fi coleg cu fiica cea mică a celui de al doilea învăţător, N.C.-P. (da, tot P.!), care nu mi-a fost o adver­sară serioasă, din motive uşor de înţeles: în capul de păpuşă nu era loc pentru prea multă învăţătură. Neşansa nu-mi venea de la capul de păpuşă, ci de la tatăl ei, nemulţumit de subevaluarea fiicei sale de către cumnatul Nae, cum îi spunea el lui N.G.-P. După o dispută acerbă, N.C. a hotărât să-şi înscrie odrasla în cata­logul şcolii unde învăţător era el însuşi. Pentru a se înţelege mai bine amestecul de şcoli, clase şi învăţători, se impune precizarea că cei doi cumnaţi împărţiseră clasele, astfel că unul avea clasele întâi, a treia, a cincea şi a şaptea, iar celălalt – clasele a doua, a patra şi a şasea, schimbarea făcându-se în fiecare an prin preluarea pe rând a clasei întâi. În realitate, clasele a cincea, a şasea şi a şaptea aveau câte un elev sau niciunul, învăţământul fiind obligatoriu numai până la clasa a patra. Necazul a pornit de la faptul că lui N.C. nu-i revenise clasa întâi în anul când fiica sa cea mică începea şcoala, iar presiunile asupra cumnatului său au rămas fără efect, N.G. jucând rolul de incoruptibil. N.C. şi-a făcut singur dreptate, a înscris fata în catalogul clasei a doua, n-avea cine să-l oprească într-un sat unde elevii, aduşi la scoală cu ajutorul primarului şi al jandarmului, deveneau proprietatea învăţătorului.

Am înşirat toată această poliloghie pentru a face mai uşor de priceput ce s-a întâmplat mai târziu. Dacă am răcit prea tare răb­darea sărmanului cititor, îi cer scuze şi-i promit o rapidă încălzire, prin relatarea unor întâmplări fierbinţi.

În primele două clase, învăţător mi-a fost N.G., dascăl auto­ritar, reputat prin severitate şi imparţialitate, micile derapaje lumeşti, fireşti pentru un bărbat tânăr, bine hrănit, distins, râvnit, nefiind decât excepţiile ce confirmau reputaţia. Bun cunoscător al meto­delor pedagogice, printre care nuiaua de alun ruptă dintr-o vale a raiului, N.G. era foarte apreciat, ca dascăl, de către elevi şi părinţi. Când am trecut însă în clasa a treia, N.G., ofiţer rezervist, a fost mobilizat şi trimis pe front în Rusia, urmând ca de clasele lui să se ocupe fiica mijlocie a preotului Gheorghe C .P. (sic, tot P.!), dom­ni­şoara Mărioara. Dacă adăugăm că şi primarul şi cei câţiva boieri, cum aveau pretenţia să li se spună cei care deţineau peste 20 de hectare de pământ, se numeau tot P., nu facem decât să comple­tăm, cu dovezi irefutabile, o afirmaţie din volumul precedent – Memorie uitată –, aceea că P.-ii, venetici sosiţi pe la începutul veacului al XIX-lea, au devenit bogaţii vechiului sat de moşteni după ce, tăind pădurile, şi-au însuşit abuziv pământul defrişat.

Relaţiile dintre fraţii P., popa Gheorghe şi învăţătorul N.C., erau cele obişnuite între fraţi, nemulţumiţi de împărţirea moştenirii şi mai ales de mejdine, modificate în fiecare an, când de unul, când de celălalt. Popa, mai puţin scandalagiu prin vocaţie, îl evita pe învăţător. Când se întâlneau din întâmplare, îşi aducea aminte că a uitat ceva şi se întorcea din drum, nu auzea sau se făcea că nu aude provocările ironice ale impetuosului său frate. La început, unchiul Nae a curtat-o pe Măria popii, i-a adus-o chiar pe fiica sa în clasa a treia, unde îi era locul, n-a uitat să-i spună nepoatei că i-a adus o elevă eminentă, o premiantă. După două-trei săptămâni însă, când Măria n-a putut să fie de acord cu unchiul şi a notat-o pe vara sa cu note modeste, cele meritate, s-a declanşat conflictul, cei doi fraţi s-au certat ca la uşa cortului, popa probând că nici el nu e străin de vorbele potrivite în astfel de împrejurări. Urmarea a fost că N.C. şi-a luat „eminenta” şi a înscris-o din nou în catalogul jumă­tăţii sale de şcoală. Măria popii, cum i se spunea tinerei noas­tre învăţătoare, rămasă fără premianta impusă de unchiul său, l-a redescoperit pe cel care salvase onoarea şcolii cu doi ani în urmă, i-a redat statutul primit de la generosul inspector şi l-a notat, poate ostentativ, cu cele mai mari note primite vreodată de un elev la Cremănari. Cataloagele, aflate în arhiva şcolii, rămân mărturii certe, de necontrazis. Media obţinută de premiantul Măriei popii în anul şcolar 1942-1943 a fost 9,87 (!), cea mai mare din istoria de până atunci a şcolii.

În anul următor însă, N.C., ajuns între timp şi primar, a preluat abuziv clasa a patra, devenind în acest fel învăţătorul „eminentei” şi nedreptăţitei sale fiice şi, bineînţeles, al celui care avusese curaj s-o concureze.

Tata mi-a atras atenţia că voi avea necazuri cu N.C.

— E om rău, tată, câinos, răzbunător, duce copiii la el acasă, îi pune la muncă, îşi sapă porumbii, culege prunele, curăţă cu ei grajdurile, ca învăţător nu face două parale, o să vezi cum o să te prigonească, acu’ mai e şi primar, că n-au avut pă cine să pună, p‑ăi buni i-a luat la război. Pă el nu l-a luat că şi-a împuşcat degetul arătător, expré l-a împuşcat, să nu-l ia la armată, că nu se poate trage cu puşca fără degetul arătător. D-aia îi zice lumea Ciulei.

Spusele înţeleptului negustor s-au împlini întocmai. N.C. era tot timpul nemulţumit, se supăra din orice, punea întrebări grele ca să poată batjocori:

— Sunteţi nişte proşti, bă, nu ştiţi nimic, îmi bat capu’ degea­ba cu voi, derbedeilor, n-aveţi voi cap de învăţat carte, sapa e pentru voi, coada vacii şi rânitul bălegarului. N-am avut ce face, că nu mi-aş fi dat eu fetele cu voi la şcoală, o să le iau să le duc la oraş, fetele mele nu-s de nasu’ vostru.

Le punea întrebări şi ele răspundeau totdeauna, învăţau răs­punsurile de acasă, copiii ştiau că n-ar fi putut să răspundă din ce auziseră în clasă, pentru că învăţătorul era mai mult la Primărie decât la şcoală. Venea în clasă şi le întreba pe fiicele sale:

— Pe cine să luăm astăzi la cules de prune, care sunt cei mai harnici şi merită? P-ăia proşti îi ducem să rânească bălegarul în grajduri, şi asta e muncă, s-o înveţe, dacă nu pot să facă altceva.

 

Fata cea mare a învăţătorului, domnişoara Filomiţa, numită de tatăl său monitoarea clasei, rânduia pe fiecare după merite, aşa cum le vedea ea pe cei pe care avea necaz îi trimitea la grajduri şi la alte munci grele. Într-o zi, N.G. ne-a dus în pădurea de salcâmi din Dealul Chelarului, a zis că are plan de seminţe de salcâm de la Ocolul Silvic, ne-a pus să ne urcăm până în vârfuri, zicea că acolo erau seminţele mai bune. Cei care n-au vrut au fost batjocoriţi, înju­raţi şi ameninţaţi că nu vor mai fi primiţi la scoală. Bineînţeles că am fost printre cei vizaţi.

Pentru elevii de clasa a patra, obişnuiţi până atunci cu altfel de şcoală, purtarea urâtă a învăţătorului era greu de suportat. N-aveau însă curaj să spună ce gândeau, răbdau şi aşteptau să termine ulti­ma clasa obligatorie, să scape de şcoală.

Batjocorit şi oropsit, n-am mai putut să suport şi într-o zi, când Filomiţa m-a ameninţat cu vătraiul de lemn, cu care tocmai rânduise lemnele în soba de tuci, i-am luat obiectul din mâini şi i l‑am aplicat cu sete pe funduleţ. Copiii, îngroziţi, au fugit din şcoală la Primărie, să-i spună domnului învăţător că Ghiţă a bătut‑o pe domnişoara Filomiţa.

Înţelegând că am intrat într-o mare încurcătură şi ca să evit întâlnirea cu învăţătorul, previzibil contondentă, am deschis fe­reas­tra şi am sărit afară, exact în momentul în care acesta intra pe uşă. N-am mai aşteptat să ascult lecţia de sudălmi şi înjurături, am intrat în curtea bisericii, am trecut prin grădina lui Tomulescu şi m-am oprit în pârâul Milculeştilor. N-am avut curaj să merg acasă, mă aştepta şi acolo o nuia.

Ghemuit lângă un fag bătrân, plângând înăbuşit, m-am între­bat de ce mi se întâmplă numai mie necazuri, de ce nu mă iubesc şi pe mine copiii, de ce mă persecută învăţătorul, n-am ştiut să răspund şi am plâns. Citisem o carte scrisă de un basarabean, nu-i mai ştiu numele, cred că Sabin Velican, cartea se numea Copil străin, mă regăseam în personajul principal al cărţii, un orfan neiubit de nimeni, când citeam mi-a fost milă de bietul băiat, acum nu era nimeni să-i fie milă şi de mine. Eram disperat, când, după ce se înserase şi mă pregăteam să-mi fac un culcuş lângă fag, am auzit-o pe mama strigându-mă. Vocea îi era blândă, chiar caldă, n-am lăsat-o să aştepte, am ieşit din pădure, am văzut că n-are nuia în mână, semn bun, m-am apropiat plângând şi am înţeles că aflase ce mi se întâmplase de la fetele lui Nae al lu’ Trică. Mi-a spus că tata a plecat la N.C., că era foarte supărat pe el şi că o să-l boscă­iască de n-o să-l uite niciodată. M-a luat acasă, mi-a dat să mănânc, m-a asigurat că n-o să mă certe nici tata şi mi-a spus că n-o să mă mai trimită la şcoală. Ultima ştire n-am primit-o cu bucurie, dim­po­trivă, am fost din nou cuprins de disperare, cum să nu mai merg la şcoală, asta nu se poate. Tremuram când a venit şi tata, a zis că s-a certat rău cu Ciulei şi a confirmat ce aflasem de la mama:

— Gata cu şcoala, ai terminat.

Au urmat zile grele, mi-am reluat meseria de păstor de vite, oborul plin mă aştepta, mă sculam de dimineaţă şi plecam, plân­gând, la izlaz, unde nu mai găseam niciun copil. Mă feream
s-o întâlnesc pe Lisandrina, stăteam cu doda Ioana Tomuleasca, pentru că nu mă întreba nimic şi cânta din frunză un cântec frumos, zicea că-i spune „Doina Oltului”. Era aşa de frumos, că‑mi venea să plâng, adică tocmai ce mi se potrivea.

— Dă-o Neaso, dă şcoală, bine că ai scăpat dă ea, mie nu mi‑a plăcut niciodată, nu ştiu ce poate să-ţi placă acolo, te pune să înveţi tot felu’ dă prostii şi dacă nu le ştii te bate cu nuiaua. Lasă că mergem amândoi cu vitele, şi-aşa sunt prea multe şi nu mai puteam singură, încerca să mă consoleze sora mea.

Neaso era un drăcuşor din casa lui Satan, unul căruia îi plăcea să ia tot ce nu convenea oamenilor, cred că locuia pe undeva prin Pădurea Pleşii, pentru că n-am mai auzit să se vorbească de el prin alte părţi. Vecinii Pleşii îi foloseau numele ca să nu-l spună p-al lui taică-su, al lui Dracu’ ăl bătrân, că ăla venea imediat dacă îl chemai.

Norocul, prieten ce nu m-a părăsit la necaz, a sosit de data asta cu trenul, de la Bucureşti. L-a adus fratele cel mare, naşul Gheorghiţă. Un necredincios ar putea să nu fie de acord, „Fugi, domnule, de-aici cu norocu’ tău, nu există noroc, totul este potriveală”. Nu răspund la provocare, degeaba aş face-o, că tot n-aş fi crezut, mai bine spun ce s-a întâmplat şi vă las pe dvs. să alegeţi dacă a fost noroc sau potriveală.

Eram în luna noiembrie, naşul Gheorghiţă, fratele meu, se afla la Bucureşti, la Şcoala de Horticultură de gradul doi, aşa îi spunea, de fapt era o şcoală superioară, fapt confirmat după război prin transformarea în Facultatea de Horticultură. Drumul de la Bucureşti până la Băbeni, cu trenul, era destul de scump pentru punga lui, nu-i dădea mâna să cheltuiască atâţia bani şi n-avea nici‑o treabă anume la Cremănari, a spus că i s-a făcut dor şi a venit pe acasă. N-am şi eu dreptul să mă întreb cum i-a fost dor tocmai când aveam nevoie de el? Mare minune şi întâmplarea asta!

Ajuns acasă, a aflat ce mi s-a întâmplat şi s-a înfuriat:

— Aşa ceva nu se poate, ăsta nu e copil de ţinut la vite, lasă că mă duc eu la N.C.

N-a mai aşteptat să vorbească şi cu tata, s-a dus, dar nu s-a ales decât cu insulte:

— Pleacă, bă, prăpăditule, cu derbedeul tău, ăla nu e bun decât să cureţe grajduri, dacă n-are ce face acasă trimite-l la mine, am vite multe, îi dau să mănânce dacă are grijă de vite şi de grajduri.

Nu s-a lăsat intimidat nici naşul, i-a zis şi el ce trebuia, aşa, să‑şi verse focul. S-a întors acasă cătrănit, niciodată nu l-au mai văzut atât de supărat. A mers la domnul învăţător Tomulescu, veci­nul nostru şi tatăl lui Milică, tovarăş de izlaz, l-a rugat să mă înscrie la şcoala din Bratia Deal, la peste trei kilometri depărtare de casa noastră. Pentru ca mutarea să fie legală, era nevoie, însă, de apro­barea lui N.C. Această condiţie n-a putut fi îndeplinită, N.C. refuzându-mă şi înjurându-mă. Important a fost că am continuat şcoala şi am primit chiar premiul întâi, a fost un premiu de conso­lare, pentru că la şcoala din Cremănari am fost declarat repetent, fiind nevoit să reiau clasa a patra, după ce naşul Gheorghiţă a obţi­nut un transfer excepţional la minister, la Bucureşti. I-a trebuit multă putere de convingere ca să obţină transfer excepţional de la o şcoală la alta, în aceeaşi comună, cei de la minister neînţe­le­gând… de ce nu se înţeleg învăţătorii.

La Bratia Deal am fost primit cu ostilitate, mi se dusese şi acolo vestea de bătăuş, căpos, arţăgos. Iscusinţa şi sprinteneala minţii erau suficiente motive de duşmănie: „Ce se dă ăsta mare, că doar n-o avea două capete?!” Greu de uitat rămâne agresivitatea lui Mitică, băiatul croitorului, avea o plăcere perversă şi sadică să născocească porecle şi insulte, îndemna copiii să nu mă primească la jocuri, să fugă de mine când ieşeam de la şcoală, să mă lase sin­gur pe drumul lung, fără case, dintre Bratia Deal şi Casa împă­rătească. Într-o zi ploioasă a pus-o pe Fila, o fată cu minte mai puţină, să-mi dea brânci într-o baltă. Mulţi dintre foştii colegi de la Bratia Deal au uitat că le făceam temele şcolare, dar au ţinut minte întâmplarea cu balta din curtea scolii, hazlie, după părerea lor.

M-am supus legii, am repetat clasa a patra într-o şcoală unde luasem premiul întâi, am obţinut patalamaua de patru clase pri­mare şi, îndemnat de dl învăţător Tomulescu, m-am pregătit pentru examenul de intrare la Liceul „Alexandru Lahovari” din Rm. Vâlcea. Am citit multe cărţi, tot ce-mi pica în mână, am memorat textul rugăciunii Tatăl nostru în limba franceză, rescris în fonetica românească, am rezolvat tot ce am găsit în culegerile de probleme şi exerciţii, puse la îndemână de învăţător, am plâns, am sperat, am visat, am păscut oile, am continuat să fac şi multe prostii, am cău­tat cuiburi de păsări prin pădure, m-am visat Făt-Frumos din Bolindeţ, m-am războit cu duşmanii, ca Don Quijote, de care am aflat mai târziu, am săpat tranşee şi tunele, am organizat serbări pe izlaz, n-am irosit timpul, l-am umplut cu fapte, cu gânduri, cu proiecte, izbânzi, mai puţine, şi cu multe înfrângeri. Am pus prima mea întâlnire cu şcoala sub deviza „Cine va răbda va fi mântuit”, fără să ştiu, atunci, că împlineam porunca Mântuitorului.

Cititorul grăbit, dispus la evocarea romantică a frăgezimii visă­toare a ierbii şi a ambianţei bucolice, va avea un bun prilej de meditaţie după citirea, în capitolul următor, a noilor păţanii de copil, mai puţin conformist, din satul de moşteni al Cremănarilor.

 

 

Ceas de cumpănă

Ideea că trebuie să învăţ carte, să merg la o şcoală de la oraş mi-a pătruns în minte după ce am citit şi am memorat Abecedarul dăruit, de naşul Gheorghiţă, înainte de a merge la şcoala primară. Era un Abecedar special, pentru copiii de la oraş, diferit de Abece­darul copiilor de la ţară. Pe prima pagină nu era poza regelui Mihai înfigând vârtos plugul în ţarina patriei, nu începea cu o şi i, citite împreună oi, exemplele de folosire a literelor erau alese din lim­bajul orăşenilor, nu al ţăranilor. Copiii din Abecedar erau îmbră­caţi cu haine de la oraş, erau încălţaţi cu pantofi şi aveau şapcă de elev pe cap. După ce naşul mi-a citit Abecedarul de oraş, de la prima la ultima pagină, a fost surprins când a văzut că, urmărind pozele, fără să ştiu nicio literă, am citit şi eu tot Abecedarul, fără nicio greşeală.

— Tu eşti elev de oraş, m-a lăudat naşul.

Înţelegând că este deosebire între elevul de ţară şi cel de oraş, că elevul de oraş este mai sus decât cel de la ţară, m-am văzut îmbrăcat în straie orăşeneşti, m-am imaginat în pielea orăşeanului, nimic nu putea să mă oprească, singurul lucru pe care-l aveam de făcut fiind să învăţ carte. Această judecată, simplă şi sănătoasă, mi‑a fost motivaţie pentru toate eforturile, chiar dacă, mai târziu, termenii judecăţii s-au tot complicat şi s-au modificat prin nume­roase piedici, greu previzibile.

Dorinţa mea nu corespundea însă proiectului conceput de tatăl meu, acesta avea nevoie de ajutor, cumpărase pământ, avea ce să-mi lase moştenire, n-avea încredere în învăţătura de la oraş, unde, spunea el, erau mulţi neisprăviţi. A vrut să-şi pună planul în aplicare după cearta cu Ciulei, s-a băgat ăl mare, ăla a rămas tot cu ideile lui de învăţătură, să-l lase în pace pe ăsta mic, are cu ce să se hărănească, să stea acasă, să-l ajute la muncă, e şi el bătrân, o să aibă nevoie de ajutor. Şi eu şi tatăl meu ştiam că nu ne potriveam la gânduri şi că va veni un timp al confruntării. Iată însă că norocul de care am vorbit mai înainte a ajuns la întâlnire înaintea confrun­tării. L-a adus învăţătorul Mitroi Tomulescu, într-o seară, când s-a oprit în faţa porţii noastre, mizând pe câinii de pază şi avertizare. Întâmplător, dar mai probabil nu, eram acasă atât eu, cât şi tata. Câinii şi-au făcut datoria, cei doi, învăţătorul şi norocul, s-au întâl­nit la poartă şi pentru că învăţătorul n-a vrut să intre, nu era ţuicar, i-a zis lui tata că ar vrea să-i pună o întrebare:

— Am venit să te întreb, nene Ioane, dacă nu vrei să dăm copiii, pe Milică şi pe Nelu, la liceu la Râmnic, i-am duce la aceeaşi gazdă, ei sunt prieteni, se înţeleg şi le place cartea.

Luat prin surprindere, tata n-a ştiut cum să răspundă pe loc, a fost, pentru moment, mulţumit de propunerea dascălului, îl res­pecta pentru că era om deştept, vorbea frumos la serbări şi îl pri­mise pe copil la şcoala din Bratia, când îl dăduse Ciulei afară. Pe de altă parte, nu-i prea convenea că se amesteca în treburile lui. Se aştepta să aibă discuţii cu ăl mare, cu muierea şi cu încăpăţânatul ăsta mic; venirea învăţătorului nu-i pica deloc bine. Ca negustor, ştia că un răspuns nu trebuie dat în grabă, e bine să te gândeşti înainte de a deschide gura. A vrut să câştige timp, i-a spus învăţă­to­rului că îi mulţumeşte că s-a gândit la copil, o să vadă ce o să facă, înţelege că-l povăţuieşte de bine.

— Ştii, nene Ioane, timpul trece, trebuie să mergem la Râmnic să-i înscriem, să scoatem şi acte, de la Primărie actul de naştere, de la popa actul de botez, certificatul de patru clase de la şcoală, o să le fac eu, că tot mă duc pentru Milică, şi-a continuat Tomulescu discursul, nu aştepta să fie refuzat, el venea cu o ofertă bună, nu se putea duce cu ea la mulţi în sat.

— Bine, domnule învăţător, fă-le, eu mă gândeam să-l ţin aca­să, am nevoie de ajutor, da’ dumneata fă-le şi o să mai vedem.

Am luat de bună promisiunea tatei, eram fericit şi mă lăudam peste tot că o să mă duc la liceu, la Râmnic, nu aflasem că nu e bine să te lauzi şi chiar dacă aş fi aflat, tot m-aş fi lăudat, pentru că unele obiceiuri rele nu se învaţă, se primesc de la ursitori, o dată cu celelalte daruri, bune şi rele. Ţăţica Măria nu era deloc mulţu­mită, rămânea singură cu vitele, iar mama nu ştia dacă e mai bine să lase copilul la şcoală, la Râmnic, aşa cum zicea Gheorghiţă, sau să stea acasă, aveau pământ, aveau vite şi nu mai pridideau cu mun­cile. Cu tata nu se putea sta de vorbă, era tot timpul îmbufnat, nimic nu era cum trebuia, se vedea că se frământa şi nu ştia cum să scoată cămaşa, cum se zice despre omul aflat la strâmtoare. Copiii de pe izlaz se uitau curioşi la mine, nu se hotărâseră dacă e bine să mă pizmuiască sau nu, ai lu’ Moatăr mă luau peste picior:

— Ce să cauţi, bă, tu la Râmnic, acolo nu sunt nici oi, nici vaci, poate cumva vreo capră, vezi să nu ţi se urce în spinare. Ha! Ha!

Lisandrina n-a pierdut prilejul să mă şicaneze:

— Te duci la Râmnic, mă, vrei să te faci ţârcovnic? Vezi că o să-ţi ceară să cânţi şi tu habar n-ai. Bă! Ascultă-mă pă mine, nu e Râmnicu’ dă tine, stai aici la coada vacii, că-ţi dă lapte şi face viţel. Ce te faci tu acolo, n-ai cuiburi de păsări, n-ai ţuţeica dă la Ogoare. Ha! Ha! Ha!

Copiii râdeau, bătrânii mustăceau, n-aveam pe nimeni de par­tea mea, tăceam şi ziceam în gând: „Lasă, c-o să vă arăt eu ce o să fac!”

Vara a trecut repede, domnul învăţător s-a dus la oraş, ne-a înscris la liceu, am avut şi noroc, ieşise o lege că nu se mai dă exa­men, îi primea pe toţi, ziceau cei de la Bucureşti că au nevoie de tineri cu carte. Tata se tot codea, se vedea că nu ştia ce să facă, nu‑i venea deloc să ducă băiatul la oraş, era necăjit că n-avusese curaj să-i spună învăţătorului că nu-şi dă copilul la Râmnic. Acum, după ce omul îl scrisese, nu mai putea să-şi ia vorba înapoi, el era negustor, nu cârpă. Tot domnul Tomulescu găsise şi gazdă, la unul Tâmplaru, îl ştia şi tata, că avea o prăvălie de stofe, pe strada Traian, şi o firmă mare, cu un domn de la oraş îmbrăcat la două ace şi un nume potrivit, „La cavalerul elegant”.

Cu o zi înainte de începutul şcolii, domnul învăţător a venit, dis-de-dimineaţă, cu Milică, gata pregătiţi de plecare, mergeau cu căruţa noastră, că Tomulescu avea un singur cal.

— Hai, nene Ioane, să ne grăbim, să-i ducem la gazdă, să ne tocmim cu cocoana, e una grasă şi şchioapă, îi zice Rozica, e ea cam băţoasă, da’ o să ne înţelegem, că n-a găsit alţi copii şi o să ne mai lase din preţ.

Tata nu i-a răspuns, a plecat spre grajdul cailor, mormăind ceva, s-a şi supărat, că a înjurat un cal, n-avea obicei să înjure, nu ştiam ce i-a venit, de fapt bănuiam, dar nu-mi venea să spun. Când să înhame caii, a văzut că un ham avea o curea ruptă, iar a mor­măit, vorbea singur şi deodată, s-a întors la învăţător şi i-a spus pe un ton aspru, neobişnuit când vorbea cu cineva străin de casă:

— Domnule învăţător, nu mai merg, nu dau copilu’ la oraş, îl ţin acasă, am şi eu nevoie de ajutor.

— Asta nu se mai poate, nene Ioane, acum, după ce l-am înscris, după ce ne-am înţeles, matale eşti om serios, nu-ţi iei cuvân­tul înapoi. Şi ar fi şi păcat, n-au mulţi copil ca al dumitale, ăsta o să ajungă om mare, îl duce mintea, a fost unul dintre cei mai buni elevi ai mei.

— Du-te, mă, Ioane, dacă ai promis domnului învăţător, nu poţi să-ţi iei vorba înapoi, lasă, că ne descurcăm noi şi fără el, băgăm pă cineva la vite, a intrat în vorbă şi mama.

Încolţit, tata nu a mai găsit nimic de spus, toţi ştiau vorba lui: „Negustoru’ fără cuvânt nu e negustor, e om dă nimic”. S-a apucat să repare cureaua ruptă, nu era mare lucru, fusese numai un motiv, a înhămat caii, a pus cuferele de lemn cu hăinuţele copiilor în brişcă şi, nervos, a dat bici, puţin cam prea tare, deşi nu-i plăcea să mâne caii cu biciul. Am făcut vreo două ore şi jumătate până la Râmnic, am mers destul de repede, altădată făceam trei ore, cei din căruţă n-au mai găsit nimic de zis până la oraş, caii, atenţionaţi la plecare, n-au mai avut nevoie de alte dovezi că stăpânul e grăbit.

Am ajuns în oraşul Râmnicu-Vâlcea cu un cap plin de iluzii, refăcând, fără să ştiu, drumul popii Radului, căutătorul de har. Tot un har căutam şi eu, dar nu un har preoţesc, destinul meu de ur­maş rătăcise prin istorie şi pierduse urmele moştenirii bisericeşti a înaintaşilor.

Memoria, conştiincioasă ca de obicei, a fotografiat reperele drumului. Am intrat în urbea Vâlcii pe drumul ce urcă pa Valea Oltului dinspre miazăzi spre miazănoapte, drum cunoscut din vechime sub numele de Calea lui Traian, de la împăratul roman venit nu numai să-l biruie pe rebelul rege Decebal, ci şi să înte­meieze rădăcina latină a urmaşilor.

După ce ne-am asigurat că nu vine trenul, cu toate că bariera era ridicată nu puteai fi sigur că ăla care stătea acolo n-a uitat s-o pună, am trecut peste calea ferată şi am luat-o spre munte, până la Râmnic. Pe mâna dreaptă, spre Olt, ne însoţea vegetaţia abun­dentă a Ostrovenilor, o adevărată rezervaţie botanică, unde ne-am completat mai târziu ierbarele. Dintre instituţii, trei erau mai impor­tante în această parte a oraşului: liceul industrial, închisoarea şi Cimitirul „Sfântul Ion”. Casele erau rare şi modeste, cea mai răsărită era o cârciumă semnalată printr-o firmă albastră ca cerul, pe care era desenat un ospătar ducând într-o mână o farfurie abu­rindă şi o carafă cu vin roşu. Pe firmă scria mare, ca să se vadă: „LA MANAFU”. În jurul cârciumii, pe malul drept al râului Olăneşti, se întindea târgul săptămânal, târgul de marţi, cum i se spunea, de la ziua în care avea loc. Pe mâna stângă se ridica Dealul Petrişor, amenajat în timpul iernii pentru practicarea schiului. Ascuns, după deal, se afla satul Înăteştilor, locuit în întregime de romi. Oraşul propriu-zis începea după ce treceai râul Olăneşti, peste podul Vinerii Mari.

Înaintea celui de al Doilea Război Mondial, Râmnicu-Vâlcea era cunoscut cu renumele de oraşul pensionarilor şi al grădinilor cu flori. Principalele obiective, cu statut de locuri de întâlnire şi orientare, erau Cofetăria „La Coana Miţa”, pe Terasă, Librăria „Atanasiu şi Georgescu”, în colţul dintre Terasă şi strada Traian, şi Farmacia „Bejan”, vizavi, pe colţul cu strada ce ducea la Parcul „Zăvoi”, loc de aventuri şi odihnă al vâlcenilor.

Crucificat de cele două artere principale, strada Traian şi bulevardul Tudor Vladimirescu, şi supravegheat de Dealul Capela, oraşul era înnobilat de aşezământul episcopal al Râmnicului şi de şcoli cu bună reputaţie: Liceul de băieţi „Alexandru Lahovari”, liceul de fete, seminarul, liceul comercial şi liceul industrial. Case trainice înconjurate de grădini cu flori completau atmosfera de prosperitate şi de linişte.

 

Domnul învăţător Tomulescu ne-a dus la viitoarea noastră gazdă, pe strada Tabaci, lângă râul Olăneşti, pe partea dinspre oraş. Ajunşi la adresă, a deschis două porţi mari de lemn şi am intrat cu brişca într-o curte pavată cu piatră de râu. Ne-a primit, cu o bucurie cam exaltată, cucoana Rozica, o femeie grasă cu râs sacadat, sănătos, greu de interpretat. Cucoana vorbea tare, ne-a spus că ne aştepta, că a pregătit camera unde o să stea băieţii, le făcuse şi ceva de mâncare, caldă, că venim de la drum şi sigur ne este fomică. Părinţii erau rezervaţi, nu se lăsau înflăcăraţi de vorbă­ria binevoitoare a gazdei, aşteptau să ajungă la pretenţii, unde se pregăteau pentru mai puţină veselie şi îngăduinţă. N-a fost, însă, nevoie de prea multă tocmeală, pretenţiile n-au fost prea mari, coana Rozica avea şi alte planuri, mai avea trei veri ai domnului Ionel, soţul dumneaei, vor dormi cu toţii, că doar sunt două camere, sunt cuminţi şi e mai bine când sunt copii mai mulţi. Nici tata, nici învăţătorul n-au găsit nimic de zis. S-au înţeles să aducă pentru fiecare copil următoarele alimente, lunar: făină – 3 kg, mă­lai – 3 kg, cartofi – 15 kg, prune uscate – 2 kg, fasole – 2 kg, carne – 4 kg, ulei – 1 l, untură – un borcan, ceapă – 2 kg, zahăr – 2 kg, sau miere, gazda oferindu-se să le gătească. Pentru munca ei şi pentru chirie le-a fixat o sumă de bani, nu prea mare, şi toţi au fost mulţumiţi. Fiecare copil aducea şi câte un car de lemne pe lună, pentru gătit şi căldură în timpul iernii.

— Dacă o mai fi nevoie de câte ceva, ne-om mai înţelege noi, a încheiat coana Rozica. Să le lăsaţi bani să cumpere şepci şi să comande matricole, să ştie toţi că sunt elevi de liceu, şi dacă fac prostii le ia numărul şi-i duce la director.

După ce au odihnit şi adăpat caii, cei doi părinţi au plecat, lăsân­du-ne cu ochii înlăcrimaţi. Era prima dată când rămâneam singuri, despărţiţi de părinţi.

 

Destin cu ostilităţi

Emoţia primei întâlniri cu sutele de elevi ai Liceului „Alexan­dru Lahovari”, larma din curtea şcolii, teama de necunoscut m-au ameţit şi tulburat într-o aşa măsură încât mi-am pus pentru o clipă întrebarea dacă am făcut bine că am plecat din Poiana Bolinde­ţului, unde mă cunoşteau şi firele de iarbă. Deşi nu se uita nimeni la mine, mi se părea că sunt în centrul unei atenţii dispreţuitoare din cauza hainelor mele ţărăneşti şi a opincilor din piele de porc. Iată, însă, că şi de data asta m-a aşteptat norocul. În ultima oră din prima zi de şcoală aveam limba franceză. Profesoara, o doamnă blondă cu mustăţi greu de ascuns, a întrebat la sfârşitul orei dacă ştie vreunul dintre noi Tatăl nostru în limba franceză. Pe atunci, ziua de şcoală începea şi se termina cu Rugăciunea Împărătească. M-am ridicat în picioare şi am spus că eu ştiu Tatăl nostru pe fran­ţu­zeşte.

— Hai să vedem, a zis profesoara, cu o umbră de îndoială în privire.

Cu voce puternică, învăţasem să recit frumos de la domnul învăţător Tomulescu, un mare orator, am spus rugăciunea fără nici o poticnire.

— Bravo! s-a entuziasmat profesoara. Hai cu mine la can­celarie, să te audă şi alţi profesori, să le faci şi lor o bucurie.

Mi-am luat traista şi am urmat-o pe profesoară. Cancelaria era plină de profesori şi le-am spus şi lor Tatăl nostru, la fel de tare ca şi în clasă. A fost încântare mare, se uitau la cămaşa mea, cusută cu arnici, la iţarii de pânză ţesută în război de mama, la opincile frumos croite, închise cu şiret la vârful îndoit, şi nu le venea să creadă.

— De unde ai învăţat tu Tatăl nostru în limba franceză? m-a întrebat domnul director Guşetoiu, un om aspru, întotdeauna încruntat.

— De la domnul învăţător Tomulescu, i-am răspuns mândru.

— Mare învăţător ai avut, tinere elev, bine ar fi să fie mulţi ca el.

Nu e greu de înţeles că, după această primă aventură, am deve­nit o personalitate în liceu, mă opreau elevii din clasele mai mari să le spun şi lor Tatăl nostru în limba franceză, în clasă nu ştiau cum mă cheamă, îmi spuneau „Bă, ăla care ştii Tatăl nostru pe franţuzeşte”, iar colegii, chiar şi orăşenii, au început să se uite la mine cu alţi ochi, să-şi ofere prietenia. N-a lipsit mult să cad pradă înfumurării, norocul meu a fost că n-am avut timp, pentru că mi s‑a năpustit împotrivă invidia, răutăcioasă şi revanşardă, aflată, cum am aflat destul de repede, în firea oamenilor.

*

În acest moment al resuscitării, pentru a nu greşi vreun portret, se cuvine să ne oprim oleacă, să ne uităm în cărţile de isto­rie, să vedem dacă ce este scris are asemănare cu lumea văzută de ochii micului păstor, plecat s-o înfrunte şi, cu un gând nemăr­tu­risit, să prindă rădăcini, să o cucerească.

Nu-mi amintesc ziua în care am aflat că ţara în care trăiam se numeşte România şi că eu sunt român. Poate că nici n-a fost nevoie să aflu, poate că ştiam dinainte cine sunt şi de ce am venit, de ce să caut în cartea timpului o zi a identităţii de neam, după naş­­terea cu trupul, gazda vremelnică a sufletului, nemuritor, româ­nesc. Una dintre primele amintiri ale celui înscris în registrul de naşteri cu numele meu, confirmat de popa Gheorghe prin botez, este destul de jenantă: mă străduiam să înşel vigilenţa publicului, ascunzându-mă sub cămaşa mamei, ca să-mi iau porţia de lapte din ţâţele ei. Aflasem că am fost înţărcat, că ce făceam era interzis, beneficiam însă de complicitatea sursei, informaţiile erau insufi­cien­te ca să mă facă să renunţ. Nu-mi amintesc dacă momentul înţăr­cării definitive a fost un act de voinţă al meu sau a fost punerea în aplicare a unei hotărâri impuse de alţii. Oricare ar fi adevărul, mi se pare justificat să consider acest moment ca începu­tul existenţei mele independente şi asumate, de român. Tot ce am făcut după aceea se revendică din această calitate.

Am aflat, încetul cu încetul, ce este lumea, cine îmi sunt prie­tenii şi neprietenii, ce este al meu şi ce nu este, am aflat că multe, prea multe îmi sunt interzise, că dacă nu învăţ să mă apăr, voi fi pedep­sit, chiar dacă nu sunt vinovat. Am avut norocul să aflu, nu dintr-o interdicţie, ci din experienţe amare, că nu toate fructele, frun­zele, băuturile şi ciupercile sunt bune de dus la gură. Am ştiut, dinainte de a mă naşte, că nu există libertate, pentru că n-am fost întrebat dacă vreau să mă nasc, a fost bine, am scăpat, astfel, de com­plexul culpabilităţii şi al iluziilor deşarte.

Despre Dumnezeu, am aflat, din întâmplare, fără să mi se spu­nă, există, nimeni nu ştia unde, era mai uşor să spui că este peste tot decât să încerci să-l găseşti într-un loc anume. Mă duceau la biserică, unde îl vedeam pe popa Gheorghe, în odăjdiile lui stră­lucitoare, mă închinam, de emoţie şi de frică, nu prea înţelegeam ce spunea cântând, mă mai furau şi gândurile, mă puneau să păcă­tuiesc, să fac planuri lumeşti, mă opream, şi fără să ştiu de ce, poa­te tot de frică, îmi făceam cruce. Mult timp n-am înţeles mai nimic despre religie şi credinţă, nici cei din jurul meu nu cred că ştiau prea multe, se supuneau din obişnuinţă şi din ignoranţă Dogmei: „Crede şi nu cerceta”. Nu văzusem o Biblie, nu cred că erau prea multe în sat, poate nu era niciuna în afara celei de la biserică, ascunsă de popa în altar. Din singura carte de rugăciuni aflată în casă, nu ştiu de cine adusă, am învăţat Tatăl nostru şi Crezul, înain­te de a merge la şcoală, în admiraţia mamei, neştiutoare de carte. Nu mi-a fost greu, învăţasem să citesc urmărind pozele din Abecedarul de oraş adus de fratele meu. Destul de repede am înţe­les şi legătura dintre litere şi cuvinte. Cred că faima bună, dar mai ales rea, a alergat după vechiul obicei al străbunei sale Fama, pe uliţele satului, în ziua în care, la nici şase ani, am ieşit în faţa alta­rului şi am spus Crezul.

Am fost dezamăgit când am aflat că satul meu, pe atunci com­ună, era puţin cunoscut, aş putea spune chiar necunoscut de restul lumii. Dezamăgirea mi-a rămas în gene, în memorie, în suflet, m-a însoţit ca umbra şi a fost motivaţia răzbunării numite „Memorie uitată”. I s-a adăugat, destul de repede, trufia de a fi urmaş al unor strămoşi celebri – dacii şi romanii.

România era, când m-a primit în istoria ei, o ţară prosperă, reuşi­se să-şi adune fiii robiţi de puteri străine, avea aproape o treime de milion de kilometri pătraţi şi peste 17 milioane de locui­tori, majoritatea români din tată în fiu. Regele Carol I, adus de politicieni băştinaşi inteligenţi, reuşise performanţa de a-i obişnui pe boieri să respecte orele de audienţă, iar pe ţăranii dornici de mun­că, să-şi umple hambarele cu cereale, butiile cu ţuică, butoaiele cu vin şi putinile cu zarzavaturi murate. Balcanismul tradiţional, pe drept ironizat de călătorii veniţi din Europa occidentală prin sin­tag­ma „Suntem la porţile Orientului, unde totul este posibil”, şi-a probat vigoarea existenţială, a devenit receptiv pentru altoiul nem­ţesc riguros şi metodic. Se poate spune că deceniul patru al seco­lului XX a fost apogeul procesului de europenizare a Principatelor Române. Nu e deloc întâmplător că în acest deceniu au apărut, au trăit şi s-au împlinit filozofi, artişti, oameni de ştiinţă şi politicieni recunoscuţi de elitele culturale ale Europei. Dar unii zidesc şi alţii dărâmă.

Cuvintele celebrului cronicar Miron Costin „Nu-i omul peste vremi…” s-au dovedit adevărate şi trei secole după ce au fost spu­se, pentru moştenirea Muşatinilor şi Basarabilor. Ca şi în veacurile ce au urmat descălecatelor, noua Românie n-a fost ocolită de pofte cotropitoare, a fost obligată să devină teatru de confruntări, împo­triva voinţei ei. Tirani sângeroşi i-au ciopârţit trupul, despărţindu-i din nou pe cei care, însetaţi de frăţie, plătiseră cu tribut de sânge împlinirea visului de unire. Cele întâmplate în deceniul cinci al veacului XX au fost înregistrate de istorie şi aşteaptă să fie curăţate de impurităţile minciunii aduse cu tancurile, strecurată abil în con­şti­inţa multor români. Ca actor şi spectator, mă simt dator să-i avertizez pe cititorii de istorie că deseori adevărul a fost înlocuit cu propagandă partizană şi că politicienii din zilele noastre continuă să negocieze istoria ţării, sacrificând-o pentru interesele lor mărun­te, fără să ţină seama de suferinţele generaţiilor viitoare.

Am fost contemporan unor evenimente cu semnificaţie majo­ră ale istoriei, am trăit ascensiunea nazismului, opoziţia patriotică a intelectualităţii române la încercarea de deturnare a tradiţiei creşti­ne, compromisă, în parte, de agenţii unor puteri străine, inspira­toare ale unor acte de cruzime neobişnuită la români, dictaturile succesive, ororile războiului, seceta anilor ’45 şi ’46, alungarea monar­hiei, instituţie ce reprezenta pentru români legătura cu divi­nitatea, tradiţia monarhică fiind temelia pe care s-a fondat organi­zarea Principatelor Române, conduse de voievozi, de domnitori, toţi monarhi incontestabili. Am fost martor neputincios al lichi­dării structurilor de rezistenţă ale societăţii româneşti, Armata, Biserica, Justiţia, Învăţământul, la jefuirea ţării, la furtul petrolului, pădurilor şi cerealelor, la uciderea intelectualilor, fizică şi morală, Doamne, la câte grozăvii mi-a fost dat să fiu martor! Nu stărui asupra amănuntelor istorice, nu încerc să le prezint ca motive de revendicare, pentru că portretele promise au un caracter mai mult confesional şi mai puţin juridic. Judecarea şi pedepsirea vinovaţilor o las pe seama istoriei şi mai ales a timpului. Aş fi bucuros ca şi măr­turiile mele să fie admise ca probe, pentru că le încredinţez girul adevărului.

Am prezentat rândurile de mai sus dintr-o obligaţie de con­ştiinţă, sunt şi voi rămâne român şi mă revendic urmaş al mult încercatului popor român. Sunt conştient că nu voi fi pe placul evaluatorilor „moderni” ai literaturii, pentru care orice cuvânt moralizator este lipsit de frumuseţe artistică, văzută de ei ca o exhi­biţie de cuvinte lipsite de intenţie subînţeleasă, de mesaj.

 

 

Cu şapcă şi matricolă

Se spune despre viaţa de licean că este cea mai frumoasă; pentru mine a fost mai mult grea decât frumoasă. Numai dacă admitem că şi necazurile au partea lor de frumuseţe, pot spune că am fost beneficiarul dimensiunii estetice a suferinţei, datorită, pro­ba­bil, unei puternice receptări a gândurilor nespuse şi a înclinaţiei sacrificiale din dotare. Îmi asum destinul şi, privind înapoi, am îndrăzneala să spun că cei care fug de frumuseţea suferinţei văd numai jumătatea goală a sticlei. Mândria de elev, cu şapcă şi matri­colă, dispare pe măsură ce sticla se goleşte, dar ce amintiri frumoa­se rămân de la sticla plină de şampanie! Dacă nu mă credeţi, întrebaţi-l pe băutor.

 

Coana Rozica era întruchiparea imposturii atotştiutoare, nu te lăsa să termini ce aveai de spus, ştia dinainte ce vrei să spui, ce spu­nea ea era concluzie şi ordin, tot ce se întâmpla se învârtea în jurul ei, la nevoie juca bine şi rol de victimă. Trecea uşor de la vorba dulce la cea otrăvită, avea un fel vioi de a se mişca, în ciuda celor peste o sută de kilograme şi a unui picior mai scurt. Nu folo­sea niciodată infirmitatea ca argument, trona în capotul ei larg, viu colorat, adevărat semn al autorităţii asupra vieţuitoarelor din casa ei, era şefă necontestată. Soţul, domnul Ionel, un bărbat subţirel, indiferent de unghiul din care era privit, îmbrăcat în costum elegant şi cravată asortată, modelul după care fusese pictată firma magazinului său, avea un statut de ornament temporar cu program fix, la prânz şi seara înainte de culcare. N-am auzit niciodată de la el o idee personală, o propunere sau altă judecată de valoare.

În ziua următoare sosirii noastre, au venit şi cei trei „veri”; unul era în clasa a opta de liceu, ultima pe vremea aceea, altul era în clasa a şasea şi al treilea, un consătean al nostru, în clasa întâi. Cei trei din clasa întâi dormeau într-un pat la bucătărie, ceilalţi doi, în camera de trecere spre dormitorul familiei, în paturi separate, un divan şi o dormeză. Să le dăm şi nume, ca să-i putem distribui în spectacol. Cel mic se numea Lilică, coleg de izlaz, bun de gură, lău­dăros, un amestec de agerime cu viclenie, cred că ar fi ajuns un avocat redutabil. Cel din clasa a şasea era Dumitru, alintat de coana Rozica Mitică, iar pe cel mare îl chema Sile, nu ştiu cum pu­tea să fie nepotul domnului Ionel, pentru că era văr primar cu mine. Dar să nu intrăm, cel puţin deocamdată, în amănunte.

Spaţiul de mişcare din cele două cămăruţe era atât de mic, încât nu puteau să treacă două persoane în acelaşi timp. De învăţat acasă nu s-ar fi putut învăţa dacă n-am fi avut programul de şcoală diferit, dimineaţa pentru cei mici, după-amiaza pentru cei mari. Chiar şi aşa, nu se puteau face decât temele pentru acasă, pentru că în bucătărie, dormitorul nostru, era o foială permanentă şi pentru un loc la masă aveai nevoie de coate vânjoase şi curaj. Am avut norocul să am profesori buni, învăţam totul în clasă, era de ajuns să fiu atent. De mare folos mi-au fost cele aflate de la domnul învă­ţător Tomulescu, mai ales la aritmetică.

La început, mâncarea a fost destul de bună, am crezut că aşa va fi tot timpul, ne înşelam, pe măsură ce intram în iarnă porţiile se micşorau, cele două feluri de mâncare deveniseră: felul întâi pri­ma farfurie de ciorbă şi felul doi a doua farfurie, tot de ciorbă, care era o zi cu carne, una fără, luni, miercuri şi vineri fiind mâncare de post, că doar eram creştini. Compensaţia venea din faptul că nu ne lipsea pofta de mâncare, nu lăsam nimic în farfurie, ceea ce, după coana Rozica, era dovadă că mâncarea era bună. De fapt, la gazda noastră era un fel de cantină, unde mâncau, în serii, mai mulţi „veri” ai domnului Ionel, n-am ştiut niciodată câţi erau, nu mai puţin de zece, în orice caz.

De la început am intrat în conflict cu Lilică, poate şi din cauză că el lua note până la cinci, iar eu de la opt în sus. Într-o noapte s-a rupt patul în care dormeam toţi trei, era un pat de lemn, fragil, con­fecţie improvizată de unul dintre numeroşii veri ai domnului Ionel. Lilică a început să strige „Ai rupt patul!” Când au venit pro­prietarii să vadă ce s-a întâmplat, n-au mai făcut nicio investigaţie şi au decretat: „Tu l-ai rupt, tu să-l plăteşti!”

Bietul tata n-a mai avut nimic de zis, a plătit şi a înghiţit în sec. N-am îndrăznit să-i spun tatei că învinuirea mea ar fi putut avea legătură cu o întâmplare petrecută în urmă cu câteva zile. Uitasem, grăbit să ajung la şcoală, caietul cu tema la limba română. M-am întors, deşi ştiam că nu e bine să te întorci din drum, că se ia ghinionul după tine, am intrat repede în casă, unde am fost întâmpinat cu două palme zdravene. Văru’ Sile a coborât din patul lui foarte nervos, vădit deranjat, şi, fără să mă prevină, mi-a altoit palmele. Luat prin surprindere, năuc, n-am mai acordat, pe loc, aten­ţie faptului că în pat mai era şi coana Rozica, puţin cam dez­brăcată. Deşi n-am spus la nimeni ce am văzut, nici atunci, nici mai târziu, îmi recunosc vina de a mă fi întrebat: ce făcea Sile cu cucoana Rozica în pat? Şi-acum mă întreb, ca şi atunci, degeaba, pentru că n-am găsit răspuns. Sigur este că patul lui, foarte solid, nu s-a rupt niciodată. Din întâmplare, sau poate nu, din ziua aceea am devenit oaia neagră a casei, autoritar condusă de coana Rozica. Când s-a spart un geam în timp ce jucam cu mingea în micuţa curte interioară a casei, n-a mai fost nevoie de căutarea vinova­tului, coana Rozica decretând: „Tu l-ai spart!”, iar bietul tata a mai căutat odată în chimir şi a plătit. Tata era un om cicălitor, era felul lui de a face educaţie, dar nu m-a certat niciodată de faţă cu gazda noastră, a plătit şi şi-a înghiţit vorbele. La sfârşitul anului şcolar, când a venit cu brişca să mă ia acasă, a achitat datoriile, conşti­in­cios, negustoreşte, şi a spus:

— Cocoană, dacă băiatul meu ţi-a făcut necazuri, n-o să-ţi mai facă la anu’, o să-i caut altă gazdă, l-aş ţine acasă, da’ nu mai pot, că uite, a luat note bune, e premiant.

— Vai de mine, nene Ioane, de ce să-l trambalezi de colo până colo, lasă-l aici, că o să ne împăcăm noi.

— Nu, cocoană, n-o să vă mai împăcaţi, că nu-l mai aduc la dumneata. Hai, băiete, acasă!

Ne-am urcat în brişcă şi a dat bice cailor.

În clasa a doua m-a dus la altă gazdă, tot pe strada Tabaci, mai aproape de podul Vinerii Mari. Condiţiile nu erau mai bune, dar nici mai rele, dormeam cinci copii într-o cămăruţă, în două paturi suprapuse, câte doi în pat, al cincilea, cel mai micuţ, dormea pe o laviţă. Eram singurul elev de liceu teoretic, ceilalţi fiind elevi la liceele industrial şi comercial.

Gazda, doamna O., o femeie de vreo cinci decenii, văduvă, era foarte atentă la aspectul comercial al corpului, dar mai puţin atentă la educaţia noastră, cu o excepţie: eram obligaţi să ne cul­căm devreme, oficial pentru binele nostru, să nu fim obosiţi a doua zi la şcoală, mai puţin oficial pentru a nu ne întâlni cu vizita­torii săi vesperali, băieţi tineri, programaţi să nu se întâlnească nicio­dată între ei. Se mânca mai bine la doamna O. Cele două feluri erau diferite, ciorbă şi mâncare gătită, cantitatea de alimente aduse de părinţi era mai mică decât la coana Rozica şi se putea cere chiar supliment. Cele mai trainice amintiri păstrate din clasa a doua au fost partidele de fotbal jucate pe prundul râului Olăneşti cu o minge de cauciuc presat, confecţionată artizanal dintr-o roată de tanc abandonată după război, şi, mai ales, vânătăile lăsate de minge pe picioare.

Dar să ne întoarcem la necazurile noastre de toate zilele.

 

Nici la şcoală nu mi-a mers mai bine decât la coana Rozica. După euforia din ziua Rugăciunii Împărăteşti, au urmat zile moro­cănoase, întrecerea pentru note bune nu era deloc paşnică, mulţi colegi învăţaseră şi ei Tatăl nostru în limba franceză, se îmbulzeau să spună rugăciunea şi să dea răspunsuri înaintea celorlalţi. Cele mai mici greşeli erau vânate şi pârâte la domnul diriginte, profe­sorul de educaţie fizică Petre Darie, un bărbat cu palmă grea. Potriv­nicia aspiranţilor la întâietate s-a asprit după ce am primit pre­miul pe liceu la o compunere liberă. Se organizase un fel de olim­piadă, nu-mi mai amintesc cum se numea concursul, am poves­tit un vis cu oameni răi şi animale sălbatice din Pădurea Pleşii, am descris locul aşa cum era, am adăugat amănunte inventate, îmi amintesc că începuse să-mi fie şi mie frică în timp ce scriam com­pu­nerea. Profesoara de limba română m-a întrebat dacă ce am scris mi s-a întâmplat cu adevărat, am dezamăgit-o când i-am spus că am povestit un vis. Compunerea, citită şi în cancelarie, a devenit subiect de dispută şi controversă, mulţi profesori declarând că nu poate fi scrisă o astfel de poveste dacă nu a fost trăită în realitate. Laudele nu mi-au fost de folos, dimpotrivă, mi-au atras antipatia multor elevi ai liceului şi chiar a unor profesori. N-am luat, la sfârşitul anului, premiul întâi, l-a luat un basarabean refugiat în Râmnicu-Vâlcea, băiat harnic, isteţ, bun de gură şi mai ales frate cu o foarte frumoasă tovarăşă de la raionul Uniunii Tineretului Comu­nist. Am fost mulţumit că n-am luat premiul întâi, sperând că o să scap de şicane şi răutăţi. În clasa a doua, tovarăşa de la raion a căzut în dizgraţie şi m-au pedepsit cu premiul întâi, iar în clasa a treia m-a salvat un alt veleitar, nou-venit în Râmnic şi în liceu, îl numesc pe numele mic, îl chema Costel. La început mi-a făcut o curte asiduă, m-a rugat să-l ajut la limba română şi la limba franceză, am făcut-o cu plăcere, generozitatea fiindu-mi tovarăşă de drum. S-a legat între noi chiar o prietenie ce părea durabilă, m-a chemat acasă la el să învăţăm împreună, iar eu l-am luat cu mine la Cremănari, de fapt s-a invitat, poveştile mele despre sat, bine împo­dobite cu întâmplări mai mult sau mai puţin adevărate, credibile, reuşind să-l seducă, să-i trezească interesul şi să-i aţâţe curiozitatea. Aveam să aflu că pentru Costică interesul era aşezat înaintea curio­zităţii. La câteva zile după vizita lui la Cremănari, am fost chemat la raionul U.T.C., am fost aşezat la o masă unde mi s-a dat o coală de hârtie cu întrebări bătute la maşină. Mi se cerea să-mi scriu auto­biografia, adică să scriu: cine îmi sunt părinţii, ce stare mate­rială au, ce au făcut în trecut, dacă am rude în străinătate, ce sunt fraţii şi unchii şi alte întrebări curioase. După ce am răspuns la toate întrebările, tovarăşu’ de la cadre m-a întrebat:

— De ce n-ai scris că tatăl tău este chiabur?

— Pentru că nu este, i-am răspuns.

— Noi avem informaţii că este, că a fost negustor, că are cazan de ţuică şi vinde pe sub mână. Uite, am documentul.

— Tovarăşe secretar, tata nu este chiabur, i-am spus, cu lacrimi în ochi.

S-a uitat la mine ca la un popă ras în cap şi după un timp mi‑a spus:

— O să verificăm, să treci săptămâna viitoare pe la raion.

Peste o săptămână m-am înfăţişat.

— Pe cine ai dus în sat? N-a aşteptat răspuns şi a adăugat: E bine să nu mai inviţi prieteni de care nu eşti sigur.

Ziua întâmplării s-a potrivit cu momentul de răcire bruscă a prieteniei dintre mine şi Costel, repede transformată în şicane şi duşmănie. Am fost trist că am pierdut un prieten şi am plâns când, la câţiva ani de la terminarea liceului, am auzit despre Costel T. că a ars de viu, după ce soţia lui a turnat pe el un bidon de benzină şi i-a dat foc.

Acum, după atâţia ani, îmi vin în minte şi alte întâmplări tris­te, de care nu vreau să-mi aduc aminte, refuz să le resuscit, le las adormite în ungherele întunecate ale memoriei.

În clasa a treia am schimbat din nou gazda, s-a întâlnit tata cu Victor Copilu, un măcelar din Râmnic, la care aducea vite când îi mergea negustoria, şi din vorbă în vorbă s-au înţeles, a mers la soţia măcelarului şi au stabilit să stau în gazdă la ei, pe strada Matei Basarab nr. 79. De la Victor Copilu n-am mai plecat decât la termi­narea liceului. Numeroasele amintiri din anii petrecuţi în frumoasa grădină de flori a fostului măcelar se îmbulzesc la uşa depozitului, cer să fie readuse la viaţă, îmi este greu să aleg, nu vreau să nedreptăţesc vreuna, las uşa întredeschisă şi-mi ofer un răgaz de cugetare şi de resuscitare a unor portrete neobişnuite din familia gazdei mele de licean.

 

Victor Copilu, măcelar celebru al Râmnicului, era un bărbat vânjos, nu prea înalt, mustăcios, cu vorbă grea şi chibzuită. În măce­lăria lui era curăţenie ca la farmacie, carnea era bine sortată, proaspătă, aranjată în galantare după felul vitei: viţel, junc, vacă slabă, vacă grasă, chiar şi vârsta animalului o puteai afla dacă între­bai. Preţurile, diferite după calitatea cărnii, nu erau niciodată prea mari, măcelarul ştia că dacă vinde mai mult câştigul e mai mare decât dacă vinde scump şi puţin. Negustorilor le plăcea să ducă vitele la Victor Copilu, omul era corect, plătea pe loc, când nu-i plă­cea marfa spunea şi nu te puteai supăra pe el, pentru că avea dreptate. Tata, de la care am aflat povestea vieţii măcelarului Victor Copilu, era primit în casa lui ca prieten, nu pleca niciodată fără să i se pună dinainte o farfurie de mâncare, nu refuza, îi plăcea cum gătea coana Mărioara, nevasta domnului Victor.

Povestea lui Victor Copilu era cunoscută de mulţi vâlceni, fusese găsit la marginea unui şanţ, femeia care l-a găsit a prins milă şi apoi dragoste de copil, era frumos, sănătos şi cuminte, nu plân­gea, cum să nu îndrăgeşti aşa un copil, l-au botezat, i-au pus nume­le Victor, adică învingător. Când s-au dus la Primărie să-i facă act de naştere, destul de târziu, omul stăpânirii a zis că el nu poate să scrie ce nu ştie, a lăsat necompletată data naşterii şi la numele de familie a scris Copilu, ăsta era adevărul, era un copil, asta putea să scrie, nu minţea. Şi pentru că fu vorba de adevăr, mai e ceva de adăugat, copilul fusese găsit în mahalaua Cetăţuiei, unde ţiganii se amestecaseră cu românii. Şi pentru că e vorba de adevăr, ne sim­ţim datori să adăugăm că ţiganii din Cetăţuia, binecunoscuţi de resus­citator, erau oameni harnici, cinstiţi, buni meseriaşi, îşi con­struiseră case de cărămidă, greu se mai deosebeau de români, unii români se căsătoreau cu ţigănci, frumoase foc, şi, mai rar, se întâm­pla să se mărite şi românce cu ţigani.

Pe Victor l-a luat pe lângă el un măcelar şi l-a învăţat nu numai meserie, l-a învăţat să fie curat, harnic, cinstit, şi pentru că învăţătura s-a prins, i-a dat pe fiică-sa de nevastă. Măcelarul era şi el ţigan, dar se însurase cu o româncă. La nuntă, după ce le-a dat darul, tata-socru i-a făcut cadou şi o informaţie, greu de controlat, dar şi de infirmat, i-a spus:

— Mă, Victore, ţie să nu-ţi fie ruşine că te-ai însurat cu fată de ţigan, pentru că şi tu te-ai născut din ţigan şi româncă. Tu le ai pe toate, şi ale ţiganului, şi ale românului, ai să fi iubit şi de unii, şi de alţii.

Victor şi Mărioara n-au avut copii, au înfiat-o pe fata unei surori a Mărioarei, pe Tincuţa, o ţigăncuşă frumuşică şi isteaţă. Nici Tincuţa n-a avut copii, a crescut-o, fără s-o înfieze, pe Victoriţa, fiica surorii mai mici, Dochiţa. Soţul Tincuţei, domnul Costică, moldovean ajuns prin jocul istoriei la Rm. Vâlcea, era un om ciudat, primise un post important la judeţeana de partid, îi plă­cea să se prezinte ca intelectual comunist, bun cunoscător al marxis­mului, dar şi ca observator critic al abuzurilor. Eram tul­burat şi contrariat de duplicitatea omului care acasă era domnul Costică şi în oraş tovarăşul secretar Solca, nu reuşeam să-i întâl­nesc privirea, ochii lui se uitau întotdeauna în altă parte. Vorbea despre anii petrecuţi la închisoare, fără să spună pentru ce a fost închis, o aură de mister învăluindu-i personalitatea. Într-o dumi­nică, pe când ne întorceam dintr-o vacanţă, ne-am întâlnit cu o mulţime de oameni ieşiţi de la cimitir şi mare ne-a fost uimirea să aflăm că îl înmormântaseră pe tovarăşul Solca de la judeţeana de partid. Îl lăsasem sănătos şi prosper.

Când l-am cunoscut eu, Victor Copilu era un bătrân respec­tabil de vreo şaptezeci de ani, cu păr cărunt şi mustaţă albă, întoarsă la capete, corect îmbrăcat, proaspăt ras, îngrijit până la amănunt. Nu participa la pălăvrăgeala familiei, vorbea rar, răspundea când era întrebat, cântărea bine cuvintele, astfel că vorbele lui erau urmate de un moment de tăcere, necesar înţelegerii şi reflexiei. Era înţelept, ascultat şi respectat. Privindu-l, nu puteai să-ţi ascunzi admiraţia şi te întrebai, tulburat, cum a putut acest om să taie beregata sutelor, poate miilor de vite ajunse la măcelăria lui?

De curând, am trecut pe strada Matei Basarab şi am vrut să-i arăt soţiei locul unde se afla casa lui Victor Copilu. Spre marea mea surpriză, am regăsit-o aşa cum o cunoscusem, fiind singura casă nedemolată de pe strada Matei Basarab. Distincţia şi trăinicia construcţiei, înălţată pe temelie de piatră, poate şi un descântec rostit la punerea temeliei au apărat-o de iureşul demolărilor şi sunt convins că va dăinui încă multă vreme, pentru că leagă în mod armonios două blocuri construite de o parte şi de alta. Am intrat şi am retrăit câteva clipe de nostalgie împreună cu noii locatari. Până şi soba de teracotă era aceeaşi, la fel de călduroasă ca pe vremea când o îndopam cu lemnele aduse cu carul de tatăl meu din Pădurea Pleşii.

Gata, ne oprim cu resuscitarea portretelor de familie din casa lui Victor Copilu, dacă am abuzat de bunăvoinţa cititorului îl rugăm să ne ierte, să înţeleagă că aveam datoria să ne aducem aminte şi de cei patru ani, bogaţi în întâmplări şi amintiri fru­moa­se, petrecuţi în familia Copilu. Poate că n-ar fi de prisos amănuntul că în aceşti ani s-a consumat mocnit o frumoasă idilă de compli­citate, o iubire neîmplinită între povestitor şi nepoata gazdei, Victoriţa. Multe şi frumoase amintiri s-ar cuveni resuscitate, dar de teamă să nu-l supărăm pe cititor, despre care nu ştim dacă este sentimental sau pragmatic, ne vom opri la ziua în care destinul a dezvăluit calea ce mi se rezervase.

 

Proiecte şi înscenări

Orgoliul, grăbit ca de obicei, s-a substituit raţiunii într-o seară de toamnă când număram margaretele în grădina gazdei mele de licean.

— Da’ tu ce vrei să te faci? m-a luat prin surprindere Victoriţa, o zvârlugă de fată, numai ochi şi tocuri de pantofi, potriviţi să atragă atenţia dărniciei de picioare primite de la natură.

A răspuns în locul meu orgoliosul păstor de oi din Dealul Bolindeţului.

— Mă fac veterinar! Şi pentru că simţeam că lipseşte ceva, am adăugat: mă fac medic veterinar!

— N-ai curaj să te faci medic uman!

La acest afront provocator, potrivit pentru o fiică a Evei, orgo­liul a ripostat cu promptitudine:

— Eu să n-am curaj? Ei bine, o să mă fac medic uman!

Expresia „medic uman” avea o rezonanţă specială, nu făcea parte din fondul lexical curent, îmi trecuse pe la urechi, fără să acord atenţie înţelesului particular, nu-mi aminteam să-l mai fi ros­tit vreodată, îi păstram numai parfumul valorizant, greu de expli­cat. Răspunsul venise spontan, folosind o logică subiectivă: logica orgoliului rănit. Felul în care am pronunţat cuvintele „medic uman” avea o notă de solemnitate, de asumare a destinului.

Coana Tincuţa m-a privit atent, a văzut cât sunt de hotărât şi a rostit o previziune:

— O să vedeţi că se ţine de cuvânt.

Din acea zi nu mi-au mai spus pe nume, mi-au zis Doftoru’, şi cum vorbele cu gust de ironie trec din gură în gură, mi-a rămas porecla Doftoru’, la început în glumă, apoi din ce în ce mai serios. Nu mi-a displăcut, i-am acordat respectul cuvenit.

Promisiunea făcută în acea seară de toamnă a deceniului cunoscut de istorie ca blestemat a devenit imediat un contract, respectarea cuvântului fiind una dintre primele învăţături primite la „universitatea” din izlaz. Din acea seară, interesul pentru mate­riile de examen la Facultatea de Medicină – anatomie, biologie, fizi­că, chimie –, a trecut pe primul plan, în dauna mai ales a miu­ţelor de fotbal, dar şi a altor distracţii obişnuite la vârsta de 15 ani. Acum, după multe decenii, mă înduioşez de entuziasmul adoles­cen­tin, de metodele sofisticate şi preţioase inventate cu scopul de a-mi ajunge ţinta. Citeam cărţi de nivel superior, le conspectam, le comparam şi optam pentru anumite variante, îmi programam obsta­cole, căutam cele mai potrivite rezolvări şi, deloc lipsit de impor­tanţă, coalizam împotriva mea mulţi adversari, invidioşi sau incapabili să înţeleagă determinarea mea. Adoptasem, fără să folo­sesc discernământul cunoaşterii, romantismul revoluţionar la modă, găseam generoasă propaganda comuniştilor, devenisem agitatorul lor, mă străduiam să-mi justific efortul prin îndeplinirea poruncilor marxiste, menite să ducă la progresul promis, în care credeam.

 

N-am mai luat premiu decât în clasa a unsprezecea, când am rămas cu foştii mei colegi proveniţi din fosta clasă a treia la apli­carea reformei învăţământului, în 1948. Cei proveniţi din clasa a patra au avut posibilitatea să recupereze anul pierdut, printr-un examen special, la sfârşitul clasei a zecea de liceu, reorganizat după model sovietic.

Las neresuscitate multe amintiri de licean, mă opresc doar asu­pra năpastei ce s-a abătut asupra mea în clasa a opta, la prima oră de geografie, unde îl aveam profesor pe dirigintele clasei, tova­răşul Haralambie Dumitrescu. Necazul, cu urmările lui, mi-au venit de la o glumă mai mult decât proastă, dacă se poate spune şi aşa. Am scris pe o bucată de hârtie o vorbă ruşinoasă adresată cole­gului de bancă. Profesorul-diriginte, forţat la repaus vocal de o laringită, m-a văzut şi mi-a cerut, cu vocea stinsă de boală, să-i duc la catedră hârtia. N-am îndrăznit să arăt gogomănia scrisă şi la insis­tenţele profesorului am crezut că e mai bine să o fac să dispară. Cum? Am înghiţit, pur şi simplu, hârtia. Profesorul s-a ridicat în picioare, s-a uitat spre tavanul clasei şi cu o voce ameliorată de supărare, a rostit cu solemnitate sentinţa: „De douăzeci de ani de când sunt profesor, nu mi s-a mai întâmplat aşa ceva. Vei fi pedepsit cu severitate! Voi fi neîndurător”. Cuvintele profesorului sunt citate fără nicio omisiune sau adăugare. Tot liceul am trăit sub teroarea acestei ameninţări, care până la sfârşit nu s-a concretizat decât cu note de şapte la geografie în cei patru ani de liceu şi la bacalaureat, adică cele mai mici note din cataloagele unde era scris numele meu. Resuscitarea „năpastei”, mi-a plăcut să numesc aşa nefericita întâmplare, se justifică printr-un trist epilog moralizator, petrecut mai târziu, victima fiind distinsul profesor-diriginte.

Îl voi relata când va veni timpul.

 

Am absolvit Liceul Teoretic din Rm. Vâlcea în primăvara anului 1952, în condiţii onorabile, cu toate că în ultimii ani de liceu eram puţin interesat de ce se petrecea în jurul meu, în şcoală, în sat, în ţară, pentru că mi-am concentrat puterile pentru competiţia ce mă aştepta: examenul de admitere la Facultatea de Medicină. Nu ştiam că destinul îmi rezervase poticniri.

Prima decepţie, după terminarea liceului, a fost reacţia secre­tarului de partid din Cremănari. Aflând că vreau să merg la Facul­tatea de Medicină, m-a chemat la el şi mi-a spus că el nu e de acord să mă înscriu la facultate.

— Ce să cauţi tu la facultate, tatăl tău a fost negustor, exploa­tator, acolo se duc copiii de muncitori şi de ţărani săraci.

Nu i-am răspuns, nu ştiam ce să-i spun, de altfel nici n-a aştep­tat răspuns, spusese ce avea de spus şi a plecat. Am încercat să uit incidentul, nu vedeam cum m-ar putea împiedica tovarăşul Trandafir să dau examen la facultate, eram naiv, cele ce au urmat au dovedit că răul se face mult mai uşor decât ne putem închipui.

Pentru înscrierea la facultate era nevoie, printre altele, de o ade­verinţă de stare socială a părinţilor. Tata era rânduit în cate­go­ria ţăranilor mijlocaşi, ai căror fii erau admişi pentru a urma studii superioare. La Primărie mi-au dat, însă, o adeverinţă de chiabur, categorie socială respinsă de toate facultăţile. Am protestat şi mi‑au arătat o adresă proaspătă prin care se aproba trecerea lui Ion Ghiţă din categoria de ţăran mijlocaş în cea de chiabur. Năucit, l‑am întrebat pe tata dacă ştia că este chiabur. Nu ştia. A mers la Primărie, unde i-au confirmat schimbarea de categorie socială.

— Asta numai Trandafir ţi-a făcut-o, are necaz pă tine că vrei să înveţi carte. La Trandafir nu mă duc, nu vreau să cerşesc milă de la o lepădătură, a spus tata.

După câteva zile, am fost chemat la organizaţia U.T.M. din comună, la şedinţă. Acolo era un singur punct la ordinea de zi: exclu­derea unui fiu de chiabur. Am înţeles că era vorba despre mine. A fost o şedinţă lungă, a durat până după miezul nopţii, mulţi dintre cei puşi să vorbească nu erau de acord. Una dintre acu­zaţii era că tata are cazan de fabricat ţuică şi multe vite,
vinde vite­le şi ţuica, deci este un exploatator (chiar aşa!). Gigică Tomulescu, băiatul cel mic al învăţătorului, de obicei retras şi timid, s-a înfierbântat şi a spus:

— Dacă el e chiabur, atunci şi eu sunt chiabur, că şi eu am vite. Toţi sunteţi chiaburi, toţi aveţi vite şi mergeţi cu ele pă izlaz, uitaţi-vă la mâinile lui, sunt la fel ca ale noastre, au băşici de la sapă, uitaţi-vă cum e îmbrăcat, cu pantaloni rupţi şi pantofi cu petece, la fel ca noi, ce chiabur e ăsta?

S-a opus şi Nicu lui Moatăr, a zis că nu e bine să fie exclus un elev care face cinste satului, că a fost premiant la liceu. Au vorbit mulţi, pe unii i-a pus Mitică, tovarăşul secretar, să vorbească, era casa coanei Vicuţa plină, îi obligase să vină, le spusese că prezenţa era obligatorie şi că dacă vor lipsi vor fi pedepsiţi. De frică, cei ce nu vorbiseră niciodată la şedinţe au spus ce li se ceruse, că sunt de acord cu excluderea mea. M-am apărat cât am putut, am spus că mi se face o mare nedreptate, că am fost instructor voluntar la raionul U.T.M. Vâlcea, că mi-am însuşit doctrina marxistă, că am citit cartea Capitalul, (minţeam!, o frunzărisem numai), că mă anga­jez să pun în practică politica partidului. Tov. Mitică mă întrerupea şi-mi spunea că sunt mincinos, că toţi chiaburii sunt mincinoşi. L‑am întrebat atunci:

— De ce vrei, tovarăşe secretar, să mă scoţi din U.T.M. şi să mă faci duşman? Are partidul nevoie de duşmani?

S-a încurcat, n-a ştiut ce să răspundă, mi-a spus că aşa vrea el şi a pus la vot:

— Cine este pentru excludere?

S-au ridicat câteva mâini. N-a mai întrebat cine este împo­trivă şi cine se abţine şi a decretat:

— Cu majoritate de voturi eşti exclus, apoi a ridicat şedinţa.

Toamna anului 1952 a fost cea mai tristă din viaţa mea, deloc săracă în anotimpuri triste.

Îmi era ruşine să mă întâlnesc cu oamenii, mi se părea că se uită la mine ca la un duşman, că sunt gata să mă suduie, să-mi spu­nă chiaburule, să mă alunge din sat, fugeam când se apropia cineva de mine, mă ascundeam, eram convins că tot satul vorbeşte despre chiaburia tatei şi că într-o noapte vor veni cu o maşină neagră să ne aresteze. Într-o dimineaţă le-am spus părinţilor că plec.

— Unde pleci? Tu crezi că e pe undeva mai bine? Oriunde te‑ai duce, te ia la purecat şi pot să te şi aresteze, zicând că eşti un vagabond sau un hoţ.

— Mă duc la Piteşti, la regiune, cer să fiu primit de primul-secretar, îi spun că mi s-a făcut o nedreptate, îi spun adevărul, că vreau să ajung medic şi că te-au băgat la chiaburi ca să nu fiu primit la examen.

— Tu crezi că ăia de la Piteşti sunt mai breji, toţi sunt oameni de nimic, e vremea lor, nici n-are să te primească, tu eşti un nimic pentru ei, ştii vorbele româneşti: „Cine se aseamănă se adună” şi „Corb la corb nu-şi scoate ochii”.

— Dă-mi şi mie nişte bani, că plec, ce să fac aici?

— Dă unde să-ţi dau, ştii că s-au schimbat banii, pă tot ce am avut mi-au dat 18 lei şi mai am 9, ăştia sunt toţi banii, ţi-i dau, da’ nu-ţi ajung nici pentru rată, până la Piteşti.

— Mă duc la Sandu Călinoiu, e locotenent la Comisariat, la Băbeni, dacă are îmi dă, că am stat amândoi în gazdă, la Victor Copilu. Ţinea la mine, zicea că sunt serios, că am citit cărţi multe şi că tatăl lui, Leonică, a fost tovarăş de negustorie cu matale.

— A fost, da’ e mult de atunci, bietul Leonică s-a prăpădit de tânăr, l-a înjunghiat unu’, d-acolo i s-a tras.

Am luat-o peste Câmpul Burdescului, pe marginea pădurii, de teamă să nu întâlnesc un cunoscut, am coborât Dealul Gorganului, îmi plăcea mult poteca de pe coama dealului, unde ascultam melo­dia şoptită a frunzelor adiate de vânt şi respiram parfumul şi aromele pădurii. Am uitat necazurile, nici n-am ştiut când am ajuns la Fălăloaica, nume de poiană cu rezonanţe misterioase de fecioară nefericită, şi am trecut Valea Bisericii, spre pod. Nu m-am întâlnit cu nimeni din sat, am trecut Oltul pe podul de fier con­struit de nemţi în locul unde era înainte vechiul pod plutitor şi am luat-o, prin vărzărie, spre Băbeni. L-am găsit pe Sandu, s-a bucurat că mă vede şi s-a întristat când a auzit ce mi s-a întâmplat.

— Răi oameni sunt şi pe la voi, în loc să se bucure că au în sat un băiat ca tine, îţi fac greutăţi. Cât vrei să-ţi dau? Uite, chiar azi am luat leafa, şase sute de lei.

— Dă-mi o sută de lei, dacă ai, i-am spus aproape şoptit, de teamă să nu-i fi cerut prea mult.

— Ce să faci cu o sută de lei? Îţi dau două, o să mi-i dai tu când o să ai.

Mi-a venit să-l iau în braţe, să-l pup, dar mi-a fost ruşine de soldatul de la poarta Comisariatului. A vrut să-mi dea ceva de mân­­care, n-am mai aşteptat, am plecat la gară, de unde am luat primul tren spre Piteşti. Biletul de tren m-a costat 22 de lei, nu mi s-a părut mult faţă de ce îmi mai rămânea. Spre seară am ajuns la Piteşti, trenul oprea la toate gările şi la toate haltele, ocolea prin Piatra Olt, distanţa era de trei ori mai mare decât pe şosea. M-am dus direct la Sfatul Regional, acolo era şi regiunea de partid, nu ştiam cine e prim-secretar, am întrebat pe portar şi omul m-a descu­sut, aşa cum îmi spusese tata, mi s-a făcut frică, i-am spus, am fost destul de convingător, am văzut că omului i s-a făcut milă de mine şi m-am mai liniştit. Mi-a spus că e mai bine să merg la tovarăşul preşedinte Sandu, e om mai cumsecade, primul-secretar e cam repezit şi-i sare ţandăra dacă aude că tata este chiabur.

— Acu’ e prea târziu, nu mai e nimeni la Sfat, vino mâine dimineaţă.

S-a uitat la mine, a văzut cât sunt de amărât şi m-a întrebat dacă am unde să dorm. I-am spus că mă duc la gară, unde speram să găsesc o bancă.

— Dacă dormi pe bancă, poţi să stai şi în grădina Primăriei, poţi dormi liniştit, că sunt şi eu aici, nu vin derbedeii să te buzu­nărească. Nu e voie, dar ne facem că nu vedem.

Multă vreme după aceea m-am rugat de sănătatea portarului de la Sfatul Popular al regiunii Argeş, pentru că n-am dormit nu­mai o noapte, am dormit trei. Tovarăşul preşedinte era când ple­cat, când prea ocupat, omul din anticamera cabinetului se uita la mine cu duşmănie proletară, cu justificată ură de clasă, după ce aflase cine sunt şi pentru ce am venit. Mi-a şi spus:

— Se vede că eşti neam de chiabur, eşti încăpăţânat, îţi vezi numai interesul tău, nu te doare de soarta clasei muncitoare şi a ţărănimii exploatate de voi.

— De ce vorbiţi aşa? Pe cine am exploatat eu? am îndrăznit să-l întreb.

Nu mi-a răspuns, se uita într-un registru şi după un timp mi-a spus:

— Aşteaptă afară, aici n-ai voie să stai.

Am aşteptat – ce era să fac? –, deşi nu ştiam ce aştept. Trei zile am stat la uşa pe care scria „Sfatul Popular al regiunii Argeş” şi dedesubt, cu litere mai mari, „PREŞEDINTE”. În toate aceste zile nu l-am văzut decât pe omul cu privire aspră, duşmănoasă. L‑am întrebat pe prietenul meu, portarul, dacă tovarăşul preşe­dinte Sandu vine la serviciu şi mi-a spus că vine, dar intră pe altă uşă, prin spate. A treia zi, pe seară, când pierdusem orice speranţă, a intrat pe poartă un tovarăş mai bine îmbrăcat, cu costum, crava­tă, pantofi de lac şi pălărie pe cap. M-am ridicat în picioare şi am salutat. Omul mi-a aruncat o privire, mai mult curioasă, şi după ce a deschis uşa, s-a întors şi m-a întrebat:

— Tu pe cine aştepţi?

— Pe tovarăşul preşedinte Sandu, i-am răspuns, cât am putut mai umil, intuind că cel din faţa mea era cel aşteptat de mine.

— De ce îl aştepţi?

— Vreau să-l rog să-l scoată pe tata de la chiaburi, a fost făcut acum o lună şi nu pot să dau şi eu examen la facultate.

Omul s-a uitat la mine ca la o arătare. I-am susţinut privirea, am văzut pe faţa lui o umbră de omenie, o încercare de înţelegere, şi am continuat să vorbesc. Îmi mergea gura, nu mai ştiu ce am spus, îmi amintesc numai că la sfârşit am pus o întrebare: cum poate să fie cineva şi chiabur, şi membru de partid?

— Cine e membru de partid?

— Tata. E membru de partid din 1947.

Tovarăşul Sandu a intrat în anticamera cabinetului său, am fost sigur că el este, după poziţia luată de duşmanul meu de clasă, mi-a spus şi mie să intru, l-am urmat, am intrat în cea mai luxoasă încăpere văzută de mine până atunci şi mi-a zis să stau pe un scaun. Din spatele biroului, mă privea zâmbitor, bine dispus, por­tretul tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej. Mi s-a părut că mă încurajează.

— Spui că taică-tău este membru de partid. Nu minţi cumva?

— Nu mint, tovarăşe preşedinte, cum aş putea să vă mint pe dumneavoastră? Vă rog să controlaţi.

— Asta o să şi fac, scrie-mi pe o hârtie numele tatălui tău şi comuna. Dacă ai minţit, e rău, dacă ai spus adevărul, dau dispo­ziţie să-l scoată de la chiaburi şi te poţi duce să dai examen. Ai învăţat?

— Am învăţat, tovarăşe preşedinte, şi vă mulţumesc.

M-am ridicat să plec, eram în al nouălea cer, sau pe aproape, tovarăşul Sandu mi-a întins mâna, semn că m-a crezut, şi când am ieşit din biroul lui, am aruncat o privire tăioasă către slujitorul dogmatic al dictaturii proletariatului şi al urii de clasă. Mi-a răspuns cu un zâmbet tâmp. I-am mulţumit prietenului meu, portarul, i-am spus ce mi-a promis tovarăşul Sandu şi omul m-a asigurat:

— Dacă a promis, aşa o să fie, e om de omenie şi de cuvânt.

În cele trei zile cât am stat în parcul Sfatului Popular al regiu­nii Piteşti, n-am mâncat decât pâine şi ciorbă de zarzavaturi la o bodegă, mă costa 1 leu şi optzeci de bani, mi-era frică să nu termin banii, păstram şi pentru tren, acum mi-am făcut din nou socotelile şi am văzut că am pentru o ciorbă de burtă şi pentru o mâncare cu carne. Mulţumit, sătul, m-am grăbit către gara Piteştiului, am prins trenul de noapte şi am plecat spre casă. Pe la patru şi jumătate dimi­neaţa eram la Băbeni, am coborât şi am luat-o la fugă prin vărzărie. Am urcat Dealul Gorganului, unde am fost întâmpinat de toate păsările pădurii, am ajuns la izlazul Dragomireştilor când răsărea soarele, semn bun, mi-am zis, l-am îmbrăţişat şi m-am scăl­dat în lumina lui, alergând spre răsărit, am luat-o pe poteci cunos­cute, am trecut pârăul Miroiului, pe Câmpul Burdescului, am ajuns acasă exact când trecea cu vitele doda Lisandrina, i-am spus „Bună dimineaţa!”, mi-a răspuns şi m-am făcut că nu-i înţeleg privirea iscoditoare, întrebarea nepusă: „Ce a păţit ăsta, maică, s-a ţicnit?” I-am răspuns în gând: „Nu m-am ţicnit, dodă Lisandrină, o să mă fac doctor”.

Tata m-a întâmpinat cu neîncredere, mi-a zis să aştept, să văd cu ochii hârtia. Am plecat repede la Primărie, unde i-am spus prima­rului că ne-a scos tovarăşul Sandu de la chiaburi, s-a uitat la mine şi mi-a spus că el nu ştie nimic, să aştept să vadă adresa de la regiune. Primar era pe vremea aceea un activist de partid, venit din altă parte, omul nu cunoştea sforăriile satului, pentru tot ce făcea se sfătuia cu Trandafir, secretarul de partid. M-am întors acasă cam dezumflat, credeam că ordinul tovarăşului preşedinte Sandu se exe­cută imediat, i-am spus tatei, m-a ascultat şi a dat din cap fără să spună nimic. A doua zi am mers iar la Primărie, unde am aflat că primarul era plecat la raion, pentru instructaj. Vardistul nu ştia când vine, că nu-i spusese. Timp de două săptămâni, am stat cu var­distul la Primărie, era parcă un făcut, niciunul dintre funcţio­narii Primăriei nu venea la serviciu, toţi erau la instructaje. La Trandafir nu m-am dus, de ce să mă duc, el nu lucra la Primărie.

În acest timp, se făceau înscrierile la facultăţi, m-am dus din nou la Sandu Călinoiu şi i-am cerut bani, mi-a mai dat 200 de lei şi am plecat la Bucureşti cu adeverinţa de chiabur. N-am mai mers la Facultatea de Medicină, m-am dus la A.S.E. – Academia de Ştiinţe Economice –, acolo erau locuri mai multe decât candidaţi, speram să mă primească şi cu adeverinţa de chiabur, să spun că tata a fost scos de la chiaburi de tovarăşul Sandu, preşedintele regiunii, spe­ram să impresionez, că o să aduc ulterior o adeverinţă nouă. M-am aşezat la un ghişeu unde nu era niciun candidat, nici nu ştiam ce facultate era, pentru mine era important să intru undeva, să nu fiu obligat să stau în sat, să râdă lumea de mine. Am dat actele unei tovarăşe secretare, mai plinuţă, cu părul coafat după moda timpu­lui, un coc umflat, şi am aşteptat să văd ce-mi spune. Am văzut cum face, dintr-odată, ochii mari, s-a uitat la mine şi mi-a aruncat hârtiile strigând:

— Huoo! Chiaburule! Auzi la el, îndrăzneşte să vină la facul­tate cu adeverinţă de chiabur. Huooo! Să te duci dracului la chiaburia ta, aici nu vin decât fii de muncitori şi ţărani săraci. Exploatatorule! Ieşi afară, că chem Miliţia.

Am strâns umil hârtiile aruncate, m-a ajutat un domn în vâr­stă, omul încerca să mă liniştească, şi sub privirile dispreţuitoare ale tovarăşelor de la ghişee am ieşit din clădirea A.S.E.-ului, dezo­rientat, abătut, nemâncat, umilit. Am luat primul tren spre casă şi după şapte ore am ajuns iar la Băbeni. Am încercat să găsesc expli­caţii pentru necazurile mele, m-am întrebat dacă n-am făcut un păcat de neiertat, m-am oprit în vărzărie la Tătărani şi am îngenun­cheat cu faţa la Răsărit, spre Cremănari. Am spus toate rugăciunile ştiute, am improvizat rugăciuni potrivite situaţiei mele, am plâns cerând ajutor Domnului. Nu ştiu cât m-am rugat, n-am văzut niciun om, n-a trecut nimeni şi totuşi, am simţit tot timpul că ală­turi de mine se afla cineva. M-am ridicat uşurat, încrezător, con­vins că dorinţele mi se vor împlini odată.

 

 

O paranteză

Acum, înviind amintirile, după zeci de ani, când din întâm­plările vieţii mele n-a rămas decât învăţătura, mă simt îndreptăţit să cred şi să spun din nou că necazurile şi suferinţele sunt încercări folositoare, necesare, prilejuri de confruntare a puterilor noastre cu stihiile lumii, unde am fost trimişi să ne purificăm.

N-am mai mers la Primărie, nu mai aveam de ce, examenele de intrare în facultăţi se terminaseră, stăteam toată ziua în casă, citeam cărţi împrumutate de la domnul învăţător Tomulescu. Atunci am citit primele piese de teatru ale lui Shakespeare, roma­nele Învierea şi Război şi pace ale lui Lev Tolstoi, o carte fără coperte, jerpelită de prea mulţi cititori, al cărei titlu era, cum am aflat mai târziu, Crimă şi pedeapsă, Divina comedie a lui Dante şi multe altele. Lumea cărţilor citite a devenit şi lumea mea, m-am întâlnit cu unel­­titori, cu ucigaşi de regi, cu femei înşelate, cu seducători, cu generali, prieteni şi vrăjmaşi. Am citit, desigur, şi cărţi din literatura sovietică, despre viaţa fericită a omului nou din stepa rusească, de pe malurile lacului Baikal şi mai ales din mirifica Siberie. Rugă­ciunea şi cititul m-au ajutat să supravieţuiesc şi când spun un cuvânt aşa de greu, o fac în deplină cunoaştere a semnificaţiei. Rugă­ciunea şi lectura m-au învăţat să rabd, să duc greutăţi sub care se încovoaie spinarea, să aflu că toate drumurile duc undeva, că românul are o minte de pe urmă, toate se învaţă, dar, Doamne, câtă strădanie ai pus în învăţătură!

Peticul de hârtie prin care eram anunţaţi că, din dispoziţia Sfatului Popular regional Argeş, Ion Ghiţă-Radu a fost scos de la categoria de chiaburi şi trecut în categoria de ţăran mijlocaş a fost adus de vardistul Pârvu după o lună şi jumătate de la expedierea din Piteşti. A rămas mult timp pe masă, inutil.

Am umplut anul de studii pierdut cu experienţă de viaţă com­pen­sând sărăcia de cunoştinţe a celor din jurul meu cu preaplinul nevoilor de adaptare la bogăţia şi rodnicia gândurilor. Contactul cu oameni detaşaţi de idealuri greu accesibile m-a readus în lumea reală, unde suferinţa este depăşită prin ignorare. Am înţeles că vina pentru necazuri şi nemulţumiri se află în rezonanţa exagerată a sensi­bilităţii la întâlnirea cu oameni şi întâmplări faţă de care e bine să rămâi departe. Am înţeles, dar n-am reuşit.

Speranţele de ajutor s-au îndreptat către cel care reprezenta în familia noastră modelul reuşitei şi mentorul meu, către fratele mai mare, naşul Gheorghiţă.

— Du-te la Gheorghiţă, dacă poate o să te ajute, mi-a spus tata, aici n-ai ce face, ne-au pus impozite mari, ne-au luat pămân­tul, n-ai cu ce să te hărăneşti.

 

*

Angajat în revoluţionarea socialistă a agriculturii, fratele meu se străduia să justifice calitatea de membru al Partidului Comunist, convins de temeinicia doctrinei marxiste, de bunele intenţii ale con­du­cătorilor comunişti ai ţării. Puţini erau, pe vremea aceea, inte­lectualii dispuşi să se opună făţiş politicii partidului, inspirată şi susţinută de puterea sovietică, întărită după cel de al Doilea Război Mondial. Toţi erau convinşi că ruşii, stăpâni ai României, devenită republică populară, vor face legea cel puţin cincizeci de ani, aşa cum se întâmplase şi alte dăţi. La ce bun să te opui, să te sacrifici pentru o cauză pierdută? Deşi nu era intelectual, tata ne-a povăţuit să ne înscriem la comunişti, pentru că toată viaţa noastră o vom trăi sub ruşi. Pentru el, comunist sau rus era tot un drac.

La sosirea în fostul judeţ Muscel, unde fratele meu fusese pro­movat în funcţia de inginer-şef, pentru calităţile de bun organi­zator şi pentru originea socială sănătoasă (!), m-am prezentat în postura de nereuşit la facultate, primită cu surpriză de cel care mă creditase cu o dotare intelectuală de excepţie. La sugestia tatei, am ascuns necazurile din sat, de teamă că s-ar putea răsfrânge şi asupra situaţiei lui. Am fost angajat mai întâi pe post de statis­tician, primeam zilnic de la unităţile gospodăriei rapoarte privind lucrările agricole efectuate, cantităţile de produse agricole recol­tate, le centralizam şi le comunicam telefonic la Direcţia Agricolă Regională. Nu era o muncă grea, dar pentru postul de statistician se cereau studii de specialitate, aşa mi s-a spus, şi am fost încadrat pe post de contabil de casetă. Mi s-a repartizat caseta Materiale, unde se înregistrau toate intrările şi ieşirile materiilor prime şi unel­telor din gospodărie. Nu mă plângeam, deşi aveam în fiecare zi de înregistrat multe sute de bonuri de cumpărare şi consum. Necazul mi-a venit de la contabilul-şef, un bărbat înalt, slab, oase învelite cu piele, mare fumător, tuşitor, aflat în evidenţa Dispensarului Anti­tuberculos al raionului Piteşti şi, mai ales, duşman declarat al tuturor oamenilor sănătoşi din gospodărie. Conflictele repetate cu inginerul-şef erau de notorietate şi prezenţa mea ca funcţionar al serviciului Contabilitate a devenit prilej de noi şicane. Amănuntele n-ar aduce prea multe informaţii, le-aş fi uitat în arhivele prăfuite ale Gospodăriei Agricole de Stat Clucereasa dacă acestea mai exis­tă, în memoria uitată definitiv, dacă nu mi-ar stărui în amintire păţa­nia cu fişa în care înregistram cuiele cumpărate şi consumate de gospodăria de stat. Fişa respectivă se întindea pe multe zeci de pagini, dovadă că se foloseau multe cuie. Într-o zi, şeful mi-a con­trolat caseta şi a stăruit la fişa Cuie. M-a privit cu ochii lui umezi, reci, cu sclipiri de gheaţă, şi am înţeles că trebuie să mă aştept la vreme rea, cu fulgere şi trăsnete.

— Aici lipseşte o pagină, soldurile reportate nu corespund. Ai pierdut-o şi din cauza ta n-am să pot face bilanţul contabil anual. Dacă n-o găseşti, te dau pe mâna Miliţiei şi a Procuraturii, pentru neglijenţă în muncă, pierderea unui act oficial şi sabotaj.

Am luat din mâna lui fişele, era clar că soldurile nu corespun­deau. Cei doi colegi de birou mă priveau îngroziţi, semn că ameninţările trebuiau luate în serios. S-au oferit să caute împreună cu mine fişa, au luat pagină cu pagină toată caseta, au căutat şi în casetele lor, dar n-au găsit nimic. Trei săptămâni a durat calvarul, eram ameninţat în fiecare zi că vor veni Miliţia şi Procuratura, mi se arătau articole de legi şi pedepsele corespunzătoare, dar mai rele decât toate erau insultele şi urletele ce însoţeau ameninţările. N-am avut curaj să-i spun fratelui meu ce mi s-a întâmplat, n-aş fi putut să-i suport dojana şi nici nu voiam să-l necăjesc.

După trei săptămâni, am descoperit că de fapt pagina ce lip­sea se afla pe contrapagina paginii anterioare. De bucurie, am tre­cut peste amănunte importante, cum era faptul că eu nu foloseam niciodată contrapagina, că primul rând nu era scris de mine şi că eu nu făcusem decât să continui o pagină începută de altul. Când i‑am spus fratelui meu, m-a certat şi a mers la contabilitate, unde a demontat provocarea. Zâmbetul parşiv şi satisfacţia diabolică a conta­bilului-şef m-au durut la fel de mult ca ocările. M-am între­bat, nu puteam să n-o fac, de ce mă ura atât de mult. Pentru că eram fratele inginerului-şef, sau pentru că avea acasă doi copii cam nătângi, mai corect spus, handicapaţi?

Cele şapte luni petrecute ca funcţionar mărunt al statului mi-au îmbogăţit experienţa de viaţă şi au rămas înscrise în cartea mea de muncă, de unde au fost preluate la stabilirea vechimii când m‑am pensionat.

La 1 mai 1953, i-am predat contabilului-şef caseta Materiale, împreună cu fişa Cuie completată la zi şi cererea mea de demisie. N-am uitat numele tovarăşului contabil-şef, dar refuz să-l ataşez portretului.

 

Din salariul de 410 lei lunar mi-am cumpărat, în şapte luni cât am fost contabil, un costum de haine, două cămăşi, o pereche de pantofi, ciorapi, rufărie de corp şi m-am achitat de datoria către Sandu Călinoiu.

În cele trei luni şi jumătate rămase până la examenul de admi­tere, m-am izolat într-una din camerele casei de la Cremănari, unde n-am lăsat pe nimeni să intre. Mă trezeam o dată cu soarele, aveam programul lui zilnic, îl respectam, şi mă opream din citit când literele nu mai puteau fi descifrate din cauza întunericului. Lampa de petrol cu fitil nu mi-a fost de folos, din cauza miopiei, ignorate pe vremea aceea şi mult timp după, examenul oftal­mologic şi portul ochelarilor neintrând în obişnuinţele copiilor de la ţară. Cât despre electricitatea promisă de Lenin, n-a ajuns la Cremănari decât douăzeci de ani mai târziu, când Ceauşescu a înţeles că satele româneşti nu sunt proprietatea lui, deci nu le poate desfiinţa.

Părinţii, îngrijoraţi, mai ales mama, se furişau pe la ferestre, încercând să înţeleagă cu cine vorbeam şi ce spuneam, pentru că citeam cu voce tare.

— Mă, Ioane, copilul nostru e bolnav, vorbeşte sângur şi nu să înţălege ce spune.

— Lasă-l, fă, că citeşte pă carte, nu e bolnav, dar nici mult nu mai are. Dacă erau alte vremuri, nu-l lăsam eu să se omoare cu atâta învăţătură, dacă e multă nu e bună, da’ acu’, când n-am ce să‑i mai dau, ce pot să-i fac?

Am învăţat pe de rost cărţile de anatomie şi fiziologie, de chimie, de biologie şi fizică, recitam, ca pe poezii, lecţii întregi, cu voce tare, îmi puneam întrebări, încercam să mă încurc compli­când întrebările, aveam o teamă permanentă să nu uit ceva, când nu înţelegeam căutam în alte cărţi, aveam, credeam eu, toate cărţile după care se putea învăţa pentru examenul de admitere şi o voinţă în faţa căreia nicio piedică nu putea rezista. A fost o vară încinsă ca vatra cuptorului, o încrâncenare împotriva tuturor, n-am ştiut ce se întâmplă în ţară şi în lume, n-aveam radio, n-aveam ziare, de televizor nu se vorbea încă, nu vedeam pe nimeni în afară de părinţi şi de sora mea. Efortul mi-a fost răsplătit la examenul de admitere prin note maxime la toate materiile, în afară de limba rusă. Când am ieşit de la examen, toate materiile în aceeaşi zi, am spus celor aflaţi pe coridor: „Am luat examenul!” S-a făcut o liniş­te ciudată în jurul meu şi l-am auzit pe unul care vorbea în şoaptă: „Săracu’, a luat-o razna!” Nu l-am contrazis, deşi ştiam că greşeşte.

Dacă un eventual cititor îmi va reproşa că am fost lăudăros în această ultimă pagină, îi cer iertare, dar m-am străduit să concen­trez în puţine rânduri o vară întreagă de viaţă trăită la temperaturi ce pârguiesc recolta toamnei.

Memoria anului de patimi 1953 a fost resuscitată, o las pe mâi­ni­le zeiţei Fortuna. Dacă nu va fi încredinţată urmaşilor, reani­matorul n-are vină, el şi-a făcut datoria în limitele competenţei asumate.

 

*

Prea fericit de reuşită, n-am mai avut timp să mă gândesc şi la alte amănunte ale vieţii de student. Am crezut că după un succes aşa de mare voi primi nu numai felicitări, ci şi ajutor de la stat, de la partid, aşa ni se spusese la U.T.M., că pentru tinerii capabili se dau burse, cămine, cantine şi chiar bani de buzunar. Numai că…, întotdeauna apare un numai că, am fost trezit din visare de tata, cu una dintre întrebările lui, totdeauna pragmatice, cu răspuns greu de găsit:

— Da’ cu ce ai să trăieşti tu acolo, la Bucureşti, că eu n-am cu ce să te ajut, ne-au pus ăştia dări aşa dă mari, că va trebui să vin­dem pământul ca să le plătim.

— O să iau bursă, o să învăţ bine şi o să-mi dea.

— Să dea Dumnezeu să fie aşa, da’ eu mă tem că n-o să-ţi dea, că avem venit agricol mare, aşa scrie la registru, şi nu dau bursă decât la ăi cu venituri mici. Nu ştiu dă unde scot venitu’, că nu spun, spun numai impozitu’, adică ce îi interesează pă ei.

M-am interesat şi am aflat că avea dreptate. Impozitul părin­ţilor mei era mai mare decât baremul de bursă. Trecerea de la eufo­rie la disperare nu durează mai mult decât căderea dintr-un pom. Am căzut deci cu viteza dată de gravitaţie. În scurtul timp al prăbuşirii, mi-am amintit o vorbă înţeleaptă, citită odată, nu mai ştiu unde, în Biblie sau într-o altă carte sfântă, spunea că dacă între ridicarea toporului şi căderea capului tâlharul condamnat la moarte se căieşte, i se pot ierta multe păcate. Eu aveam cel puţin o şansă în plus, nu eram tâlhar, fusesem doar condamnat, şi îmi mai rămâ­nea o vreme până la execuţie. De la cine altcineva să cer ajutor decât de la Cel ce-mi trimisese, totdeauna la timp, norocul? Şi de data asta, ca de obicei, el n-a întârziat, s-a prezentat grăbit gândului meu. Mi-am adus aminte că la Administraţia Financiară a raionului Băbeni lucrează vărul Gică. Fără să spun la nimeni, l-am aşteptat seara când s-a întors de la serviciu, i-am spus păsul, m-a ascultat, a privit undeva peste umărul meu, parcă ar fi căutat ceva, şi când s-a uitat la mine, am înţeles că a găsit. Mi-a spus să trec a doua zi pe la el pe la serviciu, o să vadă ce poate să facă. A doua zi am ajuns la Băbeni înaintea lui.

— Cât ar trebui să fie? m-a întrebat.

I-am arătat baremul, a luat o hârtie, o adeverinţă-tip, bătută la maşină, şi a completat-o cu numele tatălui meu, iar la impozit a pus o sumă cu câteva zeci de lei mai mică decât baremul.

— Cum să pierzi tu facultatea după ce ai reuşit? Alţii ar da mult să fie în locul tău.

Cu hârtia în buzunar, am făcut drumul întors, am luat-o, bineînţeles, tot prin vărzărie, pentru că era mai scurt.

 

Partea a treia

ALMA MATER


Ucenic la Medicină

Am plecat la Bucureşti cu două zile înainte de începerea cursurilor. Aş fi plecat mai înainte, însă n-aveam unde să stau, şi aşa, prima noapte am dormit în Gara de Nord.

Palid, cu faţa răvăşită, cu hainele mototolite, numai ochii rămâ­neau optimişti, hotărâţi, m-am prezentat la căminul studen­ţesc din strada Constantin Mille, fostă Sărindar, cel mai bun cămin al studenţilor de la Medicină. Portăreasa, o basarabeancă blondă, m-a privit cu neîncredere şi m-a trimis la tovarăşa Ene, adminis­tra­toarea, o persoană cam rotunjoară, autoritară pe scaunul ei înălţat cu mai multe perne. Şi acolo am avut de înfruntat o privire bănui­toare. Am fost îndrumat la facultate, să-mi iau dovada că am reuşit la examen şi că am drept la bursă. Am avut noroc de data asta, fiica portăresei, elevă la o şcoală de balet, cum am aflat mai târziu, venise în vizită la mama sa şi m-a luat sub protecţia ei, de care am profitat toţi cei patru ani cât am locuit la căminul din Sărindar.

— Unde pleci cu valiza asta după tine? Las-o aici, la mama, sau ţi-e frică să nu ţi-o fure?

— S-o fure? Nu m-am gândit la asta, că nu prea are ce fura.

Au râs amândouă şi mi-au pus valiza sub pupitrul portăresei. Drumul până la facultate l-am făcut, aşa cum aveam să-l fac în toţi cei patru ani de căminist, pe jos. Am aşteptat, ca toată lumea, la coadă, mi-am luat hârtiile şi m-am prezentat din nou la cămin. N‑am mai găsit-o pe tovarăşa Ene. Spre norocul meu, am găsit o altă tovarăşă, tânără, zâmbitoare şi prietenoasă, în ciuda aspectului meu neglijent, prea puţin comercial.

— Am să-ţi dau o cameră cu baie, mi-a spus. Îţi dau camera 114, la etajul IV.

Am înghiţit în sec şi am suportat cu resemnare afrontul. De abia când am ajuns în cameră am înţeles că generozitatea funcţio­narei depăşea afrontul: primisem una dintre cele mai bune camere din cămin şi, discret, decent, cu respect pentru pudoare, o invitaţie subînţeleasă la igienizare, corespunzătoare noii mele calităţi de proas­păt student la Medicină. N-am avut timp să-mi fac complexe, aveam multe noutăţi de aflat şi probleme de rezolvat.

Căminul avea lift, nu l-am folosit, valiza de lemn a tatălui meu, de pe vremea când a făcut militărie, cu care făcusem şi liceul, i-ar fi incomodat pe cei ce aşteptau să ia liftul, aşa că am luat-o pe scări, spre admiraţia portăresei:

— Maică, da’ ce voinic eşti, urci patru etaje pe scară cu un cufăr aşa de mare!

Nu i-am răspuns, eram grăbit, urcam câte două scări odată şi am ajuns înaintea liftului. M-am oprit în faţa camerei 114 şi am bătut în uşă, aşa mă învăţase N.G., să nu intru într-o încăpere fără să bat la uşă. Nu mi-a răspuns nimeni, am încercat uşa, era deschi­să, am intrat. Singurul locatar aflat în cameră era întins pe patul de la fereastră, alte două paturi din cele trei rămase fiind, evident, ocu­pate. Omul din pat, îmbrăcat în haine de stradă, încălţat, mă privea cu acea privire de care nu-ţi dai seama dacă te vede sau nu. I-am spus „Bună ziua!”, m-am prezentat, i-am arătat repartizarea fără să primesc niciun semn de confirmare că prezenţa mea a fost remarcată. Am împins valiza sub patul neocupat, m-am aşezat pe pat şi am aşteptat. După un timp, destul de repede, au apărut şi ceilalţi doi colegi de cameră. Atmosfera s-a înviorat, nou-veniţii mi-au pus întrebări, m-au felicitat pentru reuşita la examen şi pentru că am fost repartizat într-o cameră rezervată, de obicei, celor din anii mai mari. M-au trimis la magazia căminului, să iau rufele de pat şi pătura. De la cantină am luat cartela de masă, atât căminul, cât şi cantina fiind gratuite, datorită mediei mari de la admitere.

Un cămin studenţesc este o instituţie complexă, adaptată per­manentei schimbări a actorilor, organizată după principii generale, în care convieţuirea se realizează în diferite variante impuse de personalităţile ce compun şi recompun grupurile.

Regulamentele sunt adaptate condiţiilor, diferenţele specifice prevalând asupra generalităţilor. Camera 114 era un frumos exem­plu de diversitate şi complexitate, un exerciţiu de adaptare la şcoa­la cea nouă a vieţii. Propun o resuscitare sau, dacă acceptaţi, un portret colorat al primei locuinţe de student, o evocare a unui timp revolut, intrat în istorie după ce a marcat o întreagă generaţie, condam­nată să trăiască într-un deceniu cunoscut sub numele biseri­cesc de blestemat.

Repartizat de predecesori în patul de lângă toaletă, am subli­mat, cum am aflat mai târziu că se numeşte tristeţea asumată, sen­ti­mentul de eventuală nedreptate. De fapt, n-aveam nici motiv, nici drept să fiu nemulţumit, eram şi novice, şi ultimul venit. Vecin de pat îmi era Maestru’, un student din anul III, îl chema Mihalache, nume cunoscut de puţini căminişti, tuturor le era mai la îndemână porecla, acceptată de purtător pentru conotaţia măgu­li­toare. Discipolul întârziat al lui Hipocrat din Kos avea peste 35 de ani şi provenea din generaţia de absolvenţi ai Şcolii Muncito­reşti, un liceu redus făcut pentru muncitori, de fapt pentru activişti de partid. Maestru’ se strecura neobservat printre studenţi, fără să se folosească de avantajele conferite celorlalţi colegi de la Şcoala Munci­to­rească, autoinstalaţi în posturile de conducere ale organi­za­ţiilor de partid şi de U.T.M. din Facultatea de Medicină şi Insti­tutul Medico-Farmaceutic. S-ar fi putut să fie şi un informator discret, dar mai credibilă este varianta unui oportunist mărunt cu o pilă la raion, strecurat abil printre activişti.

Maestru’ se prezenta cu onestitate drept un om fără pretenţii, necultivat, cu dificultăţi de înţelegere, dornic să afle cât mai mult, totdeauna de acord cu interlocutorul, amabil, sincer, comod pentru anturajul unde părea să fi ajuns din întâmplare, într-un cuvânt, tipul clasic de băiat bun. Nu era membru de partid şi nici nu părea să aibă legătură cu ideologia marxistă, despre care spunea că nu o cunoaşte, deci nu se poate exprima. Nu avea păreri personale, îşi însuşea, fără să pună la îndoială, opiniile interlocutorilor, pe rând, dacă erau contradictorii, făcând abstracţie de principiile logicii. Ironiile, obişnuite în mediul studenţesc, treceau pe lângă el. Mi-a fost de la început prieten, pentru că era prieten cu toată lumea.

Igor, cel aflat în cameră la sosirea mea, era un moldovean bălai, înalt, costeliv, subţiratic, pachet de oase şi muşchi învelit cu piele, străjuit de doi ochi mari, ironici, uşor exoftalmici, ostenta­tivi, greu de disimulat prin masca de indiferenţă şi neparticipare la conversaţie. Firea omului este greu de ascuns şi după ce m-a cân­tă­rit şi m-a evaluat la categoria fulg, mi-a lansat prima serie de pro­vocări, înţepături voit ironice, vorbe de duh cu adresă, un adevărat tir concentrat cu intenţie vădit demolatoare. Îl ascultam împreună cu ceilalţi doi colegi, ei foarte serioşi, eu de-a dreptul înfricoşat, poves­tind despre severitatea şi cinismul profesorilor, adevăraţi călăi, dispuşi să taie capete pentru prima excrescenţă sau protu­beranţă osoasă uitată, pentru trecerea neatentă pe lângă vreo fosă sau altă adâncitură, locuri de inserţie a unor muşchi cu nume lati­neşti, adevăraţi idoli ai anatomiei. Şi asta înainte de a ajunge la rapor­turile dintre oase şi muşchi, artere şi nervi, simpatici şi para­simpatici, scizuri şi canale, apofize, hipofize şi epifize, mi se făcea părul măciucă şi, sub păr, encefalul începuse să fiarbă. Colegii de cameră au găsit că au câte o treabă importantă şi au plecat, lăsân­du-mă singur cu Igor. A urmat un discurs despre viaţa de student, cu amănunte picante, cu adresă de bordeluri, că de, nu poţi să trăieşti fără femeie, din toată sărăcia tot trebuie să dai ceva şi pe rătăciri lumeşti. Ferească Domnul să-ţi agăţi inima de vreuna, că te freacă usturoiul, te face peşte, îţi roade până şi bojogii. Pe lângă limbajul foarte bogat în expresii şocante, Igor vorbea de la o înălţi­me inaccesibilă, nu te lăsa să-l întrerupi şi te fixa cu un dispreţ nedi­simulat. Am suportat cu stoicism şi cu teamă, nu ştiam cum ar fi reacţionat dacă îl întrerupeam, un rechizitoriu necruţător, o adevărată aneantizare a persoanei şi personalităţii. Prima prelegere ascultată în noua calitate de student părea să fie o invitaţie să renunţ la facultate, era evident că dacă şi următoarele vor continua la fel, vor fi insuportabile. Noroc cu norocul, strecurat încet pe sub uşă, că era închisă, a ascultat şi el o parte din discurs şi l-a pus pe dracu’ să-l atragă pe Igor într-un domeniu fără legătură cu medi­­cina şi ororile ei.

— Mă, m-a întrebat, tu ai citit vreo carte în viaţa ta?

— Am citit, i-am răspuns, cu teamă să nu mă pună să carac­terizez vreun personaj ca Jean Valjean, Rascolnicov sau Petre Petre, nu-mi treceau prin minte alte personaje mai puţin com­plicate. Atunci l-a împins dracu’ să dea cu băţul în baltă.

— Ai citit, mă, Pădurea spânzuraţilor, de Mihai Sadoveanu?

— De Liviu Rebreanu, l-am corectat, cu curajul omului bine informat.

— Aşa e când îmi pierd eu vremea cu nulităţi, a izbucnit. Ţi-a trecut şi ţie pe la ureche o prostie şi p-aia o spui. Cum o să fie de Rebreanu, e de Sadoveanu, Bădia Mihai, cu care eu prind peşte, pe baltă, la Fălticeni.

— Oi fi prinzând matale peşte, dar Pădurea spânzuraţilor este de Liviu Rebreanu. Apostol Bologa a fost ardelean, ofiţer în arma­ta austro-ungară, a dezertat şi d-aia l-au spânzurat, Mihail Sadoveanu a scris Neamul Şoimăreştilor, Fraţii Jderi, Zodia Cancerului, Baltagul şi altele, m-am declanşat şi eu, complet dezinhibat şi stăpân pe mine.

M-a privit ca pe ultima făptură de pe pământ şi, cu un dispreţ de voievod moldovean, m-a condamnat:

— Din acest moment, tu nu mai exişti. Te şterg din memorie.

Spre norocul meu, s-a ţinut de cuvânt. La început mi-a fost greu, am încercat chiar să-i intru în voie, să mă fac util, fără succes. Neplăcute erau, mai ales la început, momentele când eram numai noi doi în cameră, nu puteam să mă concentrez, nu ştiam cum să-l îmbunez, îmi reproşam lipsa de respect faţă de un student mai mare, Igor era în anul IV. Ca să evit aceste momente, îmi luam caietele şi plecam la bibliotecă, unde am făcut o pasiune pentru Anatomia lui Testut.

Despre Igor am auzit că a devenit specialist în medicină inter­nă, undeva prin Moldova lui, cred că nu prea departe de Fălticeni şi de bălţile unde pescuia cu Bădia Mihai. Acum, după atâţia ani, aş fi dispus să-l trădez pe Rebreanu, să-l admit pe Sadoveanu ca au­tor al Pădurii spânzuraţilor, cred că nu s-ar supăra niciunul, ar zâmbi înţelegători, numai să mă pot împăca cu Igor, deşi nu sunt sigur că mi-ar accepta propunerea de reconciliere.

Al treilea coleg de cameră era Costică, să-i spunem şi E., ca să-i dăm o identitate mai precisă. Era student în anul VI la Facul­tatea de Igienă şi un vrednic reprezentant al generaţiei sale. Nu spunea nimic despre locul de unde venea şi despre familia sa. Dacă era întrebat, avea nişte formule de prezentare din care nu prea înţelegeai mare lucru. Câteodată vorbea despre copiii de la orfelinate, ştia multe amănunte, dar nu recunoştea că ar fi fost crescut într-un orfelinat. Nu era orfan, vorbea câteodată de tata şi de mama, fără să spună unde sunt şi ce meserie au. Se prezenta ca un student eminent, recunoscut de colegi şi profesori, a primit, în toţi anii de facultate, una dintre cele 7-8 burse republicane, repartizate Institutului Medico-Farmaceutic, ceea ce presupunea că a avut totdeauna note maxime. Carnetul de student, aflat la dispo­ziţia curioşilor pe noptiera lui, era dovada irefutabilă că nu minţea. În tot anul, cât am stat împreună în camera 114, nu l-am văzut niciodată cu o carte sau cu un caiet în faţă. Nici la cursuri nu l-am auzit că pleacă vreodată. Când nu dormea, stătea lungit în pat şi ne povestea întâmplări hazlii, adevărate, despre colegi şi profesori, cu care se dădea bun prieten. Nu bârfea, ironia lui era fină, fără să fie răutăcioasă. Calul de bătaie al glumelor lui Costică era M., un student strălucit, viitor profesor de medicină internă. M. avea darul să-i imite pe profesori şi să-i corecteze când greşeau, el fiind, după expresia lui Costică, tobă de carte. (Să-i dăm şi numele, că merită: este vorba despre viitorul profesor Mogoş, cunoscut autor de cărţi şi tratate.)

Relaţia dintre Igor şi Costică era una dintre cele mai intere­sante şi pline de învăţăminte. Fiecare, convins de superioritatea lui, lăsa loc şi celuilalt, astfel că nu intrau niciodată în relaţii de contradicţie.

Costică era, fără îndoială, o personalitate a Institutului Medi­co-Farmaceutic, avea relaţii şi uşi deschise, era membru în Comi­tetul de Partid al institutului, funcţie foarte importantă, membru al Comitetului Raional U.T.M. şi activist la Comitetul Central al U.T.M. N-am avut şi n-am nici acum motiv să mă îndoiesc de exactitatea funcţiilor politice ale lui Costică, deşi nu l-am auzit niciodată că îndeplineşte o sarcină anume. În camera 114 nu expri­ma convingeri comuniste, dimpotrivă, avea de multe ori păreri nefavorabile conducătorilor, mai ales împotriva lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Ar fi fost prea simplist să-l suspectezi pe Costică de provocări, el se situa deasupra mărunţişurilor politice, mai repede e de crezut că făcea parte dintr-o lume specială de iniţiaţi. Avea o calitate pentru care l-am admirat fără rezerve: stătea ore întregi întins în pat, cu ochii deschişi, scrutând tavanul. M-am între­bat cu naivitatea cartezianului: de unde îi vine lui Costică atâta putere? N-am putut să răspund, pentru că pe atunci nu ştiam mare lucru despre forţa pe care poate să o genereze contemplaţia. Nici acum nu cred că aş putea spune prea multe, sunt unele păreri acceptate, fără să fie înţelese.

O întâmplare povestită într-un moment de continuare a con­tem­plaţiei ar putea să deschidă poarta pentru raza de lumină venită din lumea lui Costică. Dar mai întâi este necesară o prezentare a prologului şi recuzitei. Pe vremea aceea era la modă organizarea de lovituri la vârful puterii, produse ierarhic, de sus în jos, de la comi­tetele de partid ale instituţiilor, întreprinderilor, până la birourile organizaţiilor de bază. Aveau loc excluderi surprinzătoare, urmate, sau nu, de reveniri spectaculoase.

Şi acum, povestea lui Costică, în versiune originală:

— La o şedinţă a comitetului de partid, convocată pentru apli­carea unor hotărâri ale Comitetului Central, tovarăşul secretar Neagu (nume real, pierdut şi regăsit de o memorie vrăjmaşă, pen­tru că şi-a însuşit cotizaţiile uteciştilor din I.M.F.) a propus exclu­de­rea din partid a unor tovarăşi, printre care, surprinzător, mă aflam şi eu. Şedinţa fusese bine pregătită, curgea cu acuzaţii: rupe­rea de tradiţiile proletare, elitism, cosmopolitism, individualism burghez şi alte -isme, care de care mai grave. Asemenea abateri se cereau înfierate şi pedepsite sever. Pentru mine se propunea chiar excluderea. Surprins, am încercat să mă apăr, să demontez acuza­ţiile, aveam şi argumente, dar mi-am dat seama că nu-mi mai sunt de folos. Spăşit, interpretând bine rolul autocriticii la modă, mi-am încheiat scurt cuvântarea şi ţinându-mă de burtă, am cerut permi­si­unea să ies puţin la aer, că nu mă simţeam bine. Luaţi prin sur­prin­dere, agresorii au acceptat, fără să ascundă satisfacţia unei lovituri reuşite. N-am mers la toaletă, am intrat în centrala telefo­nică, unde eram bine cunoscut. Am dat un telefon scurt şi m-am întors în sala de şedinţe. N-au mai apucat cei din prezidiu să reia şedinţa, că a intrat pe uşă telefonista şi l-a chemat, de urgenţă, la telefon pe tovarăşul Neagu. Convorbirea a fost scurtă, primul-secretar a revenit şi a declarat închisă şedinţa.

Am ascultat ca într-o biserică relatarea lui Costică. Maestru’, foarte impresionat, a găsit chiar puterea să pună o întrebare ce părea naivă.

— La cine ai telefonat?

— La tovarăşul Chişinevschi.

Nimeni n-a mai avut curajul să tulbure liniştea aşternută în camera 114 a căminului de studenţi din Sărindar.

 

Handicapul diferenţelor

Naivitatea s-a născut într-un sat de moşteni, poate la Cremă­nari, unde legile, nescrise, sunt făcute pentru a fi respectate. Ar fi mai bine să nu le numim legi, în mintea omului de la ţară legea este o carte, ştiută numai de oameni învăţaţi, avocaţi, judecători, executori, grefieri. Mai potrivit ar fi numele de înţelegeri, întărite printr-o strângere de mâini şi, eventual, de un aldămaş. Nu cred că bătrânii din satul unde m-am născut se îndoiau de respectarea legilor-înţelegeri, stabilite prin acordul celor prezenţi. Dacă poate fi numită naivitate încrederea în ceva convenit şi stabilit, nu mai este nicio îndoială, naivitatea s-a născut la ţară, într-un sat de moşteni.

Când am ajuns la Bucureşti, ca student la medicină, eram un naiv convins că, în şcoala de unde ies doctori, legile, scrise şi nescri­se, nu pot fi decât respectate. Eram convins că numărul de locuri scoase la concurs era dinainte cunoscut şi că ordinea era sta­bi­lită de mediile obţinute la examen. Nu mi-am pus întrebarea de ce nu sunt afişate şi mediile, de ce rezultatele se comunicau prin admis şi respins, n-aveam niciun dubiu că cei ce se ocupau de exa­mene respectaseră legea, sfânta mea naivitate nu-mi lăsa loc de îndo­ială. La afişarea grupelor de studenţi însă, naivitatea mea a fost pusă la încercare când am văzut că numărul de studenţi admişi era cu mult mai mare decât cel al locurilor comunicate înainte de admitere.

N-am avut curaj să întreb, de teamă să nu mi se ia naivitatea drept nerozie, deh, purtare de ţăran! Am aflat, fără să întreb, aşa se află secretele, că, în afară de cei ce se prezentaseră la examen, au devenit studenţi la medicină şi absolvenţii şcolilor muncitoreşti, cei ce făcuseră liceul în doi ani, fără să treacă prin gimnaziu. Practic, dacă aveai patru clase primare şi origine sănătoasă, muncitorească, treceai ca gâsca prin baltă prin şcoala muncitorilor şi, fără să mai dai examen, erai primit student în anul I la Medicină. Ca recom­pen­să pentru efort, ţi se dădea şi un loc în organele de conducere ale U.T.M. sau ale partidului! Şi pentru cei ce terminaseră un liceu, să zicem, normal, originea sănătoasă putea să le fie de ajutor. Minis­terul Învăţământului a găsit o portiţă, a dat o dispoziţie după care cei ce au terminat ultima clasă de liceu, incluzând şi bacalau­reatul, cu medie maximă, pot fi admişi ca studenţi numai pe baza dosa­rului de cadre. Pentru necunoscătorii curioşi, voi preciza că tocmai se aplicase metoda sovietică a calificativelor, insuficient, sufi­cient, bine şi foarte bine, şi că un bine plus era rotunjit la foarte bine. Vechea notare între unu şi zece nu se mai potrivea politicii de şcolarizare a proletariatului, rapidă şi eficientă. În plus, notarea nu se făcea numai după învăţătură, ci şi după locul ocupat de părinţii elevilor în ierarhia de partid şi administrativă. Întâm­plător sau nu, în acel an au fost foarte mulţi absolvenţi de liceu cu media maximă. Aşa s-a făcut că în loc de 300 de studenţi, reuşiţi la concurs, au apărut 460, adică 46 grupe a câte 10 studenţi. În primul semestru au mai apărut, nu se ştie de unde, şi alţi studenţi, repartizaţi în grupele deja existente, astfel că, la sfârşitul anului, majori­tatea grupelor aveau câte 11 şi 12 studenţi. Nu-mi mai amin­tesc ce am făcut cu naivitatea, am ascuns-o şi, încet-încet, am pierdut-o.

 

Eram student la medicină, îmi ţinusem promisiunea făcută în grădina lui Victor Copilu. Nu mai aveam nici timp şi nici motiv să‑mi aduc aminte de necazuri trecute. Am căutat un loc de unde să-mi pot anunţa sosirea. Am privit în jurul meu şi n-am văzut decât oameni singuri, toţi îmi erau străini, puhoiul de trecători de pe stradă, zecile, sutele de studenţi din curtea facultăţii şi din cămin sau cantină, funcţionarii, laboranţii, asistenţii şi profesorii treceau fără să mă vadă, intrasem într-o lume unde nu eram aştep­tat, o piaţă mare unde marfa oferită de mine nu avea căutare. Mitul lui Sisif nu e o poveste de speriat copii, e prăvălirea noastră zilnică urmată de truda urcuşului, un nou început, după un de abia termi­nat sfârşit.

 

Ne-am întâlnit pentru prima dată în faţa sălii de disecţie nr. 2 a Catedrei de Anatomie, la subsolul Facultăţii de Medicină Gene­rală. Ne priveam, bănuiam că vom fi colegi, nu se putea altfel, n‑aveau ce să caute alţii la locul indicat pe programul afişat la secretariat. Era evident că lipseşte dirijorul, fără de care concertul nu poate să înceapă. Nu lipsea, era printre noi, aştepta un semnal, un gong, numai de el auzit.

Premiera melodramei, amestec de comedie şi puţină tragedie, nu mai multă decât un ardei neîmblânzit, ce va deveni spectacolul susţinut timp de şase ani de grupa cu numărul 32, a avut loc sub bagheta colegului Nae U., un ardelean de lângă Făgăraş, îndrăzneţ la limita obrăzniciei, purtătorul unui zâmbet ştrengar, lipsit de complexe:

— Păi, dacă ăştia suntem, hai să ne şi cunoaştem. Pe mine mă cheamă Nae, mai am un nume, nu prea mi se potriveşte, mai bine mi-ar spune Tinerel şi nu Uncheşel, n-am ce să fac, dacă aşa îl chea­mă pe tata, îmi zice şi mie la fel. Să zicem deci că eu sunt Nae, o să fim colegi şi poate prieteni, e bine să ne strigăm pe numele mic. Vi-l prezint pe Aurică, pe el l-am cunoscut primul şi o să-mi fie prieten bun, aşa e la noi la ardeleni, ăl dintâi e şi cel mai bun.

Fetele se uitau la Nae şi nu ştiau ce să zică. Le-a ajutat Zenaida, o fetiţă cu tocuri şi coc, i-a întins mâna lui Nae şi a spus cum o cheamă. Restul a venit de la sine, am strâns câte nouă mâini, ne-am spus numele şi de ţinut minte l-am ţinut numai pe al lui Nae, acceptat de toţi ca dirijor. Tot el ne-a întrebat pe fiecare de unde suntem şi la sfârşit a tras concluzia:

— S-a nimerit să fie cinci din Bucureşti şi cinci din ţară. Cinci suntem băieţi şi cinci sunteţi fete.

— A brodit-o bine ăl de a făcut grupa, a observat Aurică.

— Nu se ştie dacă e numai brodeală, l-a întâmpinat Pepy, o fată măruntă cu sânii mari, voce răspicată şi ochii larg deschişi, să vadă tot şi să spună numai ce vrea.

— Brodeală, nebrodeală, ăştia suntem, a intervenit împăciui­tor Anca H., cea mai voinică dintre fete, argument suficient pentru celelalte să i se alăture ca puii în jurul cloştii.

Ceilalţi nu se manifestaseră încă. Gelu C., îndoit sub geanta lui mare cât un geamantan, s-a mulţumit să cântărească din ochi greutatea vorbelor şi alte greutăţi numai de el ştiute. Se vedea din privire că avea unităţi de greutate personale, bine potrivite, şi o meto­dologie pentru folosirea informaţiilor. Avea, cum se spune, spirit ştiinţific şi stofă de negustor. Mi-am zis că nu e bine să-l subapreciez, negustoria fiind o meserie aflată la mare preţ în casa în care crescusem. Grupul se completa cu două cupluri. Primul, mai puţin obişnuit, nu putea să treacă neobservat, fiind cel al deja formatei perechi Lili şi Anişoara, Lili fiind, bineînţeles, băiatul. El era înalt, frumos, tipul clasic de dandy, pus pe şotii, puţin apreciate de anturaj, aspect ce părea să nu-l deranjeze, ea, o copiliţă frumu­şică, ajunsă parcă din întâmplare sau greşeală printre studenţi, lipită de pieptul lui, greu de spus dacă prin sentimente sau de teamă. În sfârşit, cifra zece, incluzându-l şi pe cel ce şi-a asumat sarcina de resuscitator, era rotunjită de o altă pereche, evident neîm­pe­recheată, formată după criterii greu de precizat, cel puţin deocamdată. Cei doi erau Ştefan I. şi Pusi A., a căror aşezare ală­turi, repede deconspirată, venea din amănuntul că absolviseră Şcoala Medie Tehnică Sanitară, un liceu cu profil medical.

Prezentarea de mai sus a fost o încercare de constituire a unei comunităţi din persoane despre care nu ştiam decât ceea ce ochii, urechile şi intuiţia îmi ofereau. Cei şase ani petrecuţi cu cei prezen­taţi mai sus mă vor ajuta să completez într-un viitor capitol o galerie de portrete mai bine conturate şi, sper, interesante. Grupa 32, cea mai performantă grupă a generaţiei admise la Facultatea de Medicină Generală în anul 1953, merită să fie restituită memoriei şi istoriei.

 

Am intrat în sala de disecţie a Catedrei de Anatomie ca un viitor preot egiptean în labirintul întunecat al iniţierilor. Nu văzu­sem niciodată un cadavru, toţi morţii îngropaţi la cimitirul din sat erau îmbrăcaţi în haine de sărbătoare. Aşezate pe mese reci de pia­tră şlefuită, cadavrele semănau cu monumentele funerare de la Mănăstirea Cozia, pe feţe se citea o demnitate a morţii, o aşteptare fără sfârşit. Nimic înspăimântător, o linişte desăvârşită, un îndemn la cugetare.

Grupa 32 s-a aşezat de o parte şi de alta a cadavrului cu numă­rul 4, cel repartizat de şeful sălii de disecţie, un laborant chel, îmbrăcat într-un halat murdar. Băieţii, în frunte cu Nae, lider prin vocaţie, îşi făceau curaj, fetele se strângeau una lângă alta, ţinân­du‑se de nas.

— Obişnuiţi-vă cu mirosul de cloroform, nu e toxic, a fost folo­sit pentru anestezie, de către regina Victoria, la naştere, şi-a început prima oră de lucrări practice asistentul de anatomie, un bătrâior plinuţ, ocupat să-şi împingă hernia ireductibilă, o recidivă inoperabilă, cum am aflat mai târziu. E prima dată când vedeţi un cadavru?

— Da, au răspuns în cor fetele

— Atunci să începem cu începutul. Să vedem dacă v-aţi ales bine meseria. Unui medic bun îi sunt necesare două calităţi: curaj şi perspicacitate. Să vedem dacă le aveţi. Iată, am să practic un gest me­dical, folosit pentru diagnosticul maladiilor rectului şi ale prostatei.

A scos din buzunarul halatului o mănuşă de cauciuc subţire, şi-a pus mănuşa pe mâna dreaptă şi cu gesturi hotărâte a introdus un deget în fundul cadavrului, l-a scos, l-a privit cu atenţie şi l-a dus la nas, apropiindu-l până la atingere de buze. După ce i-a apre­ciat mirosul şi gustul, şi-a scos mănuşa, a pus-o în buzunarul hala­tului şi ne-a întrebat:

— Ei, acum să vedem care dintre voi poate să execute un tact rectal şi examenul materiilor.

Fetele, înspăimântate, se aşezaseră la colţul dinspre uşă al mese­i de disecţie, gata să fugă la cea mai mică insistenţă. Băieţii, rămaşi pe locuri, priveau dezgustaţi. Ultimul intrat în sala de disec­ţie, Lili, de departe cel mai prezentabil dintre toţi, dar şi cel mai zbanghiu, s-a apropiat de asistent şi, cu o voce gâtuită, i-a cerut o mănuşă. A primit-o, şi-a introdus arătătorul într-unul din degetele mănuşii, s-a apropiat de cadavru şi a executat manevra, sub privi­rile admirative ale fetelor, ispitite deja de armonia apolinică a teme­rarului. Le-a trezit din visări asistentul. Cu singura lui mână liberă, mâna dreaptă, stânga fiind ocupată cu menţinerea herniei, i‑a demonstrat idolului că are curaj, dar cu perspicacitatea nu stă prea bine:

— Eu am introdus în rect arătătorul şi am dus la nas degetul mijlociu, tu ai executat manevra cu acelaşi deget.

Hohotele de râs ale băieţilor au răzbunat înfumurarea top-modelului şi uşurinţa grăbită a fetelor.

Am aflat, mai târziu, că testul intrase de mult în tradiţia festi­vi­tăţii de primire a bobocilor la Facultatea de Medicină şi că „victima” era pregătită dinainte. Fetele au fost dezamăgite, băieţii nemulţumiţi.

 


Elite şi veleitari

N-a fost uşor, profesorii ne tratau ca pe candidaţii la iniţiere într-o meserie a misterelor, aveau o singură măsură pentru toţi, exigenţa, nu ne-au lăsat prea mult timp de adaptare, ne-au pus să mărşăluim pe drumurile aride ale anatomiei, fiziologiei, histologiei, embriologiei, biochimiei, biofizicii, fiecare încercând să ne convin­gă că ce spune el este secretul misterului. Şi pentru ca meniul să fie complet, programul zilnic era întregit cu activităţi doctrinare: mate­rialism dialectic şi istoric, socialism, limbă rusă, (da!), la care se adăuga şi un desert insipid, şedinţele: de U.T.M., de organizaţii studenţeşti, de cămin şi cantină, de sindicat. Prezenţa era obli­ga­torie. Vigoarea tinereţii era stoarsă sistematic, în aşa fel încât să nu rămână disponibilităţi nefolosite. Pus în faţa unei organizări atât de meticuloase, metodice, cum te mai puteai îndoi de caracterul ştiin­ţi­fic al marxismului? Pentru învăţătură ne rămâneau nopţile, pe care le petreceam la biblioteca de la parterul căminului studenţesc. E adevărat că nu eram mulţi, între zece şi douăzeci de studenţi, mereu aceiaşi, pe aceleaşi scaune, la aceleaşi mese, toţi bine cunos­cuţi de bibliotecară şi creditaţi cu încrederea de a ne lăsa cărţile peste noapte cu condiţia ca la plecare să le predăm la portar sau la portăreasă.

Am reţinut dintre cititorii nocturni câteva nume. Primul era Victor Gordan, un ardelean liniştit, blond, nu prea înalt, amabil dacă nu-i cereai să piardă timpul, bine informat, nu numai în dome­niul medicinei, gata să răspundă la orice întrebare din mate­riile studiate, un adevărat dicţionar, precis, concis, o maşină de dat răspunsuri. Vorbea foarte bine nemţeşte şi bine franţuzeşte şi engle­zeşte. A fost ales în toate comitetele U.T.M. (numele nou al U.T.C.), al anului, al facultăţii, al institutului. Era considerat un model pentru medicinişti. Profesorul Burghele, rectorul Institutu­lui de Medicină şi Farmacie, îl prezenta ca pe fiul său spiritual. Pentru a nu reveni asupra lui Victor, de a cărui prietenie m-am bucu­rat, am să grăbesc timpul. Gordan a fost, în toţi cei şase ani de studenţie, premiantul recunoscut al Facultăţii de Medicină Gene­rală. În toţi anii a primit bursă republicană, cea mai preţioasă răsplată pentru studenţii de excepţie. La examenul de stat a luat note maxime la examenele de specialităţi chirurgicale şi specialităţi medicale. Urma să dea examenul de marxism-leninism. În noaptea dinaintea acestui ultim examen, a fost arestat din cămin, oficial pentru că s-a găsit sub salteaua lui cartea Mein Kampf. Am fost stupefiat şi n-am înţeles de ce citea Victor cartea lui Hitler în pre­ziua examenului de marxism. După vreo şase ani l-am întâlnit pe strada Ardealului, acum Eroilor, în drum spre facultate. Tocmai ieşise din puşcărie şi ceruse aprobare să susţină examenul de stat. L-am întrebat, în virtutea vechii prietenii:

— De unde aveai tu Mein Kampf?

— Cum ai putut să crezi că am avut o carte imposibil de găsit? Au avut-o şi au adus-o cei ce mi-au pus-o sub saltea. Eu habar n-aveam pe ce dorm.

Victor a plecat din ţară, a vorbit şi la Radio Europa liberă; eu nu l-am auzit, mi-au spus alţii.

Nelipsit de la bibliotecă, ultimul care o părăsea după miezul nopţii era Nicolae Gorun, un oltean tenace, imbatabil, cu o me­mo­rie de robot, o adevărată forţă a naturii. Se certa cu asisten­ţii, le arăta cartea de unde luase informaţia şi nu se lăsa până nu recu­noşteau că au greşit, era temut şi până la urmă respectat. Spre deosebire de Victor, Nae Gorun era impulsiv, provocator, lăudă­ros, avea argumente, năvalnic, curajos până la sacrificiu. Citise şi memorase toate cărţile de anatomie şi fiziologie din bibliotecile accesibile, a facultăţii, a căminului, Biblioteca Universitară, Biblio­teca de Stat, folosea eficient timpul şi îi rămânea destul şi pentru dispute şi provocări. Avea o satisfacţie răutăcioasă când reuşea să te surprindă cu o noutate. În anul II am fost colegi de cameră şi dacă nu intervenea al treilea coleg, m-ar fi tăiat cu o foarfecă, pentru că n-am fost de acord că Rodica D., colega de grupă de care se îndrăgostise, era cea mai frumoasă fată din an. Nu putusem să fiu de acord, pentru că nu era, adevăr recunoscut şi de el mai târziu, când idila se terminase. Am rămas prieteni. Nicolae Gorun a ţinut mai multe neveste, a avut o viaţă complicată, a coalizat împotriva lui o armată de veleitari. A scris vreo 15 cărţi şi a ajuns profesor universitar de ortopedie, academician, n-a ratat nimic din ce se putea obţine prin muncă. Avea 60 de ani când i-a apărut o carte de poezii, Anotimpul iubirii, retipărită în mai multe ediţii, recenzată laudativ, printre alţii, de Constantin Dimoftache, alias C.D. Zeletin, fost coleg de facultate, apreciat sonetist, eseist şi om de cultură, membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Mai notez dintre truditorii nocturni din biblioteca de la cămi­nul din Sărindar pe Nelu Tudor, o adevărată maşină de memorat, perfecţionist, pedant, a optat pentru neurologie, a ajuns şeful Sec­ţiei de Recuperare Neuromotorie la Spitalul Gh. Marinescu din Bucureşti, a avut şi el necazuri cu un cronicar sportiv, medic pen­tru ziarişti, neurolog în timpul liber, râvnitor la postul de şef de secţie, deţinut de dr. Ion Tudor.

Târziu, în noapte, se îndreptau spre camerele lor din cămin un coleg cu un an mai mare, Voicu, nume de familie, şi Lucica, o cole­gă de an, prieteni dinainte de intrarea în facultate, apoi soţ şi soţie. El este, sau era, dacă nu s-a pensionat, chirurg la un spital din Galaţi, iar Lucica, internistă la acelaşi spital. Dacă îi nedreptă­ţesc pe unii colegi de cămin, Nelu Moca de exemplu, este pentru că plecau înainte de miezul nopţii, oră ce despica zilele, dar şi vocaţiile nocturne către învăţătură.

În organizarea timpului eram obligaţi să rezervăm multe ore activităţii social-obşteşti, notată la toate examenele şi concursurile profesionale: externat, internat, secundariat, specialitate, primariat, doctorat. De cele mai multe ori, reuşita era condiţionată de nota primită pentru activitatea politică şi social-obştească. Absenţa la cursuri sau lucrări practice putea fi motivată sau tolerată, pe când absenţa de la şedinţele U.T.M., de asociaţie a studenţilor sau de sin­dicat, aveam şi aşa ceva, era interpretată ca atitudine duşmă­noasă faţă de politica partidului. Spre deosebire de şedinţomania monotonă din liceu şi de la sate, prilej de repetare rutinieră a unor banalităţi, şedinţele mediciniştilor deveneau câteodată adevărate con­fruntări. Mult timp n-am înţeles rostul încrâncenărilor, înfie­rărilor, excluderilor, toate având, ca temei formal, ataşamentul fată de doctrina marxist-leninistă, interpretat de fiecare într-un mod per­sonal, greu de argumentat, imposibil de negat. Am asistat la răsturnări spectaculoase, la incriminări şi reabilitări, toate ieşite de sub mantaua vigilenţei revoluţionare şi a moralei proletare. L-am văzut pe tovarăşul H., secretarul Comitetului de Partid al Institu­tului de Medicină şi Farmacie, prezidând şedinţa Comitetului U.T.M. al Facultăţii de Medicină cu picioarele pe masă, vorbea în numele partidului şi nu putea să fie contrazis decât cu preţul accep­tării calităţii de duşman al poporului. După doi ani a plecat să construiască societatea socialistă în America; se pare că n-a reuşit sau a renunţat, dar nu s-a mai întors.

În sprijinul autenticităţii informaţiilor, ţin să reamintesc pro­mi­si­unea de a spune adevărul, chiar cu preţul sacrificării virtuţilor literare moderne, dacă virtuţi se cheamă trivialităţile şi exhibiţiile postmoderniste ridicate la rang de experienţe artistice novatoare. Am pierdut multe seri, prelungite deseori până după miezul nopţii, la numeroase şedinţe de îndoctrinare. Am fost ales în aşa-zisele organe de conducere, pentru că aveam origine sănătoasă (sic!), învăţam bine şi vorbeam convingător, pe linie, la şedinţe. Naivitatea, zestre ereditară, a avut nevoie de timp până să se transforme în înţelep­ciune. La următoarele alegeri n-am mai rezistat, n-aveam susţinere la nivelurile superioare şi incomodam prin opoziţia faţă de impos­tură şi printr-o bună-credinţă deranjantă. Mi s-a reproşat neînţele­gerea principiului marxist după care teoria e teorie şi practica e practică, teoria poate fi ocolită, dar practica poate să şi omoare. Reproşul n-a rămas fără consecinţe. Toţi tovarăşii mei din Comi­tetul U.T.M. al Facultăţii de Medicină au ajuns profesori univer­si­tari, pe când cariera mea universitară s-a rătăcit pe drumul armoniei dintre teorie şi practică, drum pe care n-am ştiut să umblu. Nu privesc înapoi cu mânie, nu eram potrivit pentru politică, de vină au fost pălmaşii din satul meu, Cremănari, moştenii, în zestrea lor genetică negăsindu-şi loc minciuna şi carierismul.

Cei şase ani de facultate au fost bogaţi în întâmplări, amintirile defilează în oglinda virtuală a memoriei, purtând fiecare un mesaj, dar şi marca subiectivităţii. Mi-e teamă să le resuscitez, dacă le-aş încredinţa cititorilor de astăzi nu sunt convins că ar mai încălzi percepţia şi imaginaţia până la temperatura la care au fost trăite. S‑au schimbat între timp mai multe generaţii, diversionişti trimişi să compromită arta au reuşit să pervertească gusturile, entuziasmul renascentist şi romanic e perimat, realismul, de toate felurile, este fotografie banală, sentimentele şi ideile sunt dispreţuite, abando­nate, lăsând locul dezmăţului falic, sodomismului, extazului tantric şi, mai rău, nihilismului ucigător. Ce ar face un cititor actual cu amin­tirile mele, acum, când literatura este locul unde mizeriile ome­neşti sunt „cântate” în versuri exhibiţioniste despre WC-uri pictate cu spermă cărămizie, de prostatic suprainfectat, când literele sunt puse să juiseze proslăvind limbi ce mestecă secreţii infec­tate cu anaerobi, purulente, în guri nespălate cu premeditare, din orgoliul poetic, când o admirată poetă, o ardeleancă, se laudă în versuri cu masturbaţiile şi orgasmele sale? Am să limitez deci resuscitarea fru­moaselor amintiri din studenţie, am să mă opresc la câteva întâm­plări cu semnificaţie istorică, trăite de generaţia pedepsită cu blestemul dictaturii comuniste. Voi încerca să nu învinuiesc pe nimeni, ştiu că vocaţia creştinului este iertarea şi că mi-am asumat o parte de răspundere pentru tot ce s-a întâmplat când am optat pentru evitarea jertfei. Îl rog pe respectabilul cititor, nedreptăţit de unele întârzieri şi rătăciri ale resuscitatorului, să aibă îngăduinţă cel puţin egală celei acordate tabloului intitulat „Pătrat alb pe fond alb”. Dacă mi se va acorda bunăvoinţă, voi fi mulţumit, dacă voi fi criticat sau lăudat, voi fi de două ori mulţumit, înseamnă că am declanşat o reacţie emoţională.

Şi o ultimă adăugire: orice meserie începe cu ucenicia şi se termină cu muzica bocitoarelor, singurele vrăjitoare admise pe ulti­mul drum. Mă văd deja în compania lor şi mă înfior, ca în faţa unei pagini reuşite de literatură.

 

*

În afara întâlnirii din grupe, unde relaţiile se înnodau şi se dez­nodau după afinităţi şi interese, aveau loc întâlnirile din amfiteatrul mare al Facultăţii de Medicină Generală, unde profe­sorii prezentau cursurile teoretice. Amfiteatrul fusese bine conce­put, vocea profesorilor se putea auzi din toate colţurile dacă se respectau două condiţii: 1) să fie linişte în sală, 2) profesorul să aibă o voce puternică şi o pronunţie satisfăcătoare. La început, aşezarea în bănci s-a făcut în ordinea sosirii, cei interesaţi veneau înainte de începerea cursurilor, cei comozi şi mai puţin interesaţi ajungeau după ce amfiteatrul era deja plin şi găseau locuri numai la balcon, unde aveai nevoie de ochi ageri şi auz performant. La drept vorbind, auditoriul balconului venea pentru prezenţă, foarte bine urmărită de asistenţii catedrelor, prezentată profesorilor la examen şi cu mare pondere la notare. După un timp, nu mult, ocuparea locurilor a devenit relativ stabilă, cei din primele bănci erau mereu aceiaşi, iar cei de la balcon se constituiseră în gaşca celor ce-şi completau somnul în amfiteatru.

Toată viaţa m-a urmărit blestemul întârziatului, moştenit de la un înaintaş certat cu timpul. Ajungeam în ultimul moment la şcoală, la cursuri, la gară, la întâlniri, un obicei început la venirea pe lume, respectat ulterior, o adevărată performanţă. Cu toate că îmi propuneam să nu alerg pe ultima sută de metri, nu reuşeam să ajung decât în ultima clipă şi să mă bucur că am ajuns. Handicapat de miopie, pentru care n-am purtat ochelari decât după ce am deve­nit conducător auto, şi de hipoacuzie, rezultat al numeroa­selor otite din copilărie, am căutat şi am găsit salvarea la colega Zenaida, o statuie vie a punctualităţii. Ea era, de regulă, prima sosi­tă în amfiteatru sau la sala de lucrări practice, iar la rugămintea mea, care n-a avut nevoie să fie reînnoită, îmi păstra un loc în prima bancă. Nu eram printre cei ce luau notiţe bune, hipoacuzia era greu de compensat de bunăvoinţa Zenaidei, dar, oricum, reu­şeam să notez destule informaţii şi, mai ales, aveam un fel de a da coerenţă celor auzite şi de a reţine esenţialul. Pentru examene era de ajuns să confrunt ceea ce notasem cu notiţele Zenaidei sau ale lui Nae U. Uf! Bine că am spus-o şi pe asta, îmi stătea pe suflet, cer iertare dacă am plictisit.

În primele două bănci din stânga ale amfiteatrului, loc tradi­ţional ocupat de o anumită orientare politică, se aşezaseră, proba­bil ca să deruteze, cei ce credeau că sunt elitele şi manifestau o netă orientare conservatoare, deci de dreapta. Notez câteva nume incomplete, din grija de a nu fi suspectat de partizanat sau, mai rău, de resentimente: Dumi V., zis şi Grasu’, Anca T., zisă şi Vulpiţa, Bebe S.-Bâlbâitu’, Dan A., nepotul generalului proscris, Gigi I.-Pucioasa (îşi adăugase la nume localitatea în care se născu­se; un tip pedant, atotştiutor, oportunist, a făcut carieră de psihia­tru folosind diploma de psiholog), Dan S., un brunet cu ochelari, inteligent, ponderat, a fost arestat după mişcările din Ungaria, Aristotel T.-Grecu’, inteligent, şiret, ca toţi grecii, şi alţii, mai puţin individualizaţi, nu le mai caut numele, dar nu pot să trec peste cel mai important cuplu, Tita Chiper şi Saşa Ivasiuc, viitorul prozator, după ce a urmat cursuri speciale la Jilava şi a renunţat la medicină. În jurul lui Saşa se adunau numeroşi colegi, aparent interesaţi de umorul şi verva lui, aparenţă ce urma să fie pusă la îndoială după ce a fost arestat.

N-aveam loc în grupul de elitişti şi, cu sinceritate, nu prea gustam ironiile ardeiate ale grupului pe seama unor colegi modest îmbrăcaţi, veniţi de la sate. Aroganţa de „orăşean” mi se părea nejustificată, ea nu le-a servit, de altfel, la examenele ce au urmat, când „ţăranii” s-au dovedit mai bine pregătiţi la anatomie şi la fiziologie decât multe „elite” bucureştene.

Anturajul era limitat, colegii de grupă, nu toţi, şi colegii de cămin, majoritatea veniţi de la sate, ambiţioşi, inimoşi, luminoşi, mai ales pe dinăuntru, pentru că aspectul la vedere lăsa de dorit din cauza dotării vestimentare limitate, nu mai mult de două cămăşi la un singur costum. La reorganizarea grupurilor după calitatea şi numărul costumelor m-am autodistribuit în tabăra celor fără palton, monocostumaţi, dar harnici, constituită în jurul lui Nicu Gorun, olteanul tenace, provocator, ajuns repede dicţionar ambulant de anatomie, impulsiv, insensibil la aroganţă, reprezentant tipic al moştenilor din Stoina natală, devenită referinţă pentru nobleţea naturală şi eficientă a oltenilor. Ni s-au alăturat şi câţiva orăşeni din provincie, printre care Tomiţă Harasim, moldovean din Boto­şani, mărunt, dar voinic, numai fibră şi spirit. Tomiţă îmi va deveni cel mai bun prieten din anii de facultate şi amintirea lui cere să fie resuscitată într-un capitol aparte.

 

Galeria de portrete a unor colegi de facultate, păstrată de memorie, se cere alăturată unui peisaj din curtea Facultăţii de Medi­cină Generală din Bulevardul Ardealului, rebotezat mai târziu cu numele primului prim-ministru comunist, Petru Groza, o ciu­dată ofrandă originii lui ardelene. Cel mai potrivit fundal pentru acest peisaj era grădina din faţa facultăţii, cu alei şi bănci printre ronduri de flori, cu tineri flămânzi, nedormiţi, obosiţi, obligaţi să parcurgă zilnic distanţe lungi între catedre şi amfiteatre, să-şi oblojească nevoile lacome şi nesatisfăcute de iubire, să îndure ironiile şi cinismul unor asistenţi neîndurători, adevăraţi vătafi moderni, să-şi ascundă neputinţa şi disperarea în faţa avalanşei de cursuri, manuale, tratate, noţiuni şi nume, toate obligatorii la con­frun­tarea cu profesorii examinatori. Stăruie în amintire şi nu pot lipsi din portrete paloarea şi tristeţea celor ce, în halate albe, ieşiţi din sălile de disecţie, se străduiau să schimbe mirosul de cloroform cu cel de floare, să se elibereze de senzaţia de lehamite prin preaplin, de veştejirea motivaţiilor şi apetitul scăzut de memorare a nume­roaselor apofize, fosete, orificii şi raporturi, a oaselor, muşchi­lor şi viscerelor.

— Cum stai cu acromionul? lansa provocator un elitist.

— Care? Din dreapta sau din stânga?

— Ce dreaptă? Unde vezi tu dreaptă? Nu vezi că toţi au trecut pe stânga?

— Uitasem, bine că mi-ai adus aminte. Mai bine mă întrebai cum stau cu manubriul, că e pe centru, pe linie.

Căminiştii îi ascultau cu rezerva celor ce n-aveau chef de glu­me cifrate, ei aveau probleme cu chiorăiala maţelor şi numărau orele până la masa de prânz. Lupta cu timpul avea program strict, deşteptarea devreme, masa, drumurile lungi cu mijloacele de loco­moţie din dotare, cursurile, seminariile, şedinţele. În luptă cu zilele şi orele, unui student conştiincios îi rămânea puţin timp pentru alte tentaţii ale Capitalei, teatrul, opera, Ateneul, despre care elitele snoabe discutau cu o evidentă aroganţă.

 

Grupa 32

În grupa 32, distanţa dintre orăşeni şi provinciali s-a subţiat repede, Nae U., bine secondat de Aurică H., s-a priceput să le taie aerele celor ce încercau să se delimiteze. E adevărat că nici „oră­şenii” grupei, mai puţin elitişti, nu se arătau prea insistenţi, au înţe­les că diferenţele erau mai mult potenţiale decât reale. Dacă aş dori să reţin o specificitate, cred că noţiunea de grupă omogenă ar fi cea mai potrivită pentru fosta grupă 32 a generaţiei de studenţi dintre anii 1953 şi 1959. Galeria de portrete ce va urma va confir­ma, sper, această evaluare.

 

Precizez că prima ciornă a portretelor a fost schiţată în condi­ţiile speciale ale unui autoexil, la marginea deşertului saharian. Voi încerca să păstrez starea de spirit a celui ce cântărea virtuţile şi metehnele din perspectiva înstrăinatului, de multe ori a frustra­tului, şi asta pentru că această stare face parte din dotarea persona­li­tăţii povestitorului. Ordinea de prezentare va fi alfabetică, iar investiţia afectiv-emoţională va fi distribuită nepreferenţial, toţi cei nouă colegi de grupă fiindu-mi la fel de dragi.

Andreea A., prima din catalog, era o fetiţă blondă, discret ameliorată prin mijloace cosmetice, cu ochi mari la limita exoftal­miei şi un facies palid de tip veneţian, acoperit de un fin strat de pudră rozalie, bine asortat cu nelipsitul ruj de buze. Uşor înălţată pe tocuri rezonabile, era percepută ca o domnişoară drăguţă, fără să fie provocatoare. Încerca să disimuleze o misterioasă tristeţe, printr-o purtare deschisă de bună colegă şi mai târziu printr-un râs în cascadă, bine temperat, sincer. Fire contemplativă, Andreea ştia să asculte, vorbea puţin, niciodată despre problemele ei sau despre familie, nu ascundea, dar nu trâmbiţa, din puţinele cuvinte scăpate am înţeles că tatăl ei, un om în vârstă, fost militar, pensionar, italian de origine, era bolnav. Purtarea Andreei sugera pe cineva care aşteaptă liniştit să se aşeze ceilalţi, să vadă ce loc rămâne liber, să nu deranjeze pe nimeni. Conştiincioasă, curajoasă, ca deschiză­toare de drum alfabetic la examene, făcea o impresie bună şi impri­ma ritmul pentru cei ce urmau.

Am avut cu Andreea relaţii de buni colegi, niciodată prea apropiate, dar nici contradictorii, atitudinea ei, rezervată în general, nu lăsa loc nici pentru dispute, nici pentru intimităţi. Apropierea iniţială pentru Fănică I. se explica prin calitatea de vechi colegi la Şcoala Sanitară. Andreea mi-a fost şase ani colegă de grupă, în toţi aceşti ani ne-am întâlnit aproape zilnic, ca doi colegi, obligaţi de întâmplare să-şi încrucişeze calea, fără să găsim, însă, nimic parti­cular să ne spunem.

Gelu C., omul cu geanta cât un geamantan, era fiul unui poş­taş, originar, ca şi mama lui, dintr-un sat argeşean. Părinţii lui Gelu ne-au primit de mai multe ori în casa lor, încă neterminată, din strada Mitropolit Varlaam, lângă Parcul Carol, cu ocazia unor ani­ver­sări sau sărbători. Ei păstrau ospitalitatea tradiţională a ţăra­nului, ne îmbuibau cu tot felul de mâncăruri şi ne încălzeau cu bunătatea lor sufletească. Am fost şi beneficiar al unor invitaţii perso­nalizate din partea lor, probabil şi pentru că eram cel mai amărât dintre toţi.

Întâmplarea că pe strada Cuţitul de argint, apropiată de casa părinţilor lui Gelu, locuiau două verişoare ale tatălui meu, tanti Miţi şi tanti Sanda, justifica formal vizitele mele, destul de dese, în strada Mitropolit Varlaam. Mătuşile mă serveau cu o dulceaţă, bună şi aia, iar mama lui Gelu îmi umplea farfuria cu mâncare de carne. Pentru un căminist, şansa de a-ţi umple stomacul din când în când nu era de lepădat. Doamna C. nu avea serviciu, trăiau din câştigul harnicului poştaş, dintr-un salariu modest, generos rotunjit de bunăvoinţa pensionarilor şi a altor destinatari de mandate poştale. Măsura exactă a bunăstării părinţilor lui Gelu o dădeau cei doi copii, Gelu şi Iani, studenţi, dar mai ales casa, în plină construcţie. Iani, fratele lui Gelu, un bun matematician, student la Politehnică, avea întotdeauna o glumă nouă, preţuită de auditoriu.

Contextul familial al colegului cu geanta plină de caiete, cărţi, pachete de mâncare şi alte obiecte personale a avut un rol impor­tant în formarea personalităţii viitorului medic. Elev şi apoi stu­dent sârguincios, ager şi pragmatic, moştenitor al discernământului specific originii ţărăneşti a părinţilor, Gelu îşi adaptase vigoarea mai scăzută a trupului fizic, afectat de sechele rahitice, cifoză, hipo­­trofie musculară şi torace globulos, la nevoile cerute de un efort intelectual susţinut. Reuşea să compenseze destul de bine lipsa de generozitate a naturii printr-o inteligenţă vie, câteodată agresivă, nu rămânea niciodată dator umoriştilor neinspiraţi. Observator atent, el ştia să tacă, să asculte, să intervină la momentul potrivit, astfel că observaţiile lui, aparent neutre, erau totdeauna percutante şi apreciate. Nu-i plăceau comuniştii, avea probabil motive, nu le spunea, însă plasa abil glume cu activişti ignoranţi, infatuaţi, opor­tunişti. Era convins de sintagma la modă „Lasă, că vin americanii!”

După terminarea facultăţii, Gelu s-a specializat în balneofizio- terapie, alegerea fiind confirmarea spiritului pragmatic mai sus citat şi a bunei adaptări la calităţile sale fizice şi intelectuale. Sunt convins că a fost un specialist performant. Se pare că n-a avut o căsnicie reuşită, poate şi din cauză că femeile, după ce devin neves­te, îşi pierd umorul, însuşire prea intelectuală, nepotrivită vieţii coti­diene, pe care Gelu o avea din prea mult belşug. Aş fi bucuros dacă ar citi portretul şi aş fi dispus să-i suport ironiile fierbinţi.

Aurică H. era oltean de la Almăj, comună apropiată de Stoina lui Nicu Gorun. Avea un indice de inteligenţă apropiat de cel al lui Gorun, poate doar viteza de reacţie şi mobilitatea ar fi putut să-i departajeze, Gorun fiind un adevărat fenomen. Măsura principală a lui Aurică era echilibrul, un echilibru dinamic, receptiv, gata oricând să restabilească o balanţă descumpănită.

Inteligenţa şi măsura, corelate cu seriozitate şi exigenţă, l-au ajutat să obţină cele mai bune rezultate la examene, într-o grupă cu mulţi veleitari. Bunul-simţ oltenesc şi spiritul practic l-au impus ca lider al grupei, alături şi împreună cu Nae U., responsabilul com­­par­timentelor iniţiative şi moduri de realizare. Cei doi au reuşit să articuleze şi să asambleze un amestec de orgolii şi personalităţi puternice, cu orientări dispuse mai repede să se izoleze, pentru a se putea remarca. La început a avut loc o confruntare mocnită între bucureştence, conduse de Pepy D. şi restul ţării, handicapat de dificultăţi inerente de adaptare la civilizaţia Capitalei, la snobis­mul antiegalitar, modă şi modalitate de apărare împotriva noilor parveniţi, necivilizaţi şi agresivi, prea mulţi pe vremea aceea. Dacă la început cei veniţi din ţară nu luau parte la conversaţiile bucureş­ten­celor despre evenimentele culturale la modă, singurul domeniu accesibil fiind literatura, în scurt timp au recuperat şi au început să se familiarizeze cu viaţa mondenă bucureşteană, cu filmele noi, cu spectacolele de teatru, operă, operetă şi cu manifestările muzicale de la Ateneu.

Bucureştencele au fost surprinse de intervenţiile pertinente ale noilor sosiţi, cu puncte de vedere surprinzătoare, dovezi incon­testabile că materialul venit din ţară nu avea nevoie decât de fer­menţi şi condiţii ca să devină pâine caldă şi brânză telemea, cum îi plăcea lui Nae să spună:

— Şi voi aveţi multe de învăţat de la noi şi nu uitaţi că pita şi brânza bună de la ţară vă vin.

Bucureştencele strâmbau din nas, dar nu găseau răspuns la provocările lui Nae. După ce au apărut şi rezultatele bune la semi­narii şi lucrări de control, a dispărut şi strâmbătura de nas. Pepy, lidera IQ a fetelor, a fost prima care a înţeles noile raporturi de forţe, l-a tatonat pe Aurică, i-a recunoscut statutul de eminenţă cenuşie şi grupa a fost unificată sub semnul prieteniei şi compe­tiţiei stimulative. Întâlnirile grupei, din ce în ce mai dese, erau patro­nate de Aurică, dirijor graţios şi plin de farmec. Fără să fie inva­ziv, el avea totdeauna cuvântul potrivit, ştia să treacă elegant peste tot ce putea să genereze tensiune, stabilea un nivel ridicat de conversaţie, fără să forţeze niciodată, avea o naturaleţe desăvârşită, adaptată la toate situaţiile.

E greu să reuneşti în portrete însuşirile unor personalităţi complexe de care te leagă sentimente puternice, faţă de care prie­tenia, temperată, rămâne o soră crescută de prima soţie a tatălui, aproape vitregă.

Temperamentele colegilor de grupă, excesive de multe ori, aveau nevoie de suportul stabilităţii, asigurat, cu o siguranţă tonică, de raţionamentele bine argumentate ale colegului nostru Aurică H. Invidia, duşmănia, bârfa, cinismul, neadevărul nu-şi găseau loc în personalitatea lui. A fost o şansă pentru grupa 32 să aibă un astfel de lider.

Pepy D. era, şi ea, o personalitate puternică. Mică de statură, cu o înălţime în jurul unui metru şi jumătate, Pepy ar fi putut să treacă neobservată dacă nu ar fi fost dăruită cu două însuşiri prea evidente, greu de trecut cu vederea. Prima erau sânii, bine dezvol­taţi, expresivi pentru o feminitate frapantă, provocatoare. Nu puteai să te uiţi la Pepy fără să arunci o privire către sânii ei generoşi, moment în care ascendentul proprietarei devenea argumentul hotă­râtor al dialogului ce urma. Şi ca o confirmare a acestui ascen­dent, venea calitatea sonoră a discursului, o tonalitate surprin­zătoare, înaltă, o dicţie demnă de invidiat şi o exprimare nuanţată, menită să reţină atenţia atât prin muzicalitate, cât şi prin conţinut. Sânii şi glasul, plăcut, personalizat, asumarea curajoasă a argu­men­telor, bine ordonate şi greu de contrazis, îi confereau lui Pepy un statut convingător de personalitate viguroasă, autoritară. Nu se lăsa intimidată de întrebări, te urmărea cu atenţie, susţinându-ţi privirea pentru a fi convins că te urmăreşte, şi completa răspunsul cu argumente şi informaţii noi. Darul de ascultătoare atentă şi înţelegătoare făcea din Pepy un partener plăcut, discursul ei avea un sens valorizant, evita contradicţia şi diversiunile, nu-şi punea interlocutorul în dificultate, însă ştia să te facă să pricepi că nu poate fi de acord cu puncte de vedere fără temei cert. Găsea cuvântul potrivit, de obicei unul singur, din care înţelegeai că nu vrea să continue o discuţie lipsită de interes. Principala ei vocaţie era ordinea, dar nu una obsesivă, discreţionară, ci o ordine umană, în care se putea admite şi greşeala, nu pentru a persista în ea, ci pentru a fi corectată. Pepy nu-şi dezvăluia niciodată slăbiciunile, lăsa impresia că nu are, evita orice încercare de a pătrunde în intimităţi, lăsând loc pentru multe interpretări, dar evitând intran­sigenţa. N-am ştiut niciodată cu ce se ocupau părinţii, tatăl era când funcţionar, când tâmplar, iar mama casnică.

Era o bună povestitoare, rostirea clară, desluşită, limpede a cuvintelor se armoniza cu tonalitatea şi timbrul vocii, atrăgea aten­ţia şi reţinea interesul auditoriului. Tot ce spunea era bine precizat în proiectul ei mental, nimic nu părea improvizat şi credibilitatea celor povestite nu putea fi pusă la îndoială.

Discursul lui Pepy D. era convingător, interesant, atât în răspun­surile la examene, cât şi în povestirile despre oameni şi întâm­plări sau despre câinele ei, păstrând întotdeauna marca unei personalităţi puternice.

Nu-i plăcea să vorbească despre rezultatele de la examen, lua de obicei nota maximă; când nu reuşea, nu comenta.

La terminarea facultăţii a optat pentru specialitatea Neurolo­gie. S-a căsătorit cu Victoraş I., un bărbat înalt de 1,50 m, endocri­nolog reputat, specializat în probleme de creştere şi sexologie, care compensa deficitul de înălţime printr-o inteligenţă remarcabilă şi o ţinută de şef militar. Căsătoria, ca de altfel tot ce a întreprins Pepy, a fost o reuşită, bazată pe afecţiune şi raţiune înţelegătoare. Nu a avut copii, a concentrat toată generozitatea şi iubirea asupra fetiţei înfiate şi a căţelului, bineînţeles un… chihuahua. După o infor­maţie recentă, neconfirmată, s-ar fi stabilit în Suedia, împreună cu fiica sa.

Anca H.-Lungana, după numele dat de Nae, era de departe cea mai voinică şi mai prezentabilă colegă de grupă. Sosea de obicei ultima la cursuri şi seminarii şi se grăbea pe ultimii paşi pentru a mai atenua impresia de viciu al întârzierii. Înaltă, tipul cunoscut sub numele de planturoasă, de altfel armonios construit, Anca era într-o permanentă încercare, inutilă, de a nu se face remarcată. Spun inutilă, pentru că imediat ce ajungea era înconjurată de grupul de fete, ca o cloşcă de puii ei. Accepta cu plăcere zidul viu dimprejur, ca mijloc de apărare contra privirilor indiscrete. Inteli­gentă şi lucidă, ea căuta soluţiile simple, nu-i plăcea să se complice, făcea economie de efort. Orfană de mamă, a fost crescută de tată, colonel pensionar, şi de o mătuşă. N-a dus lipsă de afecţiune, au iubit-o amândoi şi i-au asigurat condiţii mai mult decât onorabile. Mătuşa, secretara Clinicii de Chirurgie a Spitalului Fundeni, la înce­put a profesorului Hortolomei, apoi a profesorului Setlaczek, a ajutat-o prin relaţiile ei la I.M.F., astfel că Anca n-a fost obligată să acuze emoţiile unor examene grele. A învăţat exact cât îi trebuia să umple timpul dintre începutul expunerii şi întreruperea de către examinator, convins că studenta era bine pregătită, şi a obţinut calificative bune şi foarte bune. Nu-i plăcea să i se pună întrebări, dacă i se puneau, primeau un răspuns invariabil: „Nu-mi aduc amin­te acum”. S-a prezentat şi la concursul de internat, concuren­ţă mare, zece candidaţi pentru un loc, şi a reuşit. S-a specializat în Anestezie şi Terapie Intensivă, a practicat specialitatea la Institutul de Endocrinologie, unde a fost foarte apreciată, pentru că au ales‑o secretară a Comitetului de Partid al institutului.

Din informaţiile mele, Anca nu s-a căsătorit, s-a îndrăgostit de un moldovean, coleg în timpul secundariatului, şi-a făcut iluzii zadarnice, omul s-a întors în Moldova, unde şi-a întemeiat o familie. Păcat! Anca era o fată de ispravă, l-ar fi ajutat, cu relaţiile ei, să rămână în Bucureşti şi ar fi fost o soţie bună.

Zenaida G., fata cu chip de păpuşă haioasă, rătăcită, a Teatru­lui Ţăndărică, era uşor de recunoscut după mersul legănat, de balerină, nu pe poante, pe tocuri, şi după cocul rotund, ca o coroniţă, un adevărat blazon pe care era scris, pentru cei ce ştiau să citească: ordine, conştiinciozitate şi amabilitate rezervată. Afişa un zâmbet permanent, de serviciu, nu ştia să refuze, era apreciată şi respectată. Dincolo de zâmbet nu găseai locuri vacante, disponi­bi­litatea Zenaidei se oprea la noţiunea de colegialitate, niciunul dintre beneficiari nu era tentat să se apropie mai mult, n-a avut prieteni de inimă printre colegi, ea rămânea păpuşa, jucăria, o găseai când aveai nevoie şi o lăsai când aveai altceva de făcut.

Pentru că era totdeauna prima sosită, am rugat-o să-mi păs­treze un loc în primul rând al amfiteatrului; nu m-a refuzat niciodată. De multe ori împărţea cu cei mai apropiaţi pachetul de mâncare; eram, bineînţeles, printre beneficiari. Avea un scris parti­cular, cu litere înalte, egale, cu prescurtări uşor de descifrat, reuşea să noteze aproape tot ce spuneau profesorii şi caietele Zenaidei erau folosite de cei ce doreau să completeze ceea ce nu reuşeau să noteze. Singurele condiţii pe care le punea era să-i spui când i le înapoiezi şi să te ţii de cuvânt. Nu puteai să nu le respecţi, pentru că zâmbetul ei, îngheţat dintr-odată, era greu de suportat.

Zenaida nu lipsea niciodată de la cursuri, de la seminarii sau lucrări practice, programul anului universitar putea fi reconstituit după caietele ei, unde nota numărul cursului şi data la care a fost ţinut. La examene reproducea cu exactitate cursurile, inclusiv cuvintele neînţelese, dacă profesorul o întrerupea, o destabiliza, raţio­namentele spontane nu-şi găseau loc printre cuvintele notate.

Repartizată în Judeţul Argeş, s-a specializat în medicină de labo­rator, fiind, sunt convins, o bună practiciană. A ajuns şefa labora­to­rului la un spital de lângă Piteşti, s-a căsătorit cu un medic militar, am auzit că a fost o doctoriţă, o soţie şi o mamă exigentă.

Fane I., originar din Ploieşti, era absolvent al uneia dintre aşa‑zisele şcoli medii sanitare, un fel de liceu de specialitate. Nu ştiu dacă a susţinut examen de admitere la facultate, mulţi dintre studenţii anului întâi din 1953 au beneficiat de reglementări spe­ciale şi au intrat fără examen. În orice caz, a apărut în grupă după începerea anului şcolar. La început era excesiv de modest, timid şi retras, nu-şi găsea locul printre noi, însă după ce Pepy l-a încurajat, cu o bunăvoinţă ciudată, greu de încadrat între compasiune, curtoa­zie şi slăbiciune, şi-a dezvăluit o personalitate orgolioasă, trufaşă chiar. Pepy i-a acordat, la început, o simpatie neobişnuită, împărţea cu el pachetul de mâncare şi îl îndemna să-şi depăşească timiditatea. Relaţia de prietenie n-a fost una de durată, nu ştiu amă­nunte, s-a răcit încet şi s-a transformat în indiferenţă. Entu­zi­as­mul nu găsea teren fertil la Fane, el n-a fost niciodată un iubitor de arte, de muzică, pictură sau literatură, se mişca însă dezinvolt în spaţiul medical, ca fost elev de şcoală sanitară. Nu-l interesau problemele nemedicale şi pleca ostentativ când discuţiile ieşeau din sfera interesului şi cunoştinţelor lui. Nu mi-a fost nici rival, nici prieten, pentru că trăiam pe orbite diferite. După terminarea facultăţii, s-a specializat ca urolog, cred că a fost un bun profesio­nist, lipsa de empatie constituind o aureolă de sacralitate la mulţi chirurgi, deseori folosită pentru a păstra distanţa dintre omul cu bisturiu şi cel aflat pe masa de operaţie.

Anişoara S., mezina grupei, avea numai 17 ani când a ajuns studentă la medicină. Absolvise liceul de zece clase, o aplicare a modelului sovietic de învăţământ, conceput pentru scurtarea şco­la­ri­tăţii şi mediocrizarea elevilor. Venea dint-un orăşel din judeţul Buzău, fiind beneficiară a reglementării după care cei ce termi­naseră liceul cu media foarte bine erau admişi fără examen la facul­­tate. Provincială fără complexe, fetiţa cu codiţe, armonios pro­­por­ţionată, de la căpşorul drăgălaş, continuat cu trupul mlădios şi terminând cu pulpiţele ispititoare, aflase deja multe secrete ale artei de a seduce. Timiditatea gesturilor era bine compensată de obrăznicia neastâmpărată a privirii. Ştia că lasă în urmă capete răsu­cite, era mulţumită de atenţia ce i se acorda, se pricepea însă de minune să combine semnalele de încurajare cu gesturile de disuasiune. Un observator atent descoperea în ochii Anişoarei un reuşit amestec de luciditate şi alintare. Nu avea tată, evita subiec­tul, n-am ştiut niciodată amănunte despre familia ei. Pe Lili, prie­ten din liceu, l-a folosit ca instrument de sprijin şi descurajare, nu mai mult decât a fost util, relaţia s-a degradat destul de repede, odată cu ofertele nou-apărute. Avea o viaţă complicată, dublă, poate chiar triplă, cu anturaje şi relaţii ascunse. Oficial locuia în cămin, însă de cele mai multe ori era greu de găsit. N-am văzut-o învă­ţând, ieşind de la bibliotecă sau ducând în braţe atlase, cărţi de anatomie sau alte discipline medicale. La examene a venit, în toţi cei şase ani de facultate, îmbrăcată cu aceeaşi rochiţă şi acelaşi pulover, zicea că-i poartă noroc şi i-a purtat, pentru că, deşi nu lua note mari, n-a avut restanţe.

Prin anul IV s-a măritat cu un inginer, drăguţ, dar subţirel ca intelectual, de care a divorţat după numai un an. A fost repartizată în judeţul Olt, unde s-a recăsătorit, destul de repede, cu medicul‑şef al judeţului, cu care avut un copil. Bietul om, bolnav, n-a rezistat suprasolicitărilor, a decedat lăsând soţiei un băiat şi Direcţia Sani­tară. Anişoara a dovedit că merita zestrea primită, a fost o mamă devotată şi, mai ales, o directoare pricepută, autoritară. A fost aleasă chiar membră supleantă în Comitetul Central al Partidului Comunist şi promovată în fruntea sindicatelor medicale pe ţară, post corespunzător celui de adjunct al ministrului Sănătăţii. S-a specializat în pneumoftiziologie, nu cred că a practicat, dar cu sigu­ranţă i-a ajutat pe colegii de specialitate. Judecată sumar, după traseul studentei şi doctoriţei, Anişoara ar putea să fie considerată o carieristă, o oportunistă, preocupată numai de interese perso­nale. Ar fi nedrept să se înţeleagă aşa, fondul caracterial al colegei noastre fiind generos, entuziast, empatic. Ajunsă în cele mai înalte sfere politice şi administrative, s-a purtat ca o bună colegă, i-a ajutat, la nevoie, pe toţi cei ce i-au solicitat servicii.

Într-un moment de entuziasm naiv, am avut multe, i-am deschis uşa la Ministerul Sănătăţii. Mă confruntam cu o perioadă nefastă, mi se făceau şicane, eram criticat la şedinţe, mi se contes­tau rezultatele, mi se organizau provocări, până şi statutul de pro­fe­sionist conştiincios, recunoscut de bolnavi şi colegi, începuse să-mi fie pus la îndoială. Cel mai greu de suportat era faptul că nu ştiam de unde mi se trage necazul. Entuziasmul naiv, de care am amintit mai sus, m-a îndemnat să cer ajutorul partidului, forţa conducătoare şi autoritatea morală mult clamată de propaganda oficială. Mi-am zis că Anişoara, membră a Comitetului Central, îmi poate deschide uşa primului-secretar al Comitetului de Partid Sănă­tatea, unde se aplica politica sanitară a Bucureştiului. Am fost primit imediat în cabinetul de adjunct al ministrului, fosta colegă m-a îmbrăţişat şi s-a bucurat că mă vede. Când i-am spus, însă, de ce am venit, ochii frumoşi, drăgălaşi şi drăgăstoşi ai Anişoarei au fost umbriţi de o tristeţe evidentă. Mi-a promis că o să-i vorbească tovarăşului Purdel, secretarul Comitetului Sănătatea, şi o să-l roage să mă ajute, dar mi-a dat de înţeles că relaţiile interumane sunt cu atât mai tensionate cu cât urci mai sus pe scara puterii. M-a între­bat cine este directorul spitalului, îl cunoştea şi mi-a spus că nu e bine să mă am rău cu el. Am ieşit din Ministerul Sănătăţii fără speranţe, dar mai bogat cu o lecţie de psihosociologie concretă.

Lili, nume de botez, cu numele de familie al primului sfânt martirizat, era, după opinia multora, cel mai frumos student din promoţia admisă la Facultatea de Medicină în anul 1953. Radios, înalt, suplu, cu profil olimpian descins dintr-un grup de zei sculp­tat de Fidias, ar fi putut să seducă orice femeie dacă n-ar fi fost obligat să vorbească. Ghinionul lui era că îi plăcea să vorbească şi după câteva fraze vraja se estompa lăsând vederii un personaj cu zâmbet inexpresiv şi auzului o voce guturală, dizarmonică, greu de introdus în idei, o înşiruire de cuvinte simpliste, afone, triviale. Din când în când, desluşeai câte o vorbă: sanchi, mişto, gagică, sictir, spală putina, fugi cu ursu’, fondul lexical era destul de restrâns, dacă aş insista l-aş epuiza, n-o fac, pentru că n-ar adăuga nimic la portretul colegului nostru. Natura restabilise dezechilibrul dintre formă şi conţinut, dăruindu-i un farmec actoricesc personal şi posibilitatea de a-i atribui o interpretare reuşită a unui personaj înzestrat cu umor natural, involuntar. Cei din jurul lui râdeau cu o sinceritate greu de simulat şi-l încurajau să continue. Cu acest farmec de om cumsecade, dublat de o mimică optimistă, a trecut multe examene şi a reuşit să termine facultatea. A fost acceptat ca stagiar la un serviciu de chirurgie din provincie şi după trei ani, asimilaţi ca vechime în specialitate, s-a prezentat la confirmarea ca medic specialist chirurg. S-a căsătorit cu o talentată actriţă, ademe­nită probabil de un presupus talent interpretativ, a intrat în antu­rajul actoricesc, alunecând discret printre repere, de multe ori a reuşit să nu le doboare. Când artista a priceput că soţul ei îşi inter­pretează propriul rol, s-a plictisit şi căsnicia a luat sfârşit.

Lili era un bun coleg, nu trăda, nu minţea, putea fi folosit ca un punct de reazem. Aşa l-a folosit şi Anişoara, când n-a mai avut nevoie l-a lăsat să ofere talentele şi altor amatoare de frumos. Nu cred că a avut o viaţă uşoară; norocul lui era că nu prea lua nimic în serios.

Ultimul din catalogul grupei era Nae U.

Ardeleanul merită un portret frumos, luminos, colorat şi dacă nu-l va avea, resuscitatorul îşi va recunoaşte, jenat, neputinţa. În cazul lui Nae, nereuşita ar însemna încă un eşec al tagmei resus­cita­torilor, primul fiind cel de pe şoseaua Bucureşti – Giurgiu, unde toate manevrele de reanimare au rămas fără rezultat, viaţa fiindu-i curmată de un tractorist neglijent, apărut dintr-un drum de ţară, în faţa BMW-ului condus de proaspătul director al Direcţiei Sanitare a raionului Giurgiu. Cer scuze pentru vina de a începe cu finalul tragic şi, într-o încercare disperată de atenuare, voi adăuga că a fost o moarte nedreaptă, Nae lăsând în urma lui două soţii, doi copii şi multe proiecte neîmplinite. Îi rog pe colegii din grupa 32 şi pe cei din promoţia 1959 să lase pe această pagină o lacrimă, întru aducere aminte.

Nae Uncheşel, nume nepotrivit, cum îi plăcea să spună, era originar dintr-o comună de oieri din Munţii Făgăraşului. Îşi păstra­se vorba ardelenească, lentă, calmă, bine ticluită, întrupată într-un discurs precis şi argumentat. Ochii şi mimica arborau un zâmbet permanent, discret ironic, de om care ştie mai mult decât spune. Nae era o enciclopedie umblătoare a pragmatismului. Nu cred că ştia prea multe despre Napoleon I Bonaparte, nu irosea prea mult timp cu cărţile, ajunsese însă, printr-un demers logic personal, la o concluzie asemănătoare cu a împăratului Franţei: „Cuvântul «impo­sibil» este o invenţie a celor leneşi”. E adevărat că el se folosea de un secret nemărturisit: nu-şi propunea proiecte nerea­lizabile. Curajul şi angajamentul, principii de viaţă fundamentale, se opreau la limita posibilului, niciodată depăşită. Era student conştiincios, nu lipsea de la cursuri, seminarii sau lucrări practice, lua notiţe bune, scrisul lui chinuit şi econom putea să fie uşor descifrat, reţinea esenţialul şi-l completa cu amănunte rămase în memorie.

Printr-un efort de voinţă evident, păstra totdeauna un calm molipsitor. Nu era indiferent, emotivitatea se demasca în voce, discret bâlbâită, şi în tremurul mâinii drepte, al cărei deget mare fusese lăsat pe butucul unde spărgea lemne de foc, în satul de oieri. Nu se plângea, nu ascundea mâna cu degetul lipsă, se putea spune chiar că făcea din infirmitate un motiv de orgoliu, aşa cum fac răniţii în războaie: „Sunt om însemnat”, se lăuda Nae.

Foarte bun coleg, simpatizat şi primit cu însufleţire în toate grupurile de studenţi, găsea totdeauna o vorbă de duh, o glumă, o provocare constructivă. Dacă Anişoara era mulţumită cu orice calificativ de trecere, Nae încheiase un contract pe şase ani cu calificativul „Bine”. N-a avut restanţe şi a primit bursă, acordată studenţilor cu calificativele bine şi foarte bine.

Într-o iarnă m-au convins colegii de la cămin să merg cu ei în excursie, la Sinaia, de unde urma să urcăm până la Vârful cu Dor şi Babele. Era prima mea aventură pe munte şi mă bucuram ca un copil când primeşte o jucărie. I-am spus lui Nae ce urma să fac şi m-a privit cu zâmbetul dintotdeauna, dar şi cu o urmă de îngrijorare:

— Se vede că n-ai mai fost la munte. Să ştii că acolo e ger de crapă pietrele, îţi îngheaţă nasul şi urechile. Cu hăinuţa ta şi cu băscuţa de pe cap, nu ştiu dacă o să rezişti. Vino la mine să-ţi dau îmbrăcăminte de iarnă.

M-a dus în camera lui şi mi-a dat un cojocel de oaie, foarte frumos, bun de îmbrăcat la o prezentare a modei, o căciulă de Astrahan de-ţi era milă s-o atingi, o pereche de ciorapi şi una de mănuşi, amândouă de lână moale. Le-am probat şi-mi veneau de minune. A doua zi, când ne-am întâlnit la gară, nu mă mai recunoşteau colegii. A fost o excursie memorabilă, toate fetele admirau cojocul meu, eram în centrul atenţiei, şi tot ce spuneam era genial. Am folosit şansa, am ales-o pe cea mai frumoasă din tot grupul, ne-am hârjonit în zăpadă, am scuturat brazi, ne-am mai şi îmbrăţişat, bine protejaţi de cojoc, şi dacă m-aş fi privit în oglindă aş fi văzut cum îmi creşteau corniţele. La despărţire, în Gara de Nord, fata m-a invitat la Teatrul de Revistă, o noutate pentru mine, a zis că are ea relaţii şi o să găsească bilete. Am acceptat invi­taţia fără să mă gândesc la amănunte, a fost o inspiraţie nefe­ricită, când am ajuns la întâlnire, frumoasa domnişoară, îmbră­cată elegant, cu haină de blană naturală şi pantofi cu toc înalt, s-a uitat dezamăgită la costumaşul meu pe puncte, a strâmbat din nas şi mi-a spus că-i pare rău, dar nu mai poate să meargă la teatru. Nae m-a certat, mi-a zis că, dacă i-a plăcut fetei cojocul lui, trebuia să-i spun, că mi-l împrumuta, deşi, a adăugat, nu se potrivea pentru teatru şi, oricum, eu valoram mai mult decât o ţoală, oricât ar fi de frumoasă.

Nae Uncheşel îmbina generozitatea înţelegătoare cu spiritul practic al ardeleanului, oferea celui ce ştia să aprecieze şi cerea celui ce putea să dea. La unul dintre examenele de marxism-leni­nism, aveam în fiecare an cel puţin câte unul, s-a aşezat lângă mine, a văzut ce subiect aveam pe biletul tras la sorţi şi, printr-un gest discret şi natural, mi-a plasat biletul lui şi l-a luat pe al meu. Ştia că voi rămâne fără replică, nu m-a învrednicit nici măcar cu zâmbetul lui permanent, a început să pregătească noul subiect. Mie nu mi-a mai rămas timp de pregătire, am fost chemat să răspund la examen. Forţat de împrejurare, m-am străduit să improvizez o expunere, nu mi-a lipsit inspiraţia spontană, nu mai ştiu ce am spus, dar am primit felicitări şi calificativul foarte bine. Nae a pri­mit calificativul la care se abonase, bine, a fost mulţumit şi a dat o bere.

— Ştiam că tu te descurci, eu habar n-aveam de subiect, da’ îl ştiam pe al tău.

Luam masa împreună la cantină, Nae le făcea curte bucătă­reselor şi primeam porţie dublă. Într-o zi, când am coborât, ca de obicei, împreună la cantină, mi-a spus portăreasa că mă caută cineva; n-am văzut pe nimeni cunoscut şi am întrebat cine îl caută pe studentul X. Au apărut dintr-un colţ doi domni, bine îmbrăcaţi, unul părea să fie şef, m-a luat de braţ şi mi-a spus că el este C., nume de familie binecunoscut în satul meu. Aflase de la sora lui, Lenuţa, vecina mea, că sunt student la medicină şi a venit să mă cunoască. I-am spus că tocmai mergeam la masă cu colegul meu şi m-a invitat la Restaurantul „Gambrinus”, pe bulevard. Când a văzut că ezit, a adăugat:

— Sunteţi invitaţii mei.

Nae nu m-a mai lăsat să vorbesc, a zis că, dacă suntem invi­taţi, nu putem să refuzăm şi am mers pentru prima dată într‑un restaurant select din Bucureşti. Domnul C., director la o între­prin­dere din Titu, a fost mai mult decât generos, ne-a oferit o masă consistentă şi băutură la discreţie.

Ion C. plecase din sat pe la vreo cincisprezece ani, făcea parte dintre tinerii întreprinzători, nemulţumiţi de sărăcie, convinşi că în alte părţi umblă câinii cu covrigi în coadă. N-a prea reuşit să se îmbogăţească, erau prea mulţi amatori, a reuşit doar să fie băgat la pârnaie, nu ne-a spus pentru ce, zicea că a fost chiar condamnat la moarte, informaţie de acceptat cu prudenţă, dacă nu chiar de res­pins. Ieşit din închisoare odată cu tovarăşii de detenţie, comu­niştii, s-a prezentat ca ilegalist, ca mulţi alţii, şi a fost recompensat cu un post de director; a fost trimis la Titu, întreprinderile din Bucureşti fiind deja ocupate. De la Radio Şanţ, instituţie cu carac­ter permanent în toate formele de organizare a societăţii româ­neşti, am aflat că a fost ajutat de un bătrân ilegalist, prieten cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi că ajutorul s-a datorat slăbiciunii moşului pentru doamna C., o persoană reuşită, atât intelectual, cât şi fizic. Am fost, de multe ori, după întâlnirea de la „Gambrinus”, invitat şi bine primit în casa familiei C. N-aş vrea să fiu învinuit de nerecunoştinţă, motiv pentru care nu voi insista asupra lipsei de asemănare a unicului fiu cu domnul C.; copilul nu era cu nimic vinovat că semăna, probabil, cu tatăl lui.

Un cititor grăbit sau amator de amănunte picante şi întâm­plări zgomotoase ar putea să spună că o masă la un restaurant nu merită să fie povestită, cui foloseşte şi pe cine interesează relatarea unei banale intoxicaţii acute cu alcool. Judecata, severă, ar fi justificată dacă după masa indigestă şi alcoolo-toxică eroii s-ar fi întors, prea obosiţi, la căminul studenţesc, să-şi refacă vigoarea metabolică printr-un somn, mai mult sau mai puţin fiziologic. N-a fost aşa, Nae şi-a adus aminte că am întârziat la seminarul de igiena alimentaţiei şi m-a împins spre staţia tramvaiului 14, în faţa Cişmigiului:

— Hai să prindem ora a doua şi să dăm prezenţa, că ne taie ăia bursa.

Am ajuns înainte de pauză şi, cum eram singuri în tot labo­ratorul, laborantul fiind ocupat în sala de lucrări practice, ne-am făcut şi noi de lucru, încercând să aflăm ce substanţe sunt în recipientele de pe masă.

— În asta e ţuică! a descoperit Nae şi a gustat să se convingă. E ţuică, dar nu merge după masă, ia să vedem dacă n-au şi vin. Au, şi-a răspuns singur, uite, aici e vin şi nu oarecare, scrie pe sticlă: Vin de Odobeşti.

Am gustat şi am văzut că avea dreptate, era un vin dulce şi cu miros foarte plăcut. N-am mai avut timp pentru un inventar com­plet, s-a dat pauză şi ne-am amestecat cu ceilalţi colegi. Amândoi eram foarte bine dispuşi, Nae a început să spună glume, cam deocheate, şi s-a format cerc în jurul nostru. A venit şi asistentul de grupă, domnul Mănescu, viitorul profesor, la început a râs şi el, însă când a văzut că gluma se alterează, în calitatea lui de specialist în igiena alimentaţiei, ne-a chemat deoparte şi ne-a luat tare:

— Mă, voi n-aţi fost la prima oră, nu cumva aţi băut mate­rialul didactic? N-a mai aşteptat răspuns, pentru că a venit laboran­tul şi i-a spus că a dispărut vinul din recipient. A fost bâlci mare, domnul Mănescu ne-a dus la profesorul Gonţea, reputat prin seve­­ritate la examen, care ne-a bălăcărit şi ne-a ameninţat că nu vom trece anul.

— Pentru voi, facultatea s-a terminat, eu n-am să vă dau notă de trecere nici dacă veniţi cu patriarhu’.

— Ce treabă avem noi cu preafericitu’, domnule profesor, noi venim direct la dumneavoastră şi vă rugăm să ne iertaţi, recunoaş­tem că am păcătuit, iertaţi-ne, că nu mai facem, a încercat Nae să-l îmbuneze. Profesorul Gonţea, un om cu barbă mare, ca de preot, s-a uitat la Nae şi nu ştiu ce a fost în capul lui, poate că i-a plăcut pledoaria, că s-a ridicat de pe scaun şi ne-a dat afară din cabinet.

— Pieriţi din faţa mea, păcătoşilor, beţivilor şi să ştiţi că am obiceiul să mă ţin de cuvânt.

S-a ţinut numai pe jumătate: ne-a picat o dată, iar a doua oară, după ce ne-a ascultat din toată materia şi s-a convins că ne speriase bine, ne-a trecut cu calificativul bine, deşi meritam foarte bine. Ne-a fost de ajutor şi fiul său, Liviu, coleg de an, băiat de caracter, dar şi de gaşcă, am făcut armata împreună la Cotu’ Ciorii, lângă Buzău. I-a spus lui taică-său că suntem studenţi buni şi că ar fi păcat să ne lase fără bursă. Bietul Liviu ne era şi el tovarăş de suferinţă, restanţier la igiena alimentaţiei, adică la tatăl său.

Cu speranţa că am reuşit să-l destabilizăm pe cititorul grăbit, amator de aventuri şi amănunte picante, ne întoarcem la Nae Uncheşel, cel mai emblematic dintre colegii de grupă. Cu mutra lui de actor de comedie şi cu replici potrivite, Nae era alintat de fete şi singura lui dificultate era să se oprească la câte o victimă îndrăgos­tită lulea şi cu speranţe de perspectivă. S-a oprit, sau a fost oprit, de o studentă la biologie, Vali, întâlnită la o reuniune săptămânală, în sala de la Căminul Izvor, cunoscut sub numele de căminul S.S.M., prescurtare a Societăţii Studenţilor Medicinişti. Fata era cu adevărat foarte frumoasă, l-a cucerit pe Nae şi l-a determinat s-o ceară de nevastă. Asta se întâmpla în anul IV, au făcut nuntă mare, am fost cu toţii invitaţi şi eram convinşi că atât Nae, cât şi Vali au fost doi norocoşi. Destul de repede, Vali a rămas însărcinată şi au avut o fetiţă, devenită comoara cea mai de preţ a celor doi soţi.

Un an mai târziu, s-a dovedit că la alegerea consoartei e bine să te uiţi şi în jur, să vezi dacă nu este cineva împotrivă, ca la şedin­ţele de U.T.M. S-a mai dovedit că dacă cel sau cea care se împotriveşte are şi argumente, e bine să ţii cont de ele. În speţa care ne interesează, persoana potrivnică era Verişoara, nume dat unei domnişoare de o frumuseţe sălbatică, brunetă cu ochii verzi, aşezată pe un bust de statuie şi pe două picioare ce puteau să fie admise ca perfecţiune în materie. Verişoara, nume dat de Nae, era cu adevărat o verişoară a unei colege de an, Lidia, o dobrogeancă cu pretenţie de poetă. La încercarea colegului nostru de a o seduce pe Verişoara, într-o vară petrecută la mare ca invitat, împreună cu Aurică, al Lidiei, bruneta cu ochi verzi a opus rezistenţă, compor­tament mai puţin cunoscut de Nae, obişnuit cu fete care se predau fără luptă. Spre surprinderea tuturor, Verişoara a reapărut în gru­pul nostru după căsătoria lui Nae cu Vali. N-am acordat prea multă atenţie coincidenţei, până într-o zi, când la una dintre sărbătorile grupei am văzut-o pe Vali plângând şi am aflat de la Aurică incre­dibila explicaţie: Nae a plecat de la Vali şi s-a mutat la Verişoara. Prea multe amănunte nu mai ştiu, cert este că Nae se împărţea între Vali şi Verişoara, a reuşit chiar să le împace, cel puţin formal, şi, la slujba lui de înmormântare, după năprasnica întâmplare de pe şoseaua Bucureşti – Giurgiu, sicriul era flancat de două neveste şi două fetiţe.

La ultima întâlnire cu prietenii şi colegii, pe faţa palidă a lui Nae Uncheşel rămăsese întipărit, ca într-o fotografie, în semn de adio, zâmbetul permanent, discret ironic, de om care ştie mai mult decât spune. „V-am arătat-o şi p-asta!”

 

Colegii din grupa mare

Resuscitarea de portrete ale colegilor de grupă ar fi incom­pletă şi nedreaptă dacă n-ar include şi scurte crochiuri ale celor din grupa 31, cu care ne întregeam la lucrările practice şi seminarii, constituind aşa-zisa grupă mare.

Anişoara C., olteancă de la Drăgăşani, ochelaristă, rafinată, vese­lă, optimistă, bine dotată cu organele maternităţii, avea tot­deauna o întâmplare de povestit, de obicei aventuri cu numeroşi curtezani, niciodată prezentaţi. Nu se omora cu învăţătura, avea pentru asta o explicaţie liniştitoare: „Nu scapă ei de mine, o să mă treacă şi când voi fi doctoriţă n-o să mă întrebe nimeni ce note am avut”. Avea dreptate; a terminat facultatea, a ajuns o bună oftal­mologă şi o mamă fără cusur.

Valerică. C., model pentru tipul de bărbat viril, păros, brunet, musculos, nu prea înalt, bine aşezat pe picioare, cu părul negru lucitor, uns cu uleiuri. Când răspundea la examene, surprindea prin tăria vocii şi dicţia precisă, convingătoare. Îi plăcea să pozeze în Adonis, se oglindea în ochii fetelor, cerşea complimente, a rămas pentru toată viaţa legat de secretele feminităţii, ca specialist ginecolog.

Geta D., o bondoacă impertinentă, poreclită de Nae Păpuşa fără inimă, mască a indiferenţei ostentative, a fost, de la început, purtătoarea de mesaj a diferenţei dintre bucureşteni şi restul ţării. Gerul din privire era o traducere personală a primelor cuvinte din motoul scris pe poarta infernului: „Lăsaţi orice speranţă…” Victima nevinovată a îngheţului din ochii Păpuşii fără inimă a fost cel mai bun prieten al meu din timpul facultăţii, Tomiţă H.

Geta încerca să-şi justifice absenţa empatiei prin rezultate bune la examene. A reuşit un timp, apoi a obosit, a eşuat în izolare şi depresie. Şi-a primit pedeapsa prin anul V, când a făcut o pasiu­ne neaşteptată pentru un coleg de cea mai pură extracţie rurală, un tip rămas la prima lui dimensiune, aceea de ţăran, s-au şi căsătorit, întru desăvârşirea pedepsei, apoi au divorţat, nu se putea altfel, Geta şi-a consumat decepţia în singurătate, colegul a căutat o soţie pe măsura lui, dacă m-ar fi întrebat, l-aş fi sfătuit să se instaleze medic de circumscripţie în satul natal, să se însoare cu învăţătoarea cea nouă, să facă mulţi copii, să uite că a fost însurat cu Geta.

Costică L., Colonelul, nume primit după ce s-a transferat la medicină militară, oltean de pe lângă Târgu-Jiu, scund şi îndesat, complexat de o acnee juvenilă persistentă, student sârguincios, bun coleg, disponibil pentru aventuri cuminţi. Opţiunea pentru cariera medicală militară a fost consecinţa sărăciei şi a greutăţilor materiale. Îmbrăcat în haine militare, bine hrănit, cu solda de sublo­cotenent şi apoi locotenent în buzunar, Costică şi-a aban­do­nat complexele, a rezolvat şi problema acneei şi a devenit disponi­bil pentru aventuri mai deocheate. A ajuns, cu adevărat, la gradul militar anticipat de noi, ca specialist în explorări funcţionale şi medicină de laborator.

Valeriu P.-G., iniţialele reprezentând cele două nume de fami­lie, prezentate de Valerică în diferite variante genealogice. Venea dintr-un sat vecin cu cel al lui Moromete, avea multe dintre calită­ţile şi, să zicem, viciile eroului predescian. În primul rând, avea o foarte bună părere despre sine, găsea argumente: intrase fără examen la facultate, pentru că terminase liceul cu media maximă şi avea un răspuns personalizat la toate problemele. Când l-am con­fruntat cu limitele, mai ales culturale, ale locului de baştină şi i-am oferit variante, mi-a acordat statut de Mefisto, m-a acuzat că încerc să-l complexez, să-l destabilizez, numai că el nu se va lăsa înşelat ca Faust, va rezista ca Iisus Hristos! Auzi blasfemie! Numai în Teleorman se poate păcătui din trufie creştină. A eşuat ca Faust intransigent, n-a creat o religie, a făcut carieră de păcătos banal, în calitate de chirurg şi de director al unui spital judeţean. L-am revăzut şi a recunoscut că a mai cochetat şi cu diavolul.

Petrică R. a apărut la câteva zile după începutul facultăţii, ca o ilustrare vie a strămoşilor omului, o prezenţă insolită printre stu­denţii Facultăţii de Medicină. Faţa cu vârstă biologică mai mare decât cea cronologică, cu forme ascuţite, piele pe os, cu ochi exof­talmici, vii şi provocatori, cu ţigara între buze şi pachetul de ţigarete „Carpaţi” în mână şi faptul că se afla tot timpul în afara grupului nu lăsau prea multe speranţe pentru performanţele orga­nului din cutia craniană. Din poziţia lui, marginală, aparent neutră, Petrică era însă un bun observator, privea şi asculta fără să spună ce gândeşte şi numai când vocea guturală, de fumător înrăit, lansa sentinţe şi asocieri de cuvinte surprinzătoare, toţi ochii se concen­trau asupra lui. Cu o logică fără cusur, limpede ca apa râului de munte, cuvintele-idei ieşite din gura şi mintea omului-maimuţă se constituiau în argumente irefutabile. I s-a recunoscut fără întâr­ziere statutul de om foarte inteligent, compensaţie a zgârceniei naturii, în ceea ce priveşte trupul. Am crezut mulţi ani că modestia sinceră a lui Petrică se explica prin complexul fizicului; mă înşe­lam. În anul IV, după examenul de radiologie, Petrică şi-a dezvă­luit secretul printr-o zguduitoare criză de epilepsie.

Deşi avea note bune şi putea să aleagă un judeţ din jurul Capitalei, era bucureştean, a ales Tulcea, a mers în Deltă, la Mahmudia, s-a îndrăgostit de o lipoveancă, fata nu l-a vrut, a înce­put să bea tărie, să amestece epilepsia cu beţia, a plecat de la Circa Sanitară Mahmudia şi s-a izolat pentru totdeauna la leprozeria din aceeaşi localitate.

Magda T., Aiurita, după numele dat de naşul Nae, era, când s‑a prezentat ca studentă la medicină, o brunetă subţirică, înăltuţă, codană şi o involuntară actriţă de comedie, distribuită într-un rol de nonconformistă, exagerată în tot ce făcea, nemulţumită, afec­tată, convinsă că nu e înţeleasă, supărată că nu poate să convingă. Balanţa între dorinţă şi iluzie era tot timpul dezechilibrată. Din tuşele de culoarea literei, descrise mai sus, rezulta un contrast deran­jant, o pată căzută, din întâmplare, pe tabloul aproape termi­nat. Şi-a început partitura printr-o agresivitate prost mascată împo­triva nebucureştenilor, a vrut să se redreseze şi a rămas undeva la mijloc, într-o poziţie incomodă. Cu timpul, s-a constatat că, din­co­lo de învelişurile artificiale, Magda avea un suflet generos, sensibil, era o fată de caracter, serioasă, subminată de temperamentul histrio­nic, care o plasa tot timpul în zona extremelor. Nu şi-a găsit, din câte ştiu, un partener dispus să caute comori acoperite; e păcat, l-ar fi meritat. A devenit o bună infecţionistă, riguroasă şi exigentă, adevărată teroare pentru colaboratori, apreciată de bolnavi, singu­rii care au înţeles că sub acoperişul rugos se afla un suflet cald. Răutăcioşii i-au spus, mai în glumă, mai în serios, Nebuna. Ar fi avut dreptate dacă ar fi completat cu o precizare: o Nebună frumoasă.

Eliza şi Mitoi, da, aţi citit bine, Mitoi, cu t de la tărăboi, erau prahovence, colege de liceu şi de grupă la facultate, potriveală sau aranjament, care nu se despărţeau niciodată. Eliza era blondă natu­rală decolorată, tot natural, subţirică, fragilă, simbol perfect al discreţiei, nici cu ochii ei nu prea te întâlneai, aşezată lângă Mitoi părea un arac la o tufă de vie, cu struguri grei, plini de licoarea vieţii. Mitoi nu era înaltă, era brunetă, cu schiţă accentuată de barbă şi mustaţă, bine înfiptă pe picioare, tipul de fată băieţoasă, gata să te înfrunte la nevoie. În cei şase ani de facultate, cele două n-au avut nevoie de alte prietenii, îşi ajungeau una alteia. Nu ştiu ce au făcut după terminarea facultăţii. Am auzit că prin anul V Eliza îşi găsise un curtezan.

Al zecelea din grupa 31 era Tomiţă Harasim, cel mai bun prie­ten al meu din timpul studenţiei. Portretul lui nu poate fi un crochiu, ar trebui să fie un tablou, o sculptură, o statuie, şi mă tem că literele nu-mi vor fi suficiente.

Explicaţia prieteniei mele cu Tomiţă n-ar putea să fie înţeleasă decât după o scurtă prezentare a disponibilităţilor afective ale colegilor din grupele 32 şi 31.

Personalităţi puternice, colegii din grupa 32 au stabilit legături limitate, astfel că grupările se reduceau la perechi, de obicei de acelaşi sex. Pepy, alintată de Nae Pitica, s-a împrietenit cu Anca, rebotezată de acelaşi Nae Lungana, pentru a confirma teoria că extre­mele se atrag. Nae, ardeleanul, a rămas la Aurică, olteanul, primul cunoscut şi plăcut, beneficiind şi de reciprocitatea prag­matică a celui mai echilibrat dintre colegii din grupa 32. Anişoara se sprijinea încă de umărul lui Lili, Puşi şi Fănică se aşezau alături, fără să se apropie prea mult, Zenaida se afla când cu unii, când cu alţii, când singură, iar Gelu continua să rămână fidel genţii sale cât o valiză. În ceea ce mă priveşte, cu toată dorinţa de a-mi satisface valenţa prieteniei, nu vedeam nicio ofertă. După câteva zile de tatonare, am înţeles că va trebui să caut un partener în grupa vecină, 31. Apropierea de Tomiţă a fost una naturală; şi eu şi el rămăseserăm în afara perechilor.

 

Rareori ne este dat să vedem o flacără gata să ardă cu atâta inten­sitate, cu preţul automistuirii, ca viaţa colegului Tomiţă Harasim. Era unicul fiu al unui cuplu de învăţători din Botoşani, copil dorit, intrat în casa părinţilor destul de târziu. Când a venit la facultate, la Bucureşti, părinţii erau deja pensionari. Nu-l favori­zase destinul cu un fizic pe măsura sufletului, avea numai 1,67 m, faţă pistruiată, ochi mari, insistenţi, aflaţi într-o uimire şi căutare permanente, un mers săltăreţ, gata să se transforme în fugă. În ciuda fizicului, defavorizat de providenţă, Tomiţă era un bun sportiv, alergător pe distanţe scurte, săritor la înălţime, la lungime, la triplusalt şi cu prăjina, câştiga toate concursurile de alergări şi sărituri la orele de educaţie fizică. Trupul lui fragil, ascetic, fără strat adipos, muşchi înşiraţi pe oase, era compensat printr-o vigoa­re remarcabilă şi printr-o voinţă gata să înfrunte orice obstacol. Graiul moldovenesc, molatic, insinuant, penetrant, avea darul să convingă prin sinceritatea mesajului. Era stabil în prietenie, exi­gent, meticulos, desena şi caligrafia cu o rară măiestrie. Învăţătura îl cam plictisea, îşi umplea timpul liber cu tot felul de activităţi inventate, fără proiect pe termen lung. I-a plăcut Geta D., colega de grupă, a vrut să lege cu ea o prietenie, îmi vorbea despre ea, îi găsea calităţi, o idealiza. Am încercat să-l temperez, n-am reuşit, a început să-i facă o curte insistentă şi a fost întâmpinat de frigul polar din capul Păpuşii fără inimă. Impactul a fost foarte dur, sân­gele cald a suportat greu îngheţul, inima lui a avut nevoie de multe zile ca să-şi revină, a lipsit de la cursuri o săptămână. Am fost confe­sor şi curant, am reuşit să-l vindec explicându-i terapia prin indiferenţă ca antidot al lipsei de empatie. Boala a recidivat în anul următor, când a venit de la Botoşani fiica profesoarei lui de limba rusă, Rodica P. De data aceasta, nu frigul, ci focul a devenit agent patogen, frumoasa moldoveancă pricepându-se de minune să-l aţâţe prin mijloace de încurajare perfidă combinate cu stârnirea geloziei. Noua formă clinică de iubire neîmpărtăşită a fost mai greu de tratat, bolnavul nu mai reacţiona la mijloacele confesive, avea nevoie de un şoc terapeutic şi după multe suferinţe l-a avut. Rodica l-a sacrificat pe Tomiţă pentru un coleg de la medicina mili­tară, fălos pe dinafară, găunos pe dinăuntru. Terapia salvatoare a venit tot din Moldova. Invitat la nunta unei verişoare, Tomiţă a cunoscut-o pe viitoarea soţie, studentă la Facultatea de Pediatrie din Iaşi. În anul următor, s-a şi mutat la Iaşi, s-au căsătorit şi au fost repartizaţi împreună la o circumscripţie medicală pe lângă Botoşani şi apoi chiar în oraş, el ca igienist la Sanepid, soţia, ca medic pediatru.

Descrierea sumară a traiectului matrimonial şi afectiv al celui mai bun coleg de facultate nedreptăţeşte personalitatea complexă a omului cunoscut de mine ca student. Tomiţă era un foarte bun prie­ten, un om de caracter, echilibrat, în ciuda entuziasmelor lui, critic sever, niciodată nedrept, răzvrătit, fără să fie anarhist, cu puncte de vedere personale, ordonate în demersul logic, consec­vent, dar nu intransigent în sensul leninist. Avea un scris citeţ, mărunt, uşor descifrabil, cu litere de elev silitor, învăţate de la părinţi în şcoala primară, îi plăcea să scrie şi să deseneze, era ordonat şi minuţios până la amănunte. El a fost oglinda în care priveam şi vedeam cât de urâţi putem să fim când încercăm să ne ascundem păcatele.

Am pierdut mult timp cu şi din cauza lui Tomiţă, am jucat cărţi, licitaţie, popa prostu’, şeptic şi chiar poker. De la el am învăţat să fumez, deşi nu suportam fumul de ţigară, mă înecam, îmi spunea că aşa e la început, însă după un timp plăcerea de a fuma devine o mare plăcere a vieţii. Am încercat şi eu plăcerea, însă n-am ajuns la starea de euforie de care îmi vorbea el. Eram nedespărţiţi, la facultate, la cămin, la terenul de sport al facultăţii şi la stadioane, ca spectatori. De la el am învăţat toate recordurile de atletism, naţionale şi mondiale, nume de mari sportivi, mai ales atleţi, am fost nelipsiţi de la Campionatele Internaţionale de Atle­tism ale României, i-am văzut alergând pe Emil Zatopek, pe Vladimir Kuţ, pe Alain Mimoun, adevărate legende, i-am văzut, zburând peste ştachetă, pe Ioan Söter şi Iolanda Balaş, l-am văzut pe Bob Gutovschi stabilind recordul mondial la săritura cu prăjina, pe Dick Fosbury, inventatorul stilului de săritură în înălţime ce-i poartă numele, folosit ulterior de toţi marii specialişti ai probei. Am fost martor la numeroase recorduri naţionale şi mondiale, n‑am lipsit de la niciun meci al echipei naţionale de fotbal. Am înşirat toate cele de mai sus din dorinţa de a face doliul după tim­pul pierdut, o zestre valorificată în deficit. Am făcut şi prostii mai mari, am furat pepeni din pieţe, foloseam un scenariu imaginat de Tomiţă, eu începeam o negociere prelungită, ceream informaţii despre originea pepenilor, despre calitate, propuneam un preţ prea mic să fie acceptat, timp în care Tomiţă, independent de mine, examina mai mulţi pepeni, aleşi dintre cei mai mari, jucând rolul de cumpărător serios şi avizat. Când reuşeam să distrag atenţia vânză­torului cu întrebări deranjante, Tomiţă punea pepenele pe umăr şi, ca un cinstit cumpărător, se depărta într-o direcţie bine calculată, pentru a nu fi văzut de către păgubit. Am mâncat mulţi pepeni în acea toamnă, aveam şi invitaţi, până într-o zi, când vigi­lenţa unui vânzător n-a mai putut fi înşelată. A început să strige: „Hoţu’! Prindeţi hoţu’!” Mi-am jucat bine rolul, m-am împiedicat de el, i-am zădărnicit urmărirea, lumea se uita la păgubit cum mă împingea, nu înţelegea ce se întâmplă, timp în care „hoţul” a intrat într-un restaurant cu terasă, a intrat pe uşă şi a ieşit pe fereastra deschisă, a dispărut. De frică, am plecat şi eu, în altă direcţie. Ne‑am întâlnit acasă la Tomiţă şi ne-am delectat cu pepenele furat, nu-l abandonase, de teamă să nu fie identificat de cei pe lângă care trecea. A fost ultimul pepene furat pe care l-am mâncat, prea mare a fost emoţia să nu fim prinşi, ne-a fost teamă să mai încercăm şi altă dată.

Cea mai profesionistă şmecherie imaginată şi pusă în aplicare de Tomiţă a fost falsificarea biletelor de intrare la stadion, la meciu­rile echipei naţionale de fotbal. După modelul unui bilet cum­pă­rat şi neprezentat la intrare, „artistul” Tomiţă desena cu o meticulozitate de invidiat bilete false. E adevărat că îi lua mult timp, dar merita, am văzut multe meciuri cu bilete desenate de Tomiţă.

În sfârşit, nu pot să trec peste o altă aventură artistică şi „sportivă” imaginată de Tomiţă: înfiinţarea federaţiilor sportive (sic!) ale jucătorilor de chibrituri, la început naţională şi apoi, în lipsa unor alte organizaţii şi foruri de nivel internaţional, a fede­raţiilor europeană şi mondială. Sub egida celor trei federaţii, iniţia­torul, autoales şi preşedinte, a hotărât să organizeze campionate naţionale, europene şi mondiale de aruncare a cutiilor de chibri­turi. Tot preşedintele a întocmit şi regulamente ale jocului.

Se aşeza cutia de chibrituri pe marginea unei mese, astfel ca o parte a ei să rămână în afară, şi i se dădea un bobârnac, destul de puternic pentru a se putea învârti în aer. Când cutia cădea cu faţa desenată în sus, „lansatorul” primea două puncte, când cădea pe latura lungă, primea zece puncte, iar când cădea pe latura scurtă, i se acordau douăzeci de puncte. Jocul continua până când cutia cădea cu faţa nedesenată în sus, din acel moment venind rândul altui jucător. Se putea juca în doi, în trei şi în perechi, fixându-se de la început numărul de puncte ce trebuia atins pentru a câştiga o partidă. Inutil de precizat că măiestria lui Tomiţă, savant prezen­tată în regulamente şi concretizată în „stiluri” de aruncare, cu panou, fără panou, cu două sau trei răsuciri în aer şi altele, justifica titlul de mare maestru internaţional, autoacordat, celorlalţi rămâ­nân­du-le titlurile de maestru, naţional sau internaţional, după mode­lul jucătorilor de şah. Federaţia avea şi o revistă săptămânală, numită, bineînţeles, Chibritul.

 

După terminarea facultăţii era mulţumit, avea o căsnicie bună, avea şi doi copii, se specializase ca igienist, era şeful Sanepidului judeţean Botoşani, iar soţia, şefa Secţiei de Pediatrie. L-am vizitat într-o vară, prin anii ’70, eram în trecere spre mănăstirile din Bucovina, şi am povestit, amuzaţi, soţiilor şi copiilor năzbâtiile din anii studenţiei. Doi ani mai târziu, am primit de la Tomiţă o scri­soare lungă, vreo 30 de pagini scrise mărunt. Îmi relata cu lux de amănunte năpasta ce se abătuse asupra lui. I se diagnosticase can­cer de vezică urinară, fusese operat, n-a avut noroc de urolog bun, aşa spunea, suferise din cauza cinismului unor colegi, a anestezis­tului şi a oncologului, pentru plata cărora a trebuit să vândă tot ce avea, maşină, casa moştenită de la părinţi, cărţile. Tristeţea enormă trăită când citeam relatarea necazurilor îndurate de prietenul cel mai bun din studenţie, Tomiţă Harasim, mă determină să opresc resuscitarea amintirilor.

În practica medicală, există un moment dramatic, momentul în care resuscitarea nu mai este posibilă şi amintirea îmbracă hai­nele negre ale doliului. Acest moment a venit la puţin timp de la pri­mirea ultimei scrisori de la Tomiţă. L-am aflat din rubrica publicitară a ziarului „România liberă”.


Autoportret

Pentru a completa galeria de portrete ale celor 20 de studenţi din grupele 31 şi 32, va trebui să caut o oglindă unde mă voi întâlni cu mine şi-mi voi întocmi un autoportret.

Din spaţiul virtual, aflat în spatele oglinzii, locul unde memo­ria învie amintiri, îmi zâmbeşte trist un tinerel de 1,82 metri şi numai 65 kg, palid spre pământiu, cu ochi scormonitori, indiscreţi, neliniştiţi, dornici să vadă şi să înţeleagă. Iese în evidenţă fruntea înaltă, reşedinţă a unor complicate analize şi interpretări, destul de bine ilustrate de amestecul dintre curiozitate, suspiciune şi agresi­vitate, din privire. Frontiera ce separa elaborarea de acţiune, fragi­lă, permitea o circulaţie rapidă dinspre idei spre fapte. Acum, după ce faptele şi-au pierdut puterea de influenţare, încep să înţeleg de ce chipul, devenit, cu trecerea timpului, de două ori virtual, era întâmpinat cu nedisimulată rezervă şi nelinişte de către interlocu­tori. Reuşeam să ghicesc întâmplări şi să anticipez gânduri nefor­mu­late încă în cuvinte, îl dezarmam pe agresor înainte de declanşarea atacului şi nu e de mirare că cei ce credeau că mă pot surprinde erau dezamăgiţi. Explicaţia că viaţa mea de până atunci fusese o permanentă împotrivire nu servea la nimic, oamenii n-aveau nici timp, nici nevoie de justificări. De ce să cauţi, într-o lume atât de complicată, ce se află dincolo de aparenţe, de ce să descifrezi cau­zele nonconformismului, când poţi să rezolvi simplu, prin adjec­tive-epitete lipsite de obligaţii şi răspundere: ciudat, imprevizibil, de evitat.

Ca student la medicină, am fost coleg incomod, obositor, greu de rânduit în categorii obişnuite. Timid în relaţiile curente, deveneam repede impulsiv când mă consideram nedreptăţit şi, aşa cum se ştie, nedreptatea face parte din comportamentul obişnuit al oamenilor, în condiţiile concrete ale competitivităţii. Gena sensi­bilităţii excesive şi a revoltei, moştenită de la numeroasele generaţii de strămoşi, ţărani orgolioşi, haiduci, panduri şi preoţi nemulţumiţi de puterea harului, aşa cum se poate afla din Memorie uitată, conti­nua să-şi semnaleze prezenţa, intrând de multe ori în dezacord cu normele noului anturaj şi ale vieţii sociale. Toate aceste consi­de­raţii fac parte din aşa-zisa judecată de pe urmă a românului. Portretul din oglindă este marcat de suferinţa nedreptăţitului, a cerşetorului de iubire rămas cu mâna goală. N-aveam dreptate, mica noastră comunitate, adunată de întâmplare, era ordonată de reguli psiho­sociale particulare. În primul rând, era formată din indivizi aflaţi într-o secvenţă ridicată a IQ-ului, veleitari singuratici, interesaţi să se realizeze, să se confrunte, să se compare, să se poziţioneze cât mai aproape de locul unde se dau recompensele. Trecuse vremea romantismului generos, a sensibilităţilor exagerate, nepotrivite pentru pragmatismul nemilos al materialismului. Suferinţa, reală sau închipuită, se prezenta ca cel mai potrivit context al experi­mentării cinismului. Prevăd reacţia spontană a cititorului, deranjat de pesimismul retrospectiv, de ce să evoci necazuri trăite, când adevărata natură a omului o reprezintă iubirea, mărinimia şi tole­ranţa? Ce bine ar fi să fie aşa!

Aş fi putut să introduc în portret scene de indiferenţă osten­tativă, interpretate mai bine sau mai puţin bine de Geta D., de Magda T., de Fane I., n-aş fi reuşit să ilustrez sărăcia afectivă, o pedeapsă niciodată înţeleasă de cei condamnaţi de ursite. Şi de ce să desenez defectele altora, să întemeiez acuzaţii de subiectivism şi revanşă? Rămân în faţa oglinzii şi încerc să desluşesc noi tuşe de creion şi culoare ale studentului ciudat din grupa 32.

Complexul fiului de ţăran, învăţat de părinţi să evite folosirea pronumelui personal singular tu, să se adreseze cu dumneavoastră, propunea de la început o invitaţie la supraevaluare a partenerului, urmată, fatal, de o poziţie defensivă, semn de slăbiciune. Încer­carea de a introduce mai multă ordine şi claritate în gânduri şi în discurs, rău susţinută de bâlbâiala ereditară, îi irita şi îi obosea pe cei ce-şi bazau judecăţile pe bunul-simţ comun, pe inspiraţie spon­tană sau pe intuiţie.

Un portret sincer, nefalsificat, nu poate să treacă peste detalii mai puţin luminate, păstrate de memorie ca rătăciri stânjenitoare. Ne place sau nu ne place, oglinda necruţătoare rămâne fidelă atât trăsăturilor armonice, cât şi cicatricelor şi umbrelor. Acordarea de semnificaţii pentru frumos şi pentru urât o lăsăm pe seama privi­to­rului-cititor. Detaliile mai puţin plăcute ale autoportretului se referă la unele reacţii supradimensionate, nejustificate, la atribuirea unor intenţii rele acolo unde nu existau şi la implicarea în activităţi aşa-zise social-obşteşti, în realitate politice.

Însuşirea şi aplicarea doctrinei marxiste făceau parte din obli­gaţiile elementare ale „constructorilor societăţii socialiste”, se desfă­­şurau după programe concepute de organele centrale ale partidului şi erau supravegheate de activişti plătiţi special în acest scop. Se insista asupra faptului că nicio profesiune nu poate să fie exersată fără cunoaşterea învăţăturii marxist-leniniste, fără respec­tarea mora­lei proletare şi, mai ales, fără adeziunea la politica parti­dului concretizată prin activitatea în cadrul unor structuri politice. Se instituise şi o notă social-obştească, unde erau contabilizate origi­nea socială, calitatea de membru al unei formaţiuni politice, în speţă U.T.M. şi P.C.R., funcţiile îndeplinite în organele de condu­cere ale acestor formaţiuni şi aprecierea din partea colectivului a conduitei profesionale, morale şi a activităţii politice şi sociale. Înscrierea la concursuri era condiţionată de completarea unui for­mular, întocmit în aşa fel încât să răspundă la toate aceste aspecte. Activitatea ştiinţifică avea o pondere redusă, iar notele obţinute la examene nu erau luate în consideraţie.

Dacă în primii ani studenţii nu acordau prea mare atenţie func­ţiilor politice, pe măsură ce se apropiau de concursurile ce asigu­rau promovarea, începeau frământările şi, cu ocazia alegerilor, se organizau grupuri de susţinere şi mai ales de demascare, o modalitate de aplicare a principiului stalinist după care critica şi autocritica sunt motoarele ce duc înainte societatea. Din poziţia mea, de naiv şi neiniţiat, am asistat la spectacole ce nu aveau nicio legătură cu mult lăudata morală proletară. Bine intenţionat, n-am rezistat tentaţiei, am luat de câteva ori cuvântul la şedinţe, convins că apăram principiile marxiste. Curajul şi combativitatea, aşa se numea participarea la discuţii, au fost reperate de activiştii plătiţi să urmărească şi să recruteze cadre şi m-am trezit printre cei propuşi pentru a fi aleşi în organele de conducere ale U.T.M. Trebuie să recunosc, acum, că m-am simţit valorizat şi că orgoliul, rănit de grupul bucureştencelor agresive, a primit un liniştitor balsam. Dacă unii colegi, de grupă şi de an, au căutat şi au găsit explicaţii, principiul marxist al cauzalităţii le intrase în sânge, atribuindu-mi intenţii ascunse, îi voi dezamăgi: n-am fost nici carierist, nici informator. Cei în rândul cărora intrasem, mai bine informaţi, s-au interesat pe cine am acolo sus, ei ştiind că recrutările de „cadre” sunt controlate şi ordonate de organele superioare. N-am putut să le satisfac curiozitatea, pentru că nici eu nu ştiam cine m-a reperat şi propus. Toate suspiciunile s-au rezolvat la alegerile următoare, când n-am mai fost propus.

Politica de cadre schiţată mai sus a fost confirmată la ter­mi­narea facultăţii, când mulţi dintre foştii activişti, membri în comi­tetele U.T.M. ale facultăţilor şi Institutului de Medicină, au ajuns cadre universitare. Recrutarea s-a făcut fără să se organizeze concurs anunţat, accesibil tuturor absolvenţilor. Se scotea câte un post la o catedră pentru un candidat deja „selecţionat” dintre activişti.

Destul de târziu am înţeles şi eu ce mi-ar fi trebuit ca să intru în tagma aleşilor: oportunismul, o relaţie şi o legătură cu Securi­tatea. N-am regretat, viaţa activiştilor de profesie nu era uşoară, lupta pentru putere devenea câteodată nemiloasă, am văzut căderi spectaculoase şi sacrificări pline de cinism. Colaboratorii Securităţii îşi pierdeau libertatea de gândire şi de acţiune, erau obligaţi să acţio­neze după un program deja stabilit, erau piese de schimb într‑un mecanism numit, sfidătoare ironie, dictatura proletariatului şi, nu în ultimul rând, erau obligaţi să devină informatori, deci delatori.

În timpul celor şase ani de studenţie, a avut loc prima încer­care de eliberare de sub jugul comunist al sovieticilor, revolta din Ungaria, înăbuşită brutal de Armata Roşie. Mulţi au sperat că mişca­rea va fi sprijinită de lumea liberă, mai ales de americani. Per­sonal, am trăit momentul cu teamă şi incertitudine, făceam parte dintre cei neinformaţi, nu ascultam Radio Europa liberă, n-aveam radio, bănuiam că suntem supravegheaţi şi i-am evitat pe cei ce, pradă entuziasmului, se lansau în previziuni optimiste. Cred că am procedat bine, după ce spiritele s-au liniştit a urmat celebra adu­nare a studenţilor de la Sala Floreasca, unde revolta ungurilor a fost prezentată ca o contrarevoluţie, iar cei ce şi-au dezlegat limba au fost pedepsiţi cu severitate. Dintre sacrificaţi mi-l amintesc pe colegul de cămin, un vlăjgan de pe la Piteşti, poreclit Radu Foame, tip predestinat pentru revoltă, radia de fericire că vom scăpa de ruşi. Nu numai că n-am scăpat, dar oprimarea a îmbrăcat forme brutale, au urmat excluderi, exmatriculări şi chiar dispariţii, printre cei ce n-au mai fost văzuţi aflându-se şi Radu Foame.

Acum, după multe zeci de ani, îmi dau seama că nu eram făcut pentru politică şi că am fost protejat de Îngerul meu păzitor, cel ce-mi cunoştea gândurile şi sentimentele.

Din oglinda virtuală mă priveşte chipul palid, cu ochii trişti, încercănaţi ai medicinistului sărac, înfometat, neiubit, naiv. Îmi spune că aş putea să-mi reproşez multe păcate, îl asigur că ştiu şi că n-am curajul să le încredinţez hârtiei, dar că le voi spune la prima întâlnire cu preotul confesor.

Închid galeria de portrete ale colegilor de grupă şi de an de la Facultatea de Medicină Generală din Bucureşti. În oglinda neier­tătoare defilează o armată de amintiri, mi-e greu să aleg, toate sunt ale mele şi îmi sunt dragi, le cer iertare celor ce vor fi sacrificate.

 

Primele întâlniri cu spitalul

În primii ani de medicină n-am ajuns la spitale decât pentru consultaţii medicale, majoritatea la Spitalul Studenţesc. Când am intrat pentru prima dată într-un spital, ducându-l de mână pe neica Jean, soţul de vreo şaizeci de ani al verişoarei Leana, m-am abţinut cu greu să nu fac semnul crucii, gest automat la intrarea într-un loc sfânt. Îmi ceruse neica Jean să-l duc la cel mai bun doctor din Bucureşti, pentru mine cel mai bun fiind rectorul Institutului de Medicină, marele profesor Nicolae Gh. Lupu. Mi-am luat inima în dinţi şi l-am dus la Spitalul Colentina, la Clinica de Medicină Internă. M-am prezentat la secretară, am spus cine sunt şi ce vreau. Am fost invitat imediat în cabinetul profesorului, am intrat ducându-l de mână pe neica Jean, ni s-au oferit două scaune luxoase, de piele, ne-am jenat să ne aşezăm, să nu le murdărim. Profesorul, un bătrân distins, cu chelie, a zâmbit, cred că i-a plăcut şi ne-a spus:

— Staţi pe scaune.

După ce ne-am aşezat, profesorul m-a întrebat:

— Zici că eşti student în anul I. De unde vii şi de ce vrei să te faci doctor?

La a doua întrebare m-am cam bâlbâit, am zis ceva despre testa­mentul lui Pavlov, l-am văzut cum se încruntă, am lăsat-o baltă, i-am spus că i-am promis unei fete, când eram în clasa a IX‑a, că mă fac doctor uman, a fost clar că asta i-a plăcut, m-a întrebat cu cine fac anatomia şi fiziologia, i-am spus, nu cred că îl interesa cu adevărat, pentru să s-a întors către bolnav şi l-a întrebat ce îl doare. Neica Jean o cam încurca, mi s-a părut că încearcă să inventeze dureri şi suferinţe, mi-a fost ruşine, am încercat să-l ajut, n-a mai fost nevoie, pentru că profesorul a chemat-o pe secretară şi i-a spus să ne ducă la doctorul Runcanu. Acolo au continuat între­bările, multe şi complicate, după care domnul doctor l-a dez­brăcat pe bolnav, l-a întors pe toate părţile şi i-a spus că nu-i găseşte nicio boală, dar, pentru că vine de la profesor, îl internează pentru investigaţii şi analize.

— Vezi, am nevoie de analize, sunt bolnav, da’ ăsta nu-mi ghiceşte boala, a tras concluzia neica Jean.

L-a internat, l-a ţinut o săptămână, după care i-a dat un bilet de ieşire cu diagnosticul „Clinic sănătos”.

— Ţi-am spus eu, am o boală rară, îi spune clinică, nici ei nu ştiu cum s-o trateze, că nu mi-au dat nimic. Şi să ştii că la spitalul ăsta sunt numai hoţi, mi-au luat sânge şi pişat şi l-au dus la closet, m-am dus eu după soră, pe furiş, şi am văzut cum a aruncat sângele şi pişatu’.

Am încercat să-i spun că nu se poate, că profesorul Lupu e academician, a dat din cap şi a spus că o fi ce zic eu, dar degeaba e, că nu ştie nimic şi că acolo toţi sunt nişte hoţi.

M-a pus în încurcătură, vorbea convingător, era sigur de ce spunea şi nu lăsa loc pentru discuţie contradictorie. Deşi îmi venea greu să-l cred, am fost nevoit să las loc şi pentru punctul lui de vedere. Ar fi fost o decepţie să fie adevărat; nu era, decepţiile au venit mai târziu şi au fost mai mari. În Gara de Nord, neica Jean nu s-a lăsat până când nu m-a mai umilit o dată, mi-a zis că a dat banii degeaba la tren. Când am ajuns şi eu la Cremănari, am aflat de la tata că Jean spune la toată lumea că pierd timpul la Bucureşti, că n-am ce învăţa de la ăia, că nu ştiu nimic. Eram amărât, nu înţelegeam de ce este supărat neica Jean, noroc cu tata, el m-a scos din încurcătură:

— Lasă-l, mă, p-ăsta, îl ştie toată lumea că e cârcotaş, zice aşa că n-a vrut să plătească p-acolo, când a venit la mine să te rog să-l duci la Bucureşti a zis că dă oricât, numai să-l duci, după ce şi-a văzut sacii în căruţă a uitat că l-ai ajutat să-i ridici, că se răsturnase căruţa. Lasă-l în plata Domnului, îl văz că munceşte, asta înseamnă că au avut doctorii tăi dreptate, n-are nimic, nu e bolnav. Nu m-aş mira să aud că a venit la Bucureşti ca să vadă cu ochii lui că ai intrat la facultate. Au mai fost unii p-aici care au spus că ai minţit. Oamenii proşti sunt şi răi, tată.

Neica Jean a mai trăit şaisprezece ani, n-a mai avut nevoie de doctor, a murit de bătrâneţe, ca toată lumea. Odată, când am tre­cut pe la poarta lui, m-a chemat să-mi dea un borcan de miere pentru că l-am dus la Bucureşti. I-am spus că n-am nevoie, că are şi tata miere, nu m-a lăsat până nu mi-a băgat în buzunar un bor­cănaş de iaurt, cu miere zaharisită. Tata m-a certat că l-am luat şi i l-a dat lui Oane Joiţa, un amărât care umbla prin sat fără rost şi n‑avea ce să mănânce.

Prima întâlnire cu spitalul, văzut de mine ca loc unde se ofi­ciază miracole, a fost şi un prim avertisment că relaţia dintre medic şi bolnav nu este lipsită de surprize şi câteodată de riscuri, ca de altfel toate relaţiile interumane. Ca o compensaţie a disconfortului rămas de la prima vizită la un spital, în oglinda retrospectivă a memoriei îmi apare amintirea celei de a doua întâlniri cu un alt spital din Bucureşti. Eram în anul II, aveam examen la biochimie cu profesorul Simion Oieriu, despre care circulau glume răută­cioa­se. Se spunea, printre altele, că îşi luase numele de Oieriu pentru că suna bine româneşte, că a obţinut postul de profesor universitar ca o recompensă pentru servicii aduse la semnarea armistiţiului dintre România şi Uniunea Sovietică, în 1944, şi că din cauza lui ar fi murit reputatul profesor Vintilă Ciocâlteu, când a auzit că i s-a desfiinţat catedra. Drept este că Oieriu venea cu formulele chimice scrise pe fişe, de acasă, le copia pe tablă şi nu adăuga prea multe amănunte. Cursurile erau însă destul de clare şi precise.

Eram bolnav, aveam febră şi frisoane, m-am prezentat la exa­men pentru că învăţasem şi nu voiam să pierd bursa. Profesorul Oieriu a văzut cum îmi clănţăneau dinţii în gură, m-a lăsat să spun câteva fraze despre subiectul de pe bilet, şi-a dat seama că fac efor­turi de concentrare şi articulare a cuvintelor şi m-a întrebat ce e cu mine. I-am spus că nu mă simt bine, a pus mâna pe fruntea mea şi l-am văzut cum se îngrijorează:

— Mă, băiatule, tu arzi, nu glumă, ai febră mare, de ce ai venit la examen?

— Ca să nu pierd bursa, am reuşit să spun.

— Las-o încolo de bursă, văd că ai note bune, uite, îţi dau foarte bine, se vede că ai învăţat. Mi-a cerut carnetul şi mi-a scris nota la biochimie „Foarte bine”. A chemat un laborant, i-a dat bani, i-a spus să ia un taxi şi să mă ducă la Spitalul de Urgenţă, la profesorul Iagnov, internistu’, nu anatomistu’, a insistat. Mi-a dat şi un bilet către profesor, îl ruga să mă consulte şi să-mi dea trata­ment. A fost prima dată când am mers cu taxiul, am ajuns repede, biletul domnului profesor Oieriu a făcut minuni, am fost primit ime­diat în cabinetul profesorului Iagnov, unde am fost consultat. Diagnosticul a fost de infecţie acută a căilor respiratorii, denutriţie şi anemie. A vrut să mă reţină la spital, însă l-am rugat să nu mă interneze, că nu voiam să lipsesc de la cursuri, mi-era teamă să nu pierd bursa. M-a privit insistent, am priceput că era surprins şi i-a plăcut cum gândesc, a chemat-o pe sora-şefă şi i-a spus să-mi dea medicamente de la farmacia spitalului. Târâş-grăpiş, am dus boala pe picioare şi n-am lipsit de la facultate.

Acum, după ce am povestit primele întâlniri cu spitalul, nu-mi pot reprima un gând pieziş: lumea din care veneam, lumea lui neica Jean, cu toate că o iubeam şi o încălzeam cu dragoste la piep­tul meu, nu era mai bună decât cea în care intrasem. Să fi fost numai sărăcia de vină?

N-am putut să trec peste cele relatate mai sus, pentru că au rămas înscrise în memorie ca pagini de istorie, primele dintr-o lungă aventură. Faptul că s-au petrecut într-o perioadă în care acti­vitatea de viitor medic consta în disecţii pe cadavre şi în amestecul de reactivi în eprubete îşi are, desigur, însemnătatea lui.

 

 

Partea a patra

 

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Email
Pinterest