Memorie incomodă

 

          Motto :  “Nimeni nu este mai rob decât cel ce crede

                           că este liber”      Johann Wolfgang Goethe

 

                         ”Puterea libertăţii nu este reală decât după              

                         ce încetează munca forţată de nevoi şi                         

                         trebuinţe”                 Karl Marx

                                                          .

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                         I.   PREDOSLOVIE

 

      N-am fost un sfânt, am fost un om, obligat prin datina creștină să încep rugăciunea cu vorbele : sunt un păcătos Doamne și Te rog să mă ierţi, dacă păcatele mele mai pot fi iertate. Am greșit cu fapta, cu vorba și cu gândul, pentru fapte și vorbe am primit pedepse de la semeni, pentru gânduri le aștept încă. In  Memorie incomodă încerc să scap de unele păcate prin mărturisire scrisă, n-am avut curajul să le încredinţez unui confesor, altul decât propriul meu cuget. Titlul este potrivit celui ce nu mai poate întrista decât prin amintiri, notate în caiete de lectură și însemnări, devenite instrumente bibliografice. Poate că un titlu mai provocator, cum ar fi fost de exemplu Memorie postumă, ar fi reţinut mai bine atenţia puţinilor cititori rămași fideli librăriilor, n-am avut în vedere seducţia  prin provocare, am optat pentru echivocul imprecis și neangajant al incomodului. Cartea este o selecţie din numeroasele pagini scrise într-o viaţă de pătimaș utilizator al instrumentelor grafice.

Vor fi prezentate  scene, portrete și reflexii restituite de o memorie dezordonată, obligată să depoziteze cugetări incomode și deși nu mi-am propus răzbunări s-ar putea să fi scăpat, pe ici pe colo, mici răfuieli, fără să mă depărtez prea mult de adevăr.

 

           Incredinţez Memoriei incomode amintirile păstrate în  gânduri  de un truditor într-o lume bună şi rea, mai mult rea, plecat după informaţii neconfirmate, într-o altă lume despre care nu ştia nimic. Nu sunteţi obligaţi să le acordaţi atenţie, dar dacă o veţi face, aveţi  libertatea să judecaţi, fără să uitaţi că judecăţile sunt de multe ori părtinitoare, câteodată false. Cu îngăduinţa dumneavoastră vom evoca, păstrând distanţa cu modestie, un caz de judecată falsă, dezonorantă pentru cel ce a rostit-o, profesorul universitar al lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel, renumitul filozof de mai târziu. Profesorul, al cărui nume Istoria l-a uitat, n-a înţeles nimic din scrierea elevului său şi a spus, despre el că este un retardat mintal, un imbecil.

Sperăm să-i fie respectată memorialistului neputinţa de a se apăra, interpretările tendenţioase se vor face pe răspunderea comentatorului, pentru greşeli ne asumăm consecinţele, pentru eventuale nemulţumiri se pot accepta reproşuri, dar nu se cer scuze. Am evitat, cât am putut, nume de oameni cunoscuţi pe deplin conștienţi că posibile asemănari cu personaje reale ar conferi mai multă credibilitate, dar lăsăm  cititorilor libertatea de asociere. Dacă vor fi şi cititori îngăduitori şi înţelegători îi asigurăm că, de acolo unde se va afla duhul autorului, le va trimite mesaj de recunoștiinţă, suntem convinşi că îl vor primi.

 

Istoria păstrează amintirea celor ce au marcat viaţa cu fapte, mai ales a celor ce au avut curajul să ducă faptele până la limita sacrificiului, dovedind că limita între Bunie şi Ne-bunie nu poate fi determinată cu precizie. Convingerea noastră este că miliardele de oameni trăitori vreodată pe  pământ au avut sensuri şi înţelesuri, multe nereţinute de istorie, dar păstrate în memoria nescrisă a mineralului. Au fost uitaţi oameni merituoși, Istoria, o culegere de poveşti scrise, ignoră tragediile simple, nespectaculoase dar semnificative, preferă aventurile unor exaltaţi ajunşi din întâmplare pe scaune aurite. Mai rău, păstrează nume ce ar trebui să fie şterse definitiv, vă lăsăm libertate să le propuneţi, sunt multe, aveţi de unde să alegeţi.

 

   Mecanismele memoriei se lasă greu descifrate, oamenii de ştiinţă şi filozofii le-au căutat în particula elementară a existenţei, botezată cu numele quarc, naş de botez fiind, se pare, scriitorul James Joyce, absent de la festivitate.  Nu se ştie de ce unii oameni sunt dăruiţi cu o supermemorie, în vreme ce alţii uită cu dezinvoltură întâmplări importante, mai ales facerile de bine. S-a dovedit că în afara unor motivaţii subiective, pentru uitare există şi explicaţii anatomice și fiziologice. O celulă din nucleul caudat, dizgraţios nume, aflat la baza encefalului, poate păstra informaţiile pentru o durată scurtă, apoi le rătăceşte, le pierde, memoria de lungă durată are nevoie de ajutorul unor altor celule, aflate însă la depărtare, în lobul temporal. Faptul că cele două formaţiuni cerebrale nu sunt vecine, complică înţelegerea mecanismului. Nu se ştie de ce numai la unii oameni se stabileşte colaborarea, şi de ce elefanţii au o memorie uimitoare, cunoscută din sintagma valorizantă, memorie de elefant. Am citit, sau am auzit, nu mai ştiu unde, că cei cu memorie scurtă sunt pedepsiţi să scrie. Legăturile dintre idei le las pe seama cititorului.

 

O carte este o construcţie zidită din cuvinte, scriitorul, arhitect şi zidar singuratic, îşi evaluează puterile, face proiectul, cumpără materiale, pune temelia, aşează cu migală cărămidă peste cărămidă, până la învelișul expus ochilor și vecin cu cerul. Bătrânii spuneau că cei ce n-au zidit o casă au trăit degeaba, n-au lăsat nimic în urma lor, pomenirea li se va termina odată cu ultimul parastas. Dacă acceptăm comparaţia între casă și carte dăm o şansă în plus amintirii, păstrată de memoria cărţii.

Strădania scriitorului-zidar va fi răsplătită numai dacă va izbuti să-i fie recunoscută dovadă că n-a trăit în zadar, fără să pierdem din vedere şi adevărul că scrisul este pedeapsă.

Amintirile sunt realităţi bine conturate, ele se păstrează în structurile informţiei, energiei şi materiei, cele trei forme ale existenţei dezvăluite până acum. Amintirile se supun legii universale a dăinuirii, nmic nu se pierde, totul se transformă, ele  nu mor, devin izvoare din care se nasc râuri și fluvii.

 

Nevoit să strâng obiectele de meseriaș, folositor la nevoie, când un bastard al berzei cu stârcul, ajuns stăpân peste baltă, m-a alungat, am crezut  că mi-am câştgat libertatea, că nu voi fi obligat să trudesc pentru nevoi şi trebuinţe, aşa cum învăţasem dela Marx.Amcunoscut atunci drama libertăţii : nemaiştiind ce  se poate face cu zilele rămase, le-am ocupat cu aduceri aminte.

Aflat la poarta de ieşire, către finalul apoteotic sau apocaliptic, la fel de cutremurătoare, am chemat duhurile să-mi deschidă lacătul înţelegerii către marele mister al trecerii prin purgatoriului de pe pământ. Stagiritul, patronul logicii  şi al metafizicii, inevitabilul  duh al judecăţilor, mi-a luminat calea când a prezis că începutul este prima jumătate a întregului, fără să-mi spună dacă jumătatea împarte întregul în părţi egale. E nevoie de îndrăzneală să cauţi temeiuri, într-o lume  despre care se spune că nu poate fi cunoscută, dar, ca om liber, nu poţi să reziști imboldului de a înţelege de ce ai fost trimis, ce ai aflat şi ce ţi-a rămas nepătruns.  

 

S-a spus şi s-a scris foarte mult despre sfârşit, al omului, al pământului, al universului chiar, numit Big Crunch, interesul pentru ultima bornă de la capătul drumului, s-a măsoart cu efortul sisific de a pune mâna pe infinit. Savanţii, preoţii sacerdoţi instruiţi în căutarea adevărului  descurajează, spun că timpul este spaţiu potenţial, iar spaţiul este timpul în dinamică, că materia este energie concentrată, că infinitul se află la mijloc, (la jumătate ?) că atunci când crezi că ai găsit, vezi că ceea ce căutai nu mai există deja. Mai multă speranţă găsim în legile antice ale Kybalionului unde se spune  că suntem bucăţi mici, morfene ! de Dumnezeu şi că toate celelalte bucăţi ale universului sunt informate despre existenţa noastră. Acceptând ceea ce se spune, cutezăm  să întemeiem un raţionament optimist : ca părţi ale unui întreg, începutul şi sfârşitul sunt contingente, e greu de spus când suntem în Paradis şi când în Infern, cele două Impărăţii sunt împreună şi în acelaşi timp, ar fi trist să fie altfel, într-o lume unde eroii se nasc prin dispariţie, prin trecerea dintr-un sfârşit într-un nou început. Se atribuie lui Heraclit din Efes, marele dialectician al antichităţii, cel ce spunea că principiul fundamental a tot ce există este focul, afirmaţia că războiul este mama tuturor întâmplărilor de pe pământ, locul unde se întâlneşte sfârşitul cu începutul, un adevăr întâlnit în orice carte de istorie S-a mai spus şi că sfârşitul laudă începutul, confirmând filiaţia dintre cele două momente.

In ce priveşte adevărul, obiect fragil, categorie, după Arisotel Stagiritul, dialecticienii, diplomaţii, politicienii, au adus probe că afirmarea nu este criteriu de adevăr, că s-au afirmat adevăruri false, că Porunca dată lui Moise pe munte : ’’Să nu minţi !’’ poate fi  păguboasă, că cei mai veneraţi sfinţi, Petru şi Pavel, au fost nevoiţi să mintă ca să-şi salveze viaţa. S-ar putea găsi ușor o circumstanţă atenuantă în formularea destul de imprecisă a Poruncii : n-a fost  o interdicţie absolută, n-a fost adăugată precizarea : ’’să nu minţi’’  niciodată. Limita fragilă dintre adevăr şi variantele afirmate este bine exprimată în sintagma jovială : “adevărul se spune glumind”

 

Ca şi altă dată grădinarii literaturii, specializaţi pe sortimente şi varietăţi, vor contesta. Le vom răspunde ca şi atunci : ne-am propus cultivarea de cuvinte într-o grădină literară, nu le vom rândui în răzoare după genuri, varietăţi şi tipuri : memorialistică, mistică, eseistică, descriptivistică psihosociologistică, istoricistică, anticipatistică, Chick-lit-istică şi alte istice, inventate, înmulţite ca ciupercile după ploaie, comestibile sau otrăvitoare.

Cu îndrăzneală orgolioasă vom sfida pe boteazătorii de genuri şi speţe literare şi ordonatorii de norme. Opţiunea  pentru sortimentul roman, impune precizarea că nu vor fi respectate canoanele. De ce roman ? Pentru că a apărut în Evul Mediu cu înţelesul de povestire accesibilă vorbitorilor de limbă romană populară, vulgară, cea vorbită în Italia. Pentru aceşti vorbitori şi cititori au fost scrise Alexandria, Divina Comedie, Decameronul, acceptate ca primele romane, deşi nu respectau cu stricteţe rânduiala de mai târziu : structura ascendentă, personaje pregătite pentru un eveniment, intriga, punctul culminant şi deznodământul final.

Nu suntem singurii insurgenti, noţiunea de roman a fost hărţuită, contestată şi modificată, pe măsură ce literatura a devenit un bun de consum. Franz Kafka a renunţat la caracterizarea personajelor, James  Joyce şi Marcel Proust au introdus analiza psihologică şi viziunea lor originală asupra timpului, dilatatla Joyce, ciclicla Proust, s-a renunţat la coerenţa acţiunii, ceea ce l-a făcut pe Ricardon să spună că romanul nu mai este scrierea unei aventuri, ci aventura unei scrieri. Promotorii Noului roman, dela Robbe Grilletla Pynchonau resuscitat descrierea stufoasă, cu amănunte ispititoare, cu fraze lungi cât pagina.

Noţiunea de roman-povestire poate fi extinsă la toate formele de existenţă : informaţie, energie, materie, toate au povestea lor şi pot fi puse într-un roman. Povestea gândului, formă de existenţă aflată la limita dintre informaţie şi energie, poate fi la fel de interesantă ca toate istoriile cu războaie şi confruntări. Ar fi pasionant să ştim cum se întâlnesc şi se combină quarcii, particule elemenentare înzestrate cu simţuri, sentimente, simpatie, antipatie empatie, însuşiri necesare armoniei, cromatice, muzicale, psihice şi legilor habitatului, ar fi interesant să ştim cum au reuşit moleculele  ADN-ului să se combine pentru a realiza forma helicoidală a antenelor receptoare. Dar să fim serioşi, nu orice insurgent este Marat sau Robespiere, ne mulţumim cu statutul bravului Gavroche.

Un prim păcat literar, pe care îl mărturisim pios, este acela că de teama răzbunătorilor postumi am evitat să evocăm personalităţi uşor de identificat, am abuzat de nume abstracte, mai puţin precizate, nepericuloase. De multe ori am renunţat la nume, lăsând faptele să le reprezinte. Dacă vor fi şi cititori circumspecţi, bănuitori, dispuşi la identificarea unor eroi reali, nu vom protesta, dar  îi rugăm să nu divulge nimic din ce au înţeles. De altfel, pentru a deruta eventualii hăituitori, n-am dat personajului principal o identitate civilă, l-am numit cu  o poreclă a meseriei.

Pentru a nu lăsa loc de confuzii vom întocmi o fişă de personalitate, capabilă să-şi asume responsabilitatea faţă de autoritatea întemeietoare.

S-a născut profan, neştiutor, spurcat, cum se spunea în limbaj local, a fost creştinat fără să fie întrebat, n-a protestat împotriva botezului, deşi era nemulţumit de temperatura scăzută a apei, n-a primit la naştere o moştenire culturală, tot ce a ştiut a învăţat singur, prin imitaţie şi prin dispoziţia înăscută a creerului de a imagina o putere separată de corp, capabilă să inventeze, să creeze, să judece, să răsplătească şi să pedepsească. Mintea, dar primit de la această putere, nu se putea dispensa de justificarea efectului printr-o cauză, a înţeles că este condiţionat să fie credincios. In prima parte a vieţii nu s-a străduit să afle tainele, ascunzişurile, acestei condiţionări, s-a lăsat dus de rostogolirea timpului, a acumulat greşeli şi păcate, vremea Judecăţii nu se întrevedea, s-a amăgit cu ideea că este liber, că dimensiunile morale sunt facultative, de multe ori a uitat că datorează totul  puterii nevăzute, aparent absentă în ecuaţia cauză-efect.

Confruntarea dintre creaţionişti şi evoluţionişti, acerbă în timpul trecerii lui prin lume, nu l-a descumpănit, a reţinut aspectul limitativ din titlul celebrei cărţi a lui Darwin, Originea speciilor,  nu a vieţii ! , a luat de la Dawkins (duşmanul lui Dumnezeu !!) axiomele supravieţuirii prin obedienţă şi credinţă şi i-a înapoiat gena egoismului, dimensiunile culturale ale genelor, spălarea ideilor ca rufele murdare, concepte numite de filzof meme şi alte erezii anticreaţioniste. A întârziat mult timp asupra unor versete din Vechiul Testament, excesiv de beligerante, s-a întrebat dacă interpreţii Cuvântului fondator au înţeles corect Mesajul Divin, a acordat licenţa cuvenită limitei omeneşti, dar n-a pus la îndoială existenţa Lui Dumnezeu.

Se spune şi se crede că păcatele sunt pedepsite prin suferinţe ale mentalului şi că patologia psihică, ştiinţa despre cauzele şi mecanismul bolilor spirituale, turburări de afectivitate, sminteală, poate fi extinsă la tot Universul : pot fi stresate galaxiile, planetele, sateliţii, munţii şi adâncul oceanelor, plantele, animalele, oamenii, tot ce există. N-a crezut că Divinitatea a lăsat moştenitorilor spre ispăşire păcatele înaintaşilor, ne facem singuri necazurile, inventăm obstacole şi capcane, apoi imaginăm scenarii de evitare sau salvare. Pentru păcatele noastre suntem noi înșine vinovati şi dacă nu obţinem iertare prin taina mărturisirii, ne rămâne şansa lui Origene, reîncarnarea.

 

 

I.  CHEMAREA INTRU  SFÂRŞIT

 

Intr-o noapte am primit poruncă de chemarela Dumnezeu.N-amzăbovit, porunca e poruncă, am plecat cu viteza neîngrădită a gândului, pe drumul Cerului nu sunt limitări de viteză, am ajunsla  Poarta Paradisului, un bătrân cu barba albă, Sfântul Petru ?, mă aştepta, mi-a arătat un Altar în faţa căruia am îngenunchiat, am primit şi o lumânare. In Altar l-am văzut pe Duhul Sfânt, cu chip ce semăna cu cel ce mă privea când mă uitam în oglindă.

A fost o întrevedere scurtă, o lumină orbitoare mi-a însufleţit înţelegerea, ca să-l confirme pe Sfântul Apostol Pavel :  ”aceste lucruri sunt osândite de lumină când sunt scoase la iveală ; pentru că ceea ce scoate la iveală este lumina” (Efeseni, 5, 13). Mi s-a învederat că în curând mă voi întoarce din călătoria de pe pământ, eram îndemnat să nu las păcate nerecunoscute, neiertate, să le încredinţez unui confesor nepărtinitor priceput la suflete şi aflat  departe de locul unde au fost săvârşite. Am fost avertizat că nu voi găsi uşor un confesor dăruit cu harul  să ierte păcate  greu de înţeles de cei încremeniţi în litera Scripturii.

Pentru o comunicare atât de importantă ar fi trebuit să cunosc imbajul  dîn Impărăţia Duhurilor, eu nu vorbeam decât mărginita mea limbă, a fost uluitoare surpriza că a priceput ce mi s-a spus, fără cuvinte.

Paradisul este Certitudine zidită de Cuvântul Creator, unde cugetările şi judecăţile sunt inutile, unde Rugăciunea este singura Cale şi unde eşti primit când sufletul este neliniştit şi frământat. Cerusem în rugăciunile mele o audienţă, nu ştiam dacă aşa se spune în Paradis, am folosit cuvântul cunoscut, mă frământau întrebările, mă rătăcisem printre concepte, nu le mai desluşeam tâlcul, doream să împlinesc poruncile, dar  puterile mele omeneşti, supuse vremelniciei, nu reuşeau să deprindă limbajul faptelor, să înţeleagă  mesajulul dăruit lucrului creiat după proiect.

Chemareala Dumnezeua fost, o reprezentare în imagini a a concepţiei biblice, n-aveam speranţe să-L văd pe Cel Ce Este, dar speram să aflu răspunsuri la întrebări, nu le-a aflat, în Paradis nu se vorbeşte  limbaj omenesc, cu forma logică de dialog – întrebare – răspuns,  mi s-a dăruit, însă, o lumânare, cu lumină pe măsura vederii mele şi poruncă să caut singur răspunsuri la întrebări şi drumul de întoarcere. Am plecat bâjbâind, lumina din Paradis orbea, lumânarea primită nu mi-a fost de folos decât după ce am ajuns în patul meu.

Am apucat imediat să caut, am luminat ungherele întunecoase, am scotocit aducerile aminte, am răvăsit bibliotecile, n-am găsit răspunsuri, am vrut  să dezbat, cu cine ?, să lămures întrebările fără un răspuns cert, să văd greşelile, am plecat după confesorul cel depărtat,  neinteresat  de mărturii mincinoase, de bârfa şi ocara  pizmuitorilor şi informatorilor, l-a căutat în Biserici, în Mânăstiri, în schiturile cu sihaştri, în adunările de oameni, în ascunzişurile munţilor, în instanţele dreptăţii,  în temniţe, a scotocit foişoarele tinereţii unde lăsase iubirle furate, am căutat zânele iubitoare de dragoste, altădată vneau la chemarea privirii, nu le-am mai găsit, am intrat în bolgiile Infernului pământean, erau goale, duhurile păcătoase nu suportaseră hidoşenia şi dezordinea vinovăţiei, se strecuraseră pe sub praguri în căutare de locuri unde ticăloşia mârşavă poate să-şi satisfacă plăcerea de a macula şi contamina.

N-am găsit decât sărmanele mele amintiri, acoperite de bălăriile abandonului, cât despre confesorul cu har şi competenţă, nu mai credeam că există.  Descurajat m-am întors la propriul lui Cuget, uitat în închisoarea sufletului, l-a găsit, ghemuit într-un colţ, înspăimântat, nu mă mai aştepta, era convins că m-am rătăcit printre păcate și păcătoşi.

Am avut cu el o dispută aprigă, încrâncenată, avea avantajul că mă cunoştea foarte bine, nu uitase niciuna dintre faptele mele, rele sau bune. L-am întrebat când voi fi chemat să dau socoteală de rătăcirile trupului şi ale omului, răspunzător de vocaţia şi zestrea primite la fiinţare, am primit un răspuns derutant, mi-a spus că pot s-o fac oricând, chiar acum, de ce să aştept, nimeni nu ştie mai bine ca el, cugetul meu, când şi cum am păcătuit, nu avem nevoie de martori şi avocaţi.

-Bine, i-am zis, dar mai întâi va trebui să vină sfârşitul, moartea, nu voi putea fi judecat decât după ultimul păcat.

-Ce este moartea ? m-a întrebat ?

-Moartea este sfârşitul unei vieţi, despărţirea sufletului de trup, am îngăimat.

Cugetul a fost nemulţumit de uşurinţa răspunsului.

-Ce este  ”o viaţă” , de ce se desparte sufletul de corp, cine moare, sufletul, corpul sau amândouă ? Intre o viaţă şi moarte nu se păstrează legături, morţilor nu li se mai pot aplica legile viului, morţii nu mai pot fi nici iubiţi nici duşmăniţi, nu mai pot fi judecaţi şi pedepsiţi, nu ne mai este nici milă nici frică de morţi. Ai văzut oameni morţi ?, mai poate mortul să-şi recunoască păcatele ? De ce să aştepţi plecarea sufletului ca să dai socoteală de păcatele trupului ? Pentru suflet, moartea,  cuvânt inventat, nu există, durata vieţii unui om, o podoabă efemeră, este o salbă de clipe, iar clipa este o nălucire, o parte a timpului, o noţiune vidă, fără formă, fără conţinut. Spiritul etern, nu putea fi conceput ca o sumă de clipe  trecătoare, ca un spectacol cu decor şi actori. Darul  primit a fost libertatea, dreptul de alegere, ceea ce numeşti moarte este libertatea spiritului de trecere prin diferite forme ale materiei.

Am ascultat uimit discursul Cugetului, surprinzător, logic, limpede. A continuat :

-Cum poate sufletul, despărţit de trup, să se cureţe de  păcate,  de ce să aştepţi neviul trupului ca să te uşurezi de rătăcirile lui ? Trupul fără suflet nu are nevoie să fie iertat. Dacă vrei să te eliberezi de povara greşelilor trupeşti, te poţi judeca singur, o singură condiţie este obligatorie, să fii neîndurător cu propriile păcate, să le recunoşti şi să te pocăieşti. Voi fi, ca de obicei, alături de tine.

-Dacă îmi asum şi rolul de judecător cad în păcatul « nemăsuratului orgoliu » semnalat de Berdiaev.

-Aşa este, numai că dacă îl chemi în ajutor pe Berdiaev, nu uita că filozoful şi-a completat cugetarea acceptând neputinţa de a cunoaşte adevărul, în ciuda orgoliului  nemăsurat, compensator pentru “ fiinţa sa limitată” . Dacă eşti neîndurător cu propriile tale păcate, dacă le recunoşti şi te pocăieşti, ţi-ai făcut datoria de fiinţă imperfectă, de restul se ocupă Dumnezeu.

M-a lăsat un timp, să-i înţeleg spusele, apoi a continuat  :

-Dar să revenimla Moarte.  Cuvântulgrecesc Tanatos-Moartea nu are înţeles de neexistenţă sau inconştienţă, ci de separare a trupului de suflet, nu este un sfârşit în sens de capăt ultim de drum. Mai mult decât atât, sufletele rămân legate sau separate şi după despărţirea de trup prin sentimentele stabilite între ele. Despre suflete se ştiu puţine lucruri sigure, noţiunea este complexă şi greu abordabilă prin mijloace carteziene, în suflete se amestecă procese vitale, psihice, energetice, spirituale, aparent nemateriale, greu de sezisat, accesibile numai prin manifestarea lor în relaţia cu alte suflete. Printr-un efort al proceselor de cunoaştere se admite că sufletele,  formate din entităţi de energie vitală, respectă dualitatea  fiind structurate în două principii opuse : benefice şi malefice. Energiile distrugătoare reprezentate prin nuanţe de negru şi întuneric, sunt ura, frica, senzaţia de neputinţă, trufia, tristeţea, emoţiile puternice, simptome ale suferinţei şi bolilor psihice. Energiile benefice, exprimate prin tonalităţi luminoase, au fost bine descrise şi clasificate de Dionisie Areopagitul : Ingeri, Arhangheli, Puteri, Virtuţi, Domnii, Heruvimi, Serafimi etc,. Sufletele sunt supuse principiului libertăţii, manifestat prin voinţă, fără de care lumea ar fi rămas fără perspectiva evoluţiei. Rău folosită, libertatea mobilizează energiile distrugătoare, întunecă sufletul. Dimpotrivă, rugăciunea spală, curăţă energiile malefice şi atrage energiile luminoase, benefice. Răul şi binele sufletului este filtrat de voinţă, nimic nu poate să intre în suflet împotriva voinţei noastre. Lipsa voinţei ne face să acceptăm rolul de victimă, să ne epuizăm în confruntări lipsite de sens şi de importanţă, să inventăm duşmani imaginari, să folosim energia vitală pentru întunecarea sufletului şi nu pentru înălţarea lui în împărăţia luminii.

Parapsihologii moderni au probat că sufletele sunt existenţe reale, structuri ale entităţii umane, proiecţii individualizate ale spiritului, situate între corpul fizic şi corpul spiritual, coordonate de conştienţă, exprimate în plan energetic printr-un câmp vibratoriu structurat perceptiv pe patru paliere de frecvenţă : Delta, Teta, Alfa şi Beta, între 4 şi 60 de Hertzi. Sufletele se manifestă prin reacţii emoţionale măsurabile, ca relaţii între senzaţie, sentiment, dorinţă. Se dă ca certă o lume a sufletelor, întrate în trupurile fizice ale pruncilor după zămislire. Dacă actul fizic de zămislire nu este însoţit de participarea afectivă a partenerilor, sufletul copilului venit din Astral, va fi ataşat mai mult de mamă. Dacă nu e conceput cu dragoste sufletul se întoarce în Astral.   Parapsihologii au descris chiar o graviditate sufletească de trei luni şi existenţa unor  fii sufleteşti, care merg direct în Astral, unde aşteaptă un alt corp fizic pentru întrupare.

Nu există sfârşit fără un nou început, moartea este trecerea unei forme a materiei în alta, noul este moştenitor inocent de păcate al vechiului, dar şi a părţilor sale bune, vechiul nu moare până când zestrea faptelor bune din el nu a trecut în noul ce se naşte.

Ascultând Cugetul, grăunte de Spirit şi Inger păzitor, însămânţat în trup, am avut, o clipă, iluzia Eternităţii – o Existenţă nepieritoare, o trecere a materiei în forme-structuri imateriale, energie, informaţie, poate şi altele. A fost, ca orice clipă, o amăgire, frântura de Existeţă care eram avea un sfârşit de unde pornea un nou început, inaccesibil pentru abandonatul  sfârşit.

M-a lăsat să-mi consum iluzia apoi a continuat :

-Sfârşitul este un moment obscur unde prezentul devine amintire, se abandonează trecutul, dispare perspectiva, unde existenţa nu mai este posibilă decât într-un proiect nou, un act de creaţie. Căutăm zadarnic locul unde sunt explicate sensurile, nu există un astfel de loc, trebuie să-l inventăm de fiecare dată sau să ne mulţumim cu înţelepciunea consolatoare : ’’aşa trebuie’

 

Sfârşit ! Am privit cu ciudă cartea de căpătâi, DEX-ul, am deschis-o la cuvântul sfârşit, cu speranţa să-i aflu înţelesul, am fost derutat, dezamăgit, am găsit noţiuni de referinţă nelămurite, ce ar fi trebuit să înţeleg prin capăt, încheiere, isprăvire, încetare, stingere si mai ales, moarte, o modalitate de sfârşit neclară,  inventată de muritori fără s-o cunoască, fără formă precisă şi fără conţinut. ? Unde era semnul lăsat de sfârşit ? Am căutat în amintiri, un depozit uitat de oameni, prea ocupaţi de conflicte pentru a găsi timpul şi mărinimia să caute ce a fost înainte de sfârșit. Convingerea că după sfârşit au rămas amintiri mă obseda, mi-am zis că dacă n-ar fi păstrat în amintiri, sfârşitul n-ar avea niciun rost într-o lume unde totul este rânduit cu tâlc şi justificare.

Incertitudinea m-a tulburat, răspunsul nu poate fi imprecis, îndoielnic, precedat de condiţional.

 

Dacă răspunsul nu poate fi imprecis, trebuie să mai fie ceva. Am pus cap la cap generaţiile, cărţile de istorie, am căutat încheieririle, isprăvirile, capetele, morţile, după toate urma un nou început, dar lipsea mărturia despre sfârşit. M-am întorsla Cugetulmeu :

-Caută răspunsul acolo unde se află începutul cel nou.

-Unde este începutul cel nou ?!  Oamenii nu recunoasc naşterea unui nou început dintr-un sfârşit, am încercat să-l destabilizez.

-Lumea oamenilor este o confruntare permanentă, oamenii nu renunţă la conflicte, considerate condiţiile continuităţii, trec dintr-o confruntare în alta fără să mai vadă începutul şi sfârşitul. Lumea se lasă greu cunoscută, descrierea ei nu este suficientă, e nevoie să înţelegi natura conflictelor, să le deslegi, să le pui un capăt înainte de a ajunge la o nouă confruntare. Deschide cartea de istorie şi vei vedea, cu imaginaţia, miliardele de eroi dăruiţi sfârşitului cu speranţa unor noi începuturi pentru păstrarea continuităţii. Lupta şi sacrificiul lor nu puteau fi zadarnice.

 

Ajuns în acest loc şi moment al dialogului  despre sfârşit am avut nenorocul, sau poate dimpotrivă, să-mi iasă în cale Cârtitorul, un alter ego al meu, călător grăbit, aflat şi el  pe drumul dintre un început şi un sfârşit. L-am oprit şi l-am întrebat ce urmează după sfârşit. Cârtitorul m-a privit, nu mi-a dat un răspuns, dar i-am ghicit nemulţumirea de cârtitor :                     -Fleacuri ! După sfârşit nu mai rămân urme. Stârvul se strică şi-l înghite pământul. Pierzi timpul vânturând vorbe goale.

L-am întrebat :

-Incotro te gràbesti ?

- ?! .

- Cine te aşteaptà la capătul drumului ? Ce vei face după ce ajungi la sfârșit ?

M-a privit cu ciudà, m-a suspectat că sunt un smintit şi vreau să-l destabilizeze, s-a îndepărtat fără să-mi ràspundà. L-am urmărit cu privirea şi am mizat pe bobul semănat, pe fructele cunoaşterii, ce vor creşte din el. I-am citit gândul :

-De ce m-a întrebat cine mà aşteaptă ? Cine ar trebui sà mà aştepte şi de ce mă întreabă ce voi face după ce ajung unde am plecat ? La sfârșitul călătoriei ?! Prostii, îmi pierd timpul căutând răspuns la întrebările ăstuia, se crede filozof,  pune întrebàri ca să încurce lumea. E adevărat că sunt mulţi ca el, te împiedici de ei peste tot, legea nu te apără împotriva lor.

Si dupà o vreme :

-De unde vin întrebările ? Popa zice că e bine să credem, fără  să  întrebăm. Dacă ce spune popa este adevărat, înseamnă că cei ce pun întrebări sunt trimişi de Satana.

Dacă nu s-ar fi grăbit i-aş fi dat un răspuns pe măsura înţelegerii lui, i-aş fi spus :

- Dumnezeu ne-a dat libertatea să născocim, să plăzmuim, să întrebăm şi l-am auzit pe Curiosu, fratele tău, spunând că ’’un om fără fantezie este ca un ac fără gămălie, ha, ha, împunge, dar nu coase’’

Nu știu dacă ar fi apreciat filozofia acului de croitorie, a plecat grăbit, am aflat, însă, că sămânţa gândului prinde rădàcini în mintea celui ce o găzduieşte, când întrebàrile fàrà ràspuns m-au năpădit din toate părtile.        M-am adresat din nou bunului său tovarăş de drum – Cugetul, partener statornic, devotat şi sincer  :

-Când începe sfârşitul, când începe trupul să moară ?

-Logica elementară, formală, cum i se mai spune, caută, urcând treaptă cu treaptă, judecăţile din care se trag concluziile, fiecare judecată fiind obligatoriu concluzia altor judecăţi valide din punct de vedere logic. Toate existenţele au un început şi un sfârşit, Universul însuşi s-a născut prin Big-Bang, a crescut, se află în expansiune, şi va termina, se pare, prin Big-Crunch, o moarte colosală, inimaginabilă pentru mintea oamenilor, aflată de la început în istoria lui. Dacă începutul este zămislirea embrionului din oul care dispare, o judecată incontestabilă, înseamnă că în acel moment va trebui să cauţi şi începutul sfârşitului.

-Complicată este logica elementară a concluziilor deduse din alte concluzii !

-Sfârşitul şi începutul încep şi se termină unul din celălalt, după un sfârşit vine un nou început din care începe un alt sfârşit. Dacă este adevărat, şi nu poate să nu fie, pentrucă sunt respectate principiile canonice ale logicii, înseamnă că sfârşitul începe la naştere.

Orice pas înainte este un pas către sfârşit. Inceputul şi sfârşitul viului se trăiesc în acelaşi timp, ignorându-se, din momentul când începe să se formeze embrionul. Dacă despre formarea embrionului din ou s-au aflat, cu amănunte, numeroase momente importante, s-a trecut cu uşurinţă peste continuitatea dintre sfârşit şi început.

In acest moment de limpezire logică, mi s-a prezentat o întrebare inevitabilă :

-Ce se ştie despre sfârşitul omului ?  Nu se poate ca  viaţa omului, să nu lase amintiri, certitudini ale memoriei. Sfârşitul desparte lumi imposibil de întâlnit, dar amintirile nu pot fi oprite la frontieră, cum să împiedici o amintire să iasă pe o portă ? Este sfârşitul omului o descompunere, o dispariţie, mi-am întrebat Cugetul.

-Sfârşitul omului nu este dispariţie, este o trecere într-o altă formă a eternităţii, păstrată de amintiri. Moartea ca sfârşit nu este frumoasă, nu există o poezie a morţii, există însă o ştiinţă şi o artă a trecerii dintr-o lume în alta, transmisă din generaţie în generaţie, prin amintiri. Sfârşitul este un moment şi un loc întunecat, unde se pierde trecutul, dispare prezentul, singura modalitate de dăinuire fiind amintirea păstrată printr-un act de creaţie. Căutăm în zadar alte sensuri şi explicaţii ale trecerii prin lume, dacă există, ne sunt inaccesibile. Sfânta Scriptură ne-a lăsat speranţa unui miracol al Invierii, inaugurat de Mântuitorul Hristos, fără să precizeze dacă Invierea este un act de Creaţie, din nou, a lumii. In trupul reînviat nu se vor regăsi toate elementele fizice, materiale, energetice, aflate la un moment dat în trupul pământesc. Nu ne rămâne decât să dăm crezare, dacă putem, Sfântului Părinte Grigore de Nissa care ne asigură că se vor regăsi în trupul înviat virtuţile şi păcatele imprimate şi depozitate în suflete.

Intrebările l-au năpădit ca buruienile.

-Când voi pleca de pe pământ ?

-Când va veni sorocul.

-Cine decide sorocul ?

-Sorocul este stabilit prin Destin.

-Sfârşitul poate veni printr-un accident, printr-o întâmplare nefericită.

-Sfârşitul trupului pământesc poate fi întâmplător, dar sufletul rămâne până la împlinirea Destinului. Intâmplarea nefericită, este consecinţa unei greşeli, a unui păcat, sufletul rămâne să ispășească păcatul prin suferinţă trecând într-o altă fiinţă.

Intr-o altă fiinţă ! Prin câte fiinţe voi fi trecut fără să le păstrez amintirea ! Doamne, cât de păcătoși suntem ! Am trecut pe lângă păsările tale fără să le învăţăm neamul şi numele ! Am trecut pe lângă florile tale fără să le spunem : Bună dimineaţa !  Am trecut pe lângă fluturii tăi, bijuterii zburătoare, fără să-i întrebăm de unde vin şi unde se duc ! Am călcat pământul cimitirului fără să ascultăm tânguirea celor din morminte ! Câte sfârşituri-începuturi am străbătut fără să le admirăm porţile de ieşire şi intrare ! Câte lumi întunecate, cât întuneric negru, culoarea uitării, am străbătut între un sfârşit şi un nou început.

Voi căuta în istorie și în literatură amintiri rămase după sfârșit cu teama că nu voi găsi în noul început dovezi despre sfârşitul neterminat, cu nostalgia duratei dintre început şi sfârșit, cu regretul că n-a fost bine trăită : “Dacă aș putea s-o iau de la capăt !”

Inceputurile ar trebui să fie repetate înainte de ultimul sfârşit  !

Un text încredinţat maşinii de păstrat amintiri poate să aibă soarta unui gând uitat într-un fund de circomvoluţiune a creerului. Poate că aceste pagini vor pleca odată cu maşina la un centru de colecţionat deşeuri, fără să fie citite de nimeni. Ar fi păcat, dar n-ar fi nici primul, nici ultimul, într-o grădină părăsită de zei, plină de rătăciţi şi ispite.

Oamenii şi-au pus întrebări dacă se mai păstrează legături între omul viu şi omul mort, dacă viul lasă mortului o clironomie, dacă viul se poate pregăti de moarte. Fiecare om poate da un răspuns pe măsura puterii lui de înţelegere, personal cred că moartea vine totdeauna prea devreme, nimeni nu este pregătit s-o primească, să-i asigure mortului o moştenire meritată și necontestată. S-a spus că sfârşitul laudă începutul, dar relaţia dintre  oamenii este o relaţie de indiferenţă, nu suntem remarcaţi decât când ne opunem, şi atunci reacţia este de îndepărtare a unui obstacol. Supravieţuirea fiinţei este obişnuinţa de a trăi în indiferenţa lumi, pe când supravieţuirea amintirilor este biruinţă asupra indiferenţei. Dorinţa de a lăsa urme, amintiri, este legitimă după o viaţă trăită în abundenţa gândurilor şi a faptelor.

La înmormântare, o festivitate a sfârşitului, prilej de bilanţ, de încheiere a unui ciclu din existenţa materiei însufleţite, participanţii sunt atenţi să intre în posesia proprietăţilor şi obiectelor ce vor rămâne fără stăpân și să găsească testamentul. Defunctul era dator să-și rezolve toete obligaţiile, să plătească impozitele, să cumpere locul în cimitir, dacă vrea să se bucure de respectul urmașilor. Pentru a evita confuzii şi neclarităţi  era bine să aleagă fotografia de pus pe cruce, una corespunzătoare impresiei  ce o avea despre el şi să nu uite epitaful, o scurta istorie a  trecerii prin lume, să nu-l lase pe seama altora, s-ar putea să nu-i placă, să-i tulbure zilele şi nopţile, când rămâne singur cu crucea şi cu scrisul de pe ea.

O repetiţie cu spectatori au imaginat sudcoreenii, sinucigaşi înverşunaţi, introduc viitorii candidaţi la înmormântare în ’’camera morţii’’, o încăpere mobilată cu sicrie deschise şi altar, actorii sunt invitaţi cu respectul cuvenit să ocupe fiecare un sicriu, vin tâmplarii, așează capacele sicriilor, bat cuiele, fac treabă de profesionişti, apoi vin  groparii, coboară sicriile în morminte şi aruncă pământ cu lopata, cu grijă să se audă zgomotul specific, îi lasă pe morţii vii să trăiască din plin spectacolul, timp de o jumătate de oră, după care se practică operaţia inversă, învierea în trup, după ritualul biblic al resuscutării, se ridică sicriile, se scot cuiele şi morţii înviaţi sunt invitaţi, cu acelaşi respect, să iasă din sicrie şi din ’’camera morţii’’. Purificaţi, înviaţii, mulţi convinşi că au fost cu adevărat morţi, se angajează să nu mai păcătuiască, devin mai buni, nu se mai sinucid şi spun că lumea este frumoasă. Un bun prieten, specialst reputat în recuperarea critică a relaţiei dintre viaţa şi creaţia unui mare scriitor român, povestea, cu fermecător umor, că a asistat la înmormântarea simulată a unui coleg, bolnav incurabil, bine regizată, cu slujbă religioasă,  discursuri elogioase, lacrimi, pomană stropită cu vin din belşug. După spectacol a urmat un altul, bietul mort îşi plângea de milă, se înduioşa de vorbele auzite, nu ştiuse că avea atâtea calităţi, mare păcat să moară un astfel de om. Şi-a înnecat lacrimile în vin. Spectacolul a fost atât de frumos încât cei ce au asistat şi participat la el s-au gândit că n-ar fi rău să fie generalizat, de ce să lipsim dela propria noastră pomană.

La adevărata înmormântare, întâmplată într-un viitor apropiat, prietenii mortului n-au putut să rămână până la terminarea slujbei, semăna prea mult cu cea regizată şi nu-şi puteau stăpâni râsul.

 

Intr-un moment confruntare cu idolii cavernelor am văzut un Inger, mă privea fără să spună nimic, am crezut că nu ştia să vorbească, mă înşelam, privirea lui era mai expresivă decât cuvintele, am înţeles că era Vestitorul sfârsitului. Eram nepregătit, aveam proiecte neterminate, l-am rugat să-mi acorde un răgaz, a fost înţelegător mi-a spus că mă va lăsa un timp, cu o condiţie :  totate amintirile evocate să poarte chezășie în Taina Confesiunii, o garanţie că nu vei neglija Memoria incomodă. Personajele și peisajele vor fi neretuşate.

La plecare a mai adăugat o atenţionare : Mărturisirea nu exclude pedeapsa.

Mi-a dat de înţeles că ultimul act, pregătitor Epilogului, a început deja.

 

 

Am consemnat vizita Vestitorului, am înscris-o în memorie, botezată cu numele Incomodă şi beneficiind de graţioasa păsuire, am încredinţat-o mijloacelor de înregistrare şi conservare.

Ingerul a venit într-o după amiază mohorâtă de toamnă, în timpul unei dispute înverşunate cu moştenitorul numelui. Este cunoscută îndărătnicia tinerilor de a respinge sfaturile şi de a refuza să accepte experienţele neverificate de ei. Convinşi de temeinicia puterii lor de judecată, merg pe drumul cu cele mai mari obstacole şi riscuri. Lumea în care trăim este însă vicleană, perfidă, s-a despărţit de morală şi credinţă, s-a însoţit cu locatarii Infernului, cei certaţi cu tămâia şi crucea. Creduli, naivi, îndepărtaţi de Sfânta Scriptură, creştini fără să fie întrebaţi, prin Botez, cei chemaţi să ducă mai departe lumea, se lasă uşor deturnaţi spre stabilimentele deschise de patronii iadului pe pământ : cârciumi, baruri, discoteci, ’’cutii de noapte” (“boîtes !”), toate având ca semne distinctive  fumul de tutun şi alte ierburi, obscuritatea, hărmălaia și  vacarmul. Proiectul mesagerilor iadului este, pe cât de simplist, pe atât de eficient, ei vizează irosirea timpului de viaţă trăită.

Refractari la povaţă şi călăuză, încredinţaţi că opţiunea pentru locurile obscure le aparţine, cei aflaţi la început de biografie  nu văd ispita strecurată parşiv de trimişii iadului, nu văd viclenia minciunii, iarbă otrăvitoare, fug de lumină, de adevăr, şi sunt atrași spre locuri întunecate. Cel căzut în cursă, devenit ucenic al Satanei, cu cât se zbate cu atât se afundă mai mult în hăurile infernului, de unde cu greu mai poate face cale întoarsă. Dacă ar fi ascultat îndemnul şi sfaturile  ar fi înţeles că minciuna este păcat, pedpsit de Zeii cerului, de legile omeneşti şi de propria conştiinţă, că prima minciuna este numai începutul căderii, urmată fără putinţă de întoarcere de altele, din ce în ce mai multe şi de grele de  consecinţe, ar fi înţeles că o minciună nu se poate susţine decât cu alte minciuni.

Aveam de ales între îngăduinţă şi confruntare. Călăuzindu-mă după învăţătura biblică din Proverbul 22 ; 24 : “Nebunia este lipită de inima copilului, dar nuiaua certării o va deslipi de ea” am ales confruntarea, ştiam că îmi asum riscul demonetizării prin repetare, am mai avut dezbateri, terminate cu promisiuni nerespectate, am sperat  că voi putea să-l conving cu argumente greu de contrazis, n-a fost aşa, dialectica vulgară şi  toleranţa au subminat logica, s-au amestecat şi cunoscutele erori ale judecăţii : ignoratio elenki, petitio principi, error fundamentalis, circulus in probando, circulus viciosus, dar mai ales erorile subiectivismului, un idol păgân intrat în măruntaiele sufletului. Mi-am pierdut controlul, trimişii nesupunerii mi-au întins ispita mâniei, un păcat mare, am fost vehement, excesiv, m-am descumpănit şi pentru că nivelul disputei coborâse până la cuvinte necontrolate, am căzut în întunecimea incoherentă al absurdului, unde nu mai este logică. O banală controversă a luat proporţii existenţiale, prin folosirea  excesivă a procedeelor de argumentare şi a unor judecăţi, definite de Nietzsche ca ’’amăgiri necesare’’

Vestitorul sfârşitului i-a apreciat stăruinţa şi m-a lăsat o vreme în no man’s land unde am rămas un timp, înainte de a mă întoarce în corpul material.

Eram aşezat pe patul unde trăisem și visasem, nemişcat, înconjuratt de spectatori liniştiţi, preocupaţi de nevoile lor, convinşi că cel ce vedea tot, cârcotaşul, cel ce era gata oricând să denunţe o judecată falsă, un neadevăr strecurat abil printre vorbe, o mistificare, o falsificare ipocrită, nu vedea nu auzea, nu mai avea nici o putere. Cel ce deranja prin stăruinţa de a obliga partenerul să se confrunte cu oglinda adevărului ieşise din biologie, redevenise mineral, materie adormită, n-avea drept de apărare, revanşa moare odată cu înfrângerea, cei biruiţi nu mai au loc în istorie.

Eliberat de datoria mărturisitorului, în noua stare civilă de viitor postum, m-am privit în oglinda memoriei, unealtă necruţătoare, unde am descoperit o viaţă risipită, ca, de altfel, cele mai multe vieţi omeneşti. Din tot ce am zidit, dăruit, resuscitat şi restituit, vor dăinui numai amintirile încredinţate hârtiei, confruntate şi ele cu zidul indiferenţei şi mlaştina ignoranţei. Plecarea va trece neobservată, toate vor fi la fel ca înainte, aceleaşi feţe inexpresive,  încremenite, cu luminile interioare stinse, cu proiecte părăsite, pământul va continua să se învârtească, soarele să se ascundă după nori, refuzând să privească o piesă cu spectatori plictisiţi, adormiţi.

Am revăzut filmul vieţii aflat în depozitele cu rafturi multe, cum frumos zice un specialist al mecanismelor memoriei.

Convins că nepăsarea nu poate să fie un semn al continuităţii, am ales riposta ca modalitate de manifestare, am avut curajul să protestez, poate  disproporţionat, împotriva ofenselor nemeritate. Am fost atacat fără cruţare pentru că am dezvăluit adevăruri incomode, lupta cu neadevărul a fost soartă şi blestem, ştiam că minciuna profanează şi dezonorează, că nu respectă legea şi valoarea, știam că lupta cu reaua credinţă cere asumarea unor riscuri, ştiam dar n-am vrut să mă supună zicalei înţelepte : “capul plecat sabia nu-l taie”, în ce mă privea n-ar fi fost respectată, pentru că prea mulţi s-au înverşunat împotriva capului meu. Câteodată am mai şi greşit, am protestat din obişnuinţă, am fost avocat de serviciu al adevărului logic, o speţă deranjantă, mi-am supraevaluat puterile, am folosit argumente neînţelese. Prin destin mi-am asumat datoria de a plăti viaţa cu lupta împotriva durerii şi a morţii, cu strădania de a prelungi dăinuirea trupului, am reuşit de multe ori. Porunca de dragoste am luat-o din Noul Testament,  călăuză mi-a fost învăţătura primită de la părinţi şi de la maeştri. i-am iubit pe oameni, pe cei bolnavi şi pe cei sănătoşi, am primit pedepse pentru dragoste de la toţi, m-au duşmănit vecinii, colegii, foştii prieteni, rudele, nepoţii şi copiii, cei pe care i-a iubit cel mai mult.

Eliberat de obligaţia de a mă reprezenta, am căutat şi o identitate profesională, potrivită rolului de mărturisitor, n-a fost uşor, majoritatea profesiunilor sunt asociate cu metehne şi năravuri, nepotrivite unui postum incomod, pocăit prin spovedanie.

Să fiu preot, mi-am zis, darul şi educaţia morală ar fi temeiuri pentru chemareala Dumnezeu, pentru răgazul acordat, pentru confruntarea dintre eul profan şi cel divin, pentru o confesiune cu mai puţine păcate. L-am căutat pe cel ce credeam că va corespunde personajului ataşat calităţii de mărturisitor desăvârşit, am mersla Bisericaunde oficia Harul încredinţat, m-am întristat găsind un orgolios, îndrăgostit de arginţii cuveniţi Casei Domnului, neînfrânat la câştiguri, dispreţuitor, lacom. Ii lipseau numai două păcate capitale, mânia şi lenea, amândouă bine stăpânite în vederea folosului personal. Dacă vor fi existând şi preoţi nepăcătoşi, trebuie să existe, vina este a mea că nu i-am descoperit, deşi i-am căutat insistent

M-am îndreptat către omul sărac, “fericiţi cei săraci .. ”, L-am găsit în numeroase ipostaze, umil, nevolnic, cerşetor, impostor, binevoitor, ademenitor, agresiv, alcoolic, nu erau păcate capitale, dar nici virtuţi, o îndoială nedesluşită se învârtea bezmetică în jurul meu, nu înţelegeam ce îi lipseşte săracului să fie un mărturisitor ideal. Am intrat în universul lui interior, am vrut să ştiu ce se află în gândurile lui, ce a înţeles din experienţele trăite, m-am înfiorat, în spatele privirii  umilului, nevolnicului, cerşetorului, binevoitorului, am găsit imense spaţii goale, nelocuite, nefolosite, lungi perioade de viaţă trăită inutil, n-am găsit fericirea omului sărac deşi am căutat-o stăruitor. Pentru neputincioşi a avut explicaţii, pentru cei ce se făceau vinovaţi de păcatul lenei am fost neîndurător, m-am îndepărtat de teamă să nu cad în păcatul mâniei.

Am inventariat multe profesii, pe avocaţi, pe procurori, pe judecători şi pe politicieni i-am lăsat deoparte, erau orbi prin natura meseriei, certaţi cu adevărul. Funcţionarii erau fie săraci, fie lacomi  şi invidioşi, unii se luptau cu lenea şi erau învinşi. Pe ingineri i-am găsit între patru pereţi, aplecaţi peste hârtii, le învârteau pe faţă şi pe dos, nu înţelegeam de ce şi dacă munca lor îndârjită le va lăsa timp pentru confesiune. Ţăranii, militarii şi meseriaşii, îndeplineau, fiecare în domeniul lor ritualul învăţat, nu aveau timp pentru filozofări, fiecare se ţinea de filozof, eficienţa era principiul vieţii lor. Cât despre filozoful propriu zis, n-am putut să mă apropii, exemplarul, convins de  unicitatea lui, ajunsese la o concluzie neîndoielnică şi privea de la înălţimea certitudinii, îngăduitor dar neînduplecat.

Creatorii de proiecte, inventatorii, poeţii, povestitorii, zugravii şi pictorii, cântăreţii, compozitorii, salariaţi sau liberprofesionişti, nu sunt potriviţi pentru mărturisire, pentru ei păcatele pot fi judecate numai în Purgatoriu, departament tăinuit pe pământ. Mi-a lipsit temeritatea exploratorului, mi-a fost frică de necunoscut şi, de ce să nu recunosc, de invidia unor eventuali frustraţi. Am trecut, jenat, peste meseriile mai noi, grijuliu să nu supăr cu neştiinţa mea mânuitorii de mecanisme neînţelese. Ajunsesem aproape la convingerea că nu voi găsi eroului meu o identitate profesională, mă durea îngrozitor capul, postum, postum, dar cu un cap pe umeri, durerea mi-a adus aminte că mai există şi meseria de tămăduitor, am strigat ca Arhimede, când a descoperit principiul ce-i poartă numele : “Am găsit !”

Postumul va avea meseria de tămăduitor, un om învăţat, blând, puternic, legitimat printr-un un cuvânt plăcut, liniștitor, armonios, muzical. Am evitat expresii care au conotaţii imprecise, misterioase-vraci, oficiale-medic, inexacte-doctor, calitate nejustificată de multe ori. Voi renunţa și la cuvântul spital, un loc unde omul ajunge înfricoșat, voi folosi cuvinte cu semnificaţie mai generală, neutră : stabiliment, ospiciu sau bolniţă. Tămăduitorul va fi un personaj fără identitate civilă dar cu personalitate.

*

 

AMINTIRI DESPRE SFÂRŞIT

 

După întâlnirea cu Vestitorul sfârşitului a început să mă  bântuie fantasmele fără trup în  variante iniţiatice, postmoderniste. Am activat îndrăzneala din dotare şi m-am aventurat pe drumul plin de capcane al neştiutului, unde am căutat modalităţile de intrare şi de ieşire din lume. Oamenii de ştiinţă s-au străduit să afle cum se naşte viul din materie descântată şi cum se întoarce materia în natură, muncă emoţionantă, admirabilă, precizia amănuntelor este uimitoare dar, după ultimul capitol, otrava cuvintelor nespuse turbură somnul cu întrebarea : cine este cel ce descântă materia ? Am luat, ca de obicei când învăţătura nu-mi era deajuns, drumul bibliotecii, am căutat dovezi că si alţii înaintea sa au avut insomnii căutând răspuns la întrebare.

Am găsit amintiri despre sfârşit într-o ştiinţă specială, cu nume grecesc, ca toate ştiinţele, E s c a t o l o g i a, în traducere liberă vorbire despre sfârşit.

Meşteri mari, corăbieri îndrăzneţi, grecii spuneau că zeii şi semizeii lor, curioși să afle capătul lumii, au ajuns până la cele cinci fluvii ale Infernului, au fost îngroziţi de sălbăticia torturilor din Tartar, au trecut mai departe, au fost fermecaţi de muzica celestă din Câmpiile Elizee, dar din egoism, teamă sau discreţie, n-au depus mărturii în faţa instanţelor istorice.

Primul om cu identitate verificată, mărturisitor în scris şi demn de crezare, întors din departamentele de dincolo, a fost marele îndrăgostit medieval, Dante Aligheri.

In fabulaţia sa Divina Comedie, italianul descrie scene şi întâmplări greu de imaginat, dacă nu le-ar fi cunoscut. Nu ne încumetăm să-i punem la îndoială buna credinţă, dacă a venit să ne povestească, n-a fost un sperjur, n-a călcat legământul lui Zeus cu Oceanida Stix, el rămâne unicul om de pe pământ care a revenit cu trupul din lumea sufletelor. Vom da crezare mărturiilor sale publice și îl vom urmări în temerarul său periplu. Ne-am îndreptat către capătul pământesc al sfârsitului, unde am citit şi am înţeles cele scrise pe poarta Infernului :  ” Lăsaţi orice speranţă, voi ce intraţi “. N-am intrat.

 

Cavaler neînfricat, convins că  ”tutto lo scibile“, totul se poate cunoaşte, Dante Alighieri a fost un mare iniţiat al Evului Mediu. Nu ştim dacă a străbătut celebrele trasee ale groazei, dacă s-a confruntat cu sălbăticiuni şi capcane, riturile iniţierii, drastice, l-ar fi obligat, însă mai sunt şi miracole rezervate celor aleşi, florentinul fiind, cu siguranţă, unul dintre ei.

De fapt, ce este o iniţiere ? Un ciclu de învăţământ acceptat, asumat, neimpus, pentru ca   ”l’uom s’eterna”, omul să devină veşnic, cum l-a învăţat pe Dante maestrul său Brunetto Laini. Nu ştim, n-am aflat, şi nu căutăm să aflăm dacă iniţierea este rudă cu paideia, s-ar putea să fie surori, poate vitrege.

Dante Alighieri a fost un autodidact, a început cu poezia de dragoste, Vita nouva, a continuat cu filozofia, cu ştiinţa vorbirii, şi cu politica : Banquet, De vulgari eloquentia, De monarchia şi s-a împotmolit când a vrut să le pună în practică. N-a fost înţeles, a fost alungat din Florenţa sa natală, a fost persecutat şi umilit, s-a rătăcit într-o pădure întunecată, unde numai duhurile se ascundeau. Acolo, în plin Ev Mediu tenebros, a plăsmuit una dintre cele mai mari capodopere literare, strălucitoarea Divina Comedie. Harul şi Zeul împlinirilor, Destinul, s-au completat armonios prin întâlnirea cu Virgiliu, suflet pereche din altă vreme, ’’poet divin, lumină fără moarte’’ cunoscător al păcătoşilor şi al virtuoşilor, repartizaţi în cele trei departamente ale lumii de dincolo : Infernul, Purgatoriul şi Paradisul. Intâlnirea cu ghidul potrivit nu a fost întâmplătoare, Dante fiind un mare admirator al Eneidei, pe care, aşa cum spune călăuza Virgiliu, în Cântul XX al Infernului o cunoştea ’’din toască în toască’’ şi o putea recita în întregime. E greu de crezut că s-ar fi putut întâlnii alţi urmaşi ai lui Eneas mai potriviţi pentru a călători împreună în lumea celor plecaţi.

 

Dante a început călătoria pe lumea cealaltă în Infern, locul cel mai accesibil, niciun om nu speră să ajungă direct în Paradis, pentru că, venind de pe pământ, nu l-ar înţelege, dacă n-ar fi trecut mai întâi prin  Infern şi Purgatoriul. Potrivnice de serviciu ale florentinului au fost trei mari păcate deghizate în fiare, desfrânarea, trufia şi lăcomia, hotărâte să-l oprească,  nemulţumite că nu le-a cultivat deajuns. Inaintarea a fost, desigur, infernală, din bolgii îl ameninţa fauna păcătoşilor neîmblânziţi, condamnaţi să nu înţeleagă pentru ce au ajuns acolo.

Nu vom repovesti, aventura Marelui Florentin, curioşii o pot găsi în geniala sa Divina Comedie. Tămăduitorul n-a ajuns nici în până la pădurea cea deasă, se pleacă greu de pe pământ dacă nu ţi-ai împlinit destinul şi nu ţi-ai dus până la capăt crucea. Cred că aici s-ar putea găsi explicaţia faptului că, nefiind aşteptat de nimeni, i s-a îngăduit să amâne sfârşitul. In timpul acordat am găsit şi răspunsul la întrebarea, dacă voi fi întrebat, ce călăuză mi-aș fi ales :  l-aș fi chemat pe Mircea Eliade.

A trecut mult timp de la plecarea definitivă a lui Dante la frumoasa Beatrice poemul său a fost răstălmăcit, vulgarizat şi stigmatizat, ca şi alte capodopere, prin epitetul  expirat !  inventat de ignoranţi, autobotezaţi postmodernişti. Nu le vom acorda atenţie, îi lăsăm să-şi caute locul într-unul din cela trei compartimente, dacă vor reuşi să treacă de poarta păzită de fiorosul Cerber. Povestea lor îşi aşteaptă autorul,  un postmodernist, mai mult sau mai puţin iniţiat, dacă nu va fi oprit la porţile Infernului de cumplitul pândar, sau se va rătăci în pădurea întunecată.

Vom rămâne pe graniţa cu tărâmul celălalt, mai întâi alături de Mircea Eliade, mare iniţiat în Istoria religiilor şi explorator reputat al spaţiului escatologic, apoi alături de alţii.

 

Eliade era convins că după moarte urmează două etape : supravieţuirea şi nemurirea. Teama de moarte, spaima, suferinţa, nu pot să fie atribute ale supravieţuirii, ele sunt pedepse într-o existenţă cu început şi sfârşit.

Dar, ce poate fi nemurirea ? O altă existenţă, un nou început ? Cât va dura nemurirea? o veşnicie ? cât de lungă este o veşnicie ? ce sens are o lume, fie ea şi veşnică !, fără sfârşit ? cum va petrece sfârşitul, el, cel ce s-a încăpăţânat să-l amâne, ştiind că moartea biologică nu poate fi evitată, că scara dintre Cer şi Pământ s-a rupt dintr-un motiv necunoscut şi că nemurirea paradisiacă a devenit un mit ?

Astfel de întrebări sunt legitime, chiar dacă se acceptă că moartea este o trecere ireversibilă de la un regim existenţial în altul. Dacă moartea este un moment de trecere de la un nivel ontologic la altul, separate, cum a înţeles Mircea Eliade să explice cauza şi motivaţia mitică a morţii, ea nu poate să fie  decât un moment de continuitate al nemuririi.

 

Inainte de a trece prin uşa deschisă întru ieşirea dintr-un nivel ontologic şi intrarea în altul, am fost reţinut de un gând vrăjmaş :

-Şi dacă după sfârşit nu va urma niciun început,  dacă totul s-a încheiat definitiv şi ce s-a spus nu este adevărat ?

M-am oprit şi am răspuns :

-Ar fi trebuit să fie. Şi am căutat, împreună cu Eliade, mărturii.

Citând şi interpretând ’’grandioasa operă Ramura de aur’’, a lui James Frazer dar şi numeroase alte mărturii  culese de la triburi de primitivi, Eliade acordă crezare aşa zisei virtuţi magice a obiectelor de a păstra o legătură nevăzută cu corpul omului care le-a atins, ceea ce ar fi o dovadă de necontestat a  continuităţii, altfel spus, a nemuririi. N-avem drept să invocăm ignoranţa noastră împotriva unor evidenţe ale căror cauze nu le cunoaştem.

Moartea nu este, deci, o întâmplare miraculoasă, ci una obişnuită, un moment în procesul cunoaşterii, materia şi energia nu mor, nu dispar, se recostituie sub alte forme, sunt nemuritoare şi nu se pot imagina scenarii cu părţi de materie sau energie care să se comporte altfel. Mircea Eliade, omul care ştia secretele zeilor despre moarte, ne-a încredinţat că : ’’Reprezentarea morţii (..) este cel mai bun instrument de cunoaştere a unei realităţi de care vorbeşte toată lumea’’ că  ’’fiecare om îşi întâlneşte moartea în care a crezut, pe care şi-a reprezntat-o’’. şi că  ’’înveţi despre moarte numai de la oameni  care au cunoscut-o fără să moară’’. Nu se puteau aduce argumente mai bune pentru continuitatea sfârsitului, altfel spus pentru nesfârşit. ( Citatele au fost împrumutate și adaptate din Arta de a muri, a lui Mircea Eliade, Editura Eikon 2006, pg. 77, 81 ).

L-am căutat şi pe Jaspers, filozof şi psihiatru, foarte interesat de aspectele filozofice şi psihologice ale morţii, l-am găsit la un loc onorabil în rafturile bibliotecilor, aştepta cu calmul şi răceala temperamentală a neamţului, pregătit să încredinţeze ce aflase  prin Meditaţie, prin mobilizarea atentă a instinctului creator către Mentalul divin. Pentru început am lămurit originea etimologică a termenului atenţie, necesară pentru înţelegere, a aflat că  a t e n ţ i e  are o rădăcină latină, cu semnificaţie de năzuinţă, aplecare, aspiraţie către Divinitate. In treacăt, n-am putut să trec peste observaţia că în limbajul comun n­-a rămas mai nimic din înţelesul dat de strămoşi cuvântului atenţie. Continuând dialogul cu domnul Jaspers, cel din raft, am vrut să ştiu ce a aflat despre moarte. Nu mi-a fost uşor, neamţul  inventează şi defineşte meticulos termenii folosiţi într-o concepţie complicată. Vom încerca să prezentăm, fără pretenţie de specialisti, câteva idei ale filozofului despre sfârşitul fiinţei ca  ”situaţie limită între existenţă şi transcendenţă”.

Transcendenţa (Divinitatea ? ) este  ’’acea fiinţă ( ! ) ce nu devine niciodată lume’’ dar, ’’ vorbeşte în lume’’. Dacă filozoful are dreptate, foarte probabil are, suntem obligaţi să renunţăm la dorinţa de a afla ce este în Transcendenţă, adică înainte de început și după propriul  sfârşit, a cărui experienţă n-o vom trăi. Dispariţia fiinţării  factice, Dasein, este necesară existenţei, nu putem să ne opunem necesităţii, “fără dispariţie nu există fiinţă !!  ’’ Ceea ce est distrus prin moarte este fenomenul, nu fiinţa în sine’’ Incercările de a evita dispariţia prin teama sau indiferenţa faţă de moarte duc la eşecul găsirii ( ! ) fiinţei ;  a considera existenţa factică – Daseinul, ca fiind fiinţă în sine, conduce la uitare şi teamă. In situaţia limită moartea devine istorică, nu poate fi depăşită nici prin înţelegere, nici prin consolare. Certitudinea existenţială nu este dăruită, este trăită prin suferinţă. Moartea ca moment de profunzime a fiinţei nu este liniştire, ci desăvârşire ; necesitatea morţii nu poate fi înţeleasă obiectiv.

Descurăjetoare această filozofie jasperiană, după care moartea evoluează odată cu fiinţa, omul nu are altceva de făcut decât să nu rateze fiinţa, luptând împotriva morţii.

Ne vom opri vreme de o jumătate de pagină pentru a consemna o dispută inutilă între două tabere ce se vor ireconciliabile pentru că refuză să se întâlnească, e vorba de ştiinţifici şi religioşi. Ştiinţificii se străduiesc într-un efort colectiv, să afle secretele Lui Dumnezeu, vor să afle cauza Universului, uitând să se întrebe de unde vin legile şi rigoarea matematică, unelte obişnuite în meseria lor. Preoţii, şi mai îndărătnici, refuză să pună întrebări, spun că nu trebuie să-L cercetezi pe Dumnezeu. In urma acestei poziţionări ireductibile s-a ajuns la refuzul dialogului. In realitate Religia şi Ştiinţa, cu Ş mare ca să fie pe aceiaşi treaptă, sunt complementare, mai mult, după opinia preotului Stanley Jaki, profesorla UniversitateaSetonHall, Membru al Academiei Pontificale de ştiinţe, laureat al Premiului Templeton, ştiinţa nu s-a putut dezvolta decât în cultura creştină. Marile descoperiri ştiinţifice ale Fizicii nucleare şi cosmologice confirmă existenţa unei ordini în Univers, imposibilă de explicat fără o inteligenţă creatoare. De altfel, concepte de mare importanţă ale ştiinţei au fost introduse de ştiinţifici care au fost şi preoţi. Roger Bacon, preot şi filozof, a propus noţiunea de legi ale naturii iar Big-Bangul a fost descris de rusul Alexandr Fridman şi preotul belgian Georges Lemaître.

Nu vom continua inventarul lecturilor despre graniţa dintre vieţi, s-a scris mult fără să se adauge informaţii noi, o dovadă că fiecare generaţie reia abecedarul, cu acelaşi număr de litere şi aceleaşi semnificaţii fundamentale. Menţionăm pentru eventuali cârcotaşi că am citit şi cartea ’’expertului’’ R. Moody, ’’Viaţă după viaţă’’, mai multă negustorie decât informaţie.

Impinși de timp şi de nerăbdare, intrăm în camera dintre viaţa trăiită şi viaţa ce va să vină, în ceea ce vom numi Sala de așteptare.

 

Mai grea decât moartea este aşteptarea ei, o durată  săracă în întâmplări, monotonă, plictisitoare, inutilă, într-o gară pustie cu tren întârziat, fără program, fără călători, unde aştepţi, o favoare, o aprobare, fără să știi pentru ce și de la cine. Nu mai ai  program, proiecte nu mai faci, cele vechi rămân neterminate, de fapt nu știi dacă mai exiști, deşi te lovești de trupuri vii, ca orbii de stâlpii de pe marginea drumului. E greu să te simţi nefolositor, de prisos, după ce ai crezut o viaţă că fără tine lumea n-ar putea să existe, să constaţi că n-ai fost decât un detaliu nesemnificativ, o tuşe de culoare, neobservată, care putea să lipsească din tablou.

Obiceiul de a încrucişa priviri cu trecătorii, curiozitatea, dorinţa, dispreţul şi duşmănia, nu mai prezintă importanţă, dacă, din întâmplare, se îndreaptă cineva spre tine, e bine să te dai la o parte, altfel vei fi împins, de cele mai multe ori cu brutalitate, o ’’atenţie’’ ce poate trezi un orgoliu inutil. Grija, excesivă de obicei, a celor din jur nu mai este nici dragoste nici milă, te simţi urmărit în tot ce faci, ţi se îndepărtează obstacolele din cale, se îndreaptă obiectele deplasate, ţi se şterg urmele paşilor, ţi se arată drmul spre uşă, eşti o jucărie demodată, incomodă.

Zilele şi nopţile sunt totdeauna la fel, te scoli sau ești  trezit exact în momentul când adormeai, după una din numeroasele întreruperi ale somnului, impuse de nevoia de a goli vezica urinară, certată cu prostata. Dacă deşteptarea este rapidă, adormirea este un nemeritat prilej de întâlnire cu amintiri triste, ieşite din subconştient să te pedepsească pentru neîmplinirea lor. Din cele 8-10 ore petrecute în pat, cel puţin trei sunt ocupate de gânduri răzbunătoare, o oră, sau mai mult, de golirea vezicii urinare, leneşă, comprimată de prost-aticul adenom, obosită să tot împingă lichidul de excreţie, inutil ; pentru vise, deseori coşmururi, necesare se spune, la spălarea creerului de prea multe informaţii nefolositoare, nu rămân decât câteva zeci de secunde, nu e nevoie de mai mult timp să ştergi o tablă, plina de calcule neînţelese. Capul este îngreunat de oxizi şi peroxizi, de radicalii fetizi , toxici, ai metabolismului acizilor aromatici,  de proiectele neduse la capăt, de indiferenţa generală, de întârzierea drogului zilnic, cafeaua, muşchii, neantrenaţi,  slăbiţi, ridică greu scheletul, ruginit, gripat, scârţâind din toate încheieturile.

Multă, prea multă linişte, toţi au plecat, ușa nu ţi se mai deschide, telefonul a uitat să mai zbârnăie, cutia poştală e goală, strada e pustie, trecătorii au dispărut, îi bănuieşti instalaţi comod   în automibile, alergând fără să fugă, nepăsători la singurătatea din spatele zidurilor, din sălile de aşteptare a sfârşitului.

Ce poate să fie dincolo de uşa dinaintea sfârşitului ? Imaginaţia, chemată să inventeze, nu vede altceva decât întuneric, o imensitate neagră, oarbă, surdă, e greu să crezi că poate să existe viaţă într-o lume unde simţurile sunt nefolositoare. Te agăţi cu  disperare de scaunul lustruit de înintaşi al sălii de aşteptare, te rogi de amânare, ţi-e teamă de necunoscut, promiţi ascultare şi supunere, aici, pe pământ este singurul loc unde ai fost acasă, unde speri să fi iertat pentru nenumăratele greşeli ale păcătosului care ai fost.  N-ai avut curajul să destăinui, nici chiar Cugetului tău, rătăciri de care te ruşinezi, n-ai avut puterea să le scoţi din amintiri, cu toate că ştiai că de El nu poţi să ascunzi nimic.

-Caută motivele pentru care te simţi părăsit, în marea Lui îndurare Tatăl ceresc ţi-a mai lasat un timp de mărturisire şi pocăinţă, mi-a şoptit cu mâhnire Cugetul.

-Iţi mulţumesc Ingere, voi urma îndemnul tău, voi chema amintirile, memoria păcatelor, le voi judeca fără părtinire, atât cât puterile mă vor ajuta.

 

III.  MARTURISIRI.

 

Cu puteri nebănuite am resuscitat în sala pustie portrete şi întâmplări, idoli ascunşi în labirintul memoriei, am selectat cu grijă, deliberată sau subconştientă, amintirile ce conveneau imaginii existenţiale a creştinului, tatălui şi profesionistului, construită cu convingerea, însuşită dela Jaspers, că, dacă nu pot împiedica pierderea existenţei, am datoria să nu o ratez. Nu ştim dacă am reuşit, procesul certitudinii se judecă postum, nu vrem să lăsăm îndoieli, ascunzând păcate nemărturisite, le vom căuta, le vom resuscita cu sârguinţă şi le vom încredinţa cuvintelor scrise cu rugămintea de a fi judecate odată cu procesul certitudinii.

 

Păcate capitale.

Am început, ca orice ucenic silitor, cu cele şapte păcate capitale,  învăţate la orele de Religie, recunoscute de preoţi ca fiind cauze ale tuturor păcatelor : mândria, iubirea de arginţi, desfrânarea, lăcomia, invidia, mânia şi lenea. Am constatat repede că recunoaşterea păcatelor capitale nu este uşoară. Luate împreună, ca un mănunchi de apucături rele, cele şapte păcate, se întâlnesc la toţi oamenii, buni sau mai puţin buni, credincioşi sau mai puţin credincioşi, educaţi sau needucaţi, culţi, ignoranţi sau semidocţi. Niciun om nu vrea să-şi recunoască reaua purtare, necredinţa, lăcomia, orgoliul, iubirea de arginţi, egoismul, lenea, toţi sunt gata să se ofere ca mari cunoscători în toate meseriile şi ştiinţele, învăţate de la alţii şi de la ei înşişi, mulţi s-au specializat în păcate şi pot să fie buni profesori de învăţături rele.

Mi-a fost greu să găsesc, într-o viaţă  dezordonată, locurile şi momentele unde se aflau păcatele. Am fost obligat să descâlcesc fire încurcate, să înnod firele rupte, să renunţ la multe fire greu de pus cap la cap, toate zidirile, alcătuirile, îşi au sacrificiile lor.

La adunarea păcatelor au lipsit multe, nu-mi aduceam aminte unele greşeli, mai ales cele vinovate, pentru altele am găsit înţelegerela Cugetulmeu Confesor, ambasador îngăduitor şi înţelept al Judecătorului Cel Mare. Am abuzat şi de iubirea de sine o formă acceptată a egoismului, am judecat cu clemenţă unele păcate, convins că toţi oamenii, cu excepţia sfinţilor, găsesc explicaţii pentru multe fapte mai puţin curate. Prin convenţie cu alteregoul meu am hotărât să facem un inventar al păcatelor capitale, cu o evaluare cât mai sinceră şi corectă, fără exemplificări concrete, urmând ca într-un capitol ulterior să cerem memoriei restituirea unor cazuri concrete.

-Păcatul mândriei este considerat păcat capital. In limba română mândria nu este un păcat, se spune cu îndreptăţire şi convingere că avem dreptul să ne mândrim cu faptele noastre bune. Nuanţa păcătoasă are alte exprimări : trufia, lăudăroșenia, fudulia, vanitatea, înfumurarea. Limita este greu delimitabilă.

Mi s-a reproşat de multe ori că am fost îngâmfat, o expresie aflată la hotarul păcatului, reproşul poate fi adevărat, cu toate că n-am dorit să-mi supradimensionez vrednicia. Mândria este înscrisă în patrimoniul genetic al omului ca vocaţie utilă, pavăză protectoare, necesară, împotriva dispreţului, aroganţei agresive a nonvalorii şi a uitării. Dacă este păcat să susţii un punct de vedere cu argumente valide şi confirmate de practică, mărturisesc păcatul mândriei, variantă acceptabilă a îngâmfării. Am avut nevoie de înţelepciunea cugetării să trec peste unele reacţii  neaşteptate, ale unor apropiaţi, le-am primit ca manifestări naturale, e greu să accepţi că cineva a putut găsi înaintea ta un răspuns la întrebări neajunse încă la universul tău ideatic. Am fost mulţumit cu refuzul unei confruntări de idei, dovadă a lipsei de argumente. Am reţinut, totuşi, nevoia de prudenţă, acceptând că este posibil să păcătuieşti fără voia ta, nu degeaba spune preotul : ”iartă-i Doamne păcatele făcute cu voie sau fără voie”.

-Păcatul iubirii de arginţi îl recunosc, n-am fost milostiv, am scos greu din buzunar sau din pungă bănuţul cuvenit celor săraci, nu pot să justific păcatul prin sărăcie, n-am fost sărac, chiar dacă n-am avut totdeauna o masă bogată n-am răbdat, am găsit o bucată de pâine şi o zeamă de legume să-mi astâmpăr foamea. M-am bucurat la primirea unor daruri, cred că am uitat câteodată să mulţumesc, iar când am dăruit, n-am rezistat tentaţiei de a considera că merit  recunoştinţă, am fost convins că mi se cuvenea şi n-am ţinut în frână automulţumirea orgolioasă a binefăcătorului. M-am întristat când am văzut că cei ce primiseră dovezi de milă creştinească erau nemulţumiţi, priveau lacomi la ceea ce îmi rămăsese şi-mi reproşau că am împărţit pomana, că nu le-am dat lor tot ce aveam. Pentru unii mila creştinească este slăbiciune ce trebuie sancţionată, mulţi dintre amărâţii cerşetori sunt angajaţii unor excroci dubioşi, aleşi dintre cei cu defecte fizice şi handicapaţi, umiliţi, brutalizaţi și obligaţi să suporte frigul, ploaia sau arşiţa soarelui fără să beneficieze de darul binefacerii, ajuns în buzunarele “patronului”. Alţii încearcă să cumpere îndurarea pentru păcatul de a fi îndrăgit prea mult avuţia, prin zidirea de lăcaşuri bisericeşti, prin danii oferite preoţilor pentru rugăciunile lor, uitând de unde şi cum au reuşit să adune bogătia oferită pentru iertarea păcatelor.

Cugetul meu urmărea gândurile nerostite, cântărea, aşeza argumentele de o parte şi de alta a balanţei, nu se grăbea să dea verdict, lăsa judecata mea să justifice, să găsească drumul către iertarea avariţiei. Am continuat :

-Dacă păcatul iubirii de arginţi nu se limitează la lipsa ofertelor de bani şi bunuri materiale pentru nevoiaşi, mă amăgesc să cred că l-am compensat cu fapte bune, cu învăţătura pusă în slujba oamenilor, cu alinarea suferinţelor şi a durerilor.

-Pentru “faptele bune” ai fost răsplătit, ai primit leafă, cadouri şi onoruri, m-a atenţionat Cugetul.

Dezamăgit, am fost obligat să accept observaţia judecătorului meu şi după o pauză de smerenie am continuat :

-Al treilea păcat capital, recunoscut de religia creştină, este desfrânarea.

-De data asta cred că e bine să faci precizări, mi-a sugerat Cugetul confesor, există o întindere largă a noţiunii, cuprinsă între uşurinţa trecerii peste abaterile de conduită, stabilite prin consens şi dispreţul faţă de legile omeneşti şi religioase, cu diferite nuanţe : destrăbălare, depravare, exhibare ostentativă. Abaterile minore nu sunt judecate ca acte de desfrânare.

-Dacă este aşa mi-am mai uşurat conştiinţa de un păcat capital, faptele mele n-au depăşit micile abateri de la conduită, am fost, poate, aproape de frontiera marelui păcat, dar n-am trecut-o, cel puţin aşa cred, nu m-am  destrăbălat, nu m-am depravat, mi-a fost ruşine să-mi arăt mizeriile trupeşti, m-am cutremurat în faţa abjecţiei, imfamiei şi josniciei.

Am considerat tăcerea Cugetului drept îngăduinţă și am trecut mai departe.

Păcatul lăcomiei nu cred că l-am avut, n-am avut la ce să mă lăcomesc, nu mi-a fost niciodată masa prea încărcată, deși am răbdat de foame, n-am fost tentat să iau ceea ce se cuvenea altuia. Am respectat sfatul primit în copilărie :       ”

-Legumeşte mamă, mănâncă bucata de carne cu pâine şi nu lua două bucăţi, că laşi pe altul nemâncat.

Precizez că nerespectarea sfatului mamei era pedesit printr-o blândă atentionare din partea tatălui, prin ciocnirea frunţii mele cu lingura lui de lemn.

Cred că pentru fiecare păcat există o predispoziţie înscrisă în structurile genetice, lăcomia are o genă de nesaţietate, absentă în genomul meu, nesatisfăcută în prima parte a vieţii, a fost o şansă, în stomacul meu n-a ajuns niciodată mai mult decât putea să primească. In ce priveşte alcoolul, adjuvant obişnuit la mesele copioase, dotarea mea enzimatică a fost deficitară, a refuzat orice exces.  Am invitat cu plăcere la masa mea prieteni, rude şi chiar neprieteni, ca să nu zic duşmani şi mărturisesc păcatul de a-i  fi văzut lăcomindu-se.

Cugetul confesor n-a avut nimic de adăugat, aşa că am trecut la următorul păcat, invidia.

-N-am fost invidios, mi-au plăcut oamenii inteligenţi, harnici, chiar şi pentru descurcăreţi am avut înţelegere.

-In schimb, ai avut parte de invidie, manifestată gălăgios şi agresiv.

-Nu vreau să judec pe cei ce nu m-au iubit, dacă au avut motive sunt gata să primesc reproşurile cuvenite, cu o singură rugăminte, să fie bine argumentate şi prezentate pe un ton civilizat, să nu folosească, din respect pentru logică, neadevăruri şi insulte.

Am interpretat lipsa unor obiecţiuni ca acord cu spusele mele, mi-am acordat un răgaz necesar reflexiei şi  am trecut la păcatul capital de care mă ruşinez, pentru că mi-a adus cele mai mari necazuri, păcatul mâniei.

-Mânia este sora înfuriată a maniei, o boală periculoasă, manifestare nestăpânită, nejustificată, de furie necontrolată. Românul are pentru mânios o expresie sugestivă, spune :  ” i-a sărit ţandăra”, mai potrivită decât cea a francezului care spune : “péter un câble” tradus în româneşte prin ”i-a pleznit o coardă”. Toţi oamenii pot fi câteodată mânioşi, unii au motive, alţii nu prea, dar sunt convinşi că au, aşa că e de evitat confruntarea cu mâniosul. Se pare că înclinarea pentru păcatul mâniei ne este dăruită la naştere, există desigur o explicaţie, dar nu este aici loc şi timp de explicaţii. Am continuat cu obidă :

-Mi-a sărit, de multe ori ţandăra din nimic şi, greu de explicat şi suportat  a fost neputinţa de a mă opri, înainte ca scena să se umple de alte ţăndări şi de consecinţe. Regretele tardive au fost inutile şi de multe ori cauzele altor necazuri.

-Dacă prin păcatul mâniei n-ai păgubit pe altul, poţi să speri că vei fi iertat, ai plătit pentru el cu propriile tale suferinţe, m-a liniştit Confesorul meu, bine informat, dar şi înclinat spre iertare.

-Omul devine arţăgos când se mânie, nu se poate stăpâni, insultă, este nedrept, jigneşte, loveşte, răneşte. Am fost de prea multe ori mânios, am nedreptăţit și am ofensat, dar cel mai mare rău mi l-am făcut mie însumi, am fost nevoit să-mi asum consecinţele păcatului mâniei.

A urmat o pauză lungă, neîntreruptă de Cugetul Confesor, am înţeles că de păcatul mâniei va trebui să mai dau socoteală, după care am trecut la ultimul păcat capital, lenea.

-Lenea este un păcat aparte, greu de tălmăcit, de multe ori se asociază cu o boală musculară, miastenia, cu o suferinţă psihică şi cu dezordinea involuntară a vieţii, condiţionată de împrejurări potrivnice şi de împărţirea inegală a puterilor individuale. Nu poţi cere unui om obişnuit să explice şi să aplice relaţia dintre masă şi pătratul vitezei, neînţeleasă încă de mulţi matematicieni. Toţi oamenii pot să-şi reproşeze păcatul trândăviei, toţi sunt vinovaţi că n-au folosit bine zilele trăite, dar adevărata măsura este raportul dintre suma realizărilor, a faptelor bune, a cărţilor, a zidirilor, corelate cu puterea lor de înţelegere şi de efort. Am păcatuit prin lene, nu ştiu cât de mare e păcatul meu dar îl chem chezaş pe Blaise Pascal cu observaţia lui : “Dacă mă analizez, mă detest, dacă mă compar, mă admir” şi aduc în sprijinul meu cei peste douăzeci de ani de învăţătură instituţionalizată  cele douăspsrezece cărţi publicate, lucrările ştiinţifice, trei copii, două case, o bisericuţă, două puţuri ( !) şi nu în ultimul rând zecile de mii de semeni ajutaţi să suporte durerea, să învingă bolile, să trăiască. Reţinut, Cugetul Confesor, a refuzat să comenteze, mi-a sărit în ajutor fosta mea stagiară, a cărei prezenţă permanentă lângă mine o voi explica mai jos.

-A avut şi el păcate, însă leneş n-a fost.

După ce am epuizat cele şapte păcate, m-am întrebat dacă fiind CAPITALE pot să fie iertate. Atunci mi-am amintit  vorbele Mântuitorului :  ”Am venit pentru păcătoşi, pentru spălarea păcatelor voastre prin sângele Meu”, şi mi-am domolit multe angoase.

Am chibzuit îndelung asupra obligaţiilor mele de creştin, botezat întru Hristos şi respectarea poruncilor primite de Moise, un necreştin, de la un Dumnezeu gelos, aşa cum singur se prezintă la una din întâlnirile cu alesul lui Israel. Porunca adusă de Mântuitorul Hristos, a fost iubirea de aproapele, principiu ignorat, de Dumnezeul lui Moise. : ”Priviţi pe Madianiţi ca vrăşmaşi, şi ucideţi-i” (Numeri ; 25, 17)  Ca Dumnezeu al neamurilor, Iisus Hristos se desparte  de Dumnezeul lui Moise, despărţire greu de înţeles pentru mulţi. Dăinuirea Zeior, creatori atotputernici, recunoscuţi și iubiţi de popoare, mă convinge că Dumnezeul Cel Adevărat, aflat deasupra celorlalţi, este Dumnezeul Neamurilor. Am reţinut însă, dintre poruncile încredinţate lui Moise, un mare profet, pe cele primite de la tatăl meu pământesc : “să nu ucizi, să nu furi, să nu minţi,  să nu juri strâmb, să nu duşmăneşti, să nu râvneşti la bunul altuia, să nu preacurveşti, să-ţi respecţi părinţii şi învăţătorii”. Cred că am şi reuşit să le respect.

M-am oprit, o tăcere semnificativă de lăcaș pentru rugăciuni aşezată între mine şi  partenerul de confesiune îmi sugera o împlinire, o confesiune completă. A fost momentul iluminării, a înţelegerii adevărului că cel mai bun confesor este propriul meu cuget, de el nu pot ascunde nimic pentru că este dualitatea celor două fiinţe, a omului şi a Duhului Sfânt. Am primit încuviinţarea confesiunii împreună cu avertismentul :

-La spovedania cea adevărată,  respectarea poruncilor, cere mărturia faptelor.

*

Păcatul originar – iniţiatic.

La îndemnul Cugetului am deschis foişoarele secrete, altare de  iubiri furate, am strigat zânele îndrăgostite din anii tinereţii, altădată veneau la chemarea privirii, nu mi-au răspuns, plecaseră pe alte meleaguri şi tărâmuri, am forţat frontiere, am ajuns în bolgiile Infernului, rezidenţe de păcate, le-am găsit  goale, dizgraţioase, duhurile rele se strecuraseră pe sub praguri, plecaseră în căutarea de suflete nevinovate. Am redeşteptat nopţile petrecute lângă oameni încrâncenaţi împotriva morţii, da, nu-i pot tăgădui puterea, m-am întrebat dacă am găsit leacurile potrivite, n-am putut să răspund, prea grele sunt întrebările existenţiale şi consecinţele păcatelor.

M-am întors la bietele mele amintiri, îmbătrânite, firave, neglijate, ascunse printre buruienile şi bălăriile pustiului, singurele rămase credincioase poruncilor divine.

*

Voi începe cu amintirea primului păcat, cel originar, cu ziua în care mi s-a predat întâia lecţie de iniţiere. Eram, unde altundeva, decât într-una din poienile Izlazului, prima mea Universitate. Din întâmplare, sau nu, memoria nu-mi este de niciun ajutor, oile tatălui meu se amestecaseră cu oile Măriei, erau numeroase Mării în sat, fiecare familie avea una sau mai multe Mării, fică, mamă sau bunică, nu-mi amintesc din ce speţă făcea parte tovarăşa mea de păşunat oile. Tot din întâmplare, sau nu, oile ajunseseră în Poiana Albului, ascunsă între două pâraie, cea mai puţin frecventată de păstorii de oi. Stăteam aşezaţi pe iarbă, unul lângă altul, destul de apropiaţi ca să simţim fiecare, parfumul ce venea de la sudoarea celuilalt, îmi amintesc amănuntul că mirosul de femeie îmi provoca o senzaţie ciudată, deloc respingătoare. Izmenele mele, sumese până la rădăcina piciorului, nu mai puteau ascunde umflătura spontană ce apăruse în locul unde se afla unealta de făcut pipi, era evident că sub izmzne se petrecea o mică răzvrătire, un act de nesupunere, pe care încercam zadarnic să-l tăinuiesc.

-Ce jucărie ai tu acolo, ce ai dosit în izmene ? m-a întrebat curioasă Măria.

-Nimic, n-am nimic, ce să dosesc, n-am nimic, m-am grăbit să răspund, încercând să mă ridic.

-Nu pleca, stai lângă mine, m-a obligat Măria, trăgându-mă de mână. Ia să văd eu ce piteşti acolo în izmene.

N-am avut timp să mă apăr, Măria m-a tras lângă ea cu mişcări blânde, afectuoase, mi-a scos izmenele cu o iscusinţă ce proba cunoaşterea tehnicii printr-o exersare prealabilă şi a scos la iveală mădularul răzvrătit.

-Ce e bazaconia asta ? m-a întrebat cu o curiozitate bine simulată.

-Ce să fie, ce vezi, am încercat eu să evit răspunsul aşteptat.

-Pentru ce e bună ? Şi de ce s-a întărit aşa, a continuat Măria jocul de-a curioasa. Tu ştii ce să faci cu asta ?

-Păi, ştiu, am răspuns orgolios, de frică să nu creadă că sunt un nătâng.

-Ia să văd eu dacă ştii, s-a grăbit să verifice Măria, ridicând fusta şi aşezându-mă între picioarele ei, de data asta cu mişcări mai puţin blânde, grăbite de nerăbdare, aş putea spune chiar silnice.

Nu m-am împotrivit, am încercat chiar să-i înlesnesc munca, necazul era că nu ştiam cum s-o fac, mă străduiam să găsesc locul unde voia Măria să ajung, nu ştiam unde se afla şi cum să-i usurez  truda, tremuram, începuse să-mi fie frică.

-Ce faci ? N-o bagi ? m-a apostrofat Măria. Bag-o odată !

-Păi eu o bag da’ iese, e gaura prea mare.

-Nu e gaura mare, e puţa ta prea mică.

Eram disperat, nu ştiam cum să fac să fie mai mare, mă chinuiam, împingeam şi ţineam apăsat, Măria mă trăgea în ea, începuse să mă doară, nu mai ştiam cum să mă decurc.

Dintr-o dată Măria a început să orăcăie ca o broască, chirăia, se zbătea ca un animal înjunghiat, se agăţase de puţica mea şi o ţinea strâns, mestecând vintrele ei cum se mestecă mămăliga cu făcăleţul. M-a ţinut aşa mult timp, mă durea, m-am şi speriat, credeam că i-am făcut ceva rău. Puţica se muiase ca o cârpă udă, dar ea continua să o ţină înăuntru.

Când mi-a dat drumul n-am avut timp să-mi domolessc usturimile, pentru că dădusem de altă belea, nu mai era în Poiana lui Albu nici picior de oaie. Buimaci, îngrijoraţi, am plecat prin pădure, orbecăind, oile parcă intraseră în pământ, speriate de horcăielile Măriei, nu le-am găsit decât seara când s-au întors singure acasă.

Cu Măria n-am mai vorbit nicodată, când mă vedea mă ocolea, nici eu nu stăruiam cu privirea spre ea, sunt sigur că n-a spus nimănui povestea noastră, nici eu n-am spus-o, am ascuns-o într-un ungher al memoriei, am resuscitat-o acum, când amintirea ei nu mai este păstrată nici de rudele apropiate, dovada find crucea şi mormântul, nerevendicate, rămase pentru vecie în cimitirul vechi, abandonat de preotul cel nou. Măria a rămas în amintirea mea pentru semnificaţia de preoteasă iniţiatică. O încredinţez, cu tandreţea meritată, Memoriei postume, îngăduitoare şi generoasă cu păcatele nemărturisite.

A trecut multă vreme până când am putut să exersez cele învăţate de la prima mea dăscăliţă, dorinţa îşi revendica dreptul de fiecare dată când adulmecam mirosul cunoscut de femeie, sfioşenia îmi zădărnicea gesturile, îndrăzneala mă părăsea, nu primeam niciun semn de încurajare, plecam ruşinat cu pofta neîmplinită. Imaginam scenarii de ademenire, înduplecare, schimburi comerciale, nu le puneam în aplicare, îmi subevaluam puterile şi posibilităţile, de multe ori citeam în privirea ispititoarei dojană, sfidare, câteodată chiar o întrebare nepusă : Ce-mi dai ?

Ce să dau ? Cu sărăcia, care se ţinea scai după mine, nu se putea cumpăra nimic. De abia după ce am reuşit s-o alung au început ofertele, aparent necondiţionate, din ce în ce mai insistente. Mărturisec acum, în calitate de Postum, că de multe ori n-am rezistat, am păcătuit, câteodată în exces. Inţelegător, Cugetul mi-a şoptit că a primit mărturisirea, fără să mă asigure că mi-a acordat iertarea. I-am mulţumit tot în șoaptă, cu liniștea omului ce­-și făcuse  datoria.

*

Păcatele de care ne ruşinăm cel mai mult se ascund, nu se lasă mărturisite, ne vin în minte păcatele altora, suntem prea înţelegători cu prpriile păcte, le apărăm, le interpretăm, le negăm.

Multe amintiri ale păcatelor nu vor să fie încredinţate nici celui ce le revendică în calitate de Postum, spun că nu pot fi justificate, se tem că nu vor fi iertate. Le respect opţiunea, le las pentru mai târziu, sau pentru niciodată.

*

Păcatele istoriei.

-Să deschidem şi Cartea Păcatelor omeneşti ale Istoriei, oamenii lasă, la plecare, multe pagini de păcate istorice, să luăm o pagină din istoria trăită, mă îndeamnă Cugetul.

-Voi încerca să dobândesc iertare pentru istoria păcatelelor, da, mă simt vinovat pentru  întâplările nefaste din cele  trei sferturi de secol petrecute pe pământ. M-am născut într-o vreme tulbure, când se pregăteau războaie, progromuri, înfometări, acte de cruzime fără altă justificare, în afara barbariei şi sălbăticiei din sufletele unor oameni. Am fost martor al slujbelor de înmormântare simbolice ale fiilor satului, trupurile zăceau în pământ străin, ostil, copii nevinovaţi, ucişi într-un război de orgolii ale tiranilor sanghinari. Nu înţelegeam cauzele necazurilor şi năpastei, eram mic şi neputincios, nu ştiu cât de vinovat, istoria mă sufoca sub greuttea ei.

-Asta a fost la început, mai târziu ai făcut şi tu istorie, sau ai fost unealta ei.

-Da, am fost un martor-vinovat, mai mult sau mai puţin lucid, al invaziei unor urmaşi ai vechilor barbari, deghizaţi în salvatori, veniţi să ne taie codrii strămoşeşti, fraţi de simţire ai românului, să fure petrolul, grâul, să omoare pe cei mai buni fii ai neamului. Cum să nu mă simt vinovat după ce am văzut, fără să protestez, atâtea grozăvii. Scot din arhivele memoriei o scenă-întâmplare grăitoare prin urmările ei dramatice, al cărei martor am fost în satul meu natal.

*

Marin Vlăjganu, era o namilă de om cu nume potrivit pentru cei aproape doi metri, braţe vânjoase, terminate cu două lopeţi,  nu putea să treacă pe lângă un om sau animal fără să-l sperie.  Folosea din plin calităţile fizice, le asocia vocea puternică, sigură, nedispusă la concesiuni. Intr-o zi de toamnă, când se fabica rachiul, l-am văzut pe Vlăjganu, coborând dinspre biserică, se îndrepta, ca de obicei, către cazanul lui Ion Gheţea. După ce a trecut Gârla s-a abătut pe uliţa satului Todirşti, unde s-a întâlnit cu Nică Drumoiu, cunoscut şi sub numele de Ordonanţă. Nică era exact ce-i trebuia lui Vlăjganu pentru a-şi sublinia calităţile fizice, era mic, pipernicit, un copil îmbătrânit prea repede. Porecla Ordonanţă îi rămăsese de la slujbă îndeplinită în armată, de unde venise cu ticul verbal : ’’ordonaţi don Căpitan !’’. Mărin l-a adoptat, şi-a însişit calitatea de Căpitan, atribuită de Nică Ordonanţă, ca bun personal. Amândoi erau mulţumiţi, nedespărţiţi, mergeau pe la toate cazanele din sat, cu sarcină dela Partidsă facă muncă de lămurire. Au vorbit în gârlă ceva, n-m înţeles ce spunea Drumoiu, se pare că i-a plăcut lui Mărin pentru că l-a completat cu vocea lui inconfundabilă ; ’’Aşa mă Nică, să soatem lupii din târla noastră’’, o vorbă des folosită de Mărin în ultima vreme.

-Haila Gheţea, i-a ordonat lui Nică.

M-am dat jos din gutuiul unde mă suisem să culeg ultimul fruct, rămas  ascuns printre frunze, m-am furişat în spatele magaziei, locul meu de ascultare, unde aflam tot ce se întâmpla în sat şi în lume. L-am găsit acolo, în culcuşul său,  pe câinele nostru Cazacu, prieten devotat. Mărin a urcat coasta cu paşi voinici, urmat în pas alergător, la mică distanţă, de Drumoiu. A împins poarta destul de tare, ca să-şi anunţe sosirea. Câinele, plecat  în mare grabă să vadă cine îi calcă bătătura, l-a recunoscut pe Mărin s-a gudurat, ştia că va primi răsplată pentru nerespectarea slujbei de străjer, o coajă de pâine, a hălpăit-o repede, n-avea timp de pierdut şi s-a întors la culcuşul lui, din spatele magaziei, unde l-am răsplătit şi eu cu un mângâiat, că mi-era urât să stau singur.

-Unde eşti Jupâne ? a strigat din curte Mărin.

Gheţea a ieşit din grajdul cailor cu o găleată de ovăz în mână.

-Mai lasă-i pe cârlani, au iarbă şi fân destul nu le mai da grăunţe.

-Animalul muncit trebuie şi hrănit, i-a răspuns Gheţea, cam fără chef de vorbe goale.

-Scoate o ţuică, hai, că avem puncte grele pe ordinea de zi. Tu stai la poartă Nică, să primeşti membrii la adunare. Până atunci dă un ţoi şi hai noroc.

Au sosit şi membrii, Nae Cioacă,  Gheorghe Mucă, ai lu’ Bărbuţă, Milculete, Trandafir Târcovnicu, Miron Ciuvică, Nae Preda şi, bineînţeles, Niculae Solcanu, secretarul celulei, şi-au găsit fiecare un loc în jurul butoiului cu ţuică.

-Spune Bărbuţă, ce ai văzut în Vârfu’ Pleşii ? a întrebat Niculae Solcanu.

-Păi ce să văz, era ăl dân Deal, era Popa Gheorghe, Găiseanu, Cârciumaru, ăștia erau.

-Al dân Vale nu era ?

-Nu, că nu se are bine cu ăl dân Deal, s-au certat pentru pământ, că sunt cumnaţi.

-Al dân Vale se ducela Ogoare, cu unii din Stoiceni, i-am văzut eu, a informat Trandafir Ţârcovnicu.

-Şi ce făceau ?

-Ascultau.

-Ce ascultau ? că doar n-ascultau cucu, toamna cucii pleacă, nu cântă în Vârfu’ Pleşii.

-Avea Al dân Deal o cutie, vorbea cu cineva dân cutie.

-Aţi auzit ? Vorbea cu cineva dân cutie, bandiţii ăstia vorbesc în America, îi cheamă pe americani să distrugă Partidu’ nostru, să-i aducă iar pe boieri, pe chiaburi pe  exploatatori. Nu putem sta cu mâinile în sân, să facem ceva, a combătut cu mânie revoluţionară Solcanu.

-Să gonim lupii de la stână, să nu mai jupoaie oile noastre, a tunat  Mărin Vlăjganu.

-Să apărăm Partidu’ de duşmanii poporului, l-a susţinut Milculete, cu vocea lui piţigăiată, de scapet

-Aşa să facem, dar cum ? a întrebat Miron Ciuvică.

-Să informăm Partidul, forţa conducătoare, i-a răspuns Solcanu, a sos dintr-o geantă nouă un stilou, toc rezervor, cum i se mai spunea, tot una era, o coală de hârtie nescrisă şi o alta scrisă la maşină

-Scrie tu Trandafire că ai mai multă carte, ai făcut Şcoala de ţârcovnici.

-Ba să scrie Nae Preda, că are scris mai frumos.

-Treci aici Nae, scrie pe geanta mea.

Nae Preda a venit lângă Solcanu, a luat stiloul şi coala de hârtie nescrisă a întrebat dacă mai are şi altă hârtie, că poate nu  ajunge.

-Am, l-a asigurat Solcanu şi nu te mai zgâi la geanta mea, am primit-o dela Raionulde Partid, scrie pe ea că aici n-avem masă.  Citind după hârtia bătută la maşină a dictat :

-Scrie Titlul în centru :

Proces verbal.

-De ce verbal, dacă e scris ?

-Scrie mă ce-ţi spun, că doar nu vii tu să te pui contra Partidului !

-Aaa, am înţeles, i-a răspuns Preda.

-Sub titlu scrie aşa;

Noi care subsemnăm, adunaţi în şedinţa de Partid a Celulei din satul, puncte puncte,  vă informăm că în satul nostru activează următorii duşmani ai poporului, trădători : Acum scrie-le numele spuse mai sus. Şi de la capăt :

Am văzut cu ochii noştri şi am auzit cu urechile noastre cum aceşti trădători vorbesc la americani, spun tot felul de minciuni despre Partid, despre ţară. Au nişte cutii de unde vorbesc cu americanii. Vă dăm numele acestor trădători şi vă rugăm să luaţi măsuri împotriva lor. Ca membri de Partid conştienţi şi responsabili, noi nu putem tolera astfel de manifestări în satul nostru.

Trăiască Partidul Muncitoresc Român.

Treceţi fiecare să semnaţi.

-Da, eu nu ştiu să scriu, s-a plâns Gheorghe Mucă.

-Mâzgăleşte şi tu ceva, că doar n-o să se uite nimeni la semnaturi. Ce tu crezi că au timp, le ajunge că le au. Şi acuma fac eu o cinste la toţi, scoate ţuică Nea Ioane şi trece-mă la catastif, ca să te scad de la impozit. După un timp, foarte mulţumit de îndeplinirea sarcinii, a simţit nevoia să adauge :

-Vedeţi mă, oameni buni, cum ştie Partidul să se poarte cu oamenii muncii ? Ca un frate, mă ! Ca un frate !

Au băut până nu s-au mai putut ţine pe picioare, au căzut lângă butoi, au început să sforăie, fericiţi că si-au îndeplinit sarcina de Partid.

Am plecat şi eu de la culcuşul câinelui din spatele magaziei.

Nu înţelegeam de ce  are nevoie Partidul de minciunile lor,  am aflat după câteva zile când l-am văzut pe Gheţea cum plângea şi spunea :

-I-a ridicat pe toţi az’ noapte, au venit cu duba neagră şi i-au luat. Bieţii oameni, de unde să aibă cutie din aia, să vorbească ei cu americanii.

Cugetul a încercat să mă apere

-De ce să treci o nedreptate a istoriei la păcatele tale ? Puteai tu, un copil pe vremea aeea, să te opui unor ticăloşi, detracaţi, beţivi mizerabili, îndemnaţi de activişti plătiţi, să  nu-i laşi să scrie denunţuri false, prin care se  trimiteau la închisoare şi la moarte, mulţi nu s-au mai întors niciodată, oameni fără nici-o vină ?

-Bineînţeles că nu, însă păcatul nu poate fi justificat prin neputinţă. Ar fi trebuit să fac un gest de protest, să-i anunţ pe cei ce se aflau în pericol, să mă rog Bunului Dumnezeu pentru ei, să plâng, să urlu, să fac ceva, am tăcut, am adăugat laşitatea mea la cea a miilor de fricoşi, n-am avut, atunci, nici măcar mustrări de conştiinţă.

-Erau păcate ale istoriei.

-Să laşi pe seama Istoriei păcatele, altă minciună, alt păcat, cum ar fi putut Istoria, o carte scrisă de oameni despre oameni, să împiedice grozăviile consemnate între copertele ei ? Vinovăţia oamenilor, a mea, este de neiertat, m-am mulţumit cu firimituri de viaţă cerşite de la ticăloşi, impostori, agramaţi, trădători, vânzători pentru o litră de ţuică, a vieţii şi libertăţii oamenilor, a pădurilor, a grâului şi a altor bogăţii ale ţării, mai mult, am devenit, împreună cu alte patru miloane de români, membru al Partidului care ne-a aruncat în ghearele ticăloşilor, am strigat fără să ne fie ruşine, lozinci dezonorante : ’’Stalin şi poporul rus libertate ne-au adus’’ Stalin ! unul dintre cei mai mari criminali ai istoriei. ! sau : ’’Luca, Ana şi cu Dej, au băgat spaima’n burgheji’’. Alţi criminali ! Cred că nici n-am ştiut exact ce enormităţi spuneam, ne-am lăsat îndemnaţi de agitatori instruiţi la şcoala minciunii, pregătiţi special pentru îndobitocirea oamenilor.

Doamne, cât de mult am păcătuit !  M-am lăsat păcălit de un cizmar-potlogar, incult, agramat, ajuns în fruntea ţării prin viclenie şi mistificare, am crezut minciunile cu care ne amăgea, cu toate că se vedea că erau scorneli perfide, că se lăuda cu ’’fericirea” unor nefericiţi. Nici după ce calvarul a luat sfârşit nu mi-am găsit loc printre cei ce s-au opus noilor impostori. N-am nici o scuză, i-am privit fără să spun nimic, am fost laş, mi-am risipit zilele cu interese meschine, cu intrigi păgubitoare.

*

Visul sibilinic și Taina Cununiei.

-Să nu uiţi păcatul cel mare, ai întemeiat o familie fără  Taina Cununiei, oficiată de cel dăruit cu Harul preoţiei. E un păcat împotriva legii fundamentale a creaţiei – iubirea.

-Un păcat greu de rânduit. In primul rând nu ştiu ce mai înţeleg oamenii prin iubire. Nu ştiu dacă iubirea mai are valoare de lege a creaţiei. Nici creaţia nu mai este actul de apariţie a unei lumi. In artă, domiciliul creatorilor, au apărut numeroşi impostori, falşi creatori, servitori ai zeilor moderni, locatari ai palatelor numite bănci, stăpânitori ai lumii prin camătă şi înşelătorie. Adevăratele creaţii sunt ignorate cu premeditare dacă nu sunt surse de îmbogăţire. Iubirea, ca lege a creaţiei nu mai poate fi evocată nici pentru miracolul pruncilor, mulţi copii se nasc din păcat, din relaţii între  femei şi bărbaţi robiţi de pasiuni, de ierburi, de hormoni şi de  neuromediatori. Şi pentru că textualismul a devenit un procedeu, dacă nu stil literar, ne vom folosi de rodul lecturilor, chemându-le să ne scoată din conflictul aporiilor noastre.

Cunoscuta Helen Fisher, cercetătoare americană, a probat în lucrările sale că în afara androgenilor, hormoni sexuali implicaţi în atracţia dintre sexe, relaţia dintre un bărbat şi o femeie este modulată şi de alţi metaboliţi  : dofamina – hormonul pasiunii şi al scopului, adrenalina, hormonul  elanului şi inspiraţiei, serotonina, hormonul plăcerii şi al fericirii, oxitocina şi vazopresina, hormonii tandreţei şi ataşamentului, endorfinele aducătoare de mulţumire şi linişte. Un amănunt de reţinut este acela că scăderea endorfinelor, când iubirea nu e împărtăşită, se tratează cu “ciocolată caldă” şi cu joging, observaţie atestată de orgasmul alergătoarei.  De la aceeaşi cercetătoare am aflat că iubirea pătimaşă este limitată în timp la 12-18 luni, după care fie este abandonată, dacă e respinsă, fie se transformă în ataşament şi prietenie, dacă este reciprocă. Dincolo de această limită iubirea pătimaşă epuizează, putând să ducă chiar până la moarte, de fericire sau decepţie.

-Dacă rezultatele obţinute de Helen Fisher prin cercetări ştiinţifice sunt admise şi la confesiune, voi avea un motiv de iertare pentru neîndeplinirea căsătoriei religioase. N-am putut să să mă sustrag legilor de funcţionare a sistemului hormonal, primite ca zestre de la procreatorii mei.

După un lung moment de gândire Cugetul mi-a răspuns   dilematic, la fel ca preoteasa Pytia la oracolul din Delfi.

-Dacă iubire nu e, nimic nu e. Nu există creaţie fără iubire și la confesiune nu se rânduisc păcatele după criterii hormonale.

Am înţeles că tentativa mea textualistă n-a avut succes. Mi-am continuat pledoaria cu argumente semantice.

-Sunt mai multe feluri de iubire : iubirea de Dumnezeu, iubirea de sine, iubirea aproapelui, iubirea vinovată, furată, iubirea interesată, iubirea neîmpărtăşită, iubirea platonică, iubirea părinţilor, iubirea homosexualilor, poate şi altele…

-Ai uitat iubirea adevărată prin care intră Dumnezeu în suflete și le unesc, fără iubirea între suflete copilul pierde legătura cu creaţia. In iubirea adevărată egoismul nu mai are loc, nu poate să trăiască înpreună cu Dumnezeu, îndrăgostitul nu aşteaptă nimic în schimb pentru iubirea lui, este fericit că i se permite să iubească. Iubirea adevărată este deasupra influenţei hormonilor, deasupra atracţiei dintre sexe, nu e milă, nu e respect, nu este plăcere de a proteja, o formă mitijată a egoismului. In iubirea adevărată suferinţa nu se poate manifesta, cel ce iubeşte este condamnat să fie totdeauna fericit. Iubirea adevărată se simte, nu se spune în cuvinte. Iubirea de sine nu se exclude, s-ar contrazice porunca Hristică :  ”iubeşte-ti aproapele ca pe tine însuţi”. Taina căsătoriei consfinţeşte intrarea lui Dumnezeu în casa celor ce vor îndeplini acte de creaţie - copiii. Mariajul fără Taina căsătoriei, oficiată de un preot, este păcat, nu încerca să-l eviţi la confesiune, ai încărca sufletul cu o greşeală de neiertat.     
                                               *

Am însufleţit voinţa, am chemat-o să deschidă porţile memoriei dureroase, locul de păstrare a amintirilor incomode și neplăcute. Nu sunt sigur că voi putea să duc la bun sfârşit povestea păcatului de a nu fi respectat Taina căsătoriei, rătăcire care mi-a ruinat cei mai frumoşi ani din viaţă, cer îngăduinţă pentru poticniri, pentru lipsa de coerenţă, cu repetiţii de idei, secvenţe şi conflicte, pentru că tot ce s-a petrecut în timpul primei căsnicii mă obsedează, şi mă doare. Sigur că am păcătuit, deşi la momentul respectiv n-am ştiut cât de mare a fost păcatul. Caut cuvintele şi le găsesc cu greu, nu vreau să ascund, nu vreau să caut vinovaţi, voi mărturisi în acelaşi timp atât vinovăţia cât şi  pedeapsa primită.

-Tot răul a plecat de la un moment de slăbiciune. Ajunsesem la vârsta când se întemeiază familia, se spune că năzuinţa cheamă personajele şi împrejurările ce pot s-o împlinească. Personajul a fost o tânără, repartizată la singura intreprindere din satul unde mi-am efectuat stagiul de începător în meserie, am avut cu ea o relaţie amoroasă zbuciumată, fără angajamente, întreruptă repetat de ezitări şi nestatornicie.  Având de ales între un tânăr absolvent, a cărui singură avere era viitorul şi un directoraş dintr-o capitală de judeţ, fiica de perceptor, ajunsă Şefa la o fabrica de marmeladă, n-avea altă aspiraţie decât să plece cât mai repede, să ajungă într-un oraş, perspectivă oferită de directorul seminţelor din capitala judeţului.

Relaţia noastră era întreruptă de vre-o cinci luni, de când plecasem din satul unde ne întâlnisem. Vizita neaşteptată, după despărţirea ce părea irevocabilă, m-a descumpănit printr-o surprinzătoare schimbare  de comportament a vizitatoarei. De data asta n-o mai aveam în faţă pe orgolioasa şi năzuroasa domnişoară inginer, cum îi plăcea să i se spună, ci o tânără înlăcrimată, resemnată, smerită. După ce m-a felicitat pentru reuşită, mărturisind că nu-mi acorda multă şansă, a găsit, pentru prima dată, cuvinte frumoase despre munca și  aspiraţiile mele. S-a oferit unei reluări a relaţiei întrerupte n-am respins-o, însă am păstrat o rezervă, repede confirmată de o rugăminte, să-i spunem insolită, ca să evităm cuvântul mai aspru, insolentă. Imi cerea s-o duc la ginecolog pentru un chiuretaj, ştia că aveam cunoştinţe. Pe vremea aceea un chiuretaj era o practică obişnuită, aspectele religioase și morale nefiind reţinute, aşa că n-am avut nici-o ezitare, am dus-o la un profesionist reputat unde s-a săvârşit o crimă legalizată printr-un decret oficial.

-Pruncuciderea este unul dintre cele mai îngrozitoare păcate, nu există pruncucidere legală, nu ceda uşor cuvintelor nechibzuite, m-a atenţionat Cugetul Confesor. Nu uita vorbele bine ticluite ale unui rege vinovat :  ”Conştiinţa îţi este prieten, înainte de a fi judecător”. Confesorul nu este  judecător, el poate fi, în cel mai bun caz, un apărător.

Incă odată n-am găsit nimic de spus, am tăcut un timp, necesar pocăinţei, apoi am continuat:

-Legătura restabilită într-un moment de îngăduinţă şi toleranţă, urmat de o crimă, a fost un avertismaent, nu l-am înţeles. Au venit la întâlnire şi împrejurări favorabile unei depăşiri a ezitărilor, între care şi  amănunte nostime, greu de evaluat acum, n-aveam locuinţă, am fost găzduit de o cunoştinţă a tinerei domnişoare, m-am simţit dator să nu dezmint o declaraţie că sunt logodit consemnată în cererea de repartizare a unui apartament, declaraţie inutilă, pentru că până la sfârşit mi s-a dat tot o garsonieră. Consecinţa acestor detalii ale hazardului a fost un contract civil de căsătorie întemeiat la primărie unde dragostea ca temei al înţelegerii n-a fost înscrisă în tranzacţie. Abia mai târziu mi-am dat seama că prin tranzacţia civilă, soţul devine un partener legal al unei femei, fără obligaţia de a fi iubit de ea. Prin tranzacţia civilă mi-am asumat riscul de a nu primi şi iubire.  A trebuit să treacă mulţi ani de suferinţe până când am aflat că riscul asumat era inutil, că prin contractul de căsătorie civilă patronul este femeia şi că dragostea și respectul sunt  asigurate numai prin legământ întărit de Taina căsătoriei.

Cugetul meu confesor-apărător s-a simţit dator să-mi explice  temeiul principiulul ce stă la baza Tainei :

-Iubirea între bărbat şi femeie, principiu Divin, nu poate fi încredinţată legilor omeneşti. Numai preotul, dăruit cu Har, are puterea de a introduce iubirea de natură Divină în familie, prin Taina Cununiei. Dăinuirea comunităţilor umane în istorie s-a realizat prin respectarea acestei Taine. Atracţia dintre bărbat şi femeie, un imbold greu de stăpânit, este aventura hormonilor, nu este iubire adevărată. După consumarea actului atracţia trupească se risipeşte, pentru că împreunarea fără dragostea conferită prin Taina cununiei, este păcat. Cununia religioasă, oficiată de un preot la întemeierea familiei, a fost un dar al Lui Dumnezeu, pentru a conferi statornicie împotriva înstrăinării şi a pierderii identităţii, necesară stabilităţii şi continuităţii prin urmaşi.

-Comuniştii sovietici (nu am cunoscut alţi comunişti, şi nu vreau să anatemizez şi posibili comunişti buni) au interzis credinţa, românii, creştinaţi de Sfântul Apostol Andrei, ucenicul lui Hristos, nu mai aveau voie să se cunune religios şi să boteze copiii. Ei programaseră o lume fără legătură cu Dumnezeu şi n-au ezitat s-o impună cu forţa, au instituit teamă şi reprimare, o armată de informatori, foarte eficientă, urmărea cu înverşunare orice mişcare şi de ce să nu recunoaştem, nici curajul nu era la înălţime, puţini au îndrăznit să înfrunte restricţia.

Cugetul meu, trist, m-a ascultat, a oftat şi apoi mi-a şoptit :
   -Unii au înfruntat-o….

După o nouă pauză, de înţelegere a nevoii de pocăinţă, am reluat confesiunea :
   -Da, au fost şi temerari, nu m-am aflat printre ei, Cununia religioasă era, pe vremea aceea, un gest de curaj, preoţii erau îndemnaţi să informeze Securitatea când primeau cereri de cununie în Biserică.                     
   -Au fost şi preoţi curjoşi, ar fi trebuit să-i cauţi.
   -Am căzut în păcatul generaţiei ’60, o generaţie atee, nu credea în Taina cununiei, nu credea într-un Dumnezeu Creator, în cel mai fericit caz admitea că există o putere nevăzută, aflată undeva departe, neinteresată de ce li se întâmplă oamenilor. Cuvântul Iubire era un cuvânt de ocară, evitat, iar cuvântul Taină era aproape necunoscut. Despre credinţă se vorbea ca despre o ameninţare, Biblia era interzisă, nu o puteai găsi în biblioteci sau librării.

-Fiecare generaţie răspunde pentru păcatele sale.  Cartea Sfântă era greu de găsit în acele timpuri, dar Taina cununiei este înscrisă în moştenirea culturală a tuturor civilizaţiilor de pe pământ.
   -N-am acordat atenţie tradiţiilor şi Tainelor creştine : rugăciunea, confesiunea, întemeierea familiei am făptuit păcate greu de iertat, plătite prin umilinţe şi necazuri. Antrenat de torentul istoriei, am pierdut, ca mulţi din generaţia mea, legătura cu Religia, despre care se spunea că este o invenţie, un opium pentru poporul exploatat şi oprimat. Nu înţelegeam, dar nici nu m-am străduit să aflu ce ascundea propagandistul sub cuvinte. N-am acordat atenţie nici efectelor provocate cu premeditare de noii stăpâni asupra oamenilor prin extenuarea fizică şi psihică,  consecinţă a stressului şi emanciparea femeii, un  cuvânt folosit  ca lozincă de agitatori. In realitate, femeile, obosite după ce obţinuseră dreptul de a munci la fel ca bărbaţii, erau mai vulnerabile, iritabile, supărăcioase, arţăgoase. Familiile constituite fără oficierea Tainei sfinte a căsătoriei au fost cele mai vulnerabile. Şi istoria este opera lui Dumnezeu, numai El ştie de ce le-a dat românilor pedeapsa comunistă, încercarea de a înţelege şi de a găsi remedii nu avea şansă de reuşită, nu se putea influenţa ursita. Oamenilor le rămâne răspunderea pentru păcatele lor.
    -Căsătoria nu este spectacol, un divertisment de o seară sau de o vară, Dumnezeu nu a lăsat unirea dintre un bărbat şi o femeie pentru distracţie, căsătoria este o Taină, un dar divin primit de familie pentru a-şi asigure continuitatea. Dumnezeu a încredinţat omului Iubirea ca valoare supremă, prin Taină, El se face garantul Creaţiei, căsătoriile întemeiate în afara Sfintei Taine sunt sortite netemeiniciei, nimic nu poate fi durabil fără dragoste, oricât ne-am strădui, nu putem schimba ordinea lăsată de Creator : “Ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă”    ( Matei – 19, 5-6 )
   -Originea şi tradiţia ţărănească mă îndreptăţea să sper că voi păstra căsătoria, deşi eram informat asupra greutăţilor vieţii în familia socialistă, supravegheată, pusă în acord cu doctrina marxistă, având ca motor al progresului lupta de clasă şi demascarea celor ce nu erau de acord cu ideile  materialiste, certate cu morala creştină. Am trecut cu mare uşurinţă, într-un moment de omenească slăbiciune, peste faptul că cei din rândul cărora veneam nu întemeiau o familie fără să împlinească Taina căsătoriei şi am uitat  sfatul bun primit de la înţeleptul meu tată : “să te uiţi  de unde vine sămânţa, acolo e secretulul belşugului”.

Confruntat cu realitatea am aflat adevărul cel trist : am păcătuit şi am binemeritat pedeapsa, am fost condamnat să-mi trăiesc, cei mai frumoşi ani de viaţă într-o bolgie a Infernului unde iubirea şi credinţa erau aspru pedepsite. Am încercat să rezist,  am petrecut zile şi nopţi în biblioteci, am plecat pe mări și oceane, am ajuns şi în Sahara, am fugit de gâlceavă, de reproşuri nemeritate, am zidit un foişor de singurătate sufletului meu vulnerabil, am costruit proiecte, am sperat într-o iertare, m-am înşelat, într-o noapte când se schimbau anii am primit pedeapsa, am fost alungat din casa în care se afla agoniseala de o viaţă, am fost obligat să mă despart de copii. Am jurat, în acea noapte când se schimbau anii, că Anul Nou viitor nu mă va găsi în casa de unde eram  alungat. N-aveam nici un  proiect, nu ştiam ce voi face, aveam o singură dorinţă : să fug, să scap.
   Cugetul meu, confesor, sever, m-au atenţionat :
   -Văicărerile unui păcătos, nu cântăresc prea mult în balanţa iertării. Ai nevoie de probe.

-De ce să probez ceea ce este clar şi evident ? Mi-a spus să plec din casa ei, să mă duc dracului.
   -De ce ţi-a spus să pleci ? Trebuie să existe motive şi explicaţii.
   De multe ori am fost pus în dificultate când partenerul chema în ajutor logica, o ştiinţă greu de înduplecat. Unde să găsesc motive şi explicaţii ? Am chemat amintirile în ajutor, primele venite, mai viguroase, au fost cele recente.         
   -Intors din deşertul african am regăsit infernul de care fugisem, am fost întâmpinat cu vechile reproşuri zilnice, le uitasem. Motive se găseau cu uşurinţă, toate cuvintele, toate gesturile deveneau pretext de agresiune. Revederea zilnică era moment de lansare a ofensivei. Iată un exemplu printre multe altele :

-Ai intrat încălţat în casă, de ce nu te-ai descălţat în faţa uşii ?

-N-am văzut pantofi la nici-o uşe, nimeni nu se descalţă în faţa uşii.

-La mine să te descalţi, să nu vii cu pantofii de stradă în casă, că nu faci tu curat.

Nu ripostam, aş fi dat ocazia unor noi reproşuri.

-Te pomeneşti că ti-e şi foame, aşteaptă, că şi eu muncesc, vin la fel ca  tine de la serviciu.

-Eu vin după 30 de ore de muncă, am avut o noapte grea.

-Nu mă interesează ce ai făcut tu, fiecare cu viaţa lui.

Deranjat de nivelul precar al disputei şi doborât de oboseală adormeam înainte de a fi pregătită masa. Scena primirii zilnice devenise un ritual, era evidentă plăcerea de şicanare şi de respingere a dialogului. Scena relatată este una banală, dintr-un registru ce părea nelimitat.

-Prea puţin, în toate familiile sunt ciondăneli şi controverse.

-Prea puţin ? ! Să coborâm puţin mai jos, la relaţia intimă dintre soţi. Toate încercările de apropiere deveneau  confruntări, în cei peste douăzeci de ani de căsnicie n-am gustat dulceaţa sărutului, n-am auzit niciodată cuvinte de dragoste.

-Nu poţi justifica prin asta păcatele tale, nici tu n-ai fost uşă de biserică.

N-am avut răspuns, de vină era tot logica, o ştiinţă ce nu permite minciuna. După un timp de tăcere am continuat :

-Alungarea brutală, într-o noapte de Revelion: ’’Să pleci din casa mea, să te duci dracului, aici e casa mea şi a copiilor mei’’, a fost numai picătura în plus, paharul era deja plin. Nu vreau să invoc alte motive ale jurământului spontan, dar justificat, dintr-o seară de An Nou, nu vreau să cobor în subsol, unde obscuritatea ascundea păcate omeneşti nemărturisite : minciuni, infidelităţi, ”demascări”,  considerate de doctrina marxistă ca virtuţi.

-Să nu coborâm, dar păcatul  făptuit nu poate fi iertat dacă nu-l mărturiseşti şi nu accepţi ispășirea, dacă ai păcătuit împotriva Iubirii, principiul Creaţiei, ai meritat umilinţele şi pedepsele.

- Mărturisec păcatul, n-am ştiut, atunci, cât de mare e vina mea, dar în privinţa ispășirii cred că am plătit  şi pentru păcate nesăvârşite. Creatorul a ştiut, desigur, de ce a  pus centrul iubirii într-o zonă centrală a creerului şi l-a făcut în formă de lacrimă, simbolul suferinţei. Acum, când privesc îndărăt, sunt convins că prin lacrima creerului am spălat şicanele și insultele, pedepse primite pentru păcatul împotriva iubirii, altă explicaţie nu am.

-Descarcă sufletul, mărturiseşte şi greşeli şi pedepse.

-Işi însuşise metodele de  pedepsire marxiste. Când am întrebat-o de ce mă alungă, ştiind că n-am unde să plec a ripostat cu cinism :

-Pleacă, să văd ce-o să zică ăia dela Partidcând vor afla, oriunde te-ai duce îţi vor cere dosarul şi să ştii că pe copii, n-ai să-i mai vezi.

Ştia să lovească în locuri vulnerabile,la Partideram deja încolţit, refuzasem un angajament de informator, primisem ameninţări de represalii, în dosarul de cadre întocmit de cei dela Securitateeram încondeiat, şi oriunde  m-aş fi dus mi se cerea dosarul.

Dar ameninţarea că nu-mi va da voie să-mi mai văd copiii era cea mai insuportabilă. Copiii sunt uşor de manevrat, legătura lor cu mama este puternică, nu poate fi ruptă, e greu, periculos, imposibil, să convingi un copil că mama ar putea să-i dorească rău. De altfel, copii trecuseră deja de partea mamei lor, faptul că mă vedeau în fiecare seară era dovada că n-am unde să plec, aşa cum o auziseră spunând de mai multe ori. Continuam să aduc toate cele necesare în casă, nu le lipsea nimic, prezenţa mea era acceptată  ca un  accesoriu natural,  nu se simţeau datori să-mi acorde vre-o atenţie şi nu-mi adresau nici o vorbă. Zbuciumul meu nu le era cunoscut.

Cugetul confesor mă asculta, mă asigura, fără să-mi spună, că înţelege, ştia, bineînţeles, că tot ce spuneam era adevărat. Am continuat :

-Folosea şantajul sub diferite forme în momentele când nu avea argumente,  ţipa, deşi nu era ameninţată de nimic. “Săriţi oameni buni !”. Nu venea nimeni, vecinii se obişnuiseră cu scandalul, ar fi fost bine să vină, m-ar fi văzut cum priveam stupefiat o artistă de mâna doua, deloc talentată, isterică. De fapt ea voia  să-mi  creeze o faimă  de scandalagiu, să mă dezonoreze, să mă compromită.  N-am înţeles niciodată motivele acestei dorinţe perverse. Privind retrospectiv, cred că nu a reuşit.

Intr-o zi m-a primit cu lacrimi de ciudă în ochi :

-Nici în tramvai nu scap de tine.

Nu înţelegeam ce voia să spună, am tăcut aşteptând explicaţii.

-Erau două ţaţe în tramvai, vorbeau tare, să audă toată lumea, vorbeau despre tine, spuneau că n-au văzut un om mai bun, nu ştiu ce le-oi fi făcut, le ascultam că n-aveam încotro, m-aş fi dat jos din tramvai dar aşteptasem prea mult ca să vină, îmi venea să le spun că se înşeală, că nu te cunosc, ar fi trebuit să mă întrebe pe mine, dar mi-a fost ruşine, am plâns de ciudă.

-Spovedania începe să fie un rechizitoriu împotriva fostei tale partenere de contract social, prea multe acuzaţii, spune ce vrei de fapt să-i reproşezi :

-Nimic, pentru că iubirea nu era inclusă în contract. Momentul jurământului că voi pleca a fost inspirat, fără îndoială, de un duh salvator, ştiam că nu-l voi călca, oricât de mare ar fi fost preţul de plătit, ştiam că cea mai  mare  pedeapsă era punerea în aplicare a ameninţării că nu-mi voi mai vedea copiii decât întâmplător.

-Nu amesteca păcatul contra Iubirii cu păcatul despărţirii de copii.

Iar m-a învins logica, un lacăt unde nici şperaclul nu este folositor. Am continuat spovedania spăşit, umilit, sub povara adevărului.

-Incepusem să regret că am jurat, îmi pierise şi curajul, nu mai eram tânăr, mă gândeam să merg la o mânăstire, nu ştiam dacă voi fi primit, dacă voi rezista regimului sever de pustnic, mă frământam zi şi noapte, amânam plecarea. M-a ajutat consoarta civilă să-mi respect jurământul, a înteţit ofensiva, m-a grăbit să plec, din ceea ce spunea că este casa ei şi a copiilor ei, prin tot felul de metode, ocări ,  insulte, scenarii compromiţătoare, agresiuni directe, ouă şi roşii aruncate după mine. Am întrebat-o :

-Ce vrei de la mine, ce ar trebui să fac :

-Să rabzi, să stai, ce dracu’ ai putea să faci.

-De stat aş sta, dacă n-ar fi şi dracu, i-am răspuns, declanşând o nouă rundă de insulte.

Răbdam, întârziam prin biblioteci, alt motiv de reproşuri, trăiam ca un condamnat în aşteptarea ştreangului,  îl vedeam cu ochii imaginaţiei  cum se strânge, aşteptam troznitura oaselor zdrobite şi întunericul din urmă. Pierdusem orice speranţă, norocul, înscris în destin, cel ce mă salvase în  momentele dificile, mă abandonase.

Nu m-am gândit la soluţia divorţului, proces, partaj, tapaj, am sperat că nu mă voi abate de la obiceiurile satului de unde plecasem, unde familia era sfântă şi cei ce se despart erau priviţi cu dispreţ şi suspiciune. Căutam un loc unde să mă ascund, mă gândeam să plec în alt oraş, îmi făceam iluzii că meseria mea este căutată, am pus întrebări, n-am găsit oferte, tagma tămăduitorilor nu căută meseriaşi, n-avea nevoie de potenţiali rivali, reputaţia nu era bine privită, singura mea şansă era să găsesc o ascunzătoare, un loc unde să mă protejez de vorbe urâte, jigniri şi sudalme.

-Pledoaria este părtinitoare, cauţi dovezi şi argumente favorabile ţie, uiţi dimensiunea empatică, definitorie pentru calitatea de om şi creştin.

-Empatia, o însuşire ideală, depăşeşte puterile omului, fiinţă bântuită de multe păcate şi dăruită cu puţine virtuţi. Ca să-şi împlinească rostul, empatia trebuie împărtăşită şi acceptată o situaţie rar întâlnită la generaţia mea ; empatia nu este posibilă fără dragoste.

-Nu te-ai gândit la despărţire  dar ai plecat şi nu într-un adăpost tăinuit. N-ai scăpat nici de păcat nici de urmăritori.

*

Principiile se dovedesc neputincioase în faţa ursitei, fiecare om are soarta lui, Destinul, a sosit exact la momentul când aveam nevoie, uitasem de el, aşa cum uităm de multe ori că nu suntem abandonaţi de Cel ce ne-a trimis. A venit prin confirmarea unei întâmplări neobişnuite, miraculoasă, petrecută cu mulţi ani în urmă.

Intr-o noapte, prin anii deceniului şase al veacului 20, nu pot să precizez data exactă, nu i-am acordat atunci atenţie, am avut un vis reţinut de memorie cu o exactitate aproape incredibilă. Am visat că la o adunare cu multă lume, a venit la mine o doamnă ce părea cunoscută, fără îndoială o Sibylă întâlnită vreodată şi mi-a prezentat o fetiţă de vre-o cinci-şase anișori, precizând că este viitoarea mea soţie. Alte amănunte nu-mi mai amintesc, ştiu numai că la trezirea din vis, destul de rapidă, eram neliniştit şi n-am crezut în previziune din cauza diferenţei mari de vârstă. Am reţinut însă, cu o nefirească precizie, chipul fetiţei şi jacheta de lână cu care era îmbrăcată, amănunte rămase obsedant în memoria mea vizuală. Am încercat chiar să mă debarasez de imaginea din vis, dar voinţa nu mi-a fost de niciun ajutor, au trecut anii, viaţa mi s-a complicat, mi-am găsit o consoartă, au venit copiii, m-au trădat mulţi prieteni, am angajat o luptă nemiloasă cu durerea, cu moartea, cu cei ce nu mă iubeau şi nu mă iertau când reuşeam, cu Satana, am fost de foarte multe ori învins, iar când am câştigat nu mi-au recunoscut biruinţa, nu vreau să fiu bănuit de algomanie sau de megalomanie, tot ce spun mi s-a întâmplat, n-am putut să evit necazuri predestinate, am avut păcate de ispăşit, nevinovăţia  nu conta, “eşti vinovat că te-ai născut”  mi-a spus odată unul dintre cei ce îndeplineau misiunea de pedepsire.

-Tot ce spui este adevărat, depun mărturie, numai că, nu uita, suntem la spovedanie, nu la inventar de necazuri.

-La spovedanie păcatele şi necazurile nu trebuie să fie despărţite, sunt legate între ele şi necazurile sunt datorate unor păcate, numai Cel ce ţine balanţa le poate separa. Dar, să ne întoarcem la visul sibilinic, obsedant. Intr-o dimineaţă a apărut în serviciul unde lucram o tânără stagiară, o prezenţă insolită, ciudată prin faptul că venea după trei luni după repartizarea semestrială a stagiarilor. Am remarcat imediat prezenţa intrusei, am avut un moment de discomfort, un amestec de premoniţie, teamă, curiozitate, ceva neobişnuit, nu ştiam unde o mai văzusem şi de ce mă turbura prezenţa noii stagiare. Când a fost repartizată să lucreze cu mine, am aflat mai târziu că a fost dorinţa ei, am fost tentat să protestez fără să am un motiv anume.

 

M-am oprit să revăd retrospectiv momentul şi să-l înţeleg mai bine din perspectiva anilor trecuţi de atunci, după care am relut confesiunea.

-Am primit-o cu rezerve, chiar cu ostilitate, i-am spus că se află într-un serviciu unde aproximaţiile şi erorile nu sunt admise, unde legea poartă numele de rigoare, impusă de responsabilitaea folosirii unor procedee cu potenţial periculos. Am întărit cele spuse printr-un sever examen al cunoştinţelor de specialitate, dificil pentru un nou venit.

Spre marea mea surpriză, noua stagiară s-a descurcat  onorabil, n-a încercat să evite dificultăţile, a dat răspunsuri, dacă nu precise, cel puţin inteligente, a dovedit că n-avea nimic din superficialitatea obişnuită a generaţiei sale, interesată mai ales de proastele obiceiuri şi de bârfe. Era o tânără instruită, cultă, vorbea curent engleză şi franceză, angaja discuţii despre cărţile citite, dovedind prin tot ce spunea o certă vocaţie intelectuală. Avea, spre deosebire de marea majoritate a colegelor de generaţi, un orizont  larg, putea dialoga pe teme din diferite domenii artistice, pictură, literatură, teatru, operă, muzică simfonică, era bine informată asupra vieţii culturale a capitalei, avea un discurs elevat, folosea dezinvolt noţiuni  teoretice şi filozofice, altele decât cele predate la cursurile de învăţămânul politic, punea suflet în tot ce făcea, era serioasă şi eficientă s-a adaptat repede rânduielilor dintr-un serviciu anevoios, de urgenţă, s-a integrat, a fost apreciată de un colectiv exigent, pretenţios, deprins cu respectarea întocmai a dispoziţiilor primite.

Incercările de a păstra discreţie asupra vieţii de familie nu mi-au reuşit niciodată, n-am ştiut să ascund gândurile, colaboratorii şi mai ales colaboratoarele ştiau despre mine mai mult decât ştiam eu, primeam sfaturi, eram avertizat că mi se pregătesc înscenări, de multe ori cu rea voinţă ca să mă destabilizeze. Pentru mica stagiară, prezenţă discretă, dăruită însă cu puterea de a observa şi înţelege tot ce se petrecea în jurul ei, o adevărată vocaţie detectivă, n-a fost greu să înţeleagă starea mea sufletească şi dificultăţile prin care treceam. Vorbea puţin, auzea tot, se oferea să mă ajute, fără să lase impresia că ar aştepta o recompensă,  nu puteam s-o refuz pentru că venea în întâmpinarea dorinţei. Am observat o modificare de atitudine a celor din jur după sosirea ei, corelată cu o dispoziţie optimistă, o pace sufletească, şi o speranţă că voi găsi o cale de ieşire onorabilă din sitaţia mea dificilă. N-am avut nevoie de prea mult timp să înţeleg că noua colaboratoare era un mesager al Destinului, purtătoarea unei oferte din rezervoarele Iubirii Divine şi a unui flux pulsional reconfortant, dovezi că n-am fost uitat. Am observat-o mai atent, m-am convins de efectul binefăcător exercitat de prezenţa ei şi am meditat îndelung asupra căilor prin care primim darurile dumnezeieşti.

Dovada că intuisem bine a venit într-un moment de revelaţie, când privind-o am revăzut-o pe fetiţa din vis, prezentată ca viitoarea mea soţie, nu putea fi pusă la îndoială asemănarea.

Au urmat şi alte dovezi de confirmare a misiunii încredinţată de Destin tinerei stagiare. Intr-o dimineaţă când mă pregăteam să înalţ din nou stânca lui Sisif pe muntele de unde se rostogolise, am fost întâmpinat, la locul pedepsei, de colaboratoarele mele cu flori, felicitări şi urări de  ”La mulţi ani”. La  început n-am înţeles ce se întâmplă, mi-am zis că este o farsă, o confuzie, am cerut explicaţii.

-Vă sărbătorim cu ocazia zilei dumneavoastră de naştere, mi s-a răspuns.

Mi-a trebuit un timp până să mă dumiresc :  în acea zi împlineam un număr de ani. Uitasem  că aniversarea zilei de naştere este o dată importantă.

Sărbătorirea fusese organizată din iniţiativa tinerei colaboratoare și a  fost garnisită şi cu nelipsite şi greu de evitat observaţii, unele maliţioase, dar am trecut cu multă eleganţă peste bârfe și șmenuri.

Aniversarea a fost momentul schimbării în viaţa mea.

-Unde ai aflat ziua mea de naştere ?

-Am rugat-o pe Dida să întrebe la administraţie. Ştiţi, este un obicei al meu, când cunosc pe cineva mă interesez de zodia lui, cred că este important să ştii cu cine lucrezi.

-Crezi în Astrologie ?

-Este cea mai veche ştiinţă, dacă n-ar fi adevărată n-ar fi durat.

-De ce ai organizat aniversarea mea, este un gest de prietenie neobişnuit ?

-Am văzut că sunteţi trist, am vrut să vă fac o bucurie, să uitaţi de necazuri. Dumnezeu a lăsat tristeţea ca o protecţie, o retragere din faţa necazurilor pentru meditaţie, şi pentru căutarea unei căi de ieşire. Dar tristeţea este suferinţă.

-De unde ai aflat tu aceste mecanisme psihologice de apărare ?

-Din cărţi și din ce ce am văzut și am înţeles.

Foarte surprins de explicaţia neaşteptată am insistat :

-Ce ştii tu despre tristeţea mea ?

-Ştiu ce ştie toată lumea, ştiu că aveţi un moment de viaţă greu şi că nu meritaţi să fiţi supărat. Nu sunt mulţi oameni cu suflet bun şi bine pregătiţi ca dumneavoastră. Chiar şi cei ce nu vă iubesc, vă recunosc meritele şi calităţile.

Au fost cele mai frumoase cuvinte auzite de la cineva care mă judeca fără părtinire sau asprime, după intenţii și fapte, oamenii sunt  fie ostentativi când urmăresc un scop, fie zgârciti cu laudele. De data asta mi se spuneau cuvinte lipsite de subînţelesuri sau de intenţii flatante.

 

Stânjenit de caracterul intim al desfășurării ulterioare, voi scurta confesiunea concentrând-o într-un mic rezumat.

Ceea ce a urmat ţine de ordinea firească a vieţii într-o comunitate. Am înţeles mesajul primit de la destin, s-a îndeplinit previziunea din vis, m-am prezentat în faţa Altarului, la MânăstireaPlumbuitaunde Părintele Ioan-Gură Bogată, m-a întrebat ca din întâmplare, câţi ani am, apoi a oficiat Taina Cununiei, cu adevărata mea soţie, cea predestinată, fosta stagiară, mama copilului nostru, dar primit dela Sfântul Duh, botezat şi el totla Mânăstirea Plumbuita de către Sfinţia sa Părintele Stareţ Simeon Tatu, Dumnezeu să-l ierte, renumit pentru frumuseţea vocii, pentru talentul de sculptor al Marilor Voievozi români şi pentru calitatea de informator-patriot al Securităţii. Numele de botez al primului preot, Ioan, l-am reţinut cu justificare şi bună credinţă  pentru a sublinia plusul de Har al Sfinţiei sale şi întrebările mai puţin rituale, puse celor cununaţi de el.

Obosit de prea multe păcate mărturisite, m-am întors către Cugetul meu şi l-am întrebat :

-Voi fi iertat pentru păcatele mele și mai ales pentru că nu am îndeplinit Tainei Cununiei la prima căsătorie, pentru că am redus-o la un contract social, desfiinţat prin divorţ ?

-Divorţul după o căsătorie civilă este o anulare a unui act juridic prin care se întrerupe o convenţie, divorţul nu este o soluţie, este un eşec, o confruntare încheiată cu doi învinşi. Nu este considerat un păcat împotriva Iubirii, un principiu nescris în contract. Păcatul adevărat este desfacerea căsătoriei întemeiată pe Taina Sfântă a Cununiei.

L-am mai întrebat odată :

-Voi fi iertat?

-Dacă se va ţine seama de ispăşirea prin suferinţe, cred că vei fi iertat, a răspuns, după un moment de reflecţie, Confesorul meu. Dar un păcat atrage altele. Nu-i uita pe copiii din căsătoria prin contract civil, sunt copii tăi, nevinovaţi de păcatul părinţilor.

-Este greutatea cea mai apăsătoare şi chinuitoare, mi-am dorit copiii şi îi iubesc cu toată dragostea de tată, unul dintre cele mai frumoase sentimente. Dacă n-ar fi fost copiii n-aş fi suportat atâtea umilinţe. Când am fost alungat de lângă ei, am sperat că voi putea să păstrez relaţiile fireşti, dar n-am reuşit pentru că mama lor îmi cunoştea bine vulnerabilităţile, le-a folosit ca pedeapsă abuzând de ascendentul natural matern și manipulându-i împotriva mea şi a lor prin privarea de ajutorul meu. Dificultăţile prin care au trecut copii, lipsiţi de sprijinul tatălui, sunt urmări ale răzbunării stupide ale unei femei duşmănoase, îndărătnice, lipsite de simţul empatiei.

-Ce ai, totuşi să-ţi reprosezi ?

-Neputinţa şi uşurinţa acceptării unor fapte impuse prin rea credinţă. N-am fost alături de copii mei în momentele importante, când s-a decis viitorul lor. Toate încercărior de a-i ajuta au fost zădărnicite, subminate de mama lor din dorinţa de a-i îndepărta de mine. Imi reproşez că n-am găsit modalităţi de a-i zădărnici răutăţile.

-Confesiunea presupune vorbe acoperite cu fapte. Incearcă să le găsești. șpune ce și cum s-a întâmplat.

-Iată câteva fapte.

Agresiunile repetate şi comportamentul necivilizat, greu de relatat fără să cobor în derizoriu și în bănuiala de subiectivism, m-au obligat  să plec din casa unde aveam agoniseala de o viaţă, n-am luat decât câteva cărţi si obiecte personale. Datorită bunăvoinţei unor colegi am găsit o garsonieră, proprietarul fiind plecat temporar în provincie. Nu mi-a închiriat-o, m-a lăsat să locuiesc provizoriu, până când voi găsi o locuinţă. Garsoniera era nemobilată, n-avea decât un pat şi o saltea, condiţii de locuit erau necorespunzătoare, trăiam ca un eremit, deși lăsasem o casă cu utilităţi moderne, o locuinţă civilizată.

E uşor de înţeles cât de uimit şi încurcat am fost când feciorul meu, în vâstă de 15 ani, a venit la mine, trimis de mama lui, care avea informaţii despre condiţiile în care locuiam, fără pat și masă, cu o saltea improvizată, fără perne, fără o pătură, fără veselă. Motivaţia că băiatul şi-a exprimat dorinţa să rămână cu mine la divorţ era numai un pretext în acel moment, când ştia în ce condiţii grele trăiesc. In ciuda dificultăţilor, m-am bucurat să-l am lângă mine pe băiat, dar pentru el a fost o schimbare greu de suportat. Lăsasem o casă unde nimic nu-i lipsea şi trăiam ca ultimii nevoiaşi. Ii aduceam în sufertaşe mâcare gătită de la o cantină, îl duceam şi aduceam de la școală, îl ajutam la lecţii, mă străduiam să nu-i lipsească nimic din cele strict necesare.

Am depășit împreună toate greutăţile, a terminat liceul, a reușit să intre la o facultate, dacă n-a terminat-o nu e vina mea, s-a angajat pe un post ce părea să-l mulţumească. Toate încercările de a-l convinge să continue studiile au eşuat,  mijloacele de influenţare nu mai erau eficiente, câştiga  bine, nu mai avea motivaţie. Insistenţele mele nu i-au plăcut și s-a mutat în casa unde locuiau mama şi sora lui. De data asta nu l-a mai trimis la mine.

In privinţa fiicei nu-mi găsesc decât vina că n-am fost lângă ea în momentele când a luat decizii importante. La plecarea mea avea 18 ani, era pregătită pentru admitereala Facultate, îi asigurasem condiţii de învăţătură cu cei mai buni meditatori, a reuşit, a fost sârguincioasă şi perseverentă, a terminat facultatea în condiţii onorabile. In afară de faptul că i-am lăsat o casă în care nu-i lipsea nimic, n-am mai putut s-o ajut prea mult, aveam şi eu greutăţi, luasem viaţa de la început. Greu de justificat a fost refuzul  de a evalua cu nepărtinire motivele despărţirii de mama ei şi de stabili relaţii civilizate cu noua mea familie. Mi-a fost greu să mă deprind cu gândul că nu mai eram tată decât cu aprobare.

Acestea sunt faptele, dacă am uitat unele amănunte sau am fost subiectiv, îmi asum toate greşelile şi neputinţele.

Fosta mea consoartă a confirmat un adevăr cunoscut, acela că o femeie părăsită devine animal de pradă, insensibil, a  continuat să mă urmărească după ce m-a alungat “din casa ei”, nemulţumită că i-a scăpat victima.

-Gena cruzimii este prezentă în genomul femeii, o rămăşiţă a instinctului de conservare, mai puternic le cei slabi, să te ferească Domnul de animale înfuriate, mor înfigându-ţi colţii în beregată, românul are o vorbă : mor cu tine de gât, a ţinut să adauge Cugetul confesor.

-Aşa a fost, cu precizarea că a preferat atacuri perfide, la modă pe vremea comuniştilor. A început prin a se plânge că mi-am părăsit copiii, uitând să spună că mă alungase, apoi a sunat adunarea celor ce mă dușmăneau, fără să-l uite pe ofiţerul de Securitate. Ţinea cu orice preţ să fiu pedepsit fără să spună și pentru ce. Au răspuns mulţi, nu știam câti vrăşmaşi aveam, nu le mai dau numele, îi las fără identitate, refuză memoria să o restituie, las pe seama zeilor osânda meritată, mulţi au primit-o deja, a mai rămas unul, probabil pentru că nu este, aici pe pământ, pedeapsă potrivită pentru nemernicia lui.

Am oprit un timp confesiunea de teamă să nu pătrund în lumea despre care nu ştiam cum se măsoară păcatele. Incurajat de propria mea smerenie am continuat :

- A imaginat scenarii de răzbunare, dovezi de răutate și cruzime, au fost multe şi variate, trec peste amănunte, vorbe urâte, injurii, blesteme, bârfe, telefoane în timpul nopţii zgârieturi ale maşinii şi alte  provocări. Mă voi opri la cel mai sugestiv act de ură dusă până la limita ticăloşiei. Ştia că refuzasem semnarea  angajamentului de colaborare cu Securitatea, aveam prostul obicei să-i spun tot ce mi se întâmpla, ştia că mi se pregăteau înscenări, a hotărât să-i ajute  pe securişti, n-a fost greu, ei erau bine informaţi de necazurile mele, au contactat-o şi au stabilit scenariile. Era posibil să fi avut deja legături cu instituţia de supaveghere, spre deosebire de mine ea știa să păstreze secretele. Cert este că la un an de la despărţirea prin divorţ, am fost aşteptat la ieşirea din casă de doi miliţieni, am fost urcat într-o maşină  şi dus la procuratură unde mi-au arătat  ”autodenunţurile” unor foşti bolnavi, din care rezulta că am primit bani şi obiecte necuvenite pentru serviciile efectuate : zahăr, unt, untdelemn, brânză. M-au şi confruntat cu un denunţător, l-au întrebat dacă îşi menţine declaraţia. L-am privit cu uimire, nu-mi aminteam să-l fi văzut şi l-am rugat să spună pe cine din cei aflaţi în cameră l-a recmamat. Omul s-a uitat la toţi cei prezenţi şi nu l-a recunoscut pe cel reclamat.

-Nu e aici.

In acel moment procurorul s-a supărat, a început să ţipe să spună că numai el pune întrebări şi m-a ameninţat :

-Cu mine nu-ţi merg şmecheriile, te bag la puşcărie, tâlharule ! Zece ani n-ai să mai ieşi de acolo !

A fost întrerupt de zbârnâitul telefonului. A răspuns la început nervos, deranjat de momentul nepotrivit, dar, dintr-odată l-am văzut că se schimbă şi devine blând, umil, s-a ridicat chiar în picioare, în semn de respect pentru cel de la celălalt capăt  al firului telefonic. Din toată convorbirea n-am reţinut decât repetarea cuvântului “da” şi câteva răspunsuri scurte : “e aici, am înţeles, să trăiţi, aşa voi face”, apoi nervos, a chemat poliţiştii care m-au adus şi a început să ţipe la ei :

-Mă nătărăilor, voi aţi avut ordinul comandantului când l-aţi luat pe.. tovarășu’ ?  (Am remarcat schimbarea apelativului din tâlhar în tovarăș)

-Am primit ordin de la tovarăşul Maior.

-Ala e şef de birou, nu  comandant. Ştiţi voi cine m-a sunat ?

Miliţienii n-au răspuns, a continuat tot procororul :

-Tovarăsul Baciu, mă amărâţilor !

Miliţienii au luat, automat, poziţia de drepţi, era evident că numele inspira teamă şi au început să frisoneze.

-Luaţi-l pe tovarăşul, şi duceţi-l de unde l-aţi adus. Cu maşina să-l duceţi. Executarea !

Am fost salvat, încă odată, de mesagerul ursitei, sosit pe firul telefonului. Amănunte am aflat ulterior M-a sunat acasă, cu totul întâmplător, un consătean, slujbaş la instituţia de pedepsire a “duşmanilor poporului”, sintagmă folosită pentru cei ce deranjau pe stăpâni. I s-a spus că nu se ştie unde mă aflu, pentru că după ce plecasem dimineaţa la serviciu au venit doi miliţieni, cu ordin să facă o percheziţie, au scotocit toată casa, au găsit doar un tablou  semnat de un pictor cunoscut, în rest obiecte obișnuite în orice casă. Au luat tabloul să-i verifice autencitatea şi la plecare au constatat cu jenă :

-Nu ştim de ce este acuzat soţul dumneavoastră, pentru că… sunteţi săraci”

Intervenţia consăteanului s-a terminat cu scena de la procuratură, descrisă mai sus.

-Cum ai reuşit să convingi ? l-am întrebat când ne-am întâlnit.

-Ştiam că a fost o înscenare, n-a fost greu.

N-am putut să-mi reprim întrebarea :

-Sunt multe înscenări reuşite ?

-Sunt, mi-a răspuns.

-Am avut noroc.

-Fiecare cu norocul lui.

Norocul ! Mare e puterea Ta Doamne ! Cât noroc se mai află în vistieriile Tale ? !

*

Păcate de tămăduitor.

Mi-am acordat o pauză mai lungă necesară unei corecte evaluări a norocului, dar mai ales pregătirii mărturiilor de tămăduitor. Cugetul confesor a fost de acord considerând că ambele subiecte impun concentrare şi argumente ce nu pot fi puse la îndoială. Asumarea identităţii de tămăduitor presupune   confruntarea netrucată cu adevărul. Păcatele sale, numai de el cunoscute, sunt rareori judecate şi de loc condamnate, vinovatul nu ajunge în instanţă, nu este judecat, nu este pedepsit, singura lui şansă de iertare fiind confesiunea şi ispăşirea.

Am chemat în ajutor memoria. Am vrut să știu când am  primit osânda să mă războiesc cu durerea și moartea. Amintirile, vagi, îndepărtate erau engramate în memoria dinaintea folosirii cuvintelor.

 

De-abia iesit din cameara obscură, unde mă pitulasem de ochii verzi şi albaştri, gata să se minuneze de misterul Creaţiei, să deoache, nu deschisesem încă ochii mei, mă orbea lumina lumii unde fusesem adus, am simţit în jurul meu o vânzoleală neobișnuită , am deschis încet un ochi, apoi pe celălalt și am văzut o ceată de umbre care se buluceau  grăbite să-mi ofere un crâmpei de soartă. O umbră mi-a ţinut o cuvântare :

-Vei fi alergător de curse lungi, nu vei fugi pentru recorduri și lauri, viaţa ta va fi un război, o luptă cu bolile, vei învinge şi vei fi învins. Deranjată de o prezenţă inoportună, s-a oprit din ursit și s-a întors neliniştită  spre umbra hidoasă, cu rânjet de sălbăticiune, apărută în spatele ei. După o mică pauză a continuat. Inamice îţi vor fi bolile altora, pe tine te vor cruţa, vei suplini beteșugurile unor simţuri, văzul și auzul, prin bună folosire a judecăţii și a previziunii.

Cu mintea mea timpurie, încă necoaptă, am înţeles că umbra pocită din spatele celei ce cuvânta era viitoarea mea rivală, ursita bolilor. Am întâmpinat rânjetul ei cu un sfidător chiuit de asalt, de acceptare a confruntării ; a plecat în mare grabă,  înfricoşată.

Au trecut ani mulţi de la prima întâlnire cu adversara mea, până la angajarea confruntării, i-am folosit conştiincios pentru pregătire, memoria se lasă greu înduplecată să-i evoce.

Răbdător, Cugetul m-a încurajat.

-Incearcă, nu poţi să treci peste istoria Destinului.

-Pentru asumarea destinului de tămăduitor, am învăţat drumul către biblioteci, am tocit multe funduri de pantaloni, am refuzat chemări îmbietoare, m-am confruntat cu dascăli severi, am văzut cât de uşor mor oamenii şi cât de nefericiţi sunt bolnavii. Bătălia cu bolile este una pe viaţă şi pe moarte, greşelile se plătesc scump.

-Nu ai multe de reproşat anilor de ucenicie, truda ţi-a fost răsplătită prin multe izbânzi împotriva inamicelor prevăzute de ursită, temutele boli ale oamenilor.

-Greu de evaluat reproşurile prin rezultate, un tămăduitor are şi eşecuri, cine îl poate asigura că nu le-ar fi putut evita.  Memoria păstrează imagini de bolnavi convinşi că ar fi trebuit să trăiască, privind fără să înţeleagă de ce nu i-am ajut. Mă vor ierta când ne vom întâlni în lumea sufletelor ? Pentru multe confruntări cu bolile am aflat remediul după ce n-a mai putut fi folosit, nu-l ştiam, nu fusese descoperit sau nu ajunsese informaţia până la mine. Cum voi explica unor suflete întârzierea ?  Cum să explici unui suflet că a fost condamnat de neputinţa ta, că trupul i-a murit din cauza ignoranţei unor curioşi, vecini, rude, prieteni, vizitatorori, lăsaţi să intre  în sălile de operaţie sau de îngrijire postoperatorie, deşi veneau direct din stradă, toaletă, sau piaţă, murdari, nespălaţi, purtători siguri de microbi ucigaşi ? N-am relatat întâmplător astfel de incidente, ele s-au petrecut de multe ori în bolniţele unde m-am războit cu bolile, au murit mulţi oameni veniţi să-şi caute vindecare, victime nevinovate ale unor nesăbuiţi,  iresponsabili, incapabili să-şi cunoască vina pentru păcatul de ucigași.

-Ar fi trebuit să te împotrivești, să te adresezi șefilor mai mari.

-Ştii bine că m-am împotrivit, că a fost în zadar, că m-au  învinovăţit de îndărătnicie, capsomanie, trufie, neadaptare, epitete vecine cu sminteala. Când am reuşit să-i conving, când probele au fost evidente, şi-au însuşit fără jenă rezultatele îndărătniciei mele  prezentându-le într-o comunicare “ştiinţifică” orgolioasă cu titlu “Chirurgie fără mortalitate”. Printre semnatarii comunicării se aflau şi cei ce vehiculaseră microbii ucigaşi. Numele meu a fost trecut undeva la colaboratori, cu semnificaţia : a fost şi el pe acolo.

Din actuala postură nu mai pot fi nici pedepsit, nici recompensat, dar mă răzvrătesc împotriva ignoranţei şi imposturii care m-au învins ; o fac din convingerea căla TainaConfesiuniinu trebuie să ascunzi nimic. Şi, de ce să nu recunosc, din teama că am fost complice la unele păcate.

Cugetul confesor n-a găsit nimic de adăugat, nu ştia sau n-a vrut să dea o sentinţă, m-a lăsat s-o caut singur, dar, după o mică pauză mi-a sugerat să continui :

-Să desluşim drumul dintre ursită şi împlinirea ei.

-Meseria de tămăditor, de vraci, vindecător, făptuitor de miracole, se bucură de un prestigiu apropiat de cel al sfinţilor înnobilaţi cu aureola divină în picturile bisericeşti, puterea lor este  primită prin har de la ursitoare, confirmată prin jurământ de cel mai ilustru vindecător de boli, grecul Hipocrate. Argumente subînţelese, sunt puterile lăsate de Cel mai mare Tămăduitor, Isus Hristos, Apostolilor Săi.

-Mântiutorul a spus în Parabola semănătorului că  Harul trebuie semănat în locuri potrivite, cultivat,  îndemnat să lucreze pentru binecredincioşi, ai întâlnit şi tămăduitori nevrednici, risipitori de Har ?

-Imi este greu să mă apropii de păcatele unor nevrednici, ştiu că nu pot fi trecute cu vederea pentru că s-au adunat mulţi negustori necinstiţi în templul tămăduitorilor. Mi-a fost dat să văd blasfemii săvârşite de impostori, fără Har, nepricepuţi, nechemaţi, ajunşi în altarele chirurgicale prin mită, înşelăciune, examene trucate, am văzut bolnavi tăiaţi  fără folos, numai pentru că aduseseră darul, se ştia de la început că nu li se poate face nimic, am văzut mânuitori de bisturiu care nu mai ştiau ce să facă după ce tăiaseră burta  bolnavului, incompetenţi, ticăloşi, am fost martor la târguieli între impostori : “ trimite bolnavi să-i operez şi împărţim” sau la dispute : “e bolnavul meu, mi l-a trimis un prieten”. Ştia că n-are pregătirea și îndemânarea să execute operaţiile grele, se oferea sperând să fie ajutat de un coleg mai bine pregătit, iar el să ia numai darul de la bolnav. Cum pot să fiu liniştit după ce am văzut atâtea nelegiuiri fără să protestez, pentru că mi-a fost teamă de represalii. Dacă le spun acum când nici vinovaţii nici victimele nu le mai pot contesta, ştiu că am fost laş, complice, ştiu cât de mare îmi este păcatul, nu ştiu dacă după ce l-am mărturisit mai pot spera că va fi iertat.

Frenezia cuvântului a fost frânată de gândul însoţitor al Cugetului exprimat prin mustrarea din privire, nespusă, dar convingătoare prin temeinicia ei. Am domolit elanul revendicativ, am privit ruşinat pământul răbdător şi am recunosct :

-Am primit şi eu recunoştinţă nemeritată, făceam parte din sistem.

-Este bine că recunoşti, că o faci direct, confesional.

 

-Nu vreau să mă angajez într-o prezentare romanescă, cripto-narativă, cu personaje ascunse între intrigi, cu scene de păcate văzute în bolniţele tămăduitorilor, le revăd în toată urâţenia lor, aş putea să scriu pagini de literatură naturalistă, unde urâtul şi vulgarul sunt argumente estetice, inoportune, inutile şi nefolosite la mărturisiri. Voi renunţa, asemeni lui Marcel Proust, la intrigă în favoarea adevărului sufletesc….

-Pentru o rememorare a păcatelor, genul confesional este cel mai potrivit, adevărul se păstrează în imaginile cunoscute prin simţuri şi devine tot mai apăsător cu trecerea timpului, când trecutul este singura certitudine,  de care suntem din ce în ce mai conştienţi când ieşirea din scenă este iminentă.  Mărturisirea este suferinţă, preţ plătit prin amintirea faptelor rele, dar aşa cum a spus un filozof român “nici Dumnezeu nu şterge  trecutul”. După o mică pauză Cugetul Confesor a continuat :

-Păcatele mari, mortale, nu sunt iertate prin prezentarea lor artistică, adevărul nu se lasă ascuns, dar poate că era mai bine să fie mărturisite unui preot.

-N-am găsit un preot pentru păcate greu de înţeles.

 

 

 

IV.  PORTRETE NERETUŞATE

 

Un memorialist incomod nu poate să rateze şansa unor evocări sincere a gândurilor nespuse, deranjante de multe ori. In ceea îl  priveşte pe mărturisitorul din această carte, o mărturisire jenantă se impune : și-a pus gândurile în cuvinte, fără să le măsoare tăria și consecinţele.

Portretele neretuşate vor mai avea o meteahnă, vor semăna cu modelele văzute de portretist şi mai puţin cu chipul din oglinda fermecată, dar nu vor trăda criteriul artistic. Justificarea metehnei am găsit-ola Hegel, filozoful german, după care se pot accepta şi valorizarea ororile, manifestări regretabile ale spiritului, plecat să se regăsească în lume. Timpul, aşezat între impresie şi expresie, a permis pasărei de pe umărul Minervei, zburătoare în crepuscul,  să reconstituie adevărul din refexii.

Un capitol de portrete neretuşate este incitant, ispita de a-l vedea pe rege gol a inspirat multe spirite fanteziste, distrând  mulţimea, deranjând pe regi. Ştim că avem datoria să respectăm pe cei ce nu pot să răspundă unor aprecieri (era să zic alegaţii) dacă n-ar fi de acord, de aceea vom evita folosirea unor expresii din sfera ironiei  acide, a derizoriului, a persiflării, vom păstra doar caricatura, ca mod de subliniere a păcatelor şi imperfecţiunii, ne angajăm să strunim impulsiunile maliţioase, veninoase, nu i-ar sta bine unui vârstnic, poate chiar postum, să se răfuiască precum Don Quijotte cu duşmani virtuali, plecaţi în lumea umbrelor, să ia peste picior personaje reprezentative pentru vremea trăită de el însuşi. Vom domoli rigoarea, cu varianta individuală  – rigiditatea, vom evita datele civile precise, nu vom folosi, pe cât va fi posibil, nume adevărate și profesii. Vom adăuga portretelor colorit empatic, cu dorinţa de a-i convinge pe cititori că portretele merită să fie încredinţate memoriei, chiar dacă este incomodă.

*

De profesie slugă.

Există un un nume de profesie, folosit cu nemeritată uşurinţă depreciativă, cuvântul slugă. Nu-i cunoaștem aventura etimologică, nu ştim din ce limbă şi cultură vine, curioşilor le stau la îndemână multe mijloace moderne de documentare. In ceea ce ne priveşte, putem spune că după ce am înţeles ce este o slugă, am respectat această profesine. Cerem Cugetului să ne fie partener la dezbaterea şi desluşirea de temeiuri pentru acest respect. Ii propunem câteva  întrebări fundamentale :

Ce este o slugă ?

Păstrează o slugă însuşirile unui om liber ?

Ce portrete de slugă a reţinut memoria ?

-Este prea restrictiv programul dezbaterii, mă tem că n-ai să convingi o postumitate destinată să fie o lume de slugi.

-Tristă prevestire ! Şi cine vor fi stăpânii ?

-Stăpânii vor fi nevăzuţi, ascunşi. Istoria a dovedit că un stăpân la vedere se expune riscului de a fi tras la răspundere. Viitorii şi deja actualii stăpâni vor avea statut de zei, vor dispune de soarta slugilor fără să-şi asume riscuri. Nu vor mai fi războaie de cucerire, se vor plăti impozite, biruri, asigurări, dobânzi, teveauri şi altele, toate pentru dreptul de a exista.

-Vor fi mulţi stăpâni ?

-Nu mai mulţi decât va fi nevoie.

După ce mi-am îmbogăţit cunoaşterea cu noile informaţii convingerea mea că noţiunea de slugă merită atenţie şi că slugilor li se cuvine respect, şi-a găsit o întreită întemeiere.

Am luat-o de la capăt, de la definiţie şi semnificţie.

Dicţionarul defineşte sluga drept persoană angajată de un stăpân ca ajutor pentru treburi casnice. Sluga  este  retribuită în bani  sau în natură, ultima variantă având valoarea hranei zilnice şi a locuinţei. Cuvântul slugă, cu sens de unealtă ajutătoare, suport, capră, trăgător, încălţător, este folosit şi  în unele meserii ca dulgheria, cizmăria, zidăria şi este asociat de obicei cu supunerea şi devotamentul, dar şi cu o conotaţie negativă, slugărnicia, servilismul sau ploconirea. Cuvântul poate fi folosit şi pentru unele servicii şi funcţii onorabile : jupâneasă, majordom, curtean, gardian şi chiar oştean. Salutul ”sluga dumneavoastră” este, de obicei, acceptat ca o ofertă de ajutor şi prietenie între egali.

Oricare ar fi funcţia îndeplinită se subînţelege că profesia de slugă presupune o limitare a libertăţii.  De ce omul îşi amanetează libertatea acceptând să fie slugă ? Pentru că este forţat de trebuinţe şi nevoi, şi aş adăuga, pentru a-l confirma pe Marx.  Retribuţia în bani, sub formă de salariu, a unui om care nu are de oferit decât puterea de muncă nu schimbă însă decât un nume, fosta slugă-proletar devine salariat. Marx şi adepţii lui s-au oprit la inventarea unui nou cuvânt, n-au răspuns şi la întrebarea dacă noţiunea nouă, asociată omului cu multe trebuinţe şi nevoi, presupune lipsa de libertate. Ce deosebire este între o slugă şi un proletar ? De ce s-a spus că sluga este victima exploatării şi proletarul este un om liber şi neexploatat  ? Nelămurit şi curios, chem amintirile să-mi restituie portrete de profesionişti recunoscuţi sub numele de slugă.

O gospodărie ţărănească din secolul trecut, cu multe animale, grohăitoare, zburătoare, cornute sau şute, avea nevoie de ajutoare. Ofertele nu lipseau, veneau în fiecare zi fete şi băieţi să întrebe dacă pot să ajute cu ceva, oamenii erau săraci, făceau copii, îi creşteau cum puteau, dar venea un timp când nu mai puteau să le asigure hrana şi îmbrăcămintea, îi trimiteau să muncească, să se descurce singuri, să se bage slugă, dar în sat nu rămăseseră decât 15 – 20 gospodari mai înstăriţi, ceilalţi sărăciseră, fie prin fărămiţarea lotului împărţit la copii timp de mai multe generaţii, fie prin lenea și nepriceperea foştilor clăcaşi, neobişnuiţi să administreze pământul primit gratuit dela Cuza.

Prima slugă de care îmi aduc amite a fost Irina, o ţigăncuţă frumoasă, o păpuşă tuciurie liniştită, fără pretenţii, fusese colegă la şcoala primară cu sora mea. Era fata cea mare a Gârleştilor, singura familie de ţigani stabiliţi în sat şi acceptaţi de toată lumea pentru că erau harnici şi nu puneau mână, mai pe româneşte nu furau. Tatăl ei Gârlescu era meşter lingurar un adevărat artist, făcea şi albii sau covete pentru copt pâine, toată lumea venea la el când avea nevoie de obiecte casnice scobite în lemn. Dacă nu vindea ce lucra îşi lua unealta lui specială, o copăiţă de lemn scobit la un cap şi pleca pe Gârla Bisericii de unde se întorcea cu câteva grame de aur rămase după cernerea pietrişului.

Irina venea de multe ori la mama s-o întrebe dacă n-are nevoie de ajutor şi pentru că o plăcea, că era harnică, îi găsea ceva de lucru şi nu pleca niciodată cu mâna goală şi fără s-o așeze la masă.

A venit într-o dimineaţă cu noaptea în cap, cum se spune şi a întrebat ca de obicei dacă poate să ajute şi ea cu ceva. De data asta a avut şi mai mult noroc :

-Bine c-ai venit Irina, ia vitele şi du-le în izlaz, da’ să nu te duci prea departe că o să trmit copiii, când se scoală, îi mai lăsai să doarmă o ţâră, zic mereu că n-au dormit d-ajuns.

Şi eu şi sora mea am auzit-o pe mama, dar am tăcut mâlc, ba ne-am întors cu faţa la perete, nu puteam să pierdem aşa o pleaşcă, somnul de dimineaţă fiind cel mai dulce.

Irina a scos vitele din obor, n-a fost nevoie să le îndemne, oile s-au bulucit la poartă, au ieşit primele, după ele au ieşit vacile şi iapa, s-au îndreptat grăbite  spre izlaz, cu Irina după ele. Le-a adus, la prânz,  le-a rânduit în obor, le-a adăpat, era clar că fata ştia ce are de făcut.

-Te-a întrebat cineva ceva, a ispitit-o mama.

-E, a zis doda Lisandrina că de ce m-am băgat slugă, da’ m-am făcut că nu aud, am plecat să întorc oile, ştii matale cum e ea.

A stat la masă împreună cu cei ai casei şi n-a mai plecat seara acasă, i-a spus mama să rămână şi a rămas. Irina făcea parte din familia noastră nu i se vorbea ca unei străine, nimeni nu o trata ca slugă. S-a adaptat cu o uşurinţă, o dovadă că nu e greu să treci de la rău la bine. Intr-o seară i-a spus mamei că vrea să-şi vadă părinţii și fraţii, a primit încuviinţarea, dar şi un sac plin cu alimente şi îmbrăcăminte, a revenit destul de repede, la fel de încărcată cum plecase : aducea linguri şi o albie de lemn lucrate măiestrit de tatăl ei :

-Am văzut că albia matale era cam veche, i-a spus mamei.

După vre-o doi-trei ani au venit părinţii unui flăcău dintr-un sat de peste Olt şi au cerut-o de nevastă pentru feciorul lor.

-Ce dacă e fata lu’ Gârlescu, e frumoasă şi i-a plăcut lu’ fimio, s-a justificat mama băiatului. Am auzit că e şi vrenică.

A fost bucurie mare, mama a lăudat-o pe Irina, fata merita, şi i-au făcut o nuntă frumoasă, a primit zestre ca toate fetele de măritat  şi un pogon de pământ în lunca Oltului.

La puţin timp după plecarea Irinei a venit Gogu, un băiat de vre-o cincisprezece-şaisprezece ani, n-avea tată, mai bine zis nu-l  știa. Era băiatul Mitrei, nume scurtat de ea însăşi dela Dumitra, pentru că era bâlbâită, o femeie cu mustăţi, boccie,  amărâtă, săracă, n-avea pământ, n-avea vite, avea numai o cămăruţă din chirpici, fără fereastră, învelită cu papură, mai mult bordei decât casă, muncea pe mâncare, n-o prea chema nimeni, că nu se puteau înţelege cu ea. Il făcuse pe Gogu, nu se ştia cu cine, nu vrea sau nu ştia să spună, copilul crescuse mai mult singur, îşi câştigase cele necesare vieţii prin muncă şi prin zâmbetul naiv cu care îi întâmpina pe cei ce-l priveau, pentru care primea o bucată de pâine sau mămăligă, rareori şi altceva, a fost ajutat şi de robusteţea naturală, moştenită probabil de la tatăl necunoscut. Copilul Mitrei era frumuşel, isteţ, vesel, râdea din toată inimă, cuceritor, plăcut, nu se văita niciodată, nu fura, nu cerea, primea ce i se dădea şi făcea ce i se spunea. A venit ca şi alţi copii de vârsta lui să întrebe dacă aveam ceva de lucru, i-a plăcut mamei, l-a întrebat dacă nu vrea să rămână la noi, a zis că vrea, însă a rugat-o să-l lase în fiecare seară, după ce termină treaba, să meargăla Mama Mitrasă vadă ce mai face. Mama a văzut că păstra o parte din mâncarea lui, s-o ducă Mitrei și i-a pus într-o desagă de-ale gurii şi câteva ţoale vechi curate şi nerupte, un gest foarte apreciat de Gogu.

Pentru mine Gogu a fost ca un frate mai mare, mă proteja şi mă apăra când eram agresat, m-a salvat şi de la înec, m-a scos dintr-o bulboană a  Oltului, unde alunecasem străduindu-mă să învăţ taina înotului.

Când avea vre-o şaptesprezece ani, se împlinise, era vânjos şi harnic, a fost ademenit de Mărin Manea cu tractorul şi cu moara lui, a plecat de la noi, a zis că se face tractorist, meserie atrăgătoare pentru un băiat de la ţară. Lucra zi şi noapte, ziua ara ţarina şi noaptea măcina grâul şi porumbul satului, Manea îl lăuda pentru hărnicie, fără să spună că munceşte pe mâncare şi că nu mai avea timp să treacă seara pela MamaMitra.Femeia şi-a dat duhul într-o zi, negrijită, nespovedită, neîmpărţăşită, nemâncată.

Gogu, supărat, a lăsat moara şi tractorul, a venit plângând la mama şi printre lacrimi şi-a descărcat sufletul :

-Rău am făcut când am plecat, m-a muncit Manea ca pe ocnaş, mi-a spus că-mi dă tractorul pentru ce i-am muncit şi când i l-am cerut m-a înjurat şi a vrut să mă bată. Mama Mitra, aşa cum era ea, era mama mea, a murit ca un câine, nu mă lăsa deloc să trec pe la ea, spunea că pierd timpu’. Plec în lume, am auzit căla Banatsunt oameni cum se cade şi au nevoie de tractorişti. A plecat şi nu s-a mai auzit de el.

Ajutoare am avut şi după ce a plecat Gogu, au venit copii Floricăi, o nepoată de soră a mamei, se măritase cu un lăutar viorist beţiv, omul nu ştia să facă altceva decât să cânte la vioară, dar asta numai dacă nu se îmbăta şi cum la nunţi curgea băutura, nu mai putea să ţină vioara în mâini, nicidecum să cânte, nu-l mai chema nimeni. De fapt a mai ştiut si altceva, a făcut o droaie de copii, amărâţi care mureau de foame, îi trimitea Floricala Leliţa, adică la mama, să le dea ceva de mâncare. S-au perindat toţi copii lăutarului prin curtea noastră, veneau, furau şi plecau, de muncit nu le plăcea, semănau cu tatăl lor. Numai fata cea mică a Floricăi, Măria, a fost harnică, nu punea mâna, poate că nu era fata lăutarului, aşa spunea mama, asta a fost spre norocul ei, a rămas în casa noastră, nu i-a lipsit nimic şi când a venit timpul au măritat-o cu un nepot  de soră a tatei, plecatăla Banatcare se măritase şi întemeiase o gospodărie frumoasă, cum sunt multe în Banat.

A mai fost şi Gherghina, o fată de treisprezece ani, adusă de cumnatul Ionel, dela Milcoiu, satul unde se născuse el, zicea că a luat-o de milă nu avea nici tată nici mamă, a adus-o a doua zi după ce ne-au prădat hoţii îmbrăcaţi cu haine militare ruseşti, în toamna lui ‘45. In legătură cu acestă potriveală tata avea o bănuială, spusă cu jumătate de gură, mai ales când vorbea singur :

-Cum dracu, Doamne iartă-mă, veniră hoţii când Ionel era plecatla Milcoius-o aducă pe fata asta ?

Nu spunea mai mult, dar toţi ştiau că aşa zişii hoţi, îmbrăcaţi ruseşte, erau români din Piteşti, unde cartiruia un batalion al Diviziei Tudor Vladimirescu formată din prizonieri, instruiţi în Uniunea Sovietică şi apoi aduşi ca voluntari (  ! ) să spună ce bine era acolo, să facă propagandă comunistă şi că  Şef al  acestui batalion era învătătorul N.G., soţul uneia dintre verişoarele cumnatului Ionel, cea care îl adusese la  sora mea s-o peţească. Imi stăruie în minte ziua peţitului, când viitorul ginere a insistat asupra amănuntului că are şapte perechi de pantofi şi cinci costume. Părinţii, impresionaţi de garderoba neobişnuită, au uitat să mai întrebe dacă mai are şi altceva în afară de pantofi şi costume. L-au întrebat mai târziu când au văzut că n-a mai adus nimic și când întrebarea nu mai avea niciun rost. dar n-au primit răspuns.

Incurcate şi necunoscute sunt căile Domnului, aşa e scris în Cartea Sfântă, nu e bine să le cercetăm pot să ducă la rătăcire şi păcat.

Prea multe amănunte despre viaţa Gherghinei nu s-a ştiut, bunul simţ natural, bine distribuit la satele româneşti, ne îndemna să nu punem întrebări, de ce să scormoneşti în cimitir, mortul de la groapă nu se mai întoarce. Pentru felul ei de a se purta, inimoasă, ascultătoare, harnică, Gherghina a fost acceptată repede ca făcând parte din familie. Şi-a câştigat încrederea, a avut libertate deplină, a ajutat la creşterea celor două fete ale binefăcătorului său, faţă de care avea respect şi o admiraţie statornică, confirmate după măritiş printr-un fecior, nelegitim bineînţeles, o copie destul de reuşită a lui Neica Ionel, apelativ rostit de Gherghina cu o melodioasă afecţiune.

A fost bine răsplătită, i s-a făcut nuntă, a primit toate cele necesare într-o gospodărie nouă şi un hectar de pământ, daruri de la socrii lui Neica Ionel.

Numai că, aşa cum este scrisla Carteasfântă, toate păcatele neiertate prin Taina spovedaniei, oficiată de preot, sunt pedepsite, unele sunt ispăşite de cei ce le-au făptuit în timpul vieţii lor, altele într-o viaţă ulterioară, ceea ce presupune o reîncarnare, aşa cum a susţinut Origene, cel ce a speriat-o pe Impărăteasa Teodora, de l-a pus pe Justinian să-l condamne, după 300 de ani de la moarte, şi să  modifice evanghelia lui Matei, unde era scris că “cine scoate sabia de sabie va fi tăiat” ( Matei, 24, 51-52 ). Logica Teodorei era simplă şi eficace : dacă se interzicea reîncarnarea şi se modifica Evanghelia nu mai puteau fi pedepsite numeroasele ei crime !

 

Din motive neexplicate, dar confirmate de Sfântul Evanghelist Ioan,( 9-3,) unele păcate trec în contul urmaşilor “ca să se arate lucrarea lui Dumnezeu” şi, adăugăm noi, ca să se adeverească Marea Taină a creştinismului : neştiute sunt căile Domnului.

Numai aşa putem înţelege năpasta abătută asupra feciorului născut din păcatul Gherghinei cu Neica Ionel, care a murit în plină tinereţe înecat în Dunăre, în împrejurări rămase necunoscute. Era bun înotător şi locul unde s-a petrecut nenorocirea nu era un vad periculos.

Portretele prezentate mai sus aparţin primei decade istorice din vremea trecerii noastre pe acest pământ, cea în care  liberalismul se manifesta în forma lui specifică la satele din România, unde trăiau oameni dezrobiţi de curând de pe marile moşii şi unde cuvântul slugă nu mai avea conotaţia lipsei de libertate. Şi-a recăpătat-o însă după ce  ţara a fost “eliberată” de sovietici, aşa ni s-a spus când s-au pus bazele noii orânduiri fără exploatatori, fără proprietari, dar cu proletari, oameni ai muncii lipsiţi de alte mijloace de muncă înafara braţelor şi minţii, obligaţi să se supună unei forme ciudată de dictatură, dictatura proletariatului (?), o asociere de cuvinte imposibil de înţeles : cum puteau fi dictatori oameni care nu aveau decât braţele de muncă şi împotriva cui dictau ?

 

Atunci curtea s-a golit de animale, n-am mai avut nevoie de ajutoare, cei ce căutau locuri de muncă se  adresau Ceapeului, unde nu se primea nici hrană nici locuinţă, se muncea puţin sau deloc, pentru că li se spunea că pământul le aparţine, că nu mai sunt slugi ca înainte, că toţi sunt  stăpâni. Norocul proletarilor-stăpâni a constat într-o nouă formă de libertate, libertatea de a fura.

Am încercat să aducem în memorie portretele unor tineri crescuţi în casa noastră, cu speranţa că vom înţelege care a fost deosebirea între slugă şi proletar.

*

Lenea, Moașa și Moșul.

-Moaşee..

-Da.

- O strigam pe Moaşa.

-Vino în curte, câinele e legat.

-Nu mi-e de câine, că mă cunoaşte, da’ o căutam pe Moaşa.

-Vino mai aproape, cine eşti ?

-Lenea sunt, bună ziua Moşule. Unde e Moaşa ?

-E şi ea p-aci, p-aproape, n-are unde să se ducă, aşteapt-o, că vine, ce ai cu ea ?

-Vreau să-i cer nişte untură, ştiu că are, la ea găseşti de toate.

-Are, că păstrează, mai vine unul sau altul, cere, nu poţi să nu-i dai, dacă are omul nevoie. Da’, uite că a venit.

-Bună ziua Moaşe, pă Matale te aşteptam.

-Bună ziua Leneo, ce mai faci ?

-De făcut fac bine, de, cu sărăcia asta.

-E bună şi sărăcia, te învaţă să fii chibzuit, să nu te lăcomeşti. N-a murit nimeni de sărăcie, da, nici prea bine n-a trăit. De ce ai nevoie Leneo ?

-Vrea să-i dai nişte untură, n-are cu ce drege fasolea.

-E bună şi pe pâine.

-N-o pun pe pâine, fac rântaş la verdeţuri, le dă gust şi ţine de foame.

-Aşa e Leneo, da’ ce verdeţuri ai ?

-Păi, nici verdeţuri nu prea am, ziceam că poate îmi dai Matale.

-Iţi dă, că are, la ea găseşti de toate, da’ tu Leneo, de ce nu pui şi tu zarzavaturi în grădină.

-N-am pus, m-am luat cu una şi cu alta şi nu le-am pus când le-a fost vremea.

-Nici ăsttimp n-ai pus, ai spus la fel, că ai uitat.

-De, Moşule, nu prea mă duce capu’.

-Capu’ e bun Leneo, n-are nimic, dă vină e cine-l poartă.

-Aşa e Moşule, da acu’ degeaba mă cerţi.

-Aşa a fost el, i-a plăcut să dojenească, nu e rău, te învaţă de bine. Uite, ia un borcan cu untură de porc, am pus şi nişte carne prăjită, să le dai la copii. Ia şi legume, cartofi, ceapă, un căţel de usturoi, pătrunjel, morcov, mărar, ştevie nu ţi-am pus că oi găsi şi pe la tine.

-Ştevie am, că a crescut singură, şi lobodă am, dacă ai mai avea un ou sau două.

-Ia şi câteva ouă şi o bucată de brânză.

-Bogdaproste, Moaşe, să fie de pomană la morţi.

-Şi de folos la ăi vii.

-Să fie Moşule, dacă zici Mata. Acu’ plec iute că am lăsat oala cu apă pă foc.

-Du-te Leneo, şi mai vino pe la noi, vino şi când n-ai nevoie de ceva, aduci o vadră cu apă, că Moaşă e bătrână şi nu mai poate.

-Viu Moşule, viu, dau mâncare la copii şi viu.

-Până vine asta, dacă mai vine, du-te şi ia un urcior cu apă dela Puţuldin Vale.

Moaşa şi Moşu’ aveau peste 80 de ani fiecare. au fost oameni înstăriţi, au adunat averea cu migală, da, cuvântul se potriveşte pentru că au pus bănuţ lângă bănuţ, n-au cheltuit pe nimicuri, nu s-au lăcomit, n-au răbdat nici de foame, tot ce câştiga Moşu’ la negustorie au băgat în pământ, au cumpărat 25 pogoane, o avere, din care n-au mai rămas decât o jumate de pogon, atât le-au lăsat comuniştii, prăpădiţii satului, ajunşi dintr-odată mari proprietari, deşi spuneau că vor să desfiinţeze proprietatea. N-au desfiinţat-o însă n-au ştiut s-o folosească, au ajuns ca Lenea, uită să pună usturoiul, ceapa, mărarul şi pătrunjelul la vremea lor, fac zile muncă la ceape pe nimic, n-au ce pune pe masa copiilor, vin să ceară tot la babă şi la uncheaşu’ la cei jecmăniţi de averea strânsă cu osteneală  rămaşi ca înainte chibzuiţi, harnici şi avuţi, cu toată bătrâneţea lor. Pe Moaşa o găseai toată ziua în grădină în jumatea de pogon lăsată de ceape, săpa, făcea răzoare, plivea, vorbea cu zarzavaturile, cu legumele, întreabă de ce au nevoie, le ducea apă cu oala de pământ, le spunea că nu mai poate să care găleata, dar nici să se usuce nu le va lăsa. Veneau multe muieri din sat la ea Mărioara, Ioana, Lenea, Gheorghiţa, Gherghina, Lenuţa, Filomiţa,  pe toate le moşise, le era  ca o mamă, veneau cu mâna goală şi plecau dela Moaşacu traista plină, aşa a fost dintotdeauna, nu s-a schimbat nimic pentru că nu contează al cui este pământul, dacă nu munceşti degeaba zici că eşti proprietar.

Moşu nu mai putea să coboare cele trei trepte ale scării îi ducea Moaşa oala de noapte în faţa uşii, sta cât e ziua de mare pe pat, nu stă întins, sta în capul oaselor, se uita pe fereastră, aştepta să vină câte un muşteriu, că nu-şi lăsase meseria, tot negustor era, nu de vite, de ţuică, vinde şi el ce se cerea, nu duce lipsă de clienţi, nici de marfă nu duce lipsă că i-o aduceau niște jupânese dela Urşi, unde nu era ceape dar era ţuică de vânzare.

 

-Ce mai faci Moșule?

-Ce să fac taică, mă hărănesc şi eu cum pot, meseria mea a fost negustoria p-asta o ştiu, asta fac, şi văz că merge, au făcut ceape, da’ negustori nu prea au, dacă aş mai fi în puteri i-aş învăţa cum se vinde marfa, ar trăi toţi mai bine. Ia vezi tu tată cine a venit la poartă, că a lătrat câinele, nu e om străin, că n-a lătrat tare, poate e vre-un muşteriu de-al meu.

-Nu e muşteriu, e Oneţ, al soră-mi Dumitra, ăsta vine să bea pă vereşie, n-a plătit niciodată, e un puturos, să’mpute pământu’ sub el  de puturos ce e, a procopsit-o pă soru-mea cu trei copii, asta a ştiut să facă.

-Lasă-l fă să vină, îl trimit la cooperativă să ia gaz şi o sticlă de lampă, că s-a spart aseară, atâta lucru poate face şi el.

-Trimite-l, da să nu-dai bani mulţi, dă-i cât face, că îi bea, rămâi şi fără gaz, şi fără sticlă de lampă.

-Bună ziua Neică, veni şi eu să văz ce mai faci, să mai stăm la un pahar de vorbă.

-Bună ziua Oneţ, bine ai venit, da’ până la pahar să te duci la cooperativă să ne cumperi o sticlă de gaz şi una de lampă, că am spart-o aseară.

-Mă duc Neică, mă duc, dă-mi bani şi mă duc.

-Spune-i lu’ Pantelimon că îi dau eu banii, să treacă pe la mine când pleacă.

-Crezi c-o să-mi dea pe datorie ?

-Ii spui că te-am trimis eu şi-ţi dă.

Nu prea i-a convenit lui Oneţ, dar n-a avut încotro, a plecat la prăvălie, cam trist.

Au venit şi muşterii, doi câte doi, Mărin cu Mitroi, Niculae cu Fane al lu’ Ciucă, Cântoiu cu Milculete, ăştia au fost primii, cei ce se grăbeau să prindă un loc pe scaun sau pe laviţă, după ce n-au mai avut loc, întârziaţii, Lăţoiu, Onel şi Mărin Mărineţ, Lăcraru, Mitică Dragomir, s-au înghesuit pe după uşă, pe ladă veche a Moaşei primită ca zestre. Nu erau pretenţioşi,la Moşunu era cârciumă puteai să iei ţuica şi pe datorie.

-Pă mine să mă trecila Catastif, plătesc la chenzână.

-Şi pă mine.

-Şi pă miine.

-Bine Mărine, te trec, da’ mai ai de dat şi de la chenzina trecută, mi-ai dat numai jumate, ai zis că n-ai.

-Ştiu Moşule, cât mai am de dat  ?

-Trei poli.

-Şi eu tot trei poli mai am de dat.

-Tu mai ai patru de dat, că mai rămăsese un pol de luna trecută.

-Bine Moşule, patru poli, credeam că ai uitat, o să-i dau.

-Dacă uit eu sau uitaţi voi nu mai am cu ce să cumpăr marfa şi închidem dugheana.

-Aşa e ! Negustorul cumpără şi vinde, dacă nu vinde nu are cu ce cumpăra.

-Văz că ai învăţat lecţia Mitroi, eşti bun de ucenic.

-Bun pă dracu, dacă era bun ar fi fost cizmar, l-a dat  meşteru afară de puturos ce era, îl înţeapă, fără milă Fane al lu’ Ciucă.

-Am ajuns săraci rău, se bagă în vorbă şi Cântoiu, tot ce se  strânge pă câmp pleacă la centru, sau la gară.

-Mă, tu ai venit să bei o ţuică, sau ai venit să spui prostii, aici nu se pune ţara la cale, dacă ai ceva de zis te duci la şedinţă,la Linal lu’ Dima, acolo se face politica.

Au tăcut toţi, parcă le luase maul, au început să se uite pe pereţi, auziseră că şi pereţii au urechi. A deschis din nou vorba Nae, a întrebat :

-Da’, de muieri se poate vorbi ?

-Se poate, numai să nu superi pe vre-una, că se duce şi-ţi face vrăji să nu ţi se mai scoale, sau te pune în pomelnice. Au râs, s-au veselit, începuse şi ţuica să-şi facă efectul. Aşa veseli i-a găsit Oneţ, când a venit cu sticlele, de gaz şi de lampă.

-Ce ai făcut mă atâta vreme la prăvălie, l-a întrebat Moşul.

-Am băut şi eu o secărică, mi-a dat Tică Pantelimon, a zis că ţi-o pune la socoteală.

-Il duce capu la coţcării pă Oneţ, ăsta a fost premiant la şcoală, că nu degeaba îi spuneau telectualul, şi-a adus aminte Milculete.

-O fi fost, degeaba a fost, dacă n-a ştiut să folosească mintea, a rămas argat pe pe pământul altora.

-Mai bine ai spune argat al prunului, tot ce ia pă muncă dă pă ţuică.

 

Tot ce am scris mai sus a fost restituit de memorie, eroii au trecut, şi ei, de mult în amintire, nu mai pot adeveri, nici nega, treceţi adevărul povestirii în contul ţinut de Moşu, aveţi încredere, nu minţea, a fost un negustor cinstit. Numele eroilor a fost luat din Registrul de stare civilă, numai faptele au fost reconstituite. Ar mai fi de adăugat că Moşul avea două clase primare nu mai vedea, n-avea un Catastif adevărat,  datoriile erau  înscrise în memoria lui de negustor, însă n-a greşit niciodată. Cât despre refuzul de a face politică în jurul unui ţoi de ţuică, facem trimitere la istorie, nu mai eram pe vremea regelui când gura oamenilor era slobodă.

 

*

Telectualii satelor.

Loc de trecere a popoarelor migratoare, de lupte şi sacrificii pentru păstrarea fiinţei, pământul a păstrat amintirea istoriei şi a transmis-o generatiilor succesive împreună  cu învăţătura ei. Istoria, ştiinţa trecutului, este cartea de căpătâi a unui popor şi nu există un exemplu mai convingător decât Biblia, un adevărat Manual de istorie a poporului evreu. Trecutul este locul de unde venim, fără trecut am veni de nicăieri, ceea ce este de neconceput, cel puţin pentru puterea de judecată a omului, obişnuită cu nevoia de cauză pentru orice efect. Trecutul este faptă omenească, hrănită cu seva pământului, cu apa râului, cu lumina soarelui, transformate în hrană spirituală. Viitorul este întuneric luminat din trecut. Povestind istoria aşa cum a văzut-o, autorul se vrea mesager al trecutului, devenit spirit, cea mai importantă moştenire primită de la înaintaşi.

Aventura spiritului unui popor, totdeauna originală, nu se lasă povestită cu uşurinţă, cel ce îşi asumă povara de reconstituire a istoriei din amintiri, nu poate fi decât un temerar. Pe deplin conştienţi de responsabilitatea angajată, vom încerca s-o ducem la îndeplinire. Pentru a fi mai bine înţeleși ne vom folosi de fapte semnificative, de portrete fidele modelului, de mărturii lăsate de înintaşi, de cărţile de istorie.

Spiritul şi inteligenţa n-a ocolit satele, mulţi oameni de valoare s-au născut la ţară, a circulat chiar, în perioada istorică dintre cele două războaie mondiale, un proiect al regenerării naţionale prin recrutarea valorilor din mediul rural, a fost un succes, pentru că s-a format o generaţie de creatori, în aproape toate domeniile :  literatură, muzică, filozofie, diplomaţie, politică.

Mediul rural a fost un spaţiu de cultivarea spiritualităţii si intelectului înainte de începutul mult trâmbiţatei mondializări, ţăranul se instruia direct de la sursă, de la pământ, de la apă, de la pădure, de la animale şi păsări, de la bătrâni, de la viaţa şi de la experienţa lor. Mijloacele tehnice de informare moderne, radio-ul şi televizorul mai înainte, internetul mai curând, au lenevit, până la anulare, efortul de învăţăre, au fost introduse informaţii fără să li se verifice exactitatea, sursa de unde proveneau, dacă erau adevărate sau simple manipulări.

Un memorialist are datoria să prezinte întâmplările trăite aşa cum le-a văzut şi le-a înţeles şi să-i  lase cititorului libertatea de a descoperi înţelesurile istorice. Dorinţa de implicare a  istoriei, ştiinţă bazată pe fapte verificate şi nu pe  experienţele psihice şi religioase, corespunde punctului de vedere al lui Mircea Eliade. (Arta de a muri, Ed. Eikon, 2006)

In sat un om cu şcoală era, din capul locului, un om însemnat, respectat, cu greutate, un telectual, cum îi zicea, cu respectul cuvenit, Ion Apostoloiu, ţârcovnicu ăl tânăr. Ion nu greşea, ştia că se spune intelectual, însă avea o uşoară bâlbâială din născare, îi era greu să spună primul cuvânt şi multe cuvinte importante trebuiau subînţelese.  Om cu şcoală, ‘telectual, nu era cel ce mergea la şcoala primară, în sat,  acolo mergeau toţi, că erau obligaţi, omul școlit, ‘telectualul, era cel ce ajungea la oraş, unde se făcea altfel de şcoală, cu Limbi străine, Chimie, Fizică, Matematică, nu Aritmetică, Ştiinte Naturale şi alte materii inventate pentru telectuali. El, Ion Apostoloiu se considera, fără să spună, un telectual, făcuse Şcoala de cântăreţi de pe lângă Seminarul de unde ieşeau popii, tot ce spunea era din Carte, ce alte probe se mai puteau cere ? Peste el nu mai erau decât popa, dascălul, notarul şi primarul, mai mult şefi decât telectuali. Nu l-a mai pus la socoteală pe ţârcovnicu’ ăl bătrân Trandafir, ăla era mai tare ca toţi, ştia Biblia pe de rost, trebuia să iasă la pensie, aştepta ţidula dela Episcopie.PeTică, avocatu’ nu l-a socotit, un avocat nu e telectual, e mincinos.

Cuvântarea de mai sus o ţinea Ion pe Izlaz, Paradisul oratorilor, unde erai liber să spui ce voiai, n-avea cine să te contrazică, că n-avea niciun interes, spectacolul era gratuit. Noi, micii păstori, studenţi cu frecvenţă facultativă, îl ascultam cu gurile deschise mai mult ca de obicei, ca să intre tot ce auzeam şi cu speranţa nemărturisită că vom fi și noi odată eroi în poveşti cu telectuali. Dacă chiar şi Neica Neacşu, şeful  ăl mare al Izlazului, nu avea nimic de spus despre cuvântarea lui Apostoloiu, de ce dovadă mai avea nevoie Nea Ion, ca să-l credem că spunea adevărul.

Dar vremurile s-au prăvălit peste Izlaz, peste oameni, n-a mai rămas nimic din ce a fost, s-au schimbat legile, s-au schimbat şefii, s-a luat pământul oamenilor, la şcoală nu se mai învăţa istoria românilor, se învăţa Istoria P.C. bolşevic din URSS, Revoluţia din Octombrie şi Problemele leninismului. Dacă învăţai capitale de ţări   europene erai cosmopolit, duşman de clasă şi al poporului.

Toţi intelectualii erau, bineînţeles, cosmopoliţi, purtau ochelari de vedere, un lux greu de înţeles, de ce aveau nevoie să vadă mai bine ca alţii, că doar suntem egali, erau retrograzi, duşmani ai poporului, sintagmă care l-a inspirat pe filozoful Alexandru Paleologu când a spus că pentru proşti un om deştept este un om rău. Comuniştii de inspiraţie ruso- sovietică ştiau că nu-i pot manipula pe intelectuali şi, la indicaţia lui Stalin i-au osândit la muncă silnică pentru vina că erau imposibil de reeducat. Pentru implementarea doctrinei marxis-leniniste s-au folosit de beţivi, de derbedei, de oameni fără căpătâi, dispreţuiţi, complexaţi, dornici de revaşă împotriva celor ce nu erau ca ei. Celulele de partid, viitoarele organizaţii de bază, s-au format cu oamenii fără căpătâi, cu minte puţină, netrebnici, puşcăriaşi, cei mai josnici oameni, printre care beţivii au avut fost primii.

Durata şcolii a fost scurtată, instrucţia ajustată la noile principii ale doctrinei marxiste şi pentru că aveau, totuşi, nevoie de cadre, le-au recrutat dintre semidocţi, veleitari dispuşi să execute ordinele. Absolvenţii de liceu, fără pregătire pedagocică, au devenit profesori și învăţători, la început suplinitori și după ce au absolvit,la Fărăfrecvenţă aşa zisele Institute pedagogice, cu durata de 2-3 ani, adevărate prăvălii de cumpărat diplome, unde se luau  examenele cu bani şi cadouri, au devenit titulari. Activiştii de partid, oameni fără studii, au fost principalii beneficiari ai Institutelor-prăvălie, au trecut pe la catedre să-şi ia notele de promovare, au ajuns licenţiaţi, intelectuali de tip nou, cum le plăcea să se prezinte. Mi-au rămas în memorie argumentele unui astfel de impostor, adresate unuia care îi demonstrase că n-are dreptate : “Tu să nu te pui cu mine, că n-ai carte, nu eşti intelectual”.

In majoritatea satelor profesorii erau absolvenţi ale Facultăţilor fără frecvenţă din Institute pedagogice. Pregătirea elevilor se făcea după Norme elaborate de Minister, orice completare fiind interzisă. Noua “pătură intelectuală” cum era definită de Partid, a meritat numele dat de Apostoloiu, ‘telectualii, un cuvânt fără cap.

*

Cocostârcul viclean.

L-am întâlnit la unul dintre numeroasele concursuri, susţinute în profesiunea de învăţăcel, asumată ca program de viaţă. Aşteptam în faţa unui avizier afişarea rezultatelor. Mi-a atras atenţia vecinul de aşteptare, un ins rigid, statuie aderentă la locul ocupat pe trotuar, sau pândar în plină misiune, cu spinarea uşor încovoiată, împinsă înainte de o geantă enormă, obiect preţios unde păstra, probabil, tot ce învăţase, de teamă să nu se piardă. Privea pescăreşte spre locul de unde se aşteptau listele cu rezultate, se concentra, atent să nu piardă momentul aducător de şansă. Longilin, slab, tip de ascet maturizat prematur, putea să fie model pentru o statuie de alergător cu şansa a doua. Avea însă personalitate, ştia ce vrea şi se vedea că nu ar fi iertat pe nimeni dacă i s-ar fi împotrivit. Nu se putea spune că era frumos, am crezut totdeauna că frumoase nu pot fi decât femeile, că unui bărbat frumos îi e deajuns dacă e mai frumos ca dracu, un personaj de nimeni văzut. Privindu-l mai atent am fost tentat, să-i asociez înfăţişarea cu un reprezentant al regnului zoologic, asociere totdeauna foarte sugestivă, semăna bine cu un Cocostârc, acea pasăre de baltă, lacomă, aprigă, necruţătoare, ieşită dintr-un păcat păsăresc între cocor şi stârc.  Atitudinea păsăroiului, atent să nu rateze afișarea listelor, nu inspira nici o trăire umană, simpatie, antipatie sau empatie, totul era acoperit de o mască rigidă, o poartă cu chei  pierdute. Imobilismul părea să ascundă o notă de mister, o casă părăsită, bântuită de stafii viclene și ameninţătoare, un depozit de produse perisabile, cu potenţial periculos.

M-am apropiat încet, cu grjă să nu-i sperii  gândurile oprite în apnee, dar surpriză, m-a întâmpinat cu o schiţă de zâmbet, aş putea spune amicală. Incurajat i-am spus câteva vorbe banale, lipsite de curiozităţi inoportune. Mi-am zis că am avut noroc să găsesc cheia porţii ferecate. N-am avut timp să aflu ce fel de stafii erau în în depozitul frigorific, s-au adus listele cu rezultate, unde ne-am găsit amândoi numele printre reuşiţi. Ne-am revăzut, la repartizarea posturilor şi, ursită sau coincidenţă, am fost repartizaţi la acelaşi aşezământ, fiecare în specialitatea aleasă.

Acum, când ştiu cum s-au petrecut întâmplările mai târziu, am credinţa că n-a fost coincidenţă, a fost ursită, cel puţin în ceea ce mă priveşte. Aflaţi împreună pe aceeaşi ambarcaţiune, vâsleam fiecare la postul atribuit, sub observaţia atentă a şefilor, mai mulţi decât era nevoie după opinia mea de naiv, puţineştiutor. Aveam încredere în cei ce ne conduceau, îmi făceam treaba, nu găseam motivaţii veleitariste, unde mă așezau acolo era locul meu, primeam ce mi se cuvenea. Prietenul meu, Cocostârcul,  mai puţin naiv, atent la tot ce mişca pe baltă, s-a apropiat discret dar ferm de locul unde se împărţeau bucatele pe baza noului principiu democratic, al nomenclaturii, întâi noi, şi la urmă ei. Un joc al întâmplărilor, bine regizate la nivele înalte, l-a propulsat pe Cocostârc în capul mesei, loc de unde se hotăra totul, de la ordine şi verdicte până la condamnări şi execuţii.

Zodia Peştilor este cunoscută de astrologi sub numele de infernul zodiilor, peştii find predestinaţi să înoate fără încetare, să se afunde până la  porţile intunericului şi să se înalţe pe coama valului în căutarea luminii. Incurajat de norocul de a mă afla de multe ori pe coamă, mi-am făcut drum viguros printre stânci şi prădători, am fost convins că voi reuşi totdeauna să scap de urmăritori, uitând că şansa şi sacrificiul sunt vecini de apartament. Generos, am oferit porţii din norocul meu celor ce se plângeau că le lipseşte. Cocostârcul, mare amator de peştişori, devenit prieten de casă, totdeauna gata să-mi fie alături a fost printre beneficiari, l-am sprijinit când a avut nevoie, l-am recomandat organelor politice, unde recomandarea avea mare preţ, a primit locuinţă şi prime, a fost avansat spre vârful ierahiilor timpului.

Dar, soarta peştelui înoată şi ea în ape adânci, când scad apele peştele începe să se zbată pe uscat, victimă uşoară a berzelor şi a cocostârcilor

 

 

Refăcând traseul primei întâlniri, de la impresia de pasăre în aşteptarea prăzii la porecla acordată spontan, nimic nu poate fi mai precis decât spontanul, văd cum mi s-a desluşit destinul de peşte. Intâlnirea cu bărzoiul n-a fost de loc o întâplare, prădătorul de peşti se afla exact unde se cuvenea, în aşteptarea prăzii. Tot ce a urmat n-a fost decât joc de actori cu rol predestinat.

Ne adunasem la aceeaşi masă, ne înfruptam din bunurile oferite, mai mult sau mai puţin limitate. Rigid, dârz, Cocostârcul, ajuns pe scaunul din capul mesei, fixa, ca de obicei, o ţintă nevăzută încă, chipul inexpresiv acoperea ca o cortină gândurile generatoare de proiecte, nu lăsa nici-o şansă de anticipare a dramelor ce urmau să fie prezentate în spectacol. Din locul meu de membru fără funţii decizionale, îl urmăream cu atenţie, dar cu intuiţa mea de peşte simţeam că pregăteşte o acţiune fulgerătoare, nelăsând prea multe şanse victimei. Am  înţeles destul de repede, din privirea  nemiloasă de prădător, îndreptată spre locul unde mă aflam, că îmi venise vremea să interpretez destinul peştelui. Ritualul pescuitului a fost simplificat, condamnarea a precedat acuzaţia, un obicei al vremurilor, am fost pescuit cu iscusinţă din apa protectoare, n-a fost greu, venisem entuziast din adâncuri pentru a partcipa la festivitatea  răsăritului, fără să ţin seama de refluxul periculos.

Cocostârcul n-a mai aşteptat pronunţarea verdictului, m-a prins fulgerător  cu ciocul lui bine dotat pentru vânătoarea de peşti şi a decis că îşi asumă executarea sentinţei :

-O voi face chiar acum, n-am nevoie de verdict, nu e primul şi n-o să fie nici ultimul peşte sacrificat.

M-a prins cu ciocul lui de os oţelit şi a început, cu pricepere de meseriaş operaţiile pregătitoare, dar s-a grăbit, şi-a supraevaluat puterile, m-am proptit în oasele din gâtlejul prădătorului, m-am oprit la răspântia dintre înghiţire şi suflare, am strigat după ajutor, am angajat bătălia pentru viaţă, l-am sufocat şi m-a regurgitat, speriat şi dezgustat  :

-Al dracului peştele ăsta !  Nu credeam că are oase tari, pile şi cunoştiinţe.

Nu voi povestit cu amănunte lupta dramatică dintre un născut în zodia peştelui şi un cocostârc cu chip de om, n-aş adăuga nimic portretului, mă voi opri o clipă la morala ei : Peştele este hrana preferată a berzelor şi cocostâcilor, jertfă nevinovată, motiv pentru care Creatorul i-a lăsat şi lui o şansă, aceea de a se opri în gâtlej.  Cocostârcul din poveste a fost norocos : a reuşit să regurgiteze. Aşa a fost înscris în destin.

*

Gene vecine – încrederea și decepţia.

In genomul, deja descifrat de ştiinţifici, se află încă multe secrete. Din postura de viitor (apropiat !) postum, deci iresponsabilizat prin plecare definitivă, mă hazardez cu prezumţia că genele încrederii şi ale decepţiei, aflate în litigiu, sunt vecine, nu numai pentru a se confirma o lege născocită de om, legea atracţiei dintre contrarii, ci pentru banala observaţie că nu se pot certa doi potrivnici dacă nu se întâlnesc. Conflictul  început odată cu formarea oului este câştigat de gameţii purtători ai genei încrederii, pentru învinşi rămâne doar şansa recesivităţii şi reluarea disputei la prima ocazie a decepţiei de a revendica drept la revanşă, nu s-ar putea altfel pentru că şi-ar fi pierdut temeiul existenţei.

 

La prima ieşire în lume biruitoare este tot gena încrederii, dacă n-ar fi aşa copilul ar refuza să vadă lumina, însă gena decepţiei nu renunţă, declanşează rapid alela de reciprocitate (allelon= reciproc) şi induce îndoiala : “stai să vezi dacă te vor”. Destinul, aflat în ambele gene, suportă efectul confruntării, devenită condiţie a împlinirii sau eşecului său.

Increderea este de multe ori trădată şi vătămată de cei ce trebuiau s-o apere. Părinţii, din motive omeneşti, neglijenţă, ignoranţă, egoism, nu reuşesc să-şi asume răspunderea ce li s-a acordat, preotul, ambasador al departamentului divin şi conservator de Har se lasă greu convins înainte de a-şi obţine partea lui de jertfă, prevăzută de Levitic, dascălii cheamă la meditaţie, cu plată bineînţeles, şefii, mai mici şi mai mari, îşi cer “dreptul”, prietenii nu văd cu ochi buni încrederea (convingerea) că vei fi ajutat să urci în virtutea unor calităţi ce nu pot fi revendicate pentru reprocitate.

Intr-o lume  exigentă şi complicată apariţia conflictelor este inevitabilă, rezolvarea lor a impus inventarea unor instituţii patronate de Zei şi Zeiţe. La greci, Themis, fiică a pământului şi a cerului, prima soţie a lui Zeus, a primit misiunea de aplicare a legilor şi împărţire a  dreptăţii, dar Zeii şi Zeiţele, dăruiţi cu mari puteri, au dat naştere şi altor Zei şi Zeiţe, pretendenţi naturali şi îndreptăţiţi la moştenirea părinţilor. Fiicele Zeiţei Thémis au preluat fiecare atribuţii speciale, Eunomia-ordinea, Dicé-departamentul represiv, Eiréne-pacea. Şi alte zeităti din tabăra celui ce a învins  pe titani, marele Zeus, au primit atribuţii la departamente ale virtuţilor şi păcatelor : Thyché a preluat norocul şi prosperitatea, cu datoria de a veghea, împreună cu soţul ei Agatodimon, bunul simţ, pe beneficiari, să nu se laude, să mulţumească zeilor, dacă nu vor să fie daţi pe mâna lui Nemesis, fiica Necesităţii, personificare a indignării faţă de avantajele nemeritate.

Romanii, popor de cuceritori, şi-au însuşit nu numai bunurile învinşilor  greci, ci şi zeitătile de care aveau nevoie, botezându-le cu nume latine. Zeus a devenit Jupiter, Thémis a deveni Justitia, Thyché – Fortuna, Nemesis –Invidia, şi aşa mai departe.

Justiţia, personificare alegorică a dreptăţii la romani, a primit atributul de împărţire a dreptăţii, după legi prestabilite în Codus Romanus. S-a sperat atunci că disputa între încredere şi decepţie îşi va găsi rezolvarea,  Justiţia, Zeiţa Dreptăţii, fiind legată la ochi, neînduplecată, nu vede şi nu poate fi coruptă prin metode omeneşti.      Aşa ni s-a spus că a fost la început. Legionarii romani veniţi cu  Impăratul Traian în ţara regelui Decebal n-au impus alţi zei, au lăsat Dacia cu zeii ei, în frunte cu Zalmoxis, discipolul lui Pitagora, dar au adus-o pe Justitia, probabil pentru că aveau mare nevoie de ea.

Viitorul Postum depune mărturie, cu mâna pe cruce, cala Judecătorie, că Justiţia din vremea cât a domiciliat el pe pământ nu şi-a justificat renumele, o fi fost ea legată la ochi, dar nu era greu de  înduplecat, deci vedea, îşî vedea interesul,  dacă ştiai să foloseşti cea mai josnică metodă, aflată sub controlul ei, corupţia. Prin lege, judecătorii au primit puteri discreţionare, mai mari decât trimişii Domnului pe pământ, în faţa lor nu mai poţi să te aperi, te obligă să angajezi, cu bani mulţi, un intermediar, pe avocat, colegul, prietenul şi aliatul  judecătorlui.

Respectând angajamentul luat la începutul Memoriei Incomode, nu vom folosi nume şi  fapte precise, un judecător, ajutat de un avocat, ar putea găsi articolul şi interpretarea, potrivite pentru a pedeapsi în lipsă, într-o contumacie biologică. Dar memoria nu renunţă uşor, se cere povestită.

 

In sala de judecată, sobră, intimidantă, nu se auzea la început, decât foşnetul dosarelor răsfoite de avocaţi, mai rar de părţile aflate în conflict. Liniştea a fost curmată de vocea oficială, hotărâtă,  a grefierei : “Curtea ! vă rog să vă ridicaţi !”. Pe uşa deschisă de cineva nevăzut a intrat o tânără doamnă, domnişoară, convinsă în mod evident că i se cuvine ceremonialul monarhic de întâmpinare în sala de judecată. După ce s-a așezat pe fotoliul demnităţii, Curtea, adică doamna, înveşmântată oficial într-o robă neagră, a încuviinţat cu un gest binevoitor de suveran, aşezarea pe scaune a celor ce au avut norocul să le găsească neocupate. Un bătrân se agita, mormăia ceva, vrea şi el un scaun.

-Liniște ! Dumneata să ieşi din sală, i-a ordonat răstit suverana Curţii.

-Eu ? a întreabat nedumerit bătrânul.

-Dumneata !

-Am venit la proces, am citaţie şi n-am unde să stau, toate scaunele sunt ocupate. Am dosarul numărul..

-Aici nu vorbeşti decât dacă eşti întrebat.

O doamnă s-a ridicat de pe scaun şi l-a ajutat pe bătrân să se aşeze. După ce s-a instalat, omul a întreabat-o pe stăpână :

-Imi permiteţi să-i mulţumesc doamnei ?

N-a primit răspuns, amabila doamnă i-a dat de înţeles că a primit mulţumirea. Un bec, singurul din sală, pâlpâia cu intermitenţă, se stingea, semiîntunericul accentua şi mai mult liniştea sumbră. Doamna cu robă neagră, vădit iritată, a cerut grefierei primul dosar, apoi a revenit şi a întrebat :

-Cine vrea să amâne ?

-Şapte ; Patru ; Unsprezece, şaptesprezece ; douăzeci ; opt ; sunt multe, grefiera le prezenta preşedintei care dădea termene şi dispoziţii, după ce ascultă motivele amânărilor.

-Dosaru’ număru unu, strigă grefiera

-Prezent ! răspunde bătrânul cârcotaş.

-Pe dumneata te cheamă Dosaru ? îl întreabă doamna preşedintă, cu evidentă intenţie de persiflare.

-Nu, dar am dosarul numărul unu.

Grefiera strigă părţile din dosar.

-Prezent, răspunde bătrânul când îşi aude numele.

-Dumneata n-ai apărător ?, îl întreabă preşedinta Curţii.

-Nu am, n-am mai avut cu ce să-l plătesc, de șapte ani sunt târât prin instanţe, am vândut tot, pensia de-abia îmi ajunge pentru mâncare ; dar, de ce îmi trebuie apărător, eu am drepate, n-am nevoie să mă apere nimeni, mă apăraţi dumneavoastră.

-E nevoie de cineva care cunoaşte articolele legilor, să le  interpreteze, un avocat.

-Avocat ?!  Nu doamnă preşedintă, n-am nevoie de un mincinos, avocaţii sunt mincinoşi, de ce să plătesc pe cineva să mintă, să interpreteze legea cum îi vine lui bine, eu voi prezenta fapte, documente, iar dumneavoastră veţi face dreptate după lege fără s-o interpretaţi, cine ar putea s-o cunoască mai bine decât dumneavoatră ? Am cumpărat o casă în temeiul Legii…, am fost cumpărător de bună credinţă, mi s-a recunoscut contractul de cumpărare prin hotărâre irevocabilă.

Judecătoarea l-a întrerupt și l-a admonestat :

-Iar vorbeşti neîntrebat.

-Credeam că…

-Nu mai crede nimic, aşteaptă să-ţi vină rândul. Are cuvântul avocatul recurentului.

Se apropie de completul de judecată o tânără ridicată pe tocuri, cu nas ascuţit, de vulpiţă, zâmbitoare, mieroasă,  schimbă o privire complice cu preşedinta,  colegă de facultate ?, se uită pe ciorna pledoariei şi începe să turuie o cuvântare plină de citate, legi, norme, articole de Cod Civil şi de Procedură, decizii ale instanţelor, invocă acte şi paragrafe, îi turuie gura, nu spune nimic despre dosarul aflat pe masa judecătoarei, despre excepţiile prezentate în  Intâmpinare, dar îşi încheie cuvântarea printr-o concluzie ce nu poate fi pusă la îndoială : cumpărătorul era dator să ştie că statul nu era proprietarul apartamentului şi în conformitate cu articolul Nr… din Codul Civil cerem Instanţei să decidă restituirea şi lăsarea în deplină posesie a apartamentul din ştrada.. Nr.. proprietatea clientului nostru.

-Are cuvântul pârâtul.

Bătrânul, uluit de avântul şi terminologia greu de înţeles a avocatei, se ridică greu de pe scaun, o privește umil pe judecătoare, vrea să afle dacă poate aştepta înţelegere şi îndurare, oftează abia auzit şi cu ultima putere a omului aflat pe marginea unei prăpastii se încredinţază speranţei, singura năpastă rămasă în cutia cu necazuri a Pandorei..

-Nu cunosc legile şi deciziile instanţelor menţionate de doamna vorbitoare înaintea mea, o felicit pentru învăţătura sa, dar nu cred că  ce a spus are legătură cu necazul meu.

-Asta o să stabilim noi, l-a întrerupt aspru judecătoarea. Te rog să-ţi prezinţi apărarea.

Obidit şi resemnat, bătrânul caută cuvintele.

-In urmă cu mai mult de cincizeci de ani, când statul a preluat imobilul, se ştia că era proprietatea unei instituţii. Apartamentele erau ocupate de chiriaşii acestei instituţii, dispărută şi din câte se știe nerevendicată. Statul a preluat imobilul printr-un Decret, un act legal, şi a închiriat apartamentele timp de peste cincizeci de ani, în calitate de proprietar necontestat de nimeni. In anul 1995 s-a dat o lege, cred ca 112, prin care au fost vândute chiriașilor existenţi la vremea respectivă apartamentele în care locuiau. Legea punea condiţia să nu existe o revendicare la data când se încheia actul de vânzare-cumpărare.Toţi locatarii din blocul unde este aprtamentul meu au cumpărat în calitate de chiriaşi de la stat şi sunt proprietari, niciun apartament n-a fost revendicat înafară de al meu, unde, după şase ani de când l-am cumpărat, a apărut urmaşul unui cumpărător, cu un act de vânzare-cumpărare din anul 1945. Vă rog să reţineţi anul despre care, se știe din istorie că stăpânii ţării din acea vreme au devalorizat moneda naţională, leul, ca să poată lua, pe nimic, tot ce era de luat. Cumpărătorul din 1945 nu a intrat efectiv în posesia apartamentului, care a fost închiriat în continuare de instituţia vânzătoare până la preluarea de către stat în anul 1950. Numai Dumnezeu mai știe cât de curată a fost tranzacţia din 1945. Nu pun în discuţie abilitatea cumpărătorului de a investi într-un moment când banii se devalorizau, dar când se face compararea de titluri e bine să existe informaţii cât mai exacte. Am depus la dosar actele doveditoare.

Anii au trecut, peste cincizeci, primul cumpărător şi cei doi fii ai lui au decedat şi după şase ani de la  cumpărarea de  către mine a aprtamentului a venit un nepot al cumpărătorului, care-l revendică în baza actului din 1945. Vă rog să reţineţi şi  următorul amănunt procedural : urmașii cumpărătorului din 1945 sunt doi nepoţi, câte unul de la fiecare fiu. Dar al doilea nepot nu a apărut niciodată, s-a adus o procură, în care se spune că locuieşte în Franţa. Procura, nelegalizată, deci neoficială, este atestată printr-o declaraţie a unui un notar din București, care declară că îl ştie pe acest al doilea nepot, de unde şi de când nu spune, declaraţie “legalizată” de un coleg de cabinet al notarului care face declaraţia. Nici actul de vânzare-cumpărare din 1945 nu a fost prezentat în original, deși se ceruse de către instanţa de fond. A fost depusă doar o fotocopie (! ) “legalizată” de avocatul revendicatorului. Intreb Onorata Instanţă : cum şi de ce au fost posibile astfel de nereguli ? Cum poate fi evacuat un om din casa cumpărată legal cu documente şi dovezi neoficiale ?

Epuizat, bătrânul s-a oprit în aşteptarea unui răspuns. In loc de răspuns a primit o întrebare :

-Mai aveţi ceva de adăugat ?

-Aştept răspunsul dumneavoastră.

-Il veţi afla din condica,la Arhivă.

L-a aflat, Instanţa a decis că trebuie să lase în deplină posesie nepotului, urmaş al cumpărătorului din 1945, apartamentul Nr.. din Strada ..cumpărat cu respectarea legilor fapt confirmat printr-o hotărâre irevocabilă. A aflat, cu această ocazie, că respectarea legilor nu este obligatorie, cei ce le-au întocmit au lăsat mult, foarte mult loc  pentru o interpretate dirijată. Intre timp avocaţii au scos de la naftalină o lege prin care se puteau respinge alte legi pe motivul că este mai veche, se spune că efortul le-a fost bine răsplătit, proprietarii deposedaţi de comunişti, oameni înstăriţi, le-au oferit onorarii de succes egale cu jumătate din valoarea imobilelor ; cu aşa sume se putea cumpăra orice, inclusiv bunăvoinţa unei justiţii legată la ochi.

Au trecut trei ani, bătrânul n-a mai am avut locuinţă, adresa de pe Cartea de identitate nu mai era valabilă, era, cum se spune, cam neinspirat, un cetăţean fără domiciliu fix..

Pentru recuperarea, de la stat (!) a sumei cu care a cumpărat apartamentul s-a adresat din nou justiţiei, a fost rătăcit printre proceduri, a angajat un avocat care i-a cerut un procent de 10% din valoarea casei, onorariu de succes ( !) dar şi o sumă importantă ca onorariu obişnuit, plătită la angajare, deci înainte de a i se face vre-un serviciu. A înghiţit în sec, s-a împrumutat şi a plătit. După un an de amânări procedurale a aflat că ar fi trebuit să se adresezela Instanţasuperioară,la Tribunal, pentru că Judecătoria nu era competentă în cazul lui. Pe avocat nu l-a mai găsit, nu mai răspundea la telefon, îşi schimbase domiciliu.

Intrebăm cu naivitatea victimei, cât de corectă a fost hotărârea prin care a evacuat un bătrân pensionar din casa cumpărată cu ultimele sale economii, şi cât de cinstiţiţi au fost avocaţii plătiţi pentru “apărare” ? Sau, poate, o mai fi şi altceva ?! Greva ilegală a judecătorilor ar putea să fie un argument pentru răspuns.

Legile se schimbă ca ghetele. După ce justiţia, da, cu j mic, le-a interpretat cum a găsit de cuviinţă, Parlamentul a votat o lege prin care cumpărarea caselor de către foştii chiriaşi a fost considerată legală, casele cumpărate rămânând în posesia cumpărătorilor, iar foştii proprietari dezmoşteniţi de comunişti urmând să primească de la stat o sumă echivalentă valorii actuale a imobilelor. Pentru sărmanul bătrân legea a venit prea târziu. Păcat, ar fi vrut să plece convins, încrezător, că cel puţin Justiţia a rezistat celui mai scârbavnic flagel, corupţia. Decepţia si-a luat revanşa.  Numai că, în genomul decodificat, prin inspiraţie divină, a mai rămas o fărâmă din gena Increderii, singura supravieţuitoare după care aleargă oamenii.  Voi pleca din această lume cu această fărâmă, pe post de bănuţ cu care să plătesc vama dintre lumi.

*

De ce domnule Profesor ?

Născut în zodia agitată a alergării, a neastâmpărului şi neliniştii,  am avut, după ce am terminat anii de învăţătură pentru meseria de tămăduitor, un răgaz de aşteptare, perceput ca alunecare în gol, pierdere a reperelor, plutire fără vâsle, fără ţel într-o mare fără margini. Ştiam că nu voi putea să trăiesc fără proiecte, le căutam, mă luptam cu inerţiile trândăviei şi ale somnolenţei ce se îmbulzeau în jurul meu. M-a vizitat un prieten, vitrinier la un Centru de librării, îmi aducea ultimele noutăţi , cărţi în limba franceză, nu ştiu de unde le procura pentru că în nu se găseau in librăriile comuniste. Prietenul meu era un om distins, cult, poliglot, specimen destul de rar în peisajul unei orânduiri a plafonării. Din motive neinformabile în acele vremuri nu urmase cursuri universitare. Mi-a spus că se pregăteşte pentru examen de admiterela Facultaea de Drept, secţia Fără Frecvenţă, s-a plâns că este foarte greu, că  are de învăţat trei cărţi, că este în criză de timp, munca la serviciu fiind obositoare. Mai mult din dorinţa de a-l încuraja i-am spus că nu e greu să citeşti trei cărţi, că pentru un om deştept ca el e o nimica toată.

-Tu vorbeşti aşa pentru că nu nu eşti în situaţia mea, dacă ai fi ai vedea altfel lucrurile. Iţi propun o provocare, vino cu mine la examen, nu e mare lucru să te înscri, îţi aduc eu cele trei cărţi nu e greu să le citeşti, aşa ai spus.

-Ce să fac eu la drept, n-am vocaţie pentru justiţie, o meserie aflată la discreţia puterii, compromisă. Dar primesc provocarea  ta, voi da examenla Filozofie, mi-a plăcut dintotdeauna să disec miezul lucrurilor, să văd ce este înăuntru.

-Bun ! De acord, fă-ţi dosarul şi apucă-te de învăţat. Eu îţi aduc cele trei cărţi şi ne vedem după examen.

Eram cu câteva zile înainte de 23 August marea sărbătoare naţională, se aniversa eliberarea ţării de către Armata sovietică, de fapt înrobirea ei de către ruşi. Aveam trei zile libere, pentru că se adăuga şi o duminică. Pregătirea pentru examen a fost pentru mine un moment de relaxare, mă simţeam în apele mele când mă așezam la masă cu o carte în mâini, m-am apucat sârguincios de lucru și am învăţat câte 10 ore pe zi.

Examenul a constat în două probe, scris şi oral, ultima rezevată numai celor ce promovaseră scrisul. La proba scrisă am obţinut a treia medie, deci am intrat la oral, unde am recitat paginile din carte corespunzătoare subiectelor trase la sorţi. Nota primită a fost însa şapte ! , şi am avut proasta inspiraţie să cer, cu ciorna şi cartea în mâini, explicaţii, o bravură inutilă, cu notele primite mă clasam printre primii zece din cele 50 de locuri scoase la concurs. Am fost întâmpinat cu ostilitate surprinzătoare de către filozofii examinatori, neobişnuiţi să li se ceară socoteală pentru aprecieril.

Am aflat cât de mult greşisem când m-am prezentat la examenele din anul I. Toţi profesorii examinatori m-au întâmpinat cu o lipsă de bunăvoinţă evidentă, îmi puneau întrebări suplimentare, grele, nu mă lăsau să termin fraza începută, simţeam că ceva nu este în regulă. Cu chiu cu vai am reuşit să promovez toate examenele din  anul I, am avut chiar satisfacţia să primesc un compliment la examenul de Psihologie din partea unui Profesor și Academician,  cunoscut autor de cărţi şi cercetător, care după ce m-a ascultat cu o atenţie specială, mi-a spus :

-Pe dumneata ar fi trebuit să te mai chem odată, dar mi-ai prezentat subiectele atât de elegant, că nu-ţi pot face o nedreptate. Să ştii că datorezi examenul modului în care ai prezentat subiectele. Ia-o ca un compliment.

Aşa am făcut şi am trecut în anul II.

Avertizat că nu mă pot aştepta la un tratament egal cu cel al colegilor mei, am încercat, să compensez lipsa de bunăvoinţă cu un efort sporit, am citit cursurile predate la secţia cu frevenţă la zi de mai multe ori, am cerut ajutorul unor profesori și studenţi foarte bine pregătiţi, am citit bibliografia facultativă, eram convins că voi reuşi să înving ostilităţile și obstacolele. Cel mai greu examen a fost cel de Teoria cunoaşterii, cu lectorul universitar, pe atunci, M. F., un om sobru, exigent, reputat pentru severitatea lui. Materia de examen era cuprinsă în cursul tipărit de autor la imprimeria Facultăţii de Filozofie, un sumar de rezumate, le-am învăţat pe de rost, a fost inutil, când mă prezentam la examen profesorul M.F. mă privea ca pe un inamic. S-a mai adăugat și necazul că tot citind şi recitind cursul impregnat de conceptele epistologiei genetice al lui Jean Piaget, am intrat în complcitate cu mecanismele disciplinei, cred că le înţelegeam mai bine decât le înţelesese profesorul, pentru că, sunt convins, el nu-şi mai recitea cursul după ce îl încărcase cu numeroasele experienţe ale marelui epistemolog. Respectul, aş zice afecţiunea mea, pentru profesor aveau să se justifice prin evoluţia ulterioară a filozofului. M. F. devenit unul dintre cei mai respectaţi profesori, autor de monografii : Adevăruri necesare, Cum cunoaştem pasărea Minervei, Gânditorul singuratic şi altele, formator de şcoală, cercetător, traducător, Membru al Academiei Române.

M-am prezentat de patru ori în faţa domnului Profesor M. F. şi, cu chiu cu vai, la reexaminare mi-a dat nota minimă de promovare. La despărţire, pe scara Facultăţii de Filozofie de pe Bulevardul Elisabeta, rebotezat 6 Martie, l-am întrebat de ce s-a înverşunat atât de mult împotriva mea. Mi-a răspuns fără să se oprească :

-Sunt surprins că nu înţelegi cauza necazurilor dumitale, nu pregătirea este pusă la îndoială, caută explicaţia în altă parte.

Am rămas pe gânduri. Singurul loc şi moment unde aş fi putut găsi o explicaţie era incidentul de la examenul de admitere, dar îmi era greu să cred că dascălii de Filozofie se pot coaliza contra unui amărât de student, că pot să coboare în infernul ranchiunei şi revanşei. Uitam, ca de multe ori de altfel, că trăiam într-o vreme când infernul coborâse pe pământ şi făcea legea. Cel pe care avusesem proasta inspiraţie să-l înfrunt la examenul de admitere era  secretarul de partid al Facultăţii de Filozofie. Am aflat asta mai târziu de la o studentă intrată în graţiile lui. Amabila domnişoară mi-a spus că atitudinea mea de la examenul de admitere a fost analizatăla Biroulorganizaţiei de bază a Catedrei de Filozofie, apreciată ca neprincipială, chiar revendicativă, şi s-a hotrât că nu este bine să termin Facultatea de Filozofie.

Confirmarea a venit cu prima ocazie, în anul II la examenul de Logică matematică unde aveam ca profesor un proaspăt descins dela UniversitateaLomonosovdin Moscova, tovarăşul Gh. E. renumit prin dispreţul faţă de studenţi şi severitatea evaluării la examen, justificate de prezenţa în Biroul Politic al Comitetului Central a unui văr primar. (I.R.)

Mă pregătisem bine pentru acest examen, nu numai pentru că eram avizat asupra dificultăţii lui, cât şi pentru că începuseră să mă pasioneze noutăţile disciplinei. Am fost ajutat de unul dintre cei mai pregătiţi studenţi ai Facultăţii de Filozofie, promovat mai târziu cadru  didacticla Catedrade Logică matematică. Tânărul a apreciat efortul şi mai ales puterea mea de înţelegere şi m-a asigurat că voi face o figură onorabilă la examen. Nu ştia ce mi se pregătea.

Ajuns în faţa examinatorului n-am fost lăsat să trag, ca toţi ceilalţi colegi, un bilet cu subiectele de examen, a zis că îmi cere să rezolv teorema Nr. 17 din calculul propoziţiilor, al lui Hilbert, o pretenţie inaccesibilă unui student la examen, pentru că rezolvarea unei teoreme se face după un program precizat în enunţ, pe care examinatorul a uitat  să mi-l dea. Asta am aflat ulterior.

Am renunţat la luptă, nu însă şi la ideea de a duce la capăt un proiect de care mă ataşasem : să obţin Diploma de absolvent al Facultăţii de Filozofie. Am continuat studiile în capitala Moldovei, dulcele târg al Ieşilor, după fericita sintagmă a unui mare scriitor, unde am reuşit să probez virtutea perseverenţei.

La o singură întrebare, obsedantă, n-am reuşit să dau răspuns şi aş dori s-o adresez omului căruia i-am păstrat un justificat respect,  domnul Profesor M. F. :

-De ce? De ce ţi-ai trădat statutul de ardelean, de om integru, de ce te-ai implicat într-un complot murdar, de ce te-ai asociat la cârdăşia unor pigmei, înţeleşi să făptuiască o josnicie ?

-De ce domnule Profesor ?

*

De la prăvălie la primărie.

Prăvălia a fost pentru români, în toate vremurile, instituţie comercială, multifuncţională, utilitară, de divertisment și chiar obștească. Nu se putea imagina o colectivitate fără o prăvălie, locul unde se întâlneau oameni, se vindeau băuturi, ţigări, bomboane, chibrite, cuie, zahăr, ulei şi alte articole de folosinţă curentă şi fără prăvăliaş, meseriaşul priceput care ştia ce mărfuri să aducă şi cum să le aşeze grijuliu şi ademenitor în rafturi.

Una dintre primele măsuri ale sovieticilor, de fapt ruşi deghizaţi în socialişti, a fost desfiinţarea prăvăliilor, şi a prăvăliaşilor. Au făcut în loc Magazin, Cooperativă, Sovrom, Ceapeu, Geaseu, Aprozar, Mat, Oraca, şi alte localuri unde se vindeau mărfuri după specialitatea fiecăruia, dacă se aduceau. Deosebit era faptul că în locul prăvăliaşilor patroni, au pus vânzători, slujbaşi plătiţi, oamenii devotaţi, de încredere, cu origine sănătoasă, nepricepuţi la negustorie ca de altfel şi la alte meserii, nu ştiau de unde să aducă marfa, rafturile rămâneau goale, inutile, dezolante. Proprietăţile fiind desfiinţate, vânzătorii erau salariaţi plătiţi cu o leafă mică şi fixă, la fel de fixă dacă vindeau sau nu vindeau.

Norocul românului aflat în genomul său complex, unde gena comerţului  îşi făcuse culcuş trainic, a fost acela că după un timp s-au selecţionat spontan dintre vânzători cei cu harul negoţului. După un stagiu de perfecţionare ca privatizaţi, în regim special, de catastrofă comercială, negustorii au aşteptat răbdători, plecarea socialismului falimentar şi au revenit la prăvăliile tradiţionale. Mult hulitul capitalism a renăscut ca ciupercile după ploaie, cu nume noi, butic, chioşc, şop, sau chiar fără nume, că doar nu de nume aveau nevoie românii, ci de mărfuri.

Trotuarele şi colţurile străzilor au fost ocupate de mici prăvălioare, de unde se putea cumpăra ca altă dată, băuturi, apă rece, bragă, ţigări, bomboane cafea şi alte mărfuri fără care nu pot oamenii să trăiască.

Multe meserii, altădată aducătoare de câştiguri sigure, fără prea multă muncă, agitatori, activişti, informatori, au dispărut, altele : şefi, de echipă, de ateliere, de birou, de secţie şi alte subdiviziuni inutile, n-au mai avut căutare. Nu le-am duce noi  de grijă, i-am lăsa în plata Domnului să descopere singuri valoarea muncii, numai că istoria este scrisă de oameni, aşa că ne vom opri la un caz de reuşită, sugestiv pentru puterea de adaptare a foştilor patroni.

Un fost inginer şef la o fabrică importantă, alungat de furtuna revoluţiei capitaliste, după ce încercase, fără izbândă, să ia locul directorului, mergea abătut pe drum, cu capul plin de otrăvuri, nu de regrete, Doamne fereşte, când s-a întâlnit cu un fost subaltern, bine cunoscut client al Securităţii,  unde se văzuseră deseori.

-Ce faci tovarăşe inginer ?

-Ce să fac, stau şi cuget cum să ajung domn, da’ tu ?

-De stat nu mai pot să stau, am stat destul, acum umblu ca orbeţii pe drumuri, caut o prăvălie unde s-ar putea vinde câte ceva.

-Şi ai găsit ?

-N-am găsit, dar am o idee, nu ştiu dacă o s-o pot pune în practică, nu prea am cu ce.

-Teoria ca teoria, da’ practica ne omoară, aşa ne învăţaseră, acum vedem câtă dreptate aveau. Dacă ideea ta e bună, poate reuşim s-o punem şi în practică. Care ti-e ideea ?

-S-au deschis drumurile şi hotarele, s-au înmulţit tirurile, trec turcii şi bulgarii spre Europa, duc şi aduc mărfuri.

-Şi ce vrei să faci, să cumperi un tir ?

-Nu, că n-am cu ce, m-am gândit să cumpăr un petec de pământ pe marginea drumului, să-l împrejmuiesc, să pun o poartă mare pe care să scriu deasupra : Loc de parcare tiruri.

-Hm ! Nu e rea ideea. Hai s-o facem împreună. O să ne fie mai uşor, ne cunoaştem, am fost colegi, eu mă pricep la organizare, tu la aplicare.

Au depus actele de înfiinţare a întreprinderii, au primit avizele, s-au împrumutat la bancă, nu puteau altfel, n-aveau bani, au contat relaţiile inginerului, peste tot unde mergeau se întâlneau cu foştii colegi de la instituţia unde îşi depuneau rapoartele de informaţii. S-a dovedit că nu i se schimbase decât numele, aceiaşi slujbaşi cu aceleaşi deprinderi şi năravuri, puse de astă dată în folosul celor ce aveau cu ce să plătească. Au luat bani amanetând o casă pentru care nu aveau acte, s-a trecut uşor peste amănuntul stânjenitor, “fă-te că nu observi”, l-au îndemnat pe colegul de la bancă, au cumpărat ieftin  materiale de la întreprinderile dezafectate, de fapt jefuite, au angajat foşti lucrători de la fabrica unde lucraseră, au venit oamenii, că nu mai aveau de lucru. Au deschis un bar, au construit un motel, au început să vândă.

-Cum împărţim afacerea ?

-O zi unul o zi altul.

-Facem gestiuni separate ?

-Nu ! facem o singură gestiune şi împărţim profitul.

Au apărut disputele.

-Tu vinzi mai puţin.

-Ba vând la fel ca tine.

-Hai să facem socotelile.

Asociatul nu vindea mai nimic, de fapt vindea, însă fără să întocmească acte, cumpăra marfa din piaţă şi o vindea cu preţ comercial, fără să împartă câştigul cu partenerul şi fără să plătească impozite. S-au despărţit, inginerul a găsit bani, a împrumutat şi a cumpărat partea asociatului.

Atunci a început să vină si profitul.

Domnul inginer, să-i zicem P de la patron, nu este un personaj scornit de imaginaţie, el este un erou adevărat şi merită să i se deseneze un portret. A venit pe lume într-o fermă de stat, unde tatăl său, un entuziast al primului deceniu ruso-comunist a sperat să pună temeliile unei agriculturi moderne într-o Românie cunoscuta sub numele de grădina Maicii Domnului. N-a reuşit, nu avea voie să reuşească, cei ce promiteau lumină de la răsărit aveau grijă să stingă luminile găsite în Ţara românească, istoria va dovedi, sper, că numărul celor trmişi în Impărăţia Cerului a fost neobişnuit de mare în primele decenii ale dictaturii sovieto-comuniste. Vinovat că aprindea luminile stinse, tatăl viitorului inginer P a fost sacrificat, ucis de un tractorist beat, într-un scenariu greu de reconstituit şi de judecat retrospectiv.

Copilul, rămas orfan de tată, i-a moştenit calităţile, grefate, din nefericire, pe matricea limitată a cogenitoarei sale. Natura, înţeleasă  ca forţă creatoare, a combinat genele după criteriul eficienţei, a mobilizat în tandem inteligenţa şi oportunismul. S-a alăturat, neinvitată, epoca de aur, cu aparatură sofistificată, bine orchestrată la CabinetulNr2 de către celebra mamă model a tuturor copiilor, inclusiv a celor orfani. Cireaşa pe tort a fost aşezată la întâlnirea tovarăsului, pardon, domnului ! inginer cu jumătatea hărăzită de soartă, un dar binemeritat, rezultat din metisarea unor  culori diferite ale pielii, excelent ilustrat în satele din jurul capitalei. Acest ornament, cireaşa, a completat portretul proaspătului capitalist pragmatic, corespunzător momentului  de revanşă împotriva sovietismului falimentar :

-Ce producţie, cine a făcut capital cu producţia, banul trage la ban, îl dai ca să iei mai mult, numai fraierii bagă banii în producţie, munca e blestem, pedeapsă, lăsată de Dumnezeu amărâtului de Adam.

 

Parcajul de tiruri a prosperat, avea clienţi, bulgari, turci şi români, fără tiruri, veneau oamenii să vadă ce se face în parcaj, şi dacă pot găsi un chilipir, vre-un obiect fără stăpân sau cu proprietar neatent. Veneau şi fete, aveau şi ele ceva de vânzare, sperau să găsească amatori, şi au găsit, mai ales printre turci, practicanţi ai sloganului “turcu plăteşte”. Mult hulitul capitalism s-a infiltrat în viaţa zilnică a oamenilor, a început să le placă, s-a instalat încet, încet într-o ţară de negustori, de unde fusese alungat de ruşi cu lozinci şi la nevoie chiar cu arme.

S-au adunat mulţi bani din comerţul diversificat, servicii de tot felul, practicat la parcajul de tiruri, s-au adunat în jur mulţi amatori de câştiguri, au fost oferte de “protecţie” din partea unor clanuri mafiote şi chiar din partea instituţiei oficiale, s-a dovedit că ideea a fost bună, era loc pentru multă lume.

Incepută într-un parcaj, cariera postcomunistă a fostului inginer şef, fost angajat prin funcţie şi la structurile de partid şi securitate, s-a rotunjit şi prin aderarea la partidul moştenitor al Partidului Unic. Capitalismul nu putea să apară din neant, a apărut pe umerii vânjoşi ai vechilor şefi şi pe ruinele fabricilor şi Cooperativelor agricole distruse de elanul revoluţionar iliescist, după numele omului care a furat roadele răzvrătirii din ’89, dacă nu o fi fost chiar un gropar simbriaş al foştilor, ca să facă loc noilor stăpâni, de fapt aceiaşi cu altă pălărie. Dar asta e treaba istoriei, nu a celei de astăzi, furată şi ea, ci a istoriei viitoare, dacă va mai fi o istorie.

Din profitul realizat în parcajul de tiruri si-a construit o casă corespunzătoare noului statut şi alte întreprinderi comerciale, aducătoare de profit, fastfooduri, restaurante, baruri, toate impunând eforturi susţinute şi rezistenţă la pretenţiile tot mai mari ale protectorilor, oficiali şi mai ales privaţi.

Nu vom stărui povestind renaşterea capitalismului într-un orăşel de provincie, nu vom arăta cu degetul sau cu privirea semnificativă personaje şi cu atât mai puţin pe cel de care ne leagă o rădăcină genetică, ne vom opri la un portret general sugestiv de beneficiar al aşa zisei revoluţii, de fapt o lovitură de stat prin care s-a înlocuit o dictatură cu alta, fără să se schimbe decât apelativul : tovarășul a devenit patron şi domn.

Intr-o zi domnul patron a fost vizitat de una dintre cele mai importante personalităţi politice din partidul moştenitor al partidului unic.

-Ce faci domnule primar ?

-Ce primar, domnule, eu nu sunt primar.

-Nu eşti dar vei fi, am venit să-ti propun postul de primar în comuna unde ai construit casa. Sondajele  noastre spun că ai cele mai mari şanse.

-E bună idea. Lăsaţi-mă să-mi fac socotelile şi o să vă dau un răspuns.

-Ce socoteli să mai faci, te pregăteşti de campania electorală.

Cu averea agonisită la parcaj şi cu susţinerea politică asigurată, inginer-comerciantul nostru a câştigat alegerile, a ajuns primarul unei comune de 9000 locuitori, mărginaşe cu oraşul capitală a judeţului. Şi a trecut de la prăvălie la primărie.

 

 

 

 

26 Februarie 2009

Ieri am împlinit 75 de ani, mai exact 27290 zile, cu nopţi cu tot, o avere nefolosită. Dacă aş fi jucat la bursă în fiecare zi, dacă aş fi avut un consiler priceput, să-mi spună când să cumpăr şi când să vând, aş avea cu ce să conving prietenii şi duşmanii să-mi acorde o păsuire aici, pe pământ, nu de alta, dar nu ştiu nimic despre  obiceiurile de dincolo, dacă se dă şpagă, cât, cui, în ce se plăteşte, în  bani, în muncă, în natură, în ghionturi, pumni, palme sau picioare în fund.

Redevenind serios m-am bucurat de cele câteva urări ale persoanelor apropiate : soţia, cei doi feciori, viitoarea noră, socrul şi Profesorul Ion Soare dela Rm.Vâlcea, unde mi se va organiza în a doua jumătate a lunii Martie o aniversare festivă.

 

P.S. Aniversarea a fost frumoasă ca o înmormântare, s-au spus cuvinte meşteşugite, mi s-a prevăzut o posteritate glorioasă, s-a propus atribuirea numelui meu unei Şcoli din Comuna unde m-am născut – un prim pas spre o postumitate grăbită. Mi-a venit în minte nemulţumirea lui G.B. Show în privinţa duratei prea scurte a vieţii, spunea că nu e drept să trăim numai câteva zeci de ani, pentru că operele cele mai importante se scriu după vârsta de 60-70 de ani, el însuşi fiind un exemplu, alături de Goethe şi alţii. Nu ştiu cât de mare era elanul său vital la nouăzeci de ani, cât l-a ajutat să scrie cele mai mari opere, însă eu nu pot să fac abstracţie de limitele biologice la vârsta de peste şaptezeci de ani. De ce să trăiesc 300 de ani cât pretindea Shaw dacă la numai 75 am nevoie de însoţitor când plec la drum lung ? Voi fi mulţumit dacă voi duce până la capăt acest ultim volum de memorie incomodă.

 

21 Mai 2009, Inălţarea Domnului după calendarul catolic.

Multe patimi îndurate în această trecere pe pământ vor fi iertate și uitate din dragoste pentru cei ce m-au făcut să sufăr. Las aici o lacrimă, o dovadă că am plâns fără să mă plâng.

 

 

NE-BUNI  ŞI  NE-BUNII

 

Prevăd prima reacţie a cititorului ajuns la această pagină : Ce vrea să spună cu acest titlu neobişnuit, insolit, provocator ? Voi încerca să răspund, cu tot riscul să nu mulţumesc. Ne-bunia, cu semnificaţia potrivită în Memorie Incomodă, este expresia unei boli universale definită ca opoziţie la ordine, boală ce reprezintă răul într-o lume creată din dragoste şi nebunie, două principii nedespărţite. Universul a fost creat de un Nebun îndrăgostit, lăsaţi blasfemia la o parte şi acceptaţi că numai o iubire înflăcărată ar fi putut concepe o lume unde Ne-bunia face legea.  Sfânta Scriptură, inspirată de Sfântul Duh, plină de sfaturi, pentru sau contra  nebunilor, probează că  Ne-bunia este boală genetică a creaţiei, disimulată  sau manifestată ca un ansamblu de rătăciri ce au nevoie de îndreptare. Pentru a nu ne lăsa descoperiţi vom face referinţăla Proverbele VechiuluiTestament şi la cuvintele Eclesiastului, fiul lui David, Impăratul Ierusalimului, unde versetele privitoare la nebuni şi nebunie, greu de numărat sunt dovezi de netăgăduit că nebunii şi nebunia au fost dintotdeauna cauze de discordie între oameni. Grecul Empedocle, celebru discordant, a fost tranşant, a spus că că lumea este rezultatul luptei între iubire şi dezbinare, (Ne-bunie !) ultima reuşind să despartă cele patru elemente fundamentale : aerul, apa, focul şi pământul, pe care dragostea le va reda Haosului, unde erau împreună.  Precizăm că în sensul acordat Ne-buniei se va face distincţie între sintagma  nebun-nebunie, bolnav-boală  psihică şi Ne-bunia genetică a dezordinii. Criteriul diferenţei va fi controlul  prin iubire,la Ne-buniagenetică şi nevoia de asistenţă medicală la bolile psihice.

Ne-bunul, este un nemulţumit, vrea  să schimbe ordinea stabilită, nu distinge răul de bine, este făcut din amândouă şi condamnat să fie loc de confruntare între forţe care nu vor să fie reconciliate. Şi pentru că n-am vrea să se creadă că ne distrăm cu termeni serioși, vom prezenta câteva informaţii teoretice.

Ne-bunia este repartizată pe toată aria inteligenţei, noţiune definită ca un ansamblu al funcţiilor de cunoaştere conceptuală şi raţională, evaluată şi măsurată cu celebrul QI, la francezi, IQ la englezi. Specialista mea din dotaţie destinală, cer clemenţă pentru adjectivul neobişnuit, îmi pune la dispoziţie una dintre scările folosite pentru măsura inteligenţei, Textul Wexler. Mă avertizează că evaluarea QI este controversată, că se foloseşte mai ales la  estimarea aptitudinilor şcolare ale tinerilor la început de ciclu instructiv şi că există unele metodologii  adaptate vârstelor şi mediului de unde provin cei investigaţi.

Şi pentru că certitudinea este rara avis am aflat recent că destul de mulţi, dintre inteligenţii lumii, cu un IQ zdrobitor pot să se comporte ca cei mai lipsiţi de inteligenţă indivizi. Nu e nevoie să dăm exemple, le găsim la tot pasul bine exprimate de vorba românească : unde e minte multă e şi prostie.

Specialiştii în probleme de inteligenţă au descris noi tipuri, mai potrivite realităţii. Dintre multele ce au făcut obiectul unor studii şi comunicări se cuvine să fie prezentate următoarele :

-Inteligenţa personală, da !, aflată în dotarea fiecăruia, este capacitatea de acomodare cu toţi cei ce îţi ies în cale, inclusiv cu tine însuţi ;

-Inteligenţa fizică, abilitatea de a-ţi menţine corpul într-o formă fizică excelentă ;

-Inteligenţa simţurilor, capacitatea de le utiliza pentru buna funcţionare a trupului şi psihicului ;

-Inteligenţa temporospaţială, abilitatea de operare şi evaluare a spaţiului şi timpului ;

-Inteligenţa empatică, abilitatea de înţelegere şi compasiune ;

Nu avem informaţii despre o eventuală quantificare a acestor tipuri de inteligenţă, credem însă că ele pot fi ameliorate prin antrenament.

*

La istoria QI merită ne oprim, pentru că deficitul sau excesul de inteligenţă sunt considerate forme de manifestare a Ne-buniei

Problema evaluării inteligenţei a fost evocată în secolul XIX de englezul Francis Galton în cartea  sa “Inteligenţa ereditară”   şi asociată cu eugenismul, un ansamblu de metode ce limitează reproducerea purtătorilor de caractere considerate defavorabile.  In 1890 Mc Keen Cattell a propus o scală pentru a măsura diferenţele de asimilare de către studenţi a cunoştinţelor predate. Spearman, folosind analiză factorială a descris un factor numit de el Inteligenţă generală (factor q). Alfred Binet, în 1905, propune o scală metrică de inteligenţă. In 1939 Thurstone pune în discuţie metodologiile anterioare şi propune şapte factori principali de care trebuie să se ţină seama la evaluarea inteligenţei : factorul spaţial, factorul verbal, factorul percepţiei, factorul lexical, factorul numeric, factorul memoriei, şi factorul raţional ( capacitatea de a stabili legături între elemente ).

Aventura QI a continuat, scala de valori propusă de investigatori fiind diferită după testele folosite : Wexler, Catell, Binet, etc. Pentru a evita complicaţii inutile ne vom limita la folosirea Testului Wexler, cu valori  între 20 şi 180 şi normalitatea în jurul cifrei 100. După acest autor un QI mai mic de 25 au copii cu întârzieri profunde, între 25 şi 35 cei cu întârzieri grave, capabili să înţeleagă câteva cuvinte, între 35 şi 50 cei cu întârziere mijlocie, nu depăşesc primele două clase de şcolaritare ; între 50 şi 70 sunt cei cu întârziere moderată, termină cu greu primele 4 clase. Intre 70 şi 85 se află cei dotaţi cu inteligenţă limitată, fac de obicei activităti de rutină. Inteligenţa normală începe de la valori situate peste 90, până la 130. De notat că inteligenţa normală reprezintă 50 la sută din numărul celor investigaţi şi nu este nici ea exceptată de la manifestări Ne-bune, în accepţia precizată mai sus.

Un QI peste 130 intră într-o zonă de  anormalitate,  manifestată prin dificultăţi de adaptare şi derapaje comportamentale. Geniile, cei cu QI în jurul cifrelor de 160-170, neînţelese de obicei în timpul vieţii, sunt distribuite, de multe ori, în categoria Ne-bunilor.

*

Ne-bunia, păcat omenesc foarte răspândit, este manifestarea entropiei, a dezordinii, lege universală, nu numai a fizicii, definită ca opoziţie faţă de ordine, considerată ca stare iniţială, o ipoteză neverificată de judecăţi valide şi argumente irefutabile.

Am ales ca formă de scriere varianta întreruptă după negaţie, pentru a păstra posibilitatea unor extinderi a şi pentru a lăsa loc pentru  alte aspecte de manifestare a dezordinilor din sfera Ne-buniei.

Născuţi dintr-o nebuloasă, materie incandescentă sau gaură neagră, poate că nu vom şti niciodată, ne legănăm în scrânciobul iluziei că suntem făpturi ale unui Creator ordonat, concepute după un plan ce respectă legile logice şi matematice. De fapt, nimeni nu ştie care a fost planul, ce a fost la început, ce va fi la urmă şi de ce Ne-bunia face legea în Univers.

Certă este confruntarea permanentă a celor ce se străduiesc să facă ordine cu Ne-bunia, o pacoste naturală unde s-au adunat neînţelegerea, nefericirea, patologia, neputinţa, neadecvarea și.. geniile.

Istoria este o culegere de Ne-bunii, lupte, războaie-asasinate în masă legale, revoluţii, biruinţe şi înfrângeri, biruri, distrugere de cetăţi, asedii, tratate de pace, totdeauna nedrepte, dictaturi, toate sunt povestiri ale Ne-buniilor întâmplate pe pământ.

Ne-buniile acestei lumi sunt deseori ascunse dintr-un sentiment de pudoare, din cauza înţelegerii greşite a nebuniei ca boală ruşinoasă, ca stigmat. S-a spus de prea multe ori, şi s-a crezut, că nebunul este periculos, că  Nebunia, cu N mare, din respect pentru un adversar de temut, este boală gravă, pierderea puterii de judecată, demenţă, rătăcire, prostire, alienare, sminteală, scrânteală. Pentru a ne delimita de vorbele spuse cu uşurinţă precizăm că  folosind cuvântul Ne-bun nu-i vom acorda conotaţie depreciativă sau ofensatoare, îl vom lăsa să-şi spună singur rolul jucat pe scenă, în Teatrul Lumii, unde este distribuit de la începutul ei, botezat de ştiinţă cu înfricoşetorul nume de Big Bang, un aviz-avertisment că putem să ne aşteptam la întâmplări imprevizibile şi greu de înţeles. Marile Revoluţii au fost Ne-bunii care au schimbat o dezordine cu una mai mare, eliberând noi potenţiale.

Blaise Cendras, mare amator de aventuri, a definit Nebunia ca o stare debordantă. Pentru Jean Dubuffet, pictor şi sculptor care s-a inspirat din desenele copiilor, singuraticii, maniacii, creatorii de mituri stranii, hipersensibilii, vizionarii, nu sunt alienaţi, şi avem nevoie de ei, drama este, după Dubuffet, că nu este mai multă Ne-bunie în lume, că faptele Ne-bunilor sunt fie greşeli nevinovate, fie acte de îndrăzneală insolită.

Dezordinea, numită cu uşurinţă Ne-bunie, este pata de culoare, locul de  naştere al noutăţii, izvor nesecat al creativităţii, patrimoniu important. Este un mare păcat că multe genii putrezesc în cămăşi de forţă. Salvador Dali a propus conceptul de paranoie critică prin simularea psihozei.

Unele forme de manifestare au fost botezate şi cu nume mai blânde : nebuneală, faptă nesocotită, zăpăceală, nesăbuinţă, nechibzuinţă, ţăcaneală, necumpătare, câteodată nostime, poznă,  năzbâtie, ştrengărie, zburdălnicie, extravaganţă, trăzneală, zărgheală, neastâmpăr. Cerul, cu astrele sale, este vinovat de multe nebunii omeneşti, specialiştii pot să confirme, dar orice amator ştie despre influienţa lunii pline şi a auzit cuvântul lunatic, adresat unora cu purtări ciudate.  Această gamă largă de conotaţii stă la baza unei toleranţe, exprimată de moralistul Montherlant : “O mică flamă de nebunie limpezeşte viaţa”.   Şi apoi, cine nu cunoaşte sintagma : „toţi oamenii au o doză de nebunie“.   S-a mai spus şi că micile nebunii, abaterile de la cutume şi ritualuri, sunt primite în  preţul libertăţii, ca manifestări ale refuzului de uniformizare şi că viaţa este făcută din lupta dintre constrângere şi nesupunere : dacă te laşi constrâns eşti bun, dacă te opui eşti Ne-bun.

Sunt şi unele cugetări  încurajante : “numai copiii şi nebunii spun adevărul”  şi “prietenul adevărat nu-ţi laudă nebuniile”. Montaigne crede că “înţelepţii au mai mult de învăţat de la nebuni decât nebunii de la înţelepţi”. 

O stare şi o noţiune cu implicaţii importante, nesupunerea, interpretată uşor ca Ne-bunie, lasă urme adânci în istorie şi cere drept de restituire. Când am optat pentru Forma de scriere cu trăsătură de unire între negaţie şi bunie, un cuvânt inventat, am dorit să evităm semnificaţia comună, încărcată de conotaţii defavorabile. Am lăsat la o parte patologia  mentală, obiect al Psihiatriei, convinși că ne va rămâne suficient domeniu de studiu.  Pentru eventuale interferenţe cu psihiatria am consultat specialista, aflată prin destin într-o proximă vecinătate.

Plecând de la o premiză axiomatică, acceptarea Ne-buniei ca o afecţiune a sufletului, se poate spune că sufletele sunt contaminate de Ne-bunie, o formă de manifestare a conştiinţei, o prezenţă permanentă, atractivă şi riscantă în viaţa omului, care-l face să se îndepărteze, dacă nu este supravegheată, de la comunicarea cu lumea şi să alunece în dezordine. Pasiunile nimicitoare nu sunt manifestări patologice  absolvite de răspundere, cei afectaţi rămân complici, responsabili, pasul de la dorinţă la pasiune  este un act voluntar ce nu poate fi justificat decât la bolnavii confirmaţi de psihiatru.

In dramaturgia antică găsim multe exemple de pasiuni degradate în anormalitate : Medeea, după ce a fost abandonată de Jason multiplică crimele, Fedra respinsă de Hipolit se spânzură, Didona, disperată după plecarea lui Eneas intră într-un boschet şi îşi da foc, Tristan se deghizează în bufon ca să ajungăla Isolda, Zeus, cu toată măreţia lui, intră într-o piele de taur pentru a o seduce pe Europa.

Căutăm în cărţile de înţelepciune, vrem să aflăm ce au spus deştepţii lumii despre Ne-bunie şi Ne-buni. Toţi marii cugetători au fost tentaţi să definească Ne-bunia, sub aspectele ei metaforice sau obiectiv patologice. O impresionanta diversitate a cugetărilor probează că lumea este plină de Ne-bunii şi de Ne-buni şi că geniul este încoronat ca monarh al Nebunilor.

Din Sfânta Scriptură aflăm că cine refuză sfaturile este nebun ; pe nebun îl cunoşti uşor, n-are nevoie de învăţătură, vrea să arate ce ştie el, buzele lui sunt o cursă pentru suflet ; nu vorbi la urechile unui nebun, că el nesocoteşte cuvintele înţelepte ; un om  mânios este un nebun începător ; omul aspru cu sine şi zgârcit cu urmaşii este nebun ; cei ce fac rău altora şi lor însuşi sunt nebuni : cine nu ştie să ierte este nebun. Tinereţea este nebunie lecuită cu bătrâneţe.

Nu dăm indicaţii de capitole și versete, cine vrea să verifice n-are decât să le caute.

Cei cu minte puţină sunt nebuni, pentru că “nu e prostie  fără nebunie” spun englezii într-un proverb. Nici cei cu minte multă, nu sunt ocoliţi de răul Ne-buniei, beţia puterii, ca toate beţiile, îmbată pe consumator. Mulţi Ne-buni, aflaţi în libertate, sunt nelegiuiţi, criminali,  mincinoşi, ticăloşi infami, sperjuri.

Ne-bunia şi-a găsit loc şi în religie, unde Inchiziţia, Cruciadele şi războaiele religioase au fost forme majore de manifestare. Este greu de pledat normalitatea pentru justificarea crimelor săvârşite în numele credinţei creştine de Thoma Torquemada, Jacques Sprenger, Heinrich Kramer, şi alţi Mari Inchizitori păstraţi de istorie ca modele de ură necruţătoare. Cine o mai poate apăra pe Jeanne des Anges, Maica superioară a Mânăstirii din Loudun, biruită de iubirea pământească pentru Abbe  Grandier, şi instigatoare a călugăriţelor Ursuline contra sărmanului preot, “vinovat că se folosea de duhuri necurate pentru a le seduce” ? Condamnat de trimişii lui Richelieu, duşman declarat, el a fost ars de viu spre marea disperare cuvioaselor maici denunţătoare.

Unii sfinţi consacraţi au trăit la limita dintre ne-bunie şi normalitate din punctul de vedere al omului obişnuit, pentru că e greu de explicat purtarea lui Simeon Stâlpnicul, zis cel Vechi, care a trăit, s-a rugat şi a propovăduit mai mult de douăzeci de ani din vârful unui stâlp, unde construise o covergă de doi metri pătraţi.

La apelul Ne-bunilor au răspuns şi multe fiinţe necuvântătoare sau fenomene naturale : animale, vaca nebună, pădurea nebună, vântul nebun, marea nebună, şi, desigur, mulţi semeni ai noştrii legitimaţi cu nume de botez sau de familie.

Pentru Ne-bunii aflaţi în evidenţa lor, specialiştii folosesc numele de pacienţi sau bolnavi şi au întocmit o listă de boli,  unde au găsit loc pentru cei ce suferă sau fac pe alţii să sufere, condiţii cerute ca să fii trecut pe listă : autişti, schizofrenici, depresivi, maniaci, paranoici, dar mulţi rămân în afara listei, din lipsa locurilor din spitale. In ce ne priveşte, credem că şi proştii, semeni ai noştri al căror QI se situează între 30 şi 70, pe o scara ce cuprinde mai multe trepte : imbecilitate, idioţie, retardare mintală, ar trebui să fie repertoriaţi ca bolnavi, cu riscul asumat de a găsi pe această scară un procent important din populaţia pământului. Pentru proşti, N-ebuni nevinovaţi, nu se va găsi niciodată locuri în stabilimente de specialitate, aşa că vom fi nevoiţi să-i acceptăm ca însoţitori de drum. In afara celor oficializaţi, institualizaţi, mai există şi  Ne-bunii aşa zişi frumoşi, revoluţionarii, exploratorii,  inovatorii, plăsmuitorii, ei au condus lumea, s-au impus prin curaj, la nevoie prin sacrificiu, au învins, au şi ucis fără să dea socoteală nimănui. Artiştii, mesageri ai Spiritului Creator, au  înnobilat Ne-bunia prin, daruri de nepreţuit, poeme, epopei, ode, simfonii, Comedii Divine, sau Comedii umane.

Creaţia este un delir bine structurat,  anormalitate,  Ne-bunie , manifestare a raţiunii în stare de transă. Creatorul foloseşte scheme neobişnuite, anormale !, imaginaţia, depozitară conştientă sau subconştientă a unui mare număr de informaţii, conduce mâna sau limbajul într-o manieră diferită, anormală, Ne-bună. Puterea de a adapta delirul unei percepţii raţionale şi/sau senzitive a unei lumi normale, dacă există, este inclusă în arta creatorului. Lumea însăşi a fost concepută ca anormală, bolnavă, Ne-bună, Creatorul este şi terapeut, a ştiut asta de la început, n-avea rost să creeze o lume perfectă, la care nu mai putea să adauge nimic, a ştiut că perfecţiunea era mai rea decât imperfecţiunea. Ce farmec şi interes ar fi avut o lume finită, fixă, imuabilă, rece, moartă. Dacă lumea a fost rodul iubirii nu putea să fie decât caldă, instabilă, mişcătoare, fremătătoare, transformatoare, inovatoare, toate aceste determinări fiind forme de manifestare a entropiei. Geniul nu putea să fie un exemplar normal pentru că este mesager al anormalităţii, al Ne-buniei primare..

 

Pentru că ne-am obişnuit să-l investim pe Aristotel ca bornă iniţială a ştiinţelor, vom începe capitolul despre nebunii geniali prin amintirea celebrei Probleme XXX, text apocrif atribuit stagiritului, în realitate aparţinând peripateticienilor. Urmaşii lui Aristotel plasează pe cei cu stări psihice discordante melancolicii şi maniacii  în rândul celor dăruiţi   cu puteri de reflexie şi inovaţie, caracteristici ale dimensiunii geniale. S-a presupus chiar că epilepsia este o boală sacră. Dintre eroii antichităţii celebri   pentru manifestări discordante sunt de amintit legendarii eroi antici Hercule, Ajax, Belerofon, generalul spartan  Lysandru, filozofii Empedocle, Socrate, Platon. Predispoziţii la  melancolie au fost atribuite şi unor personaje mitologice zise inspirate, Sibylele şi Bacchantele, printre metodele de inducere a inspiraţiei  find folosit vinul, un aliat obişnuit al dezordinii. Un loc special păstrează memoria marelui poet chinez Li Tai Pe,  ”nemuritorul coborât din cer”, cum a fost numit de cei ce l-au cunoscut, poet al iubirii, care după o masă bine stropită cu vin, a urcat într-o barcă şi a plecat în căutarea lunii, a văzut-o în apa limpede a lacului s-a aruncat în braţele ei şi nu s-a mai întors.

Problema XXX  fost preluată de urmaşii Stagiritului şi argumentată cu noi exemple, mulţi dintre cei ce au îmbogătit viaţa politică, artistică şi ştiinţifică prin fapte originale, fiind pacienţi ai psihiatriei. Dintr-un lung tabel de mari personalităţi artistice, trecute prin spitale sau cabinete de psihiatrie, vom cita nume celebre de pictori, poeţi, filozofi, compozitorii, romancierii : Vincent van Gogh, Gerard de Nerval, Gui de Maupassant, Edgar Allen Poe, Arthur Schopenhauer, August Strindberg, Mihail Eminescu.

*

După ce am întocmit un mic inventar de nume şi purtători, vom căuta în, deja banalizatele, depozite ale memoriei, câţi Ne-buni am întâlnit, câte Ne-bunii am săvârşit, câte am inventat şi câte am lăsat  urmaşilor, pentru că nu vrem să le confiscăm şansele de a se făli cu Ne-bunii proprii într-o lume unde Ne-bunia poate să devină virtute și celebritate. Ne-bunul regelui, are o funcţie importantă, înveseleşte pe rege spunându-i adevărul, la fel ne-bunul satului, tolerat, iertat, pentru că spune ceea ce alţii nu îndrăznesc : “lasă-l p-ăsta că-i nebun”.,

 

Primul Ne-bun veritabil, notoriu, întâlnit a fost Dumitru Nebunu’, mai avea un alt nume, îl uit  din respect pentru nepotul lui, fost coleg de păstorit oi pe izlazul din Dealul Bolindeţului. Pe Dumitru îl vedeam deseori, trecea pe la poarta casei noastre aproape în fiecare dimineaţă, nu ştiam de unde venea, poate din Cimitir, că alte case nu prea mai erau după ce treceai de Tarifă, nume purtat de locul unde fusese odată, demult, marginea satului. Dumitru Nebunu trecea ca orice drumeţ pe uliţă, nu se uita nici în dreapta nici în stânga, vorbea cu el însuşi, cu voce tare, întreba şi răspundea păstrând ritmul şi incantaţia dialogului,  accepta mărturii și argumente, evita contrarietăţi, cu răbdarea celui chemat să împartă dreptate.

Ştiam că fusese judecător sau grefier, om cu carte, că înnebunise de prea multă învăţătură şi de câte auzise la judecătorie. Era mbrăcat nemţeşte, cu haină şi pantaloni negri, un fost costum, zdrenţuit şi murdar, pe cap avea o pălărie boţită, slinoasă, nu cred că o scotea niciodată de la locul ei de pe cap, îl vedeam trecând pe la poarta casei noastre, nu ştiam unde se ducea, dar după felul cum mergea se părea că are o ţintă, un plan. Spunea ceva cuiva, gesticula vorbea cu cineva, am încercat să înţeleg ce spunea, n-am reuşit. Mama îi dădea, de fiecare dată când îl vedea, ceva de mâncare, primea ca şi cum i s-ar fi cuvenit, fără să ceară niciodată şi fără să spună, ca alţii, bogdaproste. Odată l-a întrebat :

-Cu cine vorbeşti Dumitre ?

N-a răspuns, parcă n-ar fi auzit, dar când a plecat a spus :

-Cum cu cine ? Cu Dumnezeu.

-Şi ce zice Dumnezeu ?

-Nu zice nimic, numai eu vorbesc.

-Şi ce îi spui ?

-Imi pledez cauza.

N-am înţeles ce a spus Dumitru Nebunu. Acum, după ani mulţi, încerc să înţeleg ce cauză putea să pledeze un om cu mintea rătăcită înaintea Marelui Judecător, cum se justifica, ce-I reproşa, ce şanse de iertare avea.

Dumitru Nebunu a rămas în conştiinţa satului fără  conotaţii defavorabile, puţini au fost cei ce şi-au pus întrebarea ce i s-a întâmplat, de unde îi venea acest fel ciudat de purtare. Nu-mi inspira frică, dar păstram o distanţă de rezervă pentru fugă la nevoie, cu toate că ştiam că n-a făcut nimănui vre-un rău. Când trecea pe drum copiii, ascunşi după un pom sau după garduri strigau : “Dumitru Nebunu, Dumitru Nebunu, Dumitru Nebunu”, unii aruncau şi cu pietricele, aşa ca să se distreze. Dumitru trecea mai departe, nu se oprea, părea că nu vede, nu aude, nu ştiu dacă pricepea ce se întâmplă în jurul lui.

-De ce era Ne-bun un om care nu făcea nimănui rău ?

-Işi făcea rău lui însuşi.

-Dumitru nu s-a plâns niciodată.

 

Oamenii se obişnuiseră să nu-l intrebe de unde vine, ce face, dacă are nevoie de ceva, ştiau că nu vor primi răspuns, unii spuneau că a uitat să vorbească, nu era adevărat, înţelegea întrebările, însă nu răspundea, nimeni nu ştia ce se petrece în mintea lui.

Dumitru a fost un Ne-bun veritabil, diagnosticul pus de specialistă a fost cel de schizofrenie cu debut întârziat.

După ce Dumitru, a dispărut dintr-odată, i-au simţit lipsa, satul avea nevoie de un Ne-bun, unul veritabil, nu din ăia care făceau pe nebunii ca să-i înveselească pe melancolici.

A trecut un timp până a apărut Oane, un produs local cu rădăcini în genealogia satului. Oane era ţâfnos, îi sărea ţandăra de la te miri ce, se dădea mare, “ce vrei mă, dă-te la o parte, nu vezi că trec eu”, ce dacă n-avea ce pune pe el, ce dacă nu mâncase de două zile, el era om al muncii, asa îl auzise pe Stolcanu, că omul, adică el, avea drept să treacă în faţă, să fie respectat, ca proprietar, ca om al muncii. Avea, în felul lui dreptate, dacă îl chemai la muncă necalificată, muncea la fel ca ceilalţi, nu trăgea chiului, probând calitatea de om al muncii şi de proprietar. Oane a fost, pentru că nu mai este, un Ne-bun socialist deşi n-a făcut politică şi n-a supărat pe nimeni.

-Nici Oane nu a făcut rău cuiva, se mânia uşor dar nu lovea, nu insulta, nu păstra supărarea, nu se răzbuna, de ce ziceau că e nebun ?

-Pentru că nu era ca ceilalţi.

Diagnosticul retrospectiv al specialistei a fost cel de retardare mintală cu reacţii impulsive. Şansa lui a fost lipsa complexelor, a trăit şi a murit singur, fără să-şi pună întrebări.

Dintre Ne-bunii legitimaţi de anturaj memoria o prezintă pe Safta, Ne-buna de la capu’ podului din oraşul de reşedinţă al locului de obârşie. O cunoştea tot Târgul, se făcuse celebră printr-un discurs permanent al gândului, femeia spunea cu voce tare tot ce-i trecea prin cap, oamenii se opreau s-o asculte şi să afle ce se întâmplă în târg, ea ştia aproape tot, mai ales cine cu cine se întâlneşte, despre ce vorbesc, era, pentru vremea aceea crainic al buletinului de ştiri zilnic a oraşului, destul de bine informat. Nu cerea de pomană, curioşii veneau, ascultau, puneau un bănuţ într-o cutie de cremă goală şi plecau să ducă ştirile mai departe. A făcut mare vâlvă în târg o relatare a întâlnirii dintre un celebru avocat cu o nu mai puţin celebră farmacistă. Zile întregi s-au perindat  râmnicenii s-o întrebe pe Safta cum a fost când s-au întâlnit domnul avocat A. cu doamna farmacistă V.

-Aaa, eu nu spui ce am văzut în Zăvoi, că m-a rugat domnul avocat să nu spui, mi-a dat şi doi poli, ce, eu sunt proastă să spui când omu’ m-a plătit, nu, nu spui nimic.

-Ce nu spui Safto, ce a zis să nu spui ?

-Păi, cum să spui că l-am văzut pă domnu avocat A. cum se pupa cu doamna farmacistă V. când omul m-a plătit să nu spui la nimeni, nu mă întreba, că nu spui.

Nu ştiu dacă Safta era nătângă sau vicleană, las pe cititor să aleagă, sigur a fost că a primit mulţi bani pentru această ştire.

 

Fugar și fugărit.

Mi-aş risipi credibilitatea dacă aş trece dezinvolt peste nebuniile săvârşite în trecerea prin lumea rătăcirilor, blestemată de Dumnezeu din cauza lui Adam şi răscumpărată prin sacrificiul Hristosului.

Prima năzdrăvănie am făptuit-o încă din viaţa intrauterină, rezistând eforturilor disperate ale mamei, femeie de 44 ani, cu fată  măritată de la care aştepta un nepot, să mă scoată din măruntaiele ei. Ași putea spune că n-aveam nici o vină, nu ştiam cum am ajuns într-un loc de unde nu vedeam nimic şi nu ştiam ce mi se pregăteşte, ar fi numai pe jumătate adevărat pentru că eram dotat cu o mare curiozitate şi cu instrumentele necesare cunoaşterii prin simţuri şi prin judecăţi, ascunse, e adevărat, în lăstărişul ADN- ului. Cred că atunci, pe întuneric, am început să-mi descos destinul folsind un limbaj simplu, eficient, poate chiar limbajul binar, adevăr şi fals, fără să le divulg numele, explicaţie posibilă a gustului pentru expresii neobişnuite, aş zice metaforice, dacă nu m-aş teme de cei ce au stabilit o definiţie precisă, constrângătoare, pentru cuvintele metaforă și calofilie.

Am trecut, cu greu, dar am reuşit să trec şi peste prima înfăţişare, unde mă aştepta un juriu indecis : “lăsaţi-l să moară, aveţi grijă de muiere” a dat verdict un judecător. Şansa a fost că nu era singurul decident, aşa cum am văzut mai târziu în primele instanţe, era prezentă şi principala mea martoră, legătoarea de ombilice, o bătrână aprigă, gata să înfrunte pe oricine pentru a spori numărul celor ce îi vor spune moaşă :

-Pleacă d-aici, păcătosule, du-te în fundul iadului unde sunt ăi de au lăsat copii să moară nebotezaţi,  neîmpărtăşiţi !

Incurajat de bărbăţia bătrânei, de atunci păstrez o slăbiciune pentru bătrâni şi bătrâneţe, am tras aer în piept, nu era prea curat, casa era prea plină de guri nespălate şi băgători de seamă, l-am expirat, am aflat mai târziu că aşa se cheamă restituirea aerului din plămâni, şi am lansat un chiuit vestitor că am ajuns.

Intervenţia Moaşei Despa a fost prima informaţie că pentru a trece de instanţa de fond a unei judecătorii ai nevoie de cel puţin un martor cinstit şi aprig.

Mi s-a trecut cu vederea încăpăţânarea de a vedea lumina zilei, am fost înscris la prima cantină, la ţâţa mamei, m-am declarat mulţumit, m-am ridicat cătinel pe două picioruşe, am învăţat să merg, să înjur, să dau înapoi ce nu-mi convenea, inclusiv pumnişori şi pentru început asta a fost cam tot.

Potrivniciile nu m-au părăsit, instinctul entropic deranja pe cei ce stabiliseră că lumea este perfectă. Am stârnit,  fără voie, pizma celor ce duceau lipsă de gânduri şi proiecte, foarte supăraţi că le primeau înainte de a le găsi în mintea lor. Am înţeles târziu că se ducea o acerbă competiţie a răzvrătiţilor entropici şi că toţi revendicau atestat de prioritate, sau, cel puţin, o cota parte din licenţă. Prins în confruntarea înscrisă în proiectul Universului, mi-am căutat locul, l-am găsit ocupat de altul, am înţeles că şi căutarea destinului intră în foaia de drum, am fost nevoit să negociez, de multe ori în pierdere.

 

Toate războaiele sunt Ne-bunii, terminate cu pierderi, biruitor fiind cel ce pierde mai puţin, asta am aflat-o mai târziu, când am început să întocmesc bilanţuri. Pentru că orizontul era prea aproape şi lumea prea mică, am plecat să văd ce este dincolo de ceea ce vedeam eu. Am aflat noutăti interesante, mai întâi de la cei ce plecaseră înaintea mea, apoi din experienţa confruntării, cu preţul unor loviturii necruţătoare.  Mi-a fost greu să-l înţeleg pe Creator. De ce a fost nevoie de o lume Ne-bună ? Dacă ar fi iar la început, ar mai face o astfel de lume ?

Parafrazând, voi spune că din mici Ne-bunii se face Ne-bunia cea Mare. Culeg din grădina amintirilor ce îmi iese în cale. Nu trec peste cele O sută cincizeci de examene şi concursuri, tot atâtea nebunii, n-am ratat nici o oportunitate, m-am prezentat în faţa examinatorilor ca la prăvălie, dacă aş lua-o de la început aş face la fel. Nu mi-au ajuns două facultăţi şi un doctorat, m-am prezentat de bună voie la un Curs de Limbă Germană, patru ani bătuţi pe muchie, la trei cicluri de Acupunctură şi la toate cursurile de specializare şi perfecţionare organizate în meseria mea. Am fost clientul fidel al bibliotecilor unde mi-am tocit multe perechi de pantaloni pentru că aveam prostul obicei să schimb poziţia fundului pe scaun, fără să ştiu, la vremea respectivă, că gestul era cea mai bună profilaxie a escarelor de decubit produse de imobilizarea prelungită.

*

Pescar în Atlantic.

Anii petrecuţi pe pământ s-au înșiruit ca mărgelele unei salbe, cu precizarea că fiecare mărgică avea Ne-bunia ei.

O năstruşnică Ne-bunie s-a agăţat de salbă într-o toamnă tristă, când şefii au hotărât să roteze cadrele pentru că vechile structuri profesionale  funcţionau prea bine, fapt ce contrazicea doctrina revoluţionară a proletariatului. Tot ce era vechi trebuia înlocuit cu o nouă structură ce urma să se construiască. Mai întâi distrugem şi apoi mai vedem. Eram nefericit, eforturile mele de a găsi drumul spre inima oamenilor se dovediseră zadarnice pentru că se loveau de alt principiu marxist : lupta de clasă. Reformatorii au decis că trebuie să fiu redistribuit pentru că respectasem legea cea veche, după care posturile se ocupau numai prin concurs. La noul loc de muncă am fost primit cu răceală, eram evitat, colegii treceau discret pe lângă mine, mă ocoleau fără să-mi spună de ce. Mai târziu am aflat că se autoprotejau împotriva unui potenţial informator. Dar mai era ceva : sosirea mea nu era pe placul colegilor de specialitate, bine informaţi asupra unor așa zise  performanţe profesionale, și se temeau că aş putea tulbura obiceiurile vechi şi reputaţia lor. Nu voi intra în amănunte, însă aveau motive de îngrijorare.

Nici acasă nu eram fericit, atmosfera familară nu era, ca de obicei, prielnică, dar destinul îmi pregătea o aventură ce putea să fie înţeleasă ca o nouă Ne-bunie. Intr-o seară mai puţin agitată, am fost întrebat, aşa ca din întâmplare, dacă n-aş vrea să plec un timp pe mare. La reacţia mea de surpriză am primit şi explicaţia :

-Mi-a zis Paula să te întreb, ştii, soţul ei este mare director la o Centrală de pescuit, ar putea să te trimită pe un vapor, ca să-i tratezi pe marinarii bolnavi. Zice că o să  primeşti salariul în ţară şi o diurna în valută.

Am privit-o atent, am vrut să ştiu dacă glumeşte sau vorbeşte serios. De glumit nu glumea, nu ştia să glumească, gluma nu era înscrisă în registrul ei de  comportament, aşa că n-am ştiut ce să cred şi mai ales ce să răspund la o întrebare atât de neobişnuită.

-N-ar fi rău să avem şi noi nişte dolari, să putem cumpăra de la magazinele speciale, acolo sunt lucruri de calitate, toate colegele mele au valută, nu ştiu de unde fac rost, dar sunt îmbrăcate numai cu lucruri de import.

Am continuat s-o privesc şi s-o ascult, ştiam că nu e bine s-o contrazic, i-aş fi dat ocazia să facă un nou scandal, să mă insulte, să mă umilească. I-am ascultat argumentele, erau prezentate în aşa fel că era greu să fie contrazise, m-am lăsat convins, mitul unui cont în valută era un vis frumos şi, în fond, chiar aş fi avut nvoie de o perioadă calmă după eforturile din ultimii ani şi schimbarea locului de muncă impusă de slujbaşii entropiei revoluţionare. N-am avut curajul s-o înfrunt pe partenera mea de convieţuire civilă, dar nici n-am răspuns la propunere. Am dezbătut cu mine însumi beneficiile şi riscurile, folosindu-mă de judecăţi şi argumente dintre cele mai banale. Nu ştiam nimic despre viaţa marinarilor, tentaţia și teama se confruntau pe un teren necunoscut. La cântarul confruntării s-a adăugat în favoarea plecării ispita aventurieră a cunoaşterii, dar primit de Adam în ziua alungării din Paradis. Fiecare pedeapsă este însămânţată cu libertate, fără de care n-ar fi productivă și eficientă. Inclinarea spre aventură, o formă de libertate, asumată încă din viaţa uterină, a fost determinantă în luarea deciziei, cu toate că nu văzusem până atunci un vapor adevărat decât în filme şi de la distanţă. Viaţa de marinar, aşa cum a descris-o Jules Verne, era palpitantă cu întâmplări neobişnuite, oameni curajoşi, suspans cum zice românul. Comparată cu cele ce se întâplau în casa şi în familia mea nu puteam să găsesc un argument pentru refuzul şansei de a vedea lumea fantastică a întinderilor albastre, nesfârşite, mărginite în sus de cer şi în jos de adâncuri pline de palate ale zânelor, păzite de monştrii mărilor. A doua zi am dat singurul răspuns posibil, afirmativ desigur.

Următorul obstacol mă aştepta la noul meu loc de muncă de unde trebuia să obţin aprobare de plecare. Am sperat că o voi obţine uşor, că vor fi mulţumiţi să scape de mine, n-a fost chiar aşa, voiau să scape, dar pentru totdeauna. Mi s-a condiţionat aprobarea de o declaraţie că la întoarcere voi cere transferul în alt loc de muncă, declaraţie inadmisibilă, ilegală, refuzată de mine. La intervenţia unui fost coleg de facultate, Secretar al Comitetului de partid al breslei tămăduitorilor, for de mare forţă în domeniu, am primit aprobarea fără condiţii discriminatorii.

Aventura ne-bună, trăită în lumea apelor, ar găsi și altă justficare,  întâmplarea că eram născut în zodia peştilor. Atracţia întinderilor de apă se găsea în genomul astronomic, un destin despre care se spun multe dar se ştiu puţine. Fosta mea tovarăşe, un termen spoliat de înţelesuri prin folosirea abuzivă într-o societate fără tovarăşi, n-a fost decât trimisul unei rânduiri prestabilite. Povestea celor trei luni de marinărie nu poate lipsi dintr-un jurnal de memorie incomodă. Pentru a păstra prospeţimea şi intensitatea vieţii de marinar voi cotrobăi rafturile depozitare ale însemnărilor de întâmplări şi gânduri, ale mele şi a altora. Intr-un subsol de bibliotecă se află jurnalul de bord al unui marinar amator, îl voi şterge de praf, îl voi resuscita, asta mi-a fost meseria şi îl voi folosi ca mărturisitor. Voi lăsa la o parte multe pagini, din cele 200, voi renunţa la văicăreli, entuziazme şi subiectivisme, voi încerca să formulez ideile prin fapte. Voi evita cât voi putea, rolul de victimă, voi rămâne observator-povestitor al celor văzute, respectuos pentru slăbiciunile umane, apărător al demnităţii, al moralei, aşa cum sunt trăite aceste noţiuni de majoritatea păcătoasă, în care mă includ, şi de minoritatea sacro-sfântă pe care o respect..

Formalităţile de îmbarcare au fost simple, girul directorului general era o garanţie, mi s-a spus că peste două săptămâni mă voi îmbarcala Constanţape un vapor, botezat cu numele MAREA NEAGRA  şi că trebuie să mă prezint la post în cel mai scurt timp. Mi-am făcut valiza de voiaj, am luat trenul spre mare şi am ajuns la noul loc de muncă. Mă aşteptau pentru că aveam o mulţime de treburi de făcut.

N-am primit Paşaport, dacă mi s-a făcut a rămas la comandantul navei, am primit numai un Carnet de marinar, document necesar la coborârea de pe vas, în porturi şi la vamă. Am luat în primire cabina  şi  infirmeria formată dintr-un salon cu două paturi şi un cabinet de consultaţie, dotat cu o canapea, o masa de intervenţii chirugicale, un dulap unde se aflau o trusă de instrumente şi multe cutii cu medicamente, ultimele pe încredere pentru că nu era nici o evidenţă. Am acceptat dezordinea lăsată de predecesor, lipsa unui registru de evidenţă a medicamentelor, aspectul dezolant al Infirmeriei, cu resturi de alimente uitate în frigiderul scos din priză, cu medii de cultură mucegăite, mărturii ale personalităţii celui ce mă precedase. Mi s-a spus că era băiat de “comitet”, iubit de marinari, fără alte precizări. Am aflat mai târziu că a fi de comitet se traducea prin a fi un bun tovarăş de pahar, calitate foarte apreciată pe un vapor. N-am ştiut ce să spun  când am fost întrebat dacă am ceva de obiectat, mi-au luat tăcerea drept negaţie şi m-au pus să semnez  un proces verbal de predare-primire. Am închis ochii şi am semnat spunându-mi :

-O să am timp să număr şi să fac inventar.

Dintr-o privire rapidă peste hârtiile semnate am înţeles că predecesorul meu inventase nume de instrumente medicale greu de identificat.

Deocamdată aveam alte priorităţi. Toţi marinarii primesc, la îmbarcare un Carnet de vaccinări de la ServiciulSanitaral portului  de plecare, unde se află evidenţa vaccinărilor şi se vaccinează noii marinari. Fără Carnetul de vaccinări, cerut în toate zonele de contact cu persoane din alte ţări, nu se poate acosta şi nu se poate cere serviciul unor piloţi la trecere prin strâmtori sau alte locuri cu potenţial periculos. Carnetul se înmânează personal după ce se practică un examen clinic sumar, de fapt operaţia de primire a  darului,  o brichetă ( ! ) de7 Kg. peşte congelat pentru fiecare cadru medical. Fără darul cuvenit celui de la care ceri, nu poţi obţine serviciul dorit ; darul este cheia uşilor încuiate.

N-am fost deloc surprins când am aflat că un voiaj cu vaporul de pescuit este o favoare, obţinută de cei cu relaţii la șefii Centralei de pescuit oceanic, la partid,la Securitateunde sfântul DAR reprezintă argumentul principal.

Primul mea cunoştinţă pe vapor a fost Căpitanul, Comandantul secund, de la care am primit urări de bun venit şi  un Tabel cu numele celor îmbarcaţi pe navă, rânduiţi după  funcţie și rang. In fruntea listei era echipajul de Comandă format din Comandant,  Comandant secund numit pe vapor Căpitan, Ofiţer II și Ofiţer III . In continuare urmau Ofiţerii mecanici, sub comanda Şefului mecanic, trei electricieni, trei frigotehnicieni, trei timonieri, radiotelegrafistul, un Sef tehnolog, un Şef de producţie, maeştrii traul, bucătari, un  magazioner. Ultimii înscriși pe Tabel erau marinarii pescari și marinarii dela Secţiade prelucrare, cred că n-am uitat pe careva. Ba da ! Sub Comandant era trecut un nume mai puţin obișnuit în dreptul căruia scria Inginer, fără alte specificaţii. N-am acordat atenţie acestui nume şi rău am făcut. Numărul celor îmbarcaţi era 92.

Am început să mă interesez de atmosfera de pe navă, de membrii echipajului, de dispunerea pe compartimente, să învăţ limbajul marinăresc, toate erau noutăţi care se cereau învăţate.

Comandant era Victor Urban un blond robust cu privire tăioasă, directă, sugerând ordin şi supunere. Nu se  întindea la vorbă, nu spunea decât ce era necesar. Pe un vapor Comandantul este şef suprem, monarh în miniatură, oficiază servicii de stare civilă, naşteri, cununii, decese, judecă litigii, dă sentinţe, dispune arestări, întemniţări şi graţieri, îşi asumă întreaga răspundere pentru respectarea legalităţii. Echipajul îi  execută ordinele fără contestaţii sau discuţii.

Comandantul secund, Căpitanul, nume sub care va rămâne în continuare, era un optimist notoriu, pentru el tot ce era încă de făcut nu era un motiv de îngrijorare, “este un timp pentru toate” recita el din Ecleziastul, fără să citeze şi probabil, fără să ştie sursa, apoi completa cu binecunoscuta cugetare  : „timpul le rezolvă pe toate“ . Până una alta, mai bea un coniac, să prindă putere. Cei doi ofiţeri, II şi III ai echipajului de comandă erau Paul T. şi Mihai T., cei doi T fiind nume diferite. Echipajului de comandă se rânduieşte la conducerea navei în carturi de câte şase ore.

Alături de ofiţerul de cart se află totdeauna unul dintre timonieri, distribuiţi şi ei în carturi. Când Ofiţerul dă un ordin, timonierul repetă ordinul cu voce tare şi apoi execută manevra, toate ordinele fiind înregistrate, deci controlabile. Puntea unde se află Cabina de comandă este conectată și la sala de maşini, unde ofiţerul mecanic de cart execută ordinele primite.

Sectorul tehnic este condus de Şeful mecanic, un mustăcios haios, l-am numit Hefaistos, alias Vulcan la romani, fără să-mi declin calitatea de Naş, nu te pui cu Zeii.

Fără pretenţie de mare cunoscător şi cu precizarea că am resuscitat cu dificultate unele informaţii din timpul voiajului, voi încerca să prezint alcătuirea navei Marea Neagră, aşa cum mi-a fost prezentată de Ofiţerul II Paul T. Mai întâi a comparat-o cu un bloc de şase etaje şi mansardă. La mansardă, de partea provei, se află cabina unde este instalată  masa de comandă cu utilaj tehnic necesar conducerii navei pe mări şi oceane. Câte un Ofiţer de comandă şi câte un timonier sunt permanent prezenţi, aşezaţi pe scaune comode, cu sarcina de a stabili direcţia, forţa şi viteza de înaintare cu ajutorul unor complicate radare, sonare şi alte maşinării. Un vapor de pescuit, ca toate vapoarele, are o punte în faţă, numită provă sau proră, o punte în spate, pupa şi  punţi la fiecare din cele şase etaje, trei fiind sub nivelul mării. Comunicarea între punţi se face pe scări metalice. La etajele superioare sunt cabinele ofiţerilor și marinarilor, cu câte un pat sau două, iar la etajele inferioare se află magazia de alimente numită cambuză şi camerele frigorifice unde se depozitează peştele. Sectorul mecanic, numit şi camera maşinilor se află la etajul cel mai de jos. Partea din dreapta a navei, privită dinspre pupă spre provă se numeşte tribord, iar partea stângă se numeşte babord. După ce m-am dovedit un elev silitor, Paul mi-a promis că mă va ţine la curent şi cu alte noutăti, dintre care nu vor lipsi unele noţiuni de Geografie exemplficate pe viu.

Am început să-mi cunosc tovarăşii de voiaj, la început erau prietenoşi, cereau medicamente şi sfaturi, mă invitau la cabinele lor, unde mă îmbiau cu băuturi de tot felul aduse din ţară pentru vremuri de furtună şi melancolie, însă după ce au văzut că nu sunt un băiat de comitet, au început să mă evite politicos.

Zizi Pătrălău a venit să-mi spună că are blenoragie și m-a întreabat dacă are voie să plece cu vaporul. I-am spus că pot să-l tratez pe vapor, dar n-a fost mulţumit, a zis că o să meargă  şila Comandant, să-l întrebe dacă-l poate îmbarca. După nu mult timp am fost chemat de Urban  să discutăm cazul Pătrălău. Prima impresie a fost că sunt în faţa unei mici înscenări, am găsit în biroul lui Urban persoane cu un rol mai mult sau mai puţin precizat, Căpitanul, Secretarul de partid, şeful dela Sindicatşi…lângă Comandant, tovarăşul Inginer Belferescu, de data asta i-am reţinut numele, persoana fără atribuţii cunoscute, din Tabelul cu membrii echipajului. Le-am spus că blenoragia nu este, din punct de vedere medical, o contraindicaţie, poate fi  tratată, aveam antibioticele indicate și necesare. Cei prezenţi au lăudat hărnicia şi priceperea lui Zizi, au spus că este simpatizat de colegi pentru voioșia și glumele lui. Doar tovarăsul Inginer Belferescu a insistat asupra răspunderii asumate de mine ca specialist. Până la urmă, după ce Zizi a plecat, s-a lămurit şi motivul real : blenoragia lui era cunoscută de mult, se vindecase chiar, dar omul nu mai vrea s-o lase pe Coca, nevastă fără acte, să-şi facă de cap.

După ce problema Zizi a fost rezolvată, Căpitanul a adus o sticlă de coniac şi s-a băut marinăreşte. Am băut şi eu şi m-am ales cu o durere de cap cumplită urmată de o noapte plină de coşmare. A doua zi am primi vizita secretarului de partid Gorjenco, răsfăţat de toţi cu apelativul Pan. După ce m-a învăţat cum se tratează durerea de cap cauzată de cogniac, mi-a dat să beau câteva picături dintr-o sticluţă, mi-a vorbit cam aşa :

-Tovarăşe, sau domnule, cum vă convine, ai intrat într-o vizuină, să fii atent că pot să te hărtănească. Dumneata eşti pradă uşoară pentru sălbaticiunile de pe oceane și pentru cele de pe vapor.                                                                                                                                                 Să mai treci pe la mine dacă vezi că vor să te încolţească. Eu am venit la dumneata ca om,  n-am venit pentru că sunt cu partidul şi te rog să nu spui  că am venit, dacă te întreabă spune că ţi-am cerut un antinevralgic. In privinţa lui Zizi, cu sculamentul lui, să-l trimiţila ServiciulMedicalal Portului, să spună ei dacă are voie să fie îmbarcat.

Şi-a luat rămas bun şi m-a lăsat să rumeg gânduri. Gorjenco, un lipovean înţelept, n-avea intenţii rele, bunăvoinţa lui nu putea fi neglijată, eram sigur că ştia mai mult decât spunea şi cu toată naivitatea mea funciară am intuit că blenoragia lui Zizi ascundea un scenariu perfid.

Durerea de cap şi alaiul de coşmare au rămas în cabina mea, nu înţelegeam ce caută sălbaticiunile pe vapor şi de ce vor să mă hărtănească. Pe Zizi l-am trimis a doua zila Serviciului Medicaldin Port, unde a obţinut aviz de îmbarcare.

Ar fi trebuit să plecăm în ziua de 13, dar marinarii n-au vrut, au zis că nu se pleacă pe mare într-o zi de 13, Comandantul a ţinut seama de voinţa lor, chiar dacă a persiflat superstiţiile. In ziua de 14 Octombrie a anului 197.. nava Marea Neagră a ridicat ancora și a pornit, alunecând uşor spre Mediterană. Era prima mea călătorie cu vaporul şi am urmărit-o de pe puntea de comandă într-un cadru festiv. Comandantul ordona,  timonierul repeta ordinul cu voce tare, şi îl execută. Portul s-a depărtat, s-a micşorat, a dispărut. Viteza de înaintare a navei era de13,5 mile marine sau de noduri în traducere marinărească. Inaintam fără să ne dăm seama într-o linişte tristă, apăsătoare. Au defilat prin faţă noastră staţiunile, Agigea, Eforie, Nord şi Sud, Tuzla, apoi vaporul s-a îndepărtat şi n-am mai văzut decât apă. Un stol de pescăruşi s-a ţinut o vreme după noi.

Am profitat de bunăvoinţa unui pasager aflat pe navă, zicea că este Comandant și că merge să-l schimbe pe cel de pe nava Delta Dunării, care pescuia în Nord şi am notat locuri pe unde treceam şi sfaturi despre viaţa de marinar.

A venit noaptea, zeitatea voalată care ţine în braţe doi copii, Somnul şi Moartea, i-am uitat simbolistica antică şi m-am pregătit să trec pe sub podul ce leagă Europa de Asia, prin Strâmtoarea Bosforului. Era miezul nopţii când au apărut luminile marelui oraş Istambul, unde sunt ascunse bogăţiile sultanilor şi paşilor. M-am declarat mulţumit cu ce am văzut de pe navă şi i-am povestit Comandantului pasager ce am văzutla Istambulîn singura mea ieşire din ţară : Topkapi, Aya Sofia, Suleimania, Moscheea Sultan Ahmed, Palatul Paleologilor şi, bineînţeles, Marele Suc unde găsești tot ce se vinde. Comandantul mi-a  spus că deşi a traversat de multe ori Bosforul, n-a văzut Istambulul.

La intrarea în strâmtoare radiotelegrafistul Flochiș a angajat o discuţie cu turcii într-o engleză sincopată aproximativă, a cerut un pilot să piloteze vaporul pe sub pod, prin strâmtoare. Un turc îmbrăcat într-o haină de piele, a venit cu o şalupă, s-a oţărât că nu-i convenea scara, dar s-a caţărat abil pe punte, Urban  l-a înjurat pe româneşte, şi turcul, mulţumit, a plecat  cu o brichetă de peşte congelat sub braţ.

Picam de somn, însă am rămas pe punte până când luminile Istambulului au dispărut şi am intrat în marea Marmara, unde am adormit .

De abia se luminase de ziuă că am fost trezit din somn de un ciocănit insistent la uşă. La început am crezut că  aud toaca dela Bisericadin sat, apoi, când bătaia s-a înteţit, am înţeles că la ușă bate un om necăjit.

-Cine e ?

-Eu, Burlacu Viorel, am un buboi şi mă doare de nu mai pot. Nu știu ce să mai fac.

-Aşteaptă la infirmerie că vin imediat.

 

-De când ai buba asta ?

-Păi, de ieri.

Minţea, o colecţie purulentă nu se face într-o zi. Ascunsese infecţia de teamă să nu fie lăsat acasă. Nu l-am certat, era destul de amărât  cu durerea lui. L-am anesteziat cu Kelen Spray aplicat local, care  congelează receptorii dureroşi. Durerea de după congelare este mai mică decât durerea produsă de incizie. Burlacu a răbdat cu stoicism, se ştia vinovat că minţise şi mi-a mulţumit. L-am pansat zilnic şi l-am vindecat într-o săptămână.

-Sunt “bun de carne” s-a lăudat el, încercând să-şi atenueze vina.

După încă o zi am intrat în Marea Egee, unde am fost impresionat de culoarea albastră ca cerneala a apei, greu de imaginat dacă n-ai văzut-o. Câte statui de zei și zeiţe şi câte vestigii ale civilizaţiilor antice, minoică şi miceniană vor fi zăcând încă pe fundul ei ? Am încercat să identific în Arhipelagul Egeean Insulele Ciclade, Tracice, Sporade, Insula Creta a lui Minos şi Dodecadele, n-am reuşit, erau probabil ascunse într-un Cal Troian gigant. Curiozitatea mea n-a rămas fără urmări, apele mării au început să se agite, au chemat în ajutor pe Eol şi când am ieşit din Marea Egee a declanşat furtuna. Prima mea furtună pe mare ! Optul culcat, semn al infinitului, desenat de vapor pe apa liniştită a dispărut lăsând locul unui desen torsionat şi încrâncenat, tradus în creer printr-un zgomot ce sugera bătaia laptelui în putinei când se scoate untul.

Marinarii mi-au spus că furtunile din Marea Ionică,  sunt cele mai greu de suportat din cauza frecvenţei  valurilor şi a mişcării de ruliu, mai deranjantă decât tangajul. “Dacă treci de Ionică ai ajuns dejala Stîncă” recita Mitică Urcan un refren cunoscut  de marinari. Stâncă era numele dat de vaporeni Gibraltarului.

Am crezut că pot să mă ascund în somn, n-am reuşit, Hipnos, aliat şi rubedenie cu Eol, n-a vrut să mă adoarmă, norocul mi-a venit dela Hefaistos, al nostru de pe nava Marea Neagră, a pus cărbuni sau păcură, ce a avut omul la îndemână, a dat bice la motoare şi ne-a scos din Marea Ionică, îndreptând nava către defileul dintre coastele Siciliei şi coastele Africane.

-Veniţi să vedeţi Sicilia, că dacă se pune pâcla n-o mai vedeţi, mi-a spus la telefon Paulică T., ofiţerul de cart. Cu binoclul performant aflat în dotarea punţii de comandă am văzut, pentru prima oară, pământ italian, cred că era Siracuza, se înserase, litoralul era luminat, se vedeau vile şi blocuri, am văzut şi o Catedrală, mai luminată ca alte construcţii, străjuită de un turn, probabil un Baptiserium. Am îndreptat instrumentul şi spre Africa, n-am văzut nici Malta nici Lampedusa, erau departe, dar am văzut Africala Cap Bon, vârful unei peninsule înfiptă în Mediterană.

Puteam să servesc masala Careulofiţerilor, am preferat Careul marinarilor, nu mi-a plăcut ospătarul, un tip totdeauna ţâfnos, cu aere de mare şef aduse din ţară, unde, nu uita să spună,  fusese şef de sală. Se ploconea când îl vedea pe Urban, prieten vechi, zicea el, probabil de pahar. Termenul Careu era folosit pentru sala unde se servea masa şi care între mese devenea sală de lectură, de fapt un Club al marinarilor, unde se juca şah, jocuri de cărţi, table şi se schimbau impresii și bârfe.

Spre surprinderea mea vaporul s-a oprit de două ori în plină Mediterană, Şeful mecanic zicea că are o defecţiune la elice, dar dintr-o discuţie auzită fără să fiu văzut, am priceput că era vorba de altceva şi că nu era motiv de îngrijorare. Explicaţia cam forţată a Mecanicului şef, sugera că nu putea fi reparată şi că vom fi nevoiţi să intrăm în portul Alger, unde vom primi din Anglia o elice nouă, deja comandată prin agentul navelor româneşti din port. Pentru mine era o veste bună, aveam ocazia să văd un oraş african, să trimit scrisori, să fac unele cumpărături. Paul Tănăsescu m-a calmat cu multă blândeţe, da, voi vedea un oraş african, însă unul murdar, nu voi putea să trimit scrisori şi nu voi face cumpărături pentru că nu vom primi bani de nici un fel, nici algerieni nici altă valută.

Se înserase când am intrat în portul Algerului. Văzută din rada unde acostasem, capitale Algeriei,  luminată de firme multicolore, era, pentru un obişnuit cu becuri de 25 waţi şi străzi neluminate în timpul nopţilor, o provocare ostentativă a unei lumi despre care se spunea că este putredă. I-am spus lui Paul gândul meu, a zâmbit şi a confirmat, adăugând un cuvânt :

-Lumea capitalistă este cu adevărat putredă, putredă de bogată.

-După un timp a continuat.

-Algeria nu este un stat capitalist. Tot ce se vede a rămas de pe vremea când ţinea de Franţa, îninte de 1962. Acum, când zice că este independentă nu mai este ca pe vremea francezilor, se luptă între ei, unii îşi zic socialişti alţii democraţi. O să vedeţi soldaţi pe stradă, arabii sunt ușor de întărâtat, nu e bine să-i contrazici, scot imediat cuţitul.

Paul s-a oprit din vorbit, ca şi când ar fi evitat să continue. Cu un gest ce vrea să spună că va merge totuşi mai departe a continuat :

-Am să vă spun un secret, am încredere că nu o să mă trădaţi.

-Doamne fereşte, cum să te trădez, de ce aş face-o, cred că ai înţeles că apreciez prietenia ta şi nu m-aş dezonora printr-un gest detestabil.

-Nu ne oprimla Algerpentru că s-a stricat elicea, ne oprim să descărcăm marfă, arme şi muniţii. Navele de pescuit nu pleacă niciodată goale, ar fi o risipă prea mare, în toate se încarcă marfă, de obicei arme, care sunt vândute la africani.

Am ascultat uimit, n-am comentat, mă obişnuisem să tac şi să ascult, era prima lecţie învăţată când am plecat în lume. A doua zi m-a chemat Comandantul şi mi-a spus că am norocul să văd un oraş african, dar ca să nu mă rătăcesc mi-l va da ca ghid pe Paul T. Mi-a spus că ora de întoarcere este 7 seara, nu mai devreme dar nici mai târziu. Am primit şi câţiva dinari africani, să avem de o cafea şi un sandwici.

Văzut de aproape Algerul nu mai păstra nimic din frumuseţea admirată în seara trecută. Oraşul era sub asediul resturilor menajere, aruncate pe trotuare şi neridicate de mai multe zile. Casele şi blocurile erau construite pe un teren în pantă, străzile erau dispuse în trepte, cu mici buticuri la tot pasul, cu negustorii aşezaţi în poziţie turcească, pufăind tutun parfumat, sau poate altceva, din narghilele mari. Indemnul să intri în prăvălia lor nu se justifica decât de nevoia de a respira aerul parfumat, mai uşor de suportat decât duhoarea străzilor.

Fără ordinul primit dela Comandantde a nu reveni pe vapor înainte de ora 7 seara n-aş fi rămas 10 ore pe străzile Algerului asediat de mirosuri pestilenţiale amestecate cu parfumuri de proastă calitate. Numai  Paul, bunul meu prieten m-a înţeles dar, ca un bun subordonat, n-a comentat ordinul Comandantului. Poate că şi destăinuirea secretului a făcut parte din scenariul lui. Am trecut supliciul mirosului în contul patriotismului socialist şi n-am spus, până acum, povestea elicei defecte a vaporului Marea Neagră. A doua zi am părăsit Algerul, nimeni nu a întrebat cum s-a putut înlocui o elice într-un timp atât de scurt. Când l-am căutat pe Comandantul pasager mi s-a spus că a plecat cu un avion să ia în primire nava Delta Dunării, în Nordul Atlanticului. Dacă tot a plecat cu avionul, de ce nu l-a luat din Bucureşti ? Am aflat răspunsul dela Paul : M. nu era Comandant de navă, era delegat pentru arme şi muniţii, și a plecat cu avionul, dar nu la vaporul din Nord, cila București

O nelinişte ciudată mă tulbura de câteva zile, eram irascibil, nu găseseam explicaţii pentru unele provocări, nu înţelegeam de ce îmi acorda Belferecu o atenţie nejustificată, alternând bunăvoinţa cu ironia. De la prima întâlnire am înţeles că nu m-a plăcut şi nu voi face parte din grupul de pseudointelectuali bârfitori care practicau ironia necivilizată și discreditarea, format în jurul său. Belferescu, instalat pe un fotoliu dirija de la înălţimea pipei sale ostilităţile, acorda calificative, îşi asumase un statut de lider, înţelept, cult, atotştiutor. A încercat, încă de când m-a văzut, să mă impresioneze, să-mi inducă un complex de inferioritate, dar şi-a dat seama că nu va reuşi decât să se confrunte cu limitele sale, a schimbat strategia, mă denigra în lipsă ştiind că nimeni din gaşcă nu-l va contrazice. In realitate el era un sfertodoct, superficial, neinstruit, terminase un Institut de doi ani cu specialitatea Hidrologie şi Piscicultură, nu citise niciodată o carte până la sfârşit, se oprise după capitolul I, o rânduise în raft zicând : “am citit-o şi p-asta”; tot ce spunea era aproximativ, auzit de la alţii, neverificat. Grupul se întâlnea la biroul lui Urban, aparent neutru şi distrat, prea tolerant faţă de tovarășul Inginer. In afară de echipajul de comandă, în gaşcă, pe post de chibiţi, se ataşaseră ospătarul Bârnaru, radiotelegrafistul Flochiş, marinarul croitor Neicu și, ocazional, alţi favoriţi, persoane cu relaţiila Tulcea.

 

Când am plecat din Alger Belferescu m-a chemat la biroul Comandantului să-mi spună că dacă am nevoie de medicamente, să fac  un raport să le cumperela Gibraltar. I-amspus că n-am nevoie şi s-a enervat.

-Nu se poate să nu mai aveţi nevoie de nimic, mai gândiţivă.

Am încercat să aflu dela PaulT.ce statut are Belferescu pe vapor, fără să reuşesc. Să fie ofiţer de Securitate ?

După 10 zile de la plecarea din Constanţa am ajunsla Stâncă, nume dat de marinari Gibraltarului. Spre deosebire de primirea dela Alger, unde am aşteptat 12 ore în rada portului,la Gibraltar, am fost primiţi într-un sfert de oră. La ora 9 şi 30 de minute am păşit pe pământ englez.

Stânca Gibraltarului, nume dat de musulmani primei bucăţi de pământ european cucerită în anul 711, este cea mai sudică aşezare a Peninsulei Iberice, cunoscută în Antichitate sub denumirea de Calpe, una din Coloanele lui Hercule. Numele actual a fost dat în secolul VII de un Şef militar arab, Tarik ibn Ziad, care, după ce s-a instalat pe stâncă i-a zis Djabal Tarik, muntele lui Tarik, devenit cu timpul Gibraltar. A fost cucerită de englezi la începutul secolului 17 şi toate încercările spaniolilor de a o reocupa au rămas fără rezultat. Gibraltarul are o suprafaţă de6 Kmpătraţi, 27000 locuitori, cei mai mulţi spanioli, o şosea de16 Kmde jur împrejurul stâncii şI două străzi paralele de partea portului. Trecerea în Spania nu mai era permisă din 1967 când locuitorii Gibraltarului au respins o încercare a Spaniei de a prelua administraţia de la englezi. Vorbitorii de limbă spaniolă din Gibraltar i-au preferat pe englezi. Interesul englezilor pentru Gibraltar se justifică prin faptul că au instalată pe stâncă o importantă bază militară de ascultare și telecomunicaţii direcţionată spre Africa de Nord.

Oprirea vapoarelorla Gibraltareste o tradiţie pentru marinarii români, totdeauna respectată. Aici se face ultima aprovizionare şi mai ales se fac cumpărături de mărfuri ieftine, uşor de vândut în România : ţigări Kent, carpete, parpalace şi alte obiecte cerute de rude, prieteni, cunoştinţe sau de piaţa neagră. Parpalacul, cuvânt inexistent în dicţionarul limbii române, era un sacou rezistent şi impermeabilă, care nu se găsea în România. Cuvântul, probabil de origine arabă, preluat de marinari şi ajustat după ureche, era, cred, o invenţie lingvistică.

Pe cele două străzi ale Stâncii, parcurse de  românii de pe “Marea Neagră” de la la un cap la celălalt de mai multe ori, prăvăliile erau aşezate una lângă alta, întreaga localitate părea a fi un târg, o piaţă unde se putea cumpăra orice, de la ace de cusut până la cel mai modern automobil. Mărfurile cumpărate în portul Gibraltar erau scutite de taxe, un privilegiu deloc neglijabil.

Am intrat în câteva prăvălii ne-am uitat şi am plecat fără să punem întrebări, negustorii ştiau că suntem săraci, ne urmăreau atent, cunoşteau năravul de a nu pleca cu mâna goală al românilor şi vigilenţi,continuau să-şi bea ceaiurile chinezeşti.

Două divertismente, erau oferite gratisla Gibraltar :  Primul era un spectacol dat de celebrele maimuţe fără coadă cunoscute su numele de macaci berberi sau magoţi, despre care localnicii spun cu un umor neapreciat de spanioli, că atâta timp cât vor exista maimuţela Gibraltarvor fi şi englezi. Pentru a nu se infirma zicala englezii au adus din Africa în anul 1942 un nou contingent de macaci berberi și le-au oferit condiţii de viaţă mult mai bune decât în Algeria sau Maroc. Al doilea divertisment era ceremonialul de schimbare a gărziila Garnizoanamilitară britanică, o imitaţie la nivel redus a celui dela Buckingham Palace.

Ne-am plimbat pe cele două străzi până la miezul nopţii, când se deschidea barul Aeros, locul de pierzanie al vaporenilor. Mi s-a spus că  era o ocazie ce nu putea fi ratată, așa că i-am însoţit pe cei ce nu treceau prin Gibraltar fără să petreacă o seară de povestela Aeros.Urbana jucat rolul de rezistent la ispită, dar, de fapt, voia să-i convingă şi pe cei ce ezitau, să-i întărâte. A marcat momentul intrării printr-un salt teatral, ce amintea de trecerea Rubiconului.  Cuvintele au fost, însă, altele :  ”Nu de Hasan mi-e  frică, mi-e frică de Paulică”. De abia am apucat să ne aşezăm la mese că ne-am pomenit, fiecare, cu câte o cadână pe genunchi. De cum se aşeza îl striga pe Franco, echivalentul lui Hasan şi cerea un Whiski, pe care îl dădea dintr-o dată pe gât ca să ceară altul. Hodorog, un tovarăş de escapadă, m-a avertizat că dacă primesc o cadâna grăsulie pe genunchii mei voi plăti cel puţin 10 pahare de ceai de mentă cu preţul a 10 Whiskiuri. M-am lepădat ca de satană şi m-am aşezat pe o canapea unde nu mai era loc liber tru cadână. Nici aici nu m-au lăsat în pace, aşa că l-am urmat pe Hodorog, cu care am ieşit în mare grabă din locul de pierzanie. Comandantul, secundat de Căpitan şi de Paulică au rămasla Aeros.Adoua zi am aflat că de ce i-a fost frică lui Urban, n-a scăpat. Sărmanul Paulică a lăsatla Aeros25 de lire sterline, o sumă colosală pentru un marinar român. Urban ştia că după ce bea două Whiskiuri tânărul pierde discernământul şi oferă ceai de mentă la preţ de Whiski tuturor fetelor ce veneau să i se aşeze pe genunchi.

A fost prima mea întâlnire cu detestata şi putreda societate capitalistă.

 

După trei zile de la plecarea din Gibraltar am oprit din nou în portul oraşului Las Pamas, din Insulele Canare, nu mi s-a dat, la vremea respectivă, nici o explicaţie, dar cred că au descărcat şi acolo o marfă specială. Pentru mine a fost o neaşteptată ocazie să admir un oraş de o frumuseţe greu de uitat şi să beau cea mai bună bere. Inainte de coborârea de pe vapor Belferescu m-a abordat într-o manieră ce trezea suspiciuni. După ce a insistat din nou să mă aprovizionez cu medicamente, mi-a spus :

-Aş avea şi eu nevoie de nişte medicamente pentru mama, nu se găsesc în ţară, e bătrână am obligaţii faţă de ea, m-a crescut, m-a educat, e mama mea. Faceţi o cerere către Comandant, am vorbit cu el, o aprobă.

-De ce medicamente aveţi nevoie ?

-Vă trimit reţeta, am luat-o de la un prieten, medic în Bucureşti.

Mi-a trimis-o prin Bârnaru care a mi-a ordonat :

-Faceţi cerere să o ducla Comandant..Suntpentru tovarășu Inginer.

Când am văzut de ce medicamente avea nevoie am  înţeles că-mi întinde o capcană. Erau medicamente foarte scumpe, indicate la bolnavi cu insuficienţă renală avansată, căutate în ţară, deci puteau fi uşor comercialzate. I-am spus lui Bârnaru că nu pot să fac cererea, că nu voi putea să justific folosirea lor pe un vapor. A plecat fără să-mi spună nimic. Eram într-o situaţie delicată, ştiam că-mi vor pregăti multe  şicane şi o atmosferă ostilă, refuzul fiind un motiv în plus de persecuţie. L-am întrebat  pe Pan Gorjenco,  ce să fac, omul m-a ascultat şi m-a avertizat că dacă o să fac cererela Comandantîmi asum răspunderea şi voi fi bun de plată la revenirea în ţară. Voi fi întrebat pentru cine am comandat medicamente atât de  scumpe şi dacă le pot justifică. Când i-am spus lui Belferescu că nu pot justifica medicamente cu indicaţie la  bolnavi ce nu pot fi îmbarcaţi pe o navă de pescuit, mi-a întors spatele şi am înţeles că voi fi ţinta unor noi represalii, care de altfel nu au întârziat.                          Gaşca lui Belferescu şi-a arătat repede colţii, mi se puneau la masă tacâmuri murdare, oase în loc de carne, nu mi se răspundea la întrebări, eram trezit noaptea de radiotelegrafistul Flochiş, a cărui cabină era alături de cabina mea cu bătăi în perete. Mi s-a făcut o atmosferă nefavorabilă, unii vaporeni mă evitau, se încerca izolarea, pedeapsă severă pe un vapor, un spaţiu mic unde se văd toate mişcările, se ştie tot şi se bârfeşte mult.

La aparatul de radio cu tranzistori nu mai prindeam nimic, casetofon nu aveam, m-am retras în cabina mea şi ascultam cântecul mării, ritmat, obsedant, ameninţător, vestitor de noi necazuri. Incercam să-i desluşesc mesajul şi nu găseam decât un gând rău trimis de Belferescu : ”te văd, te aud şi nu te iert”.                                                                                                                                                                                                                                           Nu ! Valurile mării nu pot fi mesagere de gânduri rele, răul se afla în capul meu plin de scenarii. Am mersla Gorjenco, era singurul om serios, respectat pe vapor, marinarii l-au ales secretar de partid pentru că ştia să spună ce gândea fără să deranjeze, era prieten cu toată lumea fără să facă din prietenie cârdăşie. M-a privit  cu zâmbetul lui de om bun, fără ascunzişuri, mi-a oferit un pahar de tărie, sau de vin, la alegere, l-am refuzat politicos, i-am spus că la meseria mea n-am voie să beau, pentru că oricând poate să vină un om după ajutor.

-Eu v-am avertizat, ştiu că vi se fac necazuri, nu e bine să le daţi satisfacţie arătând că vă deranjază. Dumneata ești om cu şcoală, învăţat, ai o meserie frumoasă, s-o faci cum trebuie că o să se liniştească, băieţii sunt mulţumiţi, ei ştiu bine cum e viaţa pe vapor, sunt tot felul de oameni, unii sunt pătimaşi, se supără când se lovesc unul de altul, dar vaporenii se unesc dacă văd pe unul la necaz, vor fi alături de dumneata când vei avea nevoie. Pe Bârnaru şi pe Flochiş să nu-i iei în serios, ăştia au ajuns pe vapor pentru că nu ştiu să facă nimic pe uscat, îi asmute Belfereasu, l-ai supărat că nu i-ai cumpărat doctoriile, o să-i treacă. Aş vorbi cu tov Urban, dar nu cred că e cazul deocamdată.

Judecată de om înţelept, cuvinte simple, de om cumpătat, fără promisiuni greu de acoperit, fără înflorituri, era exact de ce aveam nevoie, am plecat dela PanGorjencoliniştit, aş putea spune vindecat. Revăzând însemnările ce-mi servesc la restituirea amintirilor despre aventura de marinar, nu-mi pot stăpâni un zâmbet produs de nevoia de a-mi cenzura gândurile scrise într-o vreme când speranţa unei reveniri la normalitate era depărtată. In acest context mă simt dator să precizez că portretul lui Gorjenco n-a fost influienţat de calitatea lui de secretar de partid pe nava Marea Neagră. Inlocuind apelativul Tov cu Pan, marinarii restabiliseră autoritatea de boier, om de caracter, mai importantă decât cea de secretar de partid. Gorjenco fusese ales împotriva voinţei partidului al cărui delegat venise cu propunere pentru Neicu, un croitor rătăcit prin cârciumi,  fratele unui directoraş din portul Tulcea, ajuns în  funcţie datorită marele talent de interpret al ariei informatorului, mult apreciată de organele dictaturii proletariatului..

Ar fi păcat să trec mai departe fără să încredinţez Memoriei Incomode pagina de jurnal despre oraşul Las Palmas, rămasă în amintire nu numai pentru splendoarea şi bogăţia greu de imaginat într-o ţară socialistă, dar și pentru rătăcirile celor ce ajung acolo.

Las Palmas, Perla Canarelor, oraş cu cca 300 de mii locuitori, este cel mai mare oraş din cele două Provincii spaniole, Las Palmas şi Santa Cruz, ce compun Arhipelagul Canarelor. Situat în Nord-Vestul insulei Gran Canaria, a fost construit pe o peninsulă alungită, La Isletaşi continuat spre interiorul insulei.  Pe cele două ţărmuri ale peninsulei se află străzile principale, de unde se poate coborî direct pe plaje. Aşezarea la intersecţia paralelei 28 N cu meridianul 15 Vest  asigură un sezon turistic permanent, mai ales petru nordici : danezi, suedezi, norvegieni, finlandezi. Portul este dominat la propriu şi arhitectural de marele hotel rotund Santa Catalina construit în piaţa cu acelaşi nume, loc de promenadă şi întâlnire a localnicilor şi vizitatorilor, majoritatea marinari. Mi s-a spus că nu te poţi rătăci în Las Palmas, oriunde te-ai afla vezi hotelul şi mergând spre hotel ajungi la Piaţa SantaCatalina, pe jos, mai puţin recomandabil, sau cu taxiul la un preţ accesibil şi celor cu resurse mici. Numai că, atras de diversitatea ofertei din prăvăliile oraşului-port, unde nu se percep taxe, am reuşit să contrazic cutuma, m-am trezit într-un loc de unde nu se mai vedea hotelul, pentru că era ascuns de blocuri înalte. Am avut norocul să întâlnesc un alt român, baderistul Alexandru, un om retras, care se rătăcise căutând, la recomandarea unui prieten, magazinul El Kilo, cu mărfuri ieftine, de bună calitate. Alexandru m-a liniştit, vom lua primul taxi ieşit în cale, erau multe, şi nu era nevoie să spunem unde vrem să mergem, că ne va duce la PiaţaSantaCatalina. Am găsit un magazin Kilo, însă nu era cel căutat de Alexandru, vânzătorul ne-a râs în nas, lăsându-ne să înţelegem că e plin Las Palmas de Kilo-uri. Amuzant pentru mine a fost faptul că peste tot eram întâmpinaţi de fetiţe de 15-16 ani gata să ofere informaţii şi mărfuri ; vorbeau repede, o limbă neînţeleasă de noi, vedeau din privirile noastre că nu pricepeam ce spun, dar continuau să vorbească, de parcă scopul lor era să spună ceva, cu sau fără o finalitate. Am găsit şi eu antidotul, am început să le vorbesc în toate limbile, cunoscute, mai mult sau mai puţin, însoţind cuvintele cu o pantomimă de tot râsul. Bineînţeles că nu ne-am înţeles, un singur cuvânt am reţinut, cuvântul atros, tălmăcit de Alexandru prin străin. Ne-a acostat o bătrână înbrăcată în negru, ţinea de mână o fetiţă şi ne-a făcut semn să mergem după ea, că ştie ce căutăm. Bătrâna vorbea singură, spunea probabil lucruri interesante, pentru că fetiţa se distra bine, râdea cu o poftă molipsitoare. După ce ne-a rătăcit pe tot felul de străduţe, ca şi când ar fi vrut să ne prezinte partea mai puţin cunoscută a oraşului, ne-a abandonat, cu un gest ştrengăresc, într-un loc fără prăvălii. Ca din pământ a apărut un grup de tinere gălăgioase şi îmbietoare. Am scăpat cu greu de insistenţa lor, am avut noroc să găsim un taxi şi fără să-i spunem şoferului unde vrem să ajungem, am fost duşi în Piaţa Santa Catalina.

 

1 Noiembrie 19.., ora 14 şi 20 minute. Ofiţerul de cart Paul T comandă micşorarea vitezei şi direcţia Sud-Sud-Vest. Coordonate : 24,40 latitudine nordică, 16,52 longitudine vestică ; adâncime 110 metri ; lungimea vairului la nivelul vinciului – 450 metri ; se botează traulul cu vin de Murfatlar roşu ; toată armata de marinari e pe punte. Cu aprobarea mai marilor dela Tulcease va efectua o probă de pescuit. Pentru a rămâne în zonă ar trebui să scoatem din ocean cel puţin14000 Kg. pe zi.   Entuziasm general, vom reuşi, vom avea peşte proaspăt. Paulică lansează traulul, Căpitanul freamătă ca un cal strunit cu zăbala, ar fi vrut să lanseze el primul trual, dar Urban, prezent pe puntea de comandă, l-a ales  pe Tănăsescu, creditând-l cu norocul novicelui, poate a mai avut şi alte motivaţii.

-Vedeţi dacă n-a îmbrăcat careva maieul sau bluza cu faţa la spate, ne-ar purta ghinion, şi-a atenţionat Urban subalternii.                                                               Maestrul traul, Vasile Gheorghe, nu ştiu de ce i-or fi spunând Iova, se comporta ca un general, gesturi sigure, piept bombat, privire înainte, supraveghea atent alunecarea lină a traulului pe şlep. Oceanul spumega, de mânie sau de bucurie, la primirea, unul câte unul, a bobineţilor şi a flotorilor, voluptuos îmbrăţişaţi  de valuri. Vinul de botez trecea din mână în mână, avea gust de grijanie, fiind binecuvântat şi sfinţit de Comandant, Şef suprem al vaporului. S-a consultat ecograful, instrument ce dădea informaţii depre bancurile vii din adâncuri.

-Există peşte ! Potop ! a exclamat Paulică.

Echipajul s-a așezat, fiecare la locul rânduit, era o linişte nefirească, liniştea aşteptării. Nu departe de vasul nostru a trecut un petrolier, un mostru rătăcit pe Ocean, am citit cu dificultate numele GUERNICA şi m-am înspăimântat. Mai departe se vedeau vase de pescuit ruseşti, cu traule deja în apă. Un stol de peşti zburători, ieşit pe neaşteptate din apă, a planat câteva sute de metri şi a disparut printre valuri.                                                                                                –Ne spionează, a aruncat o vorbă inginerul tehnolog Pretorian, cunoscut sub numele de Bubosu din cauza numeroaselor infecţii ale scalpului defrişat inutil de păr.

-Piei piază rea, a scapat printre dinţi Căpitanul. Pretorian s-a făcut că nu-l aude, era obişnuit să i se întoarcă vorba, pe el nu-l interesa decât preţul carpetelor care se vând binela Damiani, lângă Craiova unde îşi avea familia. Electricianul Gheorghe venit pe punte în papuci de plaje se agita pe lângă vinci.                                                                                      -Ţine ? Ţine ! Trage ? Trage ! a constatat mulţumit.                                          Pan Gorjenco privea liniştit şi încrezător spre locul unde traulul se umple cu peşte.

Peşte ! Peşte ! Peşte ! Peşte ! Tot echipajul aştepta peştele din traul, în cazanele din bucătărie se încălzise deja apa sărată de ocean, se aşteapta primul traul pescuit de MaREA NEAGRA în Oceanul Atlantic. Echipajul va mânca în această seară ciorbă marinărească de peşte oceanic.

-E mai dulce ca mierea, m-a asigurat Gorjenco.

La ora 16 şi un sfert s-a dat consemn de ridicare a traulului pe punte. Vinciurile s-au opintit, parâmele  trozneau, Iova, maestrul traul, se agita, panoul din dreapta nu vrea să intre pe scripeţi, l-a împins, l-a aşeazat la locul lui, uruitura s-a înteţit, toată lumea tăcea şi aştepta. Nava se leagăna, se legăna şi peştele, mi s-a făcut dintr-o dată milă de viitorul lui, cred că eram singurul marinar milos de pe navă. Un pescăruş, apoi alţii, de unde or fi apărut, s-au rotit deasupra locului unde se află traulul, mirosul de peşte îi întărâta, ştiau că vor avea partea lor. Două zgomote asemănătore ridicării trenului de aterizare, au anunţat sfârşitul manevrei cu panourile, vinciul a continuat să se opintească, au aparut bobineţii şi flotorii, mângâiaţi de valuri ce le şopteau afectuos : la revedere.  A apărut şi primul peşte, agăţat printre bobineţi, s-a zbătut, a scăpat, dar nu în apă ci pe punte. Au urmat noi manevre, Nea Iova se agita, dădea ordine, ca toţi generalii, vinciul, oprit o clipă, a pornit din nou, scârţâind, a tras plasele pe punte.

-Sunt vre-o 5000 de Kilograme, nu e mult dar e bine că avem peşte proaspăt a hotărât Comandantul.

Eram cel mai fericit vaporean, nu văzusem niciodată atâta peşte, mirosea frumos, am pus mâna pe un peşte lung, ciudat, “vedeţi să nu vă tăiaţi, că este o sabie”, m-a avertizat Paulică. Erau tot felul de peşti, macrouri, barbuni gustoşi, roşietici cu înotătoare galbene, peşti tai, foarte apreciaţi de japonezi, toni, pisici de mare, foarte periculoase, pot ucide un om printr-o singură înţepătură, aşa mi s-a spus, stavrizi, sardele, stele de mare, rândunici de mare, rechini, peşti cu nume necunoscut şi câţiva calamari, o specie de moluşte, comestibilă, foarte apreciată pentru gust şi pentru că..nu are oase. Bucătarii au fost primii care şi-au luat partea, pe alese. Marinarii pescari, cunoscători ai diversităţii de peşti din Atlantic şi a procedeelor de conservare, au ales şi ei, au avut de unde, pentru completarea mesei primită de la bucătărie şi pentru mai târziu, în ţară. De pe punte, unde era descărcat traulul, pescarii de la prelucrare alegeau peştele bun, îl depozitau în lăzi de metal speciale, numite brichete !, şi îl trimiteau pe bandă la magaziile frigorifice. Peştele rău, era dus la moara de făină de peşte. Semnul de egalitate între bun şi rău era, ca de obicei, moartea. Rechinul, cel mai rău peşte, cu pielea prea tare, înfunda moara, nu putea fi măcinat, era restituit oceanului, mort, ca să sperie alţi rechini care fug de rup.. oceanul când simt miros de rechin mort. Paulică T., profesorul meu de navigaţie şi tainele apelor m-a informat că se fac studii asupra substanţei de care se sperie rechinii pentru a fi folsită la protecţia naufragiaţilor. La masa de seară toată lumea s-a ospătat cu peşte proaspăt din Oceanul Atlantic. Pe lângă peştele gătit la bucătărie au apărut și alte ciorbe de peşte, preparate după reţete originale, în cabine. Dorin Strat, trimis de Mitică Urcan, m-a invitat la o saramură cum n-am mâncat niciodată, am fost nevoit să recunosc arta lui de specialist şi să fiu de acord că merită să fie botezată cu un Murfatlar veritabil, nu din comerţ, ci direct de la cramă. La plecare am fost aşteptat de Neicu, avea şi el un borş pescăresc, gătit după o reţetă personală. L-am refuzat pentru că nu mai aveam loc şi pentru reţeta lui, dar şi pentru că m-am prins că de fapt aştepta să udăm borşul lui cu o sticlă de Bitter adusă de mine.                                    Pe ziua de 1 Noiembrie 197.. am scris Ziua Peştelui, nu fără să mă gândesc la zodia mea. Am vărsat în cabină un păhărel de Coniac, să fie de sufletul peştlor şi l-am visat pe Hemingway luptându-se cu leii. Bucuria marinarilor, convinşi că în câteva săptămâni vor umple magaziile frigorifice a fost de scurtă durată, Comandantul a spus că a primit ordin din ţară să mergem în sud unde este peşte de mai bună calitate. Argumentele Şefului mecanic şi ale unor marinari cu experienţă, că în timpul necesar pentru a ajunge în sud s-ar putea umple magaziile frigorifice şi faptul că la ultimul traul s-au scos mai mult de10000 Kg. nu l-a putut convinge pe Orban.

-Până la 850 de vagoane, cât avem planificat,  e drum lung.

Din şuşoteli între marinari am înţeles că de vină era Belferescu, pentru el voiajul era o plimbare de plăcere, fără legătură cu pescuitul, cu cât mai lungă, cu atât mai interesantă.

–A luat aprobare dela Boeru, prietenul lui, ministru adjunct, a spus printre dinţi marinarul croitor Neicu, bine informat.

Apoi, cu voce tare, a repetat invitaţia :

–Vino domnule să-ţi arăt ce borş fac eu, n-ai mâncat niciodată ceva mai bun.

N-am rezistat, am luat sticla de Biiter şi am jertfit-o pentru o farfurie de borş pescăresc, pregătită după reţeta lui Neicu.

Ne-am îndreptat spre sud, era din ce în ce mai cald, s-a instalat manica, o piscină improvizată, însă apa, scoasă din ocean este caldă, aproape firbinte, te udai şi te răcoreai prin evaporare, fără  mare folos, sub soarele fiebinte din zona subecutorială. Peştii zburători sburdau în jurul vaporului, arătându-ne că vor şi pot să depăsească limitele acvatice, aşa  cum au făcut strămoşii lor când devenit vieţuitoare de uscat. Fascinat dintotdeauna de baletul acvatic al peştilor, a trebuit să ajung la ocean pentru a afla că pot să şi zboare.

Am găsit pe vapor cartea lui Radu Tudoran, “Al optzecişidoilea” scrisă după un voiaj cu unul dintre pescadoarele româneşti, primită cu răceală, aş zice chiar cu supărare de marinari. Unii l-au cunoscut pe autor, au făcut voiajul descris de el împreună, nu l-au plăcut, spuneau că era îngâmfat şi dispreţuitor, nu era băiat de comitet, Căpitanul declara solemn, de la înăţimea punţii de comandă, că “este o carte slabă, chiar foarte slabă” şi că Tudoran “face spirite de glumă (sic) pe seama sondei”, cum numea el ecograful. Ce se mai poate adăuga după un astfel de comentariu. Mie mi-a plăcut cum începea cartea, prezenta bine viaţa marinarilor, mai mult grea şi mai puţin fascinantă. E adevărat că spre final, poate din cauza oboselii, nu s-a mai putut înfrâna, şi-a vărsat năduful, a insultat, a jignit, a ocărât, a transformat discursul literar în act de acuzare şi răzbunare. Că marinarii sunt inculţi, limitaţi, înapoiaţi, stângaci, pentru pretenţiile sale ar fi trebuit să ştie când s-a îmbarcat, dar cu asemenea argumente nu putea să justifice expresiile jignitoare folosite în carte. Radu Tudoran se aştepta, poate să fie tratat ca un mare  scriitor, respectat, adulat, venerat, nu ştia că tovarăşii lui de voiaj nu auziseră de el până atunci. Numai o stare de oboseală ar fi putut justifica epitete necivilizate, evaluări hazardate, nejustificate. Ce o fi vrut să spună prin comparaţia defavorabilă a unor cercetări medicale cu literatura domniei sale ? Câte cercetări medicale au ieşit din osteneala, imaginaţia si talentul  marinarului scriitor ?

Pe 3 Neiembrue 197.. ne aflăm la 15° şi13’latitudine nordică, soarele a apus la ora 17 şi15’după ce ne-a pârjolit o zi întreagă. Inainte de a se ascunde dincolo de bolta oceanului ne-a aruncat o privire obosită de astru mai bătrân cu încă o zi. O zi din viaţa soarelui, măsurată cu miliardele de ani !

A doua zi am depăşit Dakarul, capitala Senegalului, mi s-a spus că Dakar, într-un dialect arab, înseamnă rechin. Intâmplător sau poate nu, o formaţie de trei delfini, protectorii oamenilor împotriva rechinilor, s-a instalat la prova vaporului sincronizându-şi viteza cu cea a navei, de parcă ar fi fost trei cai înhămaţi la navă și ar fi tras după ei ditamai ambarcaţiunea. După câteva zeci de mile, plictisiţi că nu le acordăm atenţie, sau poate pentru că nu mai era nevoie, ne-au abandonat. Jean Meiroşu a fostla Dakar și nu i-a plăcut, a mers pe jos din port până la oraş, vreo7 Km, pe un drum prăfuit,la Baluba, unde aflase că sunt femei, ca să vadă ce ?, o gloată de negrişori ca tăciunele, curioşi, agresivi, gălăgioşi, te trăgeau din toate părţile, fiecare la cocioaba lui, să te ducăla Muşica, îţi smulgeau ce aveai în mână, şi te dădeau pe mâna unui negrotei în izmene, pentru tocmeală ?

–Nu, nu-mi mai trebuie Dakar, mi-a ajuns odată.

Noi n-avem treabăla Dakar, l-am văzut de la cca20 mile, l-am salutat, am ascultat muzică franţuezască transmisă de postul „Ici Dakar“ : „Vom face din fiecare zi o eternitate de dragoste“. Frumos zis, dar cum ? Şi cu cine?! ( Am transcris întocmai notele din Jurnal. )

Primisemla Gibraltarun calendar cu şase femei din Asia, adaptat vieţii de marinar, o femeie la două luni. L-am aşezat în aşa fel ca să le văd din pat. Prima era o tailandeză desculţă îmbrăcată sumar, zâmbea, ţinea mâinile întinse, ca pentru rugăciune, era greu să refuzi o femeie frumoasă care te roagă. Am lăsat-o să mai aştepte, am trecut la următoarea, o japoneză cu rochie lungă, înflorată, încinsă cu un fel de brâu în jurul unui trup subţire, tras prin inel, cu o umbrelă de soare, colorată. Pe fundal se vedea un pod peste un râu plin de lebede şi peste râu o casă în stil japonez. Zâmbea galeş, cu subînţelesuri. Am întors pagina, m-a întâmpinat o distinsă fecioară din Kuala Lumpur- Malaezia, într-o poziţie ce sugera oferta, nu era genul meu, nu-mi plac femeile care se oferă şi, apoi, mai mult ca sigur că o aşteaptă cineva la hotelul de pe fundalul paginii din calendar. Următoarea era Miss Chin Ping, din Hong Kong, avea în mână un microfon, era pregătită să cânte pe o faleză cu fundal de yahturi şi zgârie nori. N-aveam ce face cu o fotografie pe un calendar, aş fi preferat s-o aud, o las cu microfonul ei, să repete, să mai exerseze, poate mai târziu, după ce termină de cântat. Miss Lam Ka din Taiwan era o frumuseţe periculoasă, interzisă prietenilor Pekingului, am abandonat-o cu regret, aştept să-şi reglementeze relaţiile, dacă voi mai apuca.

In sfârşit, cea de a şasea femeie din calendarul de marinar, Miss Li Hung, era şi cea mai frumoasă, o zână adevărată, din cap până la piciorul dezgolit aşa, din întâmplare,  până mai sus de genunchi, un trup de libelulă, sâni de statuie, ochi de portret, păr negru, cu o floare galbenă după ureche, gură de sărutat. Am ales-o ca parteneră de monolog marinaresc.

-Unde vei fi tu acum, Li Hung, cea adevărată, pe cine fericeşti, pe cine minţi, pe cine înşeli ? Cât de bine ştii să iubeşti ?

 

Se apropia ziua când nu vom avea umbră, soarele ne va privi de deasupra capului, se fac pregătiri, se vor boteza cei ce trec pentru prima oară Ecuatorul, nu prea mulţi, mă număr printre viitorii fini ai lui Neptun, interpretat de electricianul Sandu asistat de doi drăcuşori, mecanicii Creaţa şi Gică Belea, nume predestinate. Nu lipseşte nici doctorul, interpretat de telegrafistul Flochiş, nu se putea să fie draci fără doctor, se ştie că merg mână în mână. Unul dintre drăcuşori este frizer, nu înţeleg de ce, poate că bărbierește de păcate. Toţi cei ce îndeplinesc funcţii la oficierea botezului sunt vechi botezaţi. Nebotezaţii sunt profani, egali în faţa Zeului Sandu, nu se admit pile, doar pileală, adusă de fini. Ascult evlavios cuvântarea improvizată a Zeului, semănă cu slujba din biserica unde am fost botezat de sărmanul Popa Gheorghe, victima nevinovată a delatorului Miron C, Dumnezeu să-l ierte, dacă poate şi dacă mai este nevoie, pentru că mărturia lui Miron a fost pedepsită pe pământ întocmai cum l-a blestemat Popa, s-a ales praful de neamul lui. Dar să revinla Sandubotezătorul şi la finii lui.

Ne-a turnat câteva găleţi de apă binefăcătoare pe cap, ne-a binecuvântat cu vorbe neînţelese rostite pe un ton gutural, ne-a croit o cruce mare cu tridentul de zeu, şi ne-a înmânat  Certificatul prin care se adeverea că am trecut Ecuatorul. După botez am mersla Careulmarinarilor unde am primit felicitări şi am sărbătorit evenimentul printr-o masă bine udată cu vin de Murfatlar, oferită de Marele Zeu Urban.

 

Viaţa de vaporean, aşa cum spunea Pan Gorjenco, nu era deloc uşoară, dar nu vom insista asupra unor aspecte mai greu de înţeles pentru cei ce n-au fost pe un vapor niciodată. Nu era uşor să umbli pe ape fără să ştii nimic despre cei rămaşi acasă, despre neveste şi copii. Vaporenii, oameni tineri, sănătoşi, bântuiţi de fantasme, erau nevoiţi să se adapteze condiţiilor de singurătate privaţiune şi înfrânare. Tentaţiile şi nevoile erau rezolvate de multe ori cu preţul unor abateri de la conduita firească, acceptate pe vapor ca normale, fără comentarii maliţioase.

S-a întâmplat de multe ori să se întoarcă omul de pe ocean, cu obiecte cumpăratela Gibraltarsau Las Palmas şi să găsească o casă goală. Circula printre marinari o  glumă de necaz : “ce-o fi mai făcând mă Neluţu, o mai fi având grijă de nevastă-mea” ? La început n-am înţeles despre cine vorbeau, am crezut că era un fost coleg, însă Neluţu era prea implicat în familiile marinarilor ca să înţeleg că nu era  un nume real, ci personajul colectiv al amantului.

Mitică Urcan era un un vechi lup de mare, o vorbă mai greu de înţeles pentru cei ce nu-şi pot imagina lupi luptându-se cu valurile, pentru că n-au văzut niciodată privirea hăituită a unui marinar aflat în  confruntare cu năvala valurilor albe ca oile. Tip de ascet, vânos, dârz, luptător prin destin, Nea Urcan, cum îi spuneau matrozii de pe vas, se făcuse respectat prin riposta înţepată la provocări şi prin invincibilitatea la jocul de şah. Neşansa de a câştiga prima partidă jucată cu marele campion, înainte de a-i cunoaşte reputaţia, am plătit-o scump, mi-a reproşat că îl plictisesc, gândesc prea mult, iau fiecare piesă în parte şi caut toate mutările posibile, că ce fac eu nu mai este şah, ci Tabla înmulţirii. Un timp n-a mai vrut să joace şah cu mine, a acceptat cu greu să-i dau revanşa, bineînţeles că l-am lăsat să câştige, a ştiut tot vaporul şi mi-am recâştigat liniştea. De Sfântul Dumitru, ziua lui onomastică, a fost trist, şi-a înecat necazurile, greu de tăinuit, în vinul alb de Murfatlar, adus cu destinaţie precisă pe vapor. A spus că n-a vrut să mai plece cu vaporul, găsise un post bunicel pe uscat, l-a forţat nevasta, de fapt ţiitoarea, l-a ameninţat că îl părăseşte şi după ce a reuşit să-l convingă şi-a luat catrafusele şi dusă a fost. Pentru marinari nu era un secret că muierea lui Urcan, o blondă, fiţoasă, avea un Neluţu de rezervă, blond ca şi ea, tânăr, canotor la lotul naţional. Se pare că ştia şi Mitică Urcan, nu ducea târgul lipsă de binevoitori, însă era prea mândru să recunoască. A început onomastica în mare vervă, i-a pus la punct pe cârtitori, prin înţepături bine plasate,  să nu doară prea tare, dar să usture, apoi şi-a băut porţia de vin, de obicei bine potrivită, ca să fie şi bine dispus şi stăpân pe situaţie. De data asta n-a ştiut să se oprească, avea prea multe necazuri de înecat, a uitat numărul paharelor, l-a învins tăria vinului, s-a matolit bine, cânta şi râdea strâmb, nu-şi putea stăpâni lacrimile, prea sincere să se lase tăinuite. Era trist spectacolul unui bărbat puternic biruit de păcate  omeneşti. Printre lacrimi a scăpat şi motivul  de necaz, cunoscut de toţi vaporenii, rămas în gânduri, din respect pentru dreptul sacru la intimitate :

-Şi tocmai acum s-a găsit şi Dorin să-mi întoarcă dosul, şi-a adus aminte de fata lui, de fapt a nevestei  că n-avea cum s-o facă la zece luni, de două Kile şi jumătate.

Ca argument al necazului a vrut să aducă strigătul de suferinţă al  banjo-ului, ridicat asupra mesei cu intenţia de a-l sparge, dar a avut noroc de intervenţia unui bucătar, mare amator de muzică, care l-a smuls din mâna înfuriată a lui Mitică, spre bucuria asistenţei.

Prietenia pătimaşe  dintre Mitică şi Dorin, colegul de cabină dintotdeauna, nu mai avea nevoie decât de această mărturisire.

-Lasă că-i trece când începem să pescuim, atunci când o vedea năvoadele pline uită necazurile, l-a domolit Jean Meiroşu, un lipovean blond cu ochi albaştri.

N-a fost nevoie să aştepte, învins de slăbiciuni omeneşti, a intrat pe uşă Dorin, fără dorul de fiica soţiei sale, s-a aşezat alături de prietenul Mitică, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Intervenţia bucătarului s-a dovedit benefică, banjo-ul salvat de la sacrificiu a picurat o bunădispoziţie melodioasă în sufletele marinarilor pescari din Atlantic.

Intr-o dimineaţă, devreme, a bătut la uşa cabinei  motoristul Traian, mi-a arătat o plagă penetrantă la nivelul obrazului. Era foarte  liniştit, surprinzător de liniştit.

-Ce-ai păţit ? l-am întrebat.

-Dormeam şi m-am trezit că m-a lovit ceva şi  colegul de cameră Ene Marin, mi-a spus :  ”Scoală gagiule că te-am tăiat”.  Atunci am văzut că-mi curge sânge pe obraz şi în gură. Ene mi-a explicat că a vrut să ia ceva de pe cutia unde se afla masca de gaze, şi n-a văzut cuţitul care a căzut pe obrazul meu.

Spre deosebire de victimă, Ene Marin, venit şi el cu Traian, era foarte neliniştit. L-am dezinfectat, l-am pansat i-am făcut o injecţie cu anatoxină tetanică, i-am dat tetraciclină şi i-am spus să vină la pansament in fiecare zi. M-au rugat să nu spun Comandantului. Varianta povestirii era cam trasă de păr, dar n-am mai insistat, nu era bine să cunosc toate secretele marinarilor.

Intr-o zi a venit la mine alt lipovean, Ţar Timofte, m-a rugat să-i dau o Frecţie galenică şi o alifie pentru dureri la umăr, am vrut să-l examinez şi mi-a spus că nu e nevoie, că ştie de unde i se trage, are acolo 62 de alice, l-a împuşcat un miliţian care fura peşte, el find paznic pe baltă. Am reţinut umorul involuntar : miliţian care fura, dar am renunţat la comentarii.

Cu timpul mi-am făcut prieteni printre marinari, eram apreciat şi respectat, mi se cereau sfaturi pentru suferinţe şi dureri, eram tămăduitor, duhovnic, om de încredere, ar fi trebuit să fiu mulţumit, totdeauna mi-am dorit să ofer prietenie şi iubire creştină. Greu de suportat erau momentele de singurătate petrecute în cabină, atunci aş fi vrut să am un suflet pereche, căruia aş fi putut să-i încredinţez rănile sufleteşti fără să mă tem că o să mă doară mai tare.

Am avut nopţi de insomnie lucidă, m-am obişnuit cu amestecul de cer senin şi înnorare  pâcloasă a nopţilor fără somn, cu monştrii nocturni, amestec de personaje ademenitoare, zeiţe-femei şi zmei- strigoi, ameninţători, inventaţi special pentru nopţile mele. Nu-mi displac aventurile, nici luptele, dar noaptea trecută n-am avut cu cine să mă războiesc, zânele şi strigoii n-au mai apărut, parcă intraseră în Ocean şi mă aşteptau acolo pe tărâmul lor, necunoscut mie, înfricoşetor. Neavând adversar m-am confruntat cu propriul meu interlocutor, obligându-l să răspundă la întrebări, mai grele decât ale tuturor examinatorilor întâlniţi vreodată.

Clipocitul valurilor şi tangaj-ruliul, obsedante, mă terorizau, repetarea permanentă devenea o întrebare ameninţătoare : “De ce ? De ce ? De ce ai venit ? De ce ţi-ai lăsat copii fără ajutor ?” Mi-era dor de copii, de prieteni şi chiar de cei ce m-au făcut să sufăr. Imi reproşam că am plecat, că am părăsit o lume cunoscută pentru una despre care nu ştiam nimic.

Aş fi adoptat orice vietate, un şoricel, să-l aud cum ronţăie hârtiile inutile, un greeraş, cântăreţ pedepsit să repete aceeaşi melodie : cri, cri, cri, predestinat să întrerupă zgomotul de fond al Bing-Bangului. M-aş fi mulţumit cu unul dintre numeroşii Matei din satul protoistoric, imaginat mai târziu, oameni integri și naturali, primitivi, desprinşi de vremuri, statornici, precum acel Matei întâlnit la cimitir :

-Pentru cine faci pomană ?

-Pentru tata şi mama.

-Care tată, care mamă ? In ce casă ?

-Acolo sus pe deal.

-Aaaa, care scria cărţi, acuma ştiu. Dar, nu ştiam domnule că ai murit!

Frumos omagiu !

 

Insomnia, legănată de valuri, şi lipsa unui suflet, de om sau animal, prieten sau rival, iată realitatea tristă a navigatorului singuratic.

Se zice despre câine, primul animal domestic fidel şi devotat omului, că a avut o contribuţie hotărâtoare la trecerea de la maimuţa ancestrală patrupedă la omul biped. Se  argumentează că prin mirosul foarte dezvoltat câinele a eliberat pe om de grijile orientării şi recunoaşterii unor pericole. Ridicat pe două picioare, omul a putut să se  concentreze mai bine către activităţi complexe. Adaptat perfect nevoii de cunoaştere a omului, câinele a primit şi a dăruit prietnie. Acest adevăr, greu de contestat, a stat la baza tradiţiei vaselor româneşti de pescuit de a lua pe ape cel puţin un câine. Primul exemplar canin, instaurator de tradiţiie, a fost celebra căţeluşe Marea, îmbarcată pe unul dintre primele două vase de pescuit româneşti. Naş de botez şi protector i-a fost Şeful mecanic, mustăciosul Hefaistos-Vulcan. Marea l-a procopsit pe Nașul ei cu 4  căţeluşi, rod al întâlnirii întâmplătoare cu un neamţ, bineînţeles un câine, după mărturia, greu de pus la îndoială, a celui ce a trecut-o  pe lista de pasageri a navei. Căţeii Marei au fost adoptaţi de alte nave de pescuit lansate la apă mai târziu şi când numărul navelor a depăsit numărul urmaşilor canini, a fost respectată rânduiala prin recrutarea altor câini dintre cei ce hălăduiau în port, sau aduşi de unul dintre membrii echipajului. Destinul tragic al căţeluşei Marea întăreşte tradiţia sacrificială a întemeierilor, ilustrată de literatura şi istoria românilor. Iubită de tot echipajul, Marea se afla pe toate punţile, nu avea restricţii, era emblema şi talismanul navei. Când se scotea traulul se bucura, împreună cu echipajul, alerga dintr-o parte la cealaltă parte a punţii, lătra fericită. Necazul s-a petrecut într-un moment de neatenţie, când Marea a alunecat pe jgheabul traulului, nimeni n-a mai putut s-o oprească și a fost înghiţită de valurile Oceanului, nu înainte de a arunca o ultimă privire celor ce asistau neputincioşi la tragedia ei. Marinarii nu vorbeau niciodată despre Marea, când Mecanicul Şef era de faţă, ştiau că nu-şi poate stăpâni lacrimile şi pleca fără să spună un cuvânt.

Şi pe nava MAREA NEAGRA s-a respectat tradiţia statornicită de Marea, a fost adusă o căţea neagră, botezată  Marea mică, nume de botez neinspirat, pentru că, puţin după botez, au descoperit că Marea mică era un căţelandru, motiv neîndestulător ca să-l mai schimbe. Cu timpul Marea mică a devenit Maria, pentru a se evita  conflictul între limbajul şi gândirea lipovenilor. Andrei Doljenco, păstrător al dimensiunii ancestrale a câinelui, de prieten al omului, a întâlnitla Gibraltar un căţel amărât, negru, fără stăpân, i-a fost milă şi l-a adus pe vapor, unde, spre bucuria tuturor, a fost foarte bine primit de Maria. Pentru a se şti de unde vine l-a botezat Gibraltar. Echipajul l-a îndrăgit pe Gibraltar, dovedind încă odată că românii nu sunt xenofobi. Celor doi câini li s-au impus, restricţii, nu mai umblau liberi pe tot vaporul şi mai ales, nu mai participau la scoaterea traulului și la sortarea peștelui. Câinii de pe nava Marea Neagră aveau o foame marinărească de peşte, bine satisfăcută de bucătarul şef, priceput la separarea oaselor, condiţie obligatorie pentru un stomac de câine, incapabil să digere oase de peşte.

*

Intr-o zi de marţi a lunii Noiemmbrei 197.. mă aflam în Golful Guineii, la 10° latitudine sudică şi tot 10° longitudine vestică. Am încercat să plasez Europa în marele Golf, continentul nu era  decât o insulă mai mare. Aparatul de radio, un Dioda Kankan polonez, aflat în dotarea cabinei, tăcea pe toate lungimile de undă. Un ciudat amestec de nimicnicie şi grandoare m-a străbătut din creştet până la degetele picioarelor sau invers, mărturie că chinezii au găsit drumurile energiei vitale când au descris meridianele medicinii tradiţionale.

Cei ce cred că un voiaj cu un pescador pe Oceanul Atlantic a fost o aventură plăcută vor fi dezmăgiţi să afle că plăcerea a fost de scurtă durată, fiind urmată de un ocean de lehamite. Zilele treceau nepăsătoare, fără întâmplări spectaculoase, orizontul era la fel de aproape, apa, liniştită, sau agitată, îşi pierdea repede vocaţia de infinit, imaginaţia, plictisită, nu adauga nimic nou, timpul se lungea inutil, trecea fără să lase urme.

Lâncezeala era generală, ne adunamla Careulmarinarilor, devenit club între mese, şi spuneam glume, mai mult sau mai puţin inţepătoare. Ultima glumă auzită se potriveşte de minune dispoziţiei generale.

S-au întâlnit doi prieteni care nu s-au văzut de mult timp. Unul a întrebat  :

-Ce mai faci, domnule, nu te-am văzut de nu ştiu câţi ani ?

-Nici eu.

-Pe unde ai umblat ?

-Am stat în casă.

-Şi ce ai făcut în casă ?

-Am cugetat.

-La ce te-ai gândit ?

-La pământ.

-Ce face pământul ?

-Se mişcă.

-Unde vezi tu că se mişcă ?

-Ţie ţi se pare că nu se mişcă ?

-Bineînţeles !

-Atunci nu se mişcă.

Cad pe gânduri : la ce i-a folosit cugetarea ?

 

O dumnezeiască lună plină aprinde Oceanul spre babord. Cum poate să fie atât de strălucitor un astru mort ? Răspunsul implică o judecată cu premize necunoscute : limbajul omenesc nu este potrivit pentru o lume fără moarte.

 

După o lună şi câteva zile am ajuns în zona unde sperăm să umplem cele 85 vagoane, cât puteau să intre în magaziile vaporului. S-a lansat traulul în timpul nopţii. Urban a zis că face o surpriză bancurilor de peşte ce zburdau sub vaporul nostru, aşa cum indicau sondele ecografice.

Primul traul a fost un triumf, puntea de la pupă s-a umplut cu peşte : două zeci de mii Kg. ! Două zeci de Tone ! Două vagoane ! Spectacolul era colosal. Singurul nemulţumit a fost Maestrul traul :

-Aşa nu se poate ! E prea mult peşte şi nu-l trag motoarele, se poate rupe vreun cablu şi n-avem rezervă. Scoateţi traulul mai repede. Cincisprezece tone pe traul e mai bine.

-O fi bine pentru tine, pentru noi e mai bine aşa, ajungem mai repede acasă, l-a contat Neicu.

-Ajungi pe dracu, arunci ancora şi aştepţi să te depaneze. Şi să vezi ce iese din peştele ăsta, o să iasă o tocătură, nu vezi ce îndesat e în traul. Să văd cum o să-l sortaţi până dimineaţă, că dacă iese soarele se strică tot.

Tehnologul Pretorian se agita neputincios.

-Daţi drumul la benzi, sortaţi peştele.

-Nu merg, s-au blocat.

-Să vină cineva să le deblocheze.

-Cine ?

-Un mecanic, cineva.

-Asta e treabă de tehnolog, nu de mecanic.

-Şi-au dat drumul, uite că merg.

-Incărcaţi brichetele, unde sunt oamenii ?

-Ăştia sunt, schimbu’ trei.

-Cine a făcut schimburile ?

-Şeful de echipaj cu tehnologul, e treaba lor.

-Unde e şeful de echipaj ?

-Doarme.

-Şi unde sunt listele cu schimburi ?

-La tehnolog.

Invins de logica răspunsurilor, Inginerul tehnolog Pretorian din Damianii Olteniei a încarcat două târne de peşte nezdrenţuit şi a dispărut.

-S-a asigurat omul, mănâncă peşte l-a ironizat Neicu.

De la puntea de comandă s-a dat ordin : Goliţi puntea că vine traulul următor. Fâstâceală generală. Din 20 de tone de peşte doar cinci au ajuns la magazia frigorifică, restul a fost trimis la fabrica de făină.

-Dacă mergem tot aşa, ducem în ţară făină, în loc de peşte, a constatat amar Gorjenco. Nu se pleacă la pescuit cu amatori.

-Sunt unii veniţi să facă afaceri, să câştige valută, nu să prindă peşte, l-a susţinut un pescar adevărat.

Următoarele traule au scos peşte din ce în ce mai puţin.

-A fugit şi peştele când a văzut bătaia de joc de pe nava Marea Neagră, s-a răstit Căpitanul într-un moment de trezie.

S-a convoacat Adunare extraordinară, toţi marinarii pescari au fost chemaţila Careulmarinarilor.

-Ce facem ? a întreabat Urban. Pescuim sau fabricăm făină ? Ce zici tovarăşe Inginer tehnolog ?

-Păi, eu ce să zic, la început a fost peşte prea mult, acum e prea puţin.

-Şi ce facem ? Cum v-aţi pregătit de pescuit într-o lună de când am plecat din ţară ?

-Ce fel de tehnolog eşti matale, l-a apostrofat și Belferescu, poate ca să justifice cunoscutele bârfe la adresa lui Pretorian.

-A terminat TCM-ul, s-a auzit o voce din sală.

Rumoare, râsete. Un lipovean blond, mustăcios, a aruncat pe sub mustaţă o vorbă :

-Da ăsta de ce aia mă-si îşi bagă nasul, că nu face nimic toată ziua.

-Ba face, face plaje, învârte pipa şi bea Wischi. Zice că e armator.

-Armator pe dracu, un învârtit. L-a trimis ministru ca să scape de el, se ţinea numai de intrigi.

Nu ştiu dacă Urban a auzit ce vorbeau lipovenii, poate că da, pentru că s-a ridicat şi a dat poruncă de Comandant :

-M-am temut eu că echipajul ăsta are prea puţini pescari şi prea mulţi piloşi. Incepând de mâine veţi lucra sub comanda lui Gorjenco. Pescărească, bineînţeles, pentru că de navă tot eu mă ocup.

-E bine aşa, să se aplice Constituţia unde scrie că : “Forţa conducătoare e Partidul” a insistat Neicu.

-N-are aface una cu alta, l-a pus la punct Gorjenco. Noi am venit să prindem peşte, nu să facem politică.

S-a retras tot echipajul, fiecare la cabina lui. Abia apucasem să adorm că m-am trezit cu o tânără în patul meu. Nu s-a întâmplat nimic, m-am trezit la timp, i-am zis fugi, că eşti falsă şi a dispărut.

Trezit deabinelea am recunoscut-o, era Miss Li Hung din calendarul agăţat deasupra mesei Păcat, aş fi preferat să  fie în piele şi carne.

 

A doua zi am început să umplem magaziile. Pescarii de meserie s-au dovedit şi buni tehnologi, pescuiau şi depozitau câte trei vagoane pe zi, câteodată şi mai mult.

Notez de pe Jurnalul de bord al navei coordonatele unde se afla  Marea Neagră în ziua de 17 Noiembrie 197..

16°49’Latitudine Nordică ; 11°28’Longitudine Estică ; viteza vântului 15,9 metri pe secundă ; apa de pe crestele valurilor este pulverizată ; rabatarea gruielor, dispozitive de ridicat greutăti, se face cu dificultate sub comanda Comandantului.

Furtună de gradul 7

In această zi necazul a ajuns la infirmerie, îl chema Câmpeanu Voinea şi prezenta semne clasice de apendicită acută. Asta ne mai lipsea !

L-am informat pe Urban, s-a uitat la mine cu ciudă, vestea proastă l-a indispus, ar fi vrut să greşesc diagnosticul :

-Sunteţi sigur că are apendicită, poate e deranjat la stomac, daţi-i medicamente, s-o ducă până în ţară. Cine să-l opereze aici în mijlocul Oceanului ?

-Incerc să temporizez, o să-i dau antibiotice, dar e periculos, poate să facă abces, peritonită şi alte complicaţii.

-Incercaţi.

Antibioticile au ameliorat simptomatologia, dar erau puţine şanse de evitare a operaţiei. Chirurgii spun că în momentul când te-ai gândit la operaţie e deja târziu, momentul indicţiei chirugicale e deja depăşit.

Internarea lui Voinea Câmpeanu a fost un bun argument pentru a scăpa de valizele lui Bârnaru, depozitatela Infirmeriela insistenţa Comandantului.

Am suportat stoic obrăznicia ospătarului, m-am făcut că nu aud.

Voinea era un tânăr isteţ, plăcut, mi-a povestit viaţa lui, spunea că este ultimul voiaj, că vrea să rămână la uscat, să se însoare. Am aflat de la el multe secrete, toţi cei îmbarcaţi aveu un protector, era greu să ajungi pe vapor dacă nu aveai pe cineva şi nu cotizai. Ar fi vrut să scape de operaţie, să nu-i supere pe şefi şi pe colegi, dacă intram într-un port se pierdeau cel puţin două săptămâni, timp în care marinarii nu vor fi plătiţi, vor fi cheltuieli mari, mă ruga să fac tot ce pot ca să nu fie operat.

Echipajul nici nu vrea să audă de intrarea într-un port, cel mai apropiat fiind Cape Town. Comandantul mi-a spus că eu sunt cel ce îşi asumă răspunderea, el va face exact ce voi cere în raport. Belferescu mă speria, “eu nu mi-aş lua o astfel de responsabilitate, dacă moare omul intri la puşcărie”

La fel, dar mai blând mi-a vorbit şi Pan Gorjenco, mi-a zis că nu e bine să mă expun la riscuri. Salvarea a venit de la un lipovean vorbitor de limbă rusă care a stabilit legătura cu navele ruseşti din zonă.  A întrebat dacă au doctor chirurg şi au zis că ei au un spital cu toate specialităţile, că sunt peste 20 de nave în zonă. A intrat pe fir Urban, a vorbit prin traducător cu Comandamentul flotei de pescuit oceanic al ruşilor şi a obţinut aprobare pentru deplasarea unui chirurg, dotat cu instrumentele necesare, pentru a executa apendicectomia.

-Ar trebui să mergi şi dumneata la ruşi, nu se cade să laşi un marinar să explice diagnosticul, a plusat Lefterescu.

Urban a tăcut, au tăcut şi marinarii pregătiţi să-l aducă pe chirurgul rus. Luat prin surprindere, am fost tentat de aventură și am răspuns fără să mai chibzuiesc :

-Merg, de ce să nu merg.

Au urmat câteva zeci de secunde în care nimeni nu mai avea  ceva de spus, doar în ochii lui Belferescu mijea o încântare parşivă, insuficientă pentru a-mi schimba hotărârea. Au fost lansate două bărci în apa oceanului cu câte doi marinari de meserie și pentru că era noapte marinarii m-au atenţionat că oceanul este neliniștit, că în barcă o să fie rece şi că e bine să mă îmbrac mai gros.

-Ştiţi că o să coborâm cu un cablu, vă legăm noi dar să vă ţineţi bine, a adaugat unul dintre marinari.

Abia când m-am văzut agăţat de cablu, la vre-o 15-20 metri de apa Oceanului mi-am dat seama că m-am lăsat atras într-o aventură periculoasă. Am coborât încadrat de doi marinari, foarte grijulii, suportând cu stoicism balansarea şi loviturile primite de la coca vaporului la revenirea din balans.

Am fost conduşila Comandamentulruşilor unde ne aştepta un chirurg, doctorul Leonid, un tip scund şi îndesat, nu gras, blond, cu început de chelie. Lipovenii au tradus dialogul, fapt verificat şi de cunoştiinţele mele de limba rusă, studiată timp de opt în liceu şi facultate. Rusul fost de acord cu diagnosticul meu, dar a zis că vrea să examineze şi  el bolnavul înainte de a decide operaţia. După ce mi-a arătat cabinetul lui şi sala de operaţie, destul de sumar, n-am văzut mare lucru în afara celor două asistente medicale, una trecută de 40 ani, destul de bine conservată, cealaltă mai tânără, poate sub 30, dacă o evaluam după minijupul excitant şi zvelteţea picioarelor.

Am refăcut drumul înapoi, de data asta împreună cu rusul. Când am ajuns din nou pe “Marea Neagră” am făcut o cruce mare, foarte apreciată de lipoveni, creştini şi ei, ortodocşi, binecredincioşi.

Doctorul Leonid mi-a spus că este Şeful unei Secţii de Chirurgie la un spital din Nicolaev, aproape de Odesa şi că a plecat pe vapor pentru a vedea lumea. M-a întrebat dacă am alcool, i-am arătat o sticlă de alcool medicinal, m-a întrebat dacă nu am şi alcool belâi, şi ca să înţeleg mi-a arătat un cearceaf alb, i-am scos şi o sticlă de alcool alb. A luat cele două sticle şi le-a pus într-o geantă, nu înainte de a scrie pe sticle Cloramină. Mi-a făcut un semn discret care însemna, ca şi la noi Mucles ! adăugând : “Naşa taina”, secretul nostru. A confirmat indicaţia de apendicectomie urgentă şi a chemat-o pe asistenta lui cu instrumente şi materiale sterile.  Mi-a spus că el operează cu asistenta dar m-a întrebat dacă vreau să-l ajut la operaţie, i-am spus că e mai bine să fie ajutat de cea care îi cunoaşte obiceiurile şi tehnica.

In aşteptarea asistentei am fost invitaţi de Urbanla CareulOfiţerilorunde ospătarul Bârnaru pregătise o recepţie a oaspetelui. De cum am ajuns chirurgul rus a luat în primire sticla de cogniac şi în scurtă vreme a golit-o pe jumătate. Am reacţionat cum m-am priceput, am pus cogniac în paharul meu, în paharul lui Orban şi am cerut un pahar şi pentru Bernath. Orban a înţeles tactica mea şi a golit paharul, însă Bârnaru mi-a spus pe un ton aspru că el nu este invitat ci ospătar. Norocul meu a fost că vorbea  româneşte, rusul n-a înţeles nimic și că Orban a reparat gafa  spunându-i, tot pe româneşte, că este invitatul lui.

Deranjat de iniţiativa mea, doctorul Leonid a arestat sticla şi a golit restul numai în paharul lui. Când a venit asistenta rusul de abia se ţinea pe picioare, Orban a întrebat-o, prin interpret, dacă n-ar fi bine să amâne operaţia, blonda a râs, a spus că dacă n-ar fi băut, doctor Leonid n-ar fi putut opera I-a asigurat pe Orban că totul va decurge bine şi că, oricum, ea îl va ajuta. Convins, Comandantul şi-a asumat răspunderea, am mers cu rușii la infirmerie unde se afla o masă de operaţie. Pregătirea pentru operaţie a fost sumară, nu s-a respectat regula de spălare a mâinilor cu trei meșe, s-au “dezinfectat” cu cloramină, au tras mânuși sterile și au început operaţia.

Apendicectomia a fost uşoară, apendicul, umflat ca un cârnăcoir, n-a avut nevoie decât de o ligatură şi un bisturiu, bine executate de asistentă care n-a mai făcut nici bursă nici înfundare a bontului, cum se face în mod obişnuit . Mulţumit că l-a văzut pe Câmpeanu zâmbind, Urban a mai scos o sticlă de Cogniac din care rusul a băut imediat jumătate şi a adormit.

Grijile mele nu s-au terminat însă, la uşa infirmeriei se adunaseră vre-o zece marinari, gata să sacrifice tot ce cumpăraserăla Gibraltarşi Las Palmas, pentru o scurtă întâlnire cu blonda.

-Dumneata ne laşi să intrăm, că ştim noi ce să-i spunem pe limba ei, să n-ai nici o grijă, că ne înţelegem. N-am scăpat de ei decât baricadând uşa.

 

A doua zi rusul a cerut din nou Cogniac, dar nu i s-a mai dat şi asistenta a zis că dacă o ajutăm îl leagă bine şi-l coboară la barcă. Operaţia de întoarcere s-a petrecut bine, în afara câtorva izbituri ale balotului uman de coca vaporului. Două zile mai târziu Doctor Leonid a cerut informaţii despre evoluţia bolnavului operat, a vrut să vină să-l vadă şi a mai cerut o sticlă de Cogniac. Urban le-a zis lipovenilor să-i transmită că-i mulţumim, că bolnavul se simte bine, iar în privinţa Cogniacului să-şi pună pofta în cui, că alcoolul nu e bun pentru sănătate, şi a însoţit sfatul prietenesc cu o înjurătură, la fel de prietenească. Interpreţii i-au transmis numai prima parte. Evoluţia postoperatorie a bolnavului a fost bună, externat după o săptămână a cerut să lucreze ca să nu piardă la salariu. A fost repartizat pentru început la bucătărie.

 

Intr-o noapte am fost trezit de bătăi insistente la uşa cabinei, era Paul T., venit să-mi spună că tot echipajul a ieşit pe punte unde o focă imensă, scoasă cu ultimul traul, dădea un spectacol de circ, fugărind pe cei ce se apropiau de ea. Eram mult prea obosit, n-am avut puterea să mă scol, i-am spus că o s-o văd a doua zi, spre dezamăgirea bunului meu prieten. A doua zi foca era obosită, se îmblânzise chiar, se lăsa scărpinată, devenise prietenoasă, arunca din când în când câte un rânjet sau zâmbet, la alegera celor ce o priveau. Mitică Urcan a propus  lui Urban s-o ducă în ţară, la grădina zoologică, propunerea respinsă printr-un argument economic :

-De ce să-i mai dau şi ăsteia o tabachere de peşte pe zi, le dau destulă șpagă ălora dela Tulcea.

Foca a fost împinsă la apă, s-a lasat greu, a fost nevoie de insistenţe până când a alunecat încet pe jghiabul traulului spre ocean, unde a fost primită cu un clipocit de valuri. Am urmărit-o un timp cum îşî freca botul cu lăbuţele într-un ritual ce putea să însemne mulţumirea că a scăpat de nespălaţii ăştia.

-Ce bani frumoşi luam pe pielea ei dacă o duceam în ţară, s-a destăinuit un lipovean priceput în afaceri marinăreşti.

Traulul următor a scos un rechin albastru lung de vre-un metru şi jumătate, era deja mort când l-am văzut, ceeace nu i-a împiedicat pe unii marinari să-l atace cu o cruzime de carnasieri, i-au jupuit pielea, i-au introdus scoici si mucuri de ţigări în gură, l-au traşat cu un fierăstrău. Mi-a fost milă de sărmanul rechin, pedepsit post-mortem, pentru că s-a născut animal de pradă, dar n-am putut să-mi reprim  mila dispreţuitoare faţă de cei ce se purtau mai rău ca rechinii.

In zilele următoare s-au pescuit câte 30-40 Tone de peşte pe zi, într-o zi s-a pescuit 52 Tone, prea mult pentru a putea fi sortat şi înmagazinat.

-Dacă merge tot aşa, facem Anul Nou în ţară, m-a asigurat Paul T.

In ziua de 19 Noiembrie, din largul Oceanului s-a auzit un sunet lung de sirenă, nava noastră i-a răspuns, am urcat cât am putut de repede pe puntea de comandă, nu ştiam ce se întâmplă, am aflat că a fost salutatul de întâlnire cu nava nava-traul Galaţi, aflată în apropiere. Cele două nave româneşti s-au apropiat, au lansat ambarcaţiuni uşoare, marinarii, vechi prieteni, s-au întâlnit au schimbat informaţii, bucuroşi că se află într-o zonă unde era mai mult peşte decât apă.

Am urcat la puntea de comandă unde mă aştepta Paul T., prietenul meu de suflet, i-am arătat jurnalul meu, a încercat să descifreze ce am scris, n-a reuşit, s-a înfuriat, și s-a oferit să mă ajute :

-Crezi că va avea cineva răbdare să citească scrisul dumitale de scriitor de reţete, să nu le înţeleagă nimeni, hai să scriem împreună, dumneata cu ideile, eu cu literele.

Am fost sedus de propunere, de altfel teama că nu voi putea să-mi descifrez mâzgăliturile era una dintre motivele de îndepărtare de la masa de scris.

Transcriu mai jos rezultatul colaborării mele cu Paul  T., tânărul ofiţer de marină, plăpând la trup, viguros la suflet. Parantezele aparţin în întregime, idei şi scriitură, lui Paul.

 

20 Noiembrie 1970

M-am trezit sub privirea insistentă a frumoasei mele singaporeze. Am aflat că fotografiile fetiş ţin loc de femeie la toţi marinarii obligaţi la abstinenţă. (la mine nu !) Este norocul rătăcitorilor pe ape să aleagă ce le place, să nu fie respinşi de cele mai frumoase femei. Poligamia nu este refuzată, adulterul, polietnia, vâsta si apartenenţa la o anumită religie nu sunt motive de renunţare. Iată-mă, deci, metamorfozat într-un animal ce mănâncă peşte şi visează femei !

Peştele şi femeile sunt preocupările arzătoare ale marinarilor pescari de pe nava Marea Neagră ( să nu amestecăm animale marine cu cele de pe uscat, că nu iese nimic)

Optimiştii spun că dacă vom continua să pescuim în acest ritm, în jurul datei de 20 Decembrie vom avea magaziile pline şi vom pleca spre ţară. (Oare ?).

Era evident că nu mergea colaborarea, aşa că am renunţat, am trecut la planuri de viitor. Paulică, om cu experienţă de marinar, mi-a propus un plan de  pregătiri pentru Revelion pe vapor asigurându-mă că o să fie frumos. Am fost de acord şi l-am rugat să-mi repartizeze sarcini potrivite priceperii mele. N-a găsit nimic pentru mine şi s-a autoîmpovărat cu toate preparativele de sărbătoare.

 

Evoluţia postoperatorie a lui Voinea Câmpeanu n-a pus probleme, veriga slabă a fost psihicul lui, a făcut o stare depresivă manifestată prin plâns şi pierderea încrederii în oameni. Curios, avea ceva de reproşat mamei lui, o înjura şi o blestema, n-am putut afla alte amănunte, n-am vrut să intru în viaţa lui intimă. L-am certat, mi-a promis că va da ascultare sfatului meu de împăcare cu toţi cei din   jurul său, singurii de la care putea găsi înţelegere. N-am fost convins de reuşită, deşi vorbeam aceeaşi limbă, nu foloseam acelaşi limbaj al sentimentelor.

 

Dimensiunea mea empatică a fost destul de bine receptată de vaporeni, am primit multe oferte de confesiune, au venit marinarii cu problemele lor personale, cu povestea  vieţii, cu necazurile. Intr-o seară a venit la mine Mitică Urcan, uitase supărarea că l-am învins la şah. Mi-a spus că s-a certat rău cu Şeful mecanic, un om rău, duşmănos, răzbunător. Avea lacrimi în ochi, lacrimi adevărate, greu de suportat la un om ce se străduia să pară puternic. Am încercat să-l ajut, m-am oferit să vorbesc eu cu Zeul uneltelor din fier, mi-a spus că se teme să nu fie mai rău, n-am reuşit să-l liniştesc. M-a rugat să-i fac un consult medical, am fost de acord şi am aflat că are multe motive de suferinţă : spondiloză cervicală, toracală şi lombară cu semne de compresie pe nervi, tuse seacă, iritativă, insomnie, palpitaţii, adenom de prostată, colită spastică etc. La toate întrebările mele răspundea afirmativ, era bolnav copt. Deşi am avut  unele îndoieli, le-am păstrat pentru mine. Dacă a venit cu intenţia să mă seducă m-am simţi obligat să-i recunosc talentul de actor. Până la sfârşit am găsit împreună leacul : să-l rog eu pe Comandant şi pe Şeful de echipaj să-l repartizeze la bucătărie, cel puţin pentru vre-o două săptămâni. Inainte de ieşi pe uşă s-a oprit şi m-a rugat să nu spun nimănui că e  bolnav, să spun că are o stare de oboselă, pentru că a muncit prea mult.

 

Pe Ocean batea un vânt aspru dinspre Sud-Sud-Est, cu răbufniri şi intensificări ce sugerau continiutate  întreruptă. Paul a evaluat furtună de gradul 6-7 pe scara Bedford şi mi-a prevestit o noapte albă :

-N-o să puteţi dormi pe furtuna asta, mai ales în cartul Căpitanului, o să comande “cu toată viteza”, pentru el când se merge repede se prinde mai mult peşte, de geaba îi spune Comandantul că peştele fuge când aude hărmălaia motoarelor. Căpitanul e om ciudat, nu ascultă de nimeni, zice că marinarii sunt delicvenţi, ar fi bun de Comandant pe un vas de piraţi, înarmat cu un bici şi un pistol. Toţi ştiu ce îi poate pielea, însă le e frică de el să nu-i încondeeze la întoarcere, în Raportul de informaţii dat la Şefii portului, ăia atâta aşteaptă, au toţi clienţii lor pe care vor să-i îmbarcheze. E greu de trăit pe Ocean, dar e greu şi pe uscat, unde oamenii se mănâncă între ei.

 

N-aveam veşti despre ţară şi familie, singurul aparat de Radio performant, al lui Hodorog, nu prindea decât un post în limba română, Vocea Americii, am fost dintre cei acceptati să asculte ştirile transmise de postul subvennţionat de Congresul Statelor Unite.

După inventarul vagoanelor de peşte congelat suntem informaţi că n-am adunat decât un sfert din cantitatea planificată, adică 20 vagoane şi mai rămân de pescuit şi congelat 65 de vagoane. Căpitanul a fost, ca de obicei, nemulţumit :

-Prea puţin macrou. Ar avea preţ bun şi ar creşte cota parte. Lovitura o dau cei ce pescuiesc în Nord, unde se prinde cod şi alţi peşti cu preţ mai bun şi cota mai mare. Şi ce fete suntla Halifaxşila Saint John !

 

De câteva zile Oceanul, devenit calm, îmi sugera un uriaş adormit , soarele se reflecta în apele lui, irizate, într-un splendid joc de stele multicolore, jucăuşe, de o frumuseţe paradisiacă. Mi-am propus păstrarea în memorie a acestui tablou, intitulat de mine “Un joc al soarelui cu apa”. Am ieșit pe punte cu intenţia să-mi încălzesc mădularele pe un sezlong, mi s-a alăturat motoristul Moroianu, un tânăr ascuns după o barbă şi o mustaţă stufoasă, cu chef de vorbă. Mi-a făcut rapid toate calculele, ce cotă voi avea, cât voi câştiga din Buf, termen folosit de marinari pentru obiectele cumpărate pentru a fi comercializate, mi-a spus sa nu vând mai ieftin decât alţii că le stric piaţa, mi-a spus preţurile din Tulcea,  Constanţa, Galaţi, Bucureşti și Suceava.La Craiovasunt cele mai bune preţuri dar trebuie să ai acolo pe cineva. El îi avea pe părinţii prietenei lui, că n-a luat-o de nevastă, i-a spus să-l aştepte până se lasă la uscat. Carpetele se vând cel mai bine, cele mari cu câte 1000 de lei, tacâmurile argintate se vând bine, dar trebuie să găseşti un client cu bani mulţi ; parpalacul nu mai merge, nu merită să bagi banul în lucruri care nu se vând. Cuvertura şi faţa de masă nu se vând, le dau ălora de la vamă. Oricum, el face un Buf de vre-o 10000 de lei pentru muiere şi prieteni, restu’ îl ţine  pentru sufleţelul lui, pentru o berela Gibraltarşi o fetiţăla Las Palmas, că doar de aia se chinuia p-aici.

A vorbit mult, nu l-am putut urmări, mi-am adus aminte că eram pe 22 Noiembrie, fiul meu Mihnea împlinea trei ani, m-am imaginat alături de el şi de copii chemaţi la aniversare. “La mulţi ani fiule, să creşti mare, să ai parte de mulţi prieteni şi de puţini vrăşmaşi”.

Un cârd de cormorani profitau de liniştea din Ocean şi de limpezimea apei ca să plonjeze în căutare de hrană, pescuitul le reuşea, reveneau cu prada în cioc, pluteau cţîva metri şi o înghiţeau pe nerăsuflate..

Se pescuia bine, se scoteau în fiecare zi câte 3-4 vagoane de peşte, dar echipajul, mă refer la pescari, dădea semne de oboseală, mi s-a spus că este un moment critic la fiecare voiaj, când tot echipajul este nervos, când rolul meu este mai important. Veneaula Cabinttot mai mulţi marinari, cereau vitamine, somnifere, frecţii, antinevralgice şi …sfaturi. Starea de iritaţie a contaminat şi echipajul dela Comandă, Căpitanul a dat ordin să mi se taie apa la infirmerie, a zis că face economie, că nu ne ajunge apa. Era, desigur, o şicană de care nu era străin Belferescu şi Bârnaru, ultimul foarte supărat că i-am scos valizele depozitatela Cabinetul Medical.Ofiţerul III mi-a spus că are ordin dela Căpitansă nu lase pe nimeni să stea pe puntea de Comandă, locul de unde se vedea cel mai bine Cerul înstelat şi Oceanul. Mitică Urcan repartizat din  nou la prelucrare, a venit la mine să se plângă de toate durerile, reale sau închipuite, de ameţeli, se clătina, dădea ochii peste cap. Mi-a fost greu să discern între boală şi disimulare, dacă se prefăcea trebuie să-i recunosc talentul de actor. Simptomatologia nu se corela cu nici o boală, Tensiunea arterială era normală, pulsul fără modificări de ritm sau alură, nu găseam argumente pentru a-l trimite de urgenţă în ţară, nu înţelegeam presiunea Comandantului de a-i întocmi un referat de boală ce nu putea fi tratată pe vapor. Singurul om de încredere, Pan Doljenco, era şi el ezitant, m-a avertizat că dacă nu se justifica urgenţa aş putea fi obligat să plătesc cheltuielie de transport şi daune. Pe de altă parte, dacă avea o boală serioasă, răspunderea mea era şi mai mare. L-am internatla Infirmerieca să-l pot ţine sub observaţie şi evoluţia a fost surprinzător de bună, spre decepţia lui Belferescu și a celor din gașca lui. Urcan era un actor bun a înţeles că i-am apreciat talentul, şi că am jucat şi eu rolul ce-i convenea.

Stimulaţi de detractori, sau simpli bârfitori, mulţi l-au suspectat de simulare, spuneau că este un chiulangiu, că ar fi fost văzut cum boxa în faţa oglinzii. Dorin Strat, coleg de cameră şi prieten intim, a venitla Infirmeriesă-i spună ce se bârfeşte despre el.

-Las’ că ies eu de aici şi o să-i distrez puţin, l-a liniştit Mitică.

S-a ţinut de cuvânt, a ieşit pe punte când era lume multă, l-a luat de guler pe unul mai pirpiriu şi l-a întrebat :

-Cine a zis mă, că m-am prefăcut bolnav ? Am auzit că tu ai răspândit vorba asta?

-Eu ? Ferească Dumnezeu, cum să spun eu aşa ceva, alţii vorbeau, nu eu.

-Care alţii ? Pe cine ai auzit ?

-Păi, erau mai mulţi, era şi domnu’  Pretorian.

-Aa ! Bubosu ! Ia să vedem noi ce are de spus.

S-a îndreptat ameninţător spre Tehnolog.

-Am auzit că m-ai acuzat de prefăcătorie şi chiul, cum îţi permiţi să pui la îndoială un diagnostic dat de doctor ?

-Fâstâcit, Pretorian a încercat să se apere.

-Vai de mine, cum poţi să crezi Nea Urcane.

-Pe mine să nu mă iei cu Nea Urcane, eu sunt tovarăşul Urcan, membru de partid şi proletar, şi să ştii că m-am săturat de gunoaiele burgheze şi de ifosele voastre. Acum nu mai e ca pe vremuri când vă prefăceaţi că munciţi şi sugeaţi sânge de proletar.

I-a întors dosul şi l-a lăsat fără replică.

-Ai văzut potaia, credea că-I merge cu mine, l-am pus cu botu pe labe. Să văd acum cine mai are curaj  să se ia de mine. Şi să ştii de la mine că eu sunt bolnav, dar trei sferturi din cei de pe vaporul ăsta sunt într-o ureche. Şi nici al patrulea sfert nu e normal.

Până la plecarea spre ţară a mai trecut pe la bucătărie şi a mai lucrat ca marinar vre-o câteva zile.

După o vizităla ComandantulUrbanam obţinut redeschiderea apei caldă si recela Infirmerie.I-amvorbit şi depre starea de igienă a bucătarilor şi a celor ce ajutau la bucătărie, despre halatele murdare şi nevoia de apă caldă. A fost surprins, a dat imediat dispoziţie să se ia măsurile cuvenite. Iar m-am pus rău cu Căpitanul, dar nu se putea altfel, ne-am fi îmbolnăvit cu toţii.

 

Stan Ion, Şef de tură la prelucrare, era un bărbat voinic, în jur de 1 metru şi 90 centimetri, mă saluta cu respect când îl întâlneam, dar nu venea niciodatăla Cabinetulmedical. Intr-o zi i-am spus să treacă, totuşi, pe la mine. S-a prezentat a doua zi, îngrijorat, nu ştia de ce l-am chemat.

-Vreau să stăm puţin de vorbă, să­-ţi ascult inima, să-ţi măsor tensiunea arterială, în sfârşit, să-ţi fac un consult.

-N-am nimic, sunt sănătos, obosit ca toată lumea, da’ sănătos. Vorbea tare, aproape ţipa.

I-am scris datele de identificare în Registru, avea 31 de ani, i-aş fi dat mai mult, din cauza începutului de burtă şi privirii triste. L-am privit insistent, am încercat să-i inspir încredere şi optmism, l-am lăsat  să se liniştească şi i-am examinat trăsăturile feţei. Era un bărbat bine, chiar frumos, cu frunte lată, nas drept, tip de frumuseţe bărbătească antică. Apoi i-am făcut un examen medical atent, ochii, limba, nasul, ganglionii, toracele, mobilitatea coloanei, pliul cutanat, abdomenul, reflexele etc, i-am cerut să-mi spună de ce boli a suferit şi dacă are în familie alte probleme. La ultima întrebare a ezitat să-mi răspundă, am insistat şi am căzut peste adevărata cauză a privirii triste. A fost căsătorit, are şi un copil, este al unsprezecelea voiaj al lui pe o navă de pescuit, a câştigat bine şi a umplut casa cu mobilă şi obiecte casnice. La ultima revenire din voiaj n-a mai găsit nimic, nici nevastă, nici copil, nici lucruri, casa era goală.

-Daţi-mi mie legea pe mână, numai două zile şi să vedeţi ce ordine fac.

-Ce ai vrea să faci ?

-Le spânzur de limbă pe toate femeile necinstite, le învăt eu minte.

Câtă ură şi obidă a strâns în mintea lui Stan Ion !

-Şi să ştiţi că toţi pescarii cu muieri ca a mea ar face la fel.

Nu i-am dat niciun tratament.

 

Pescuitul mergea strună, am umplut două magazii din patru şi dacă se va continua în ritmul acesta va fi  cel mai rapid voiaj din istoria pescuitului românesc, Belferescu promitea decoraţii şi prime, marinarii le preferau pe ultimele. Se lucra pe trei ture de câte 12 ore, toţi marinarii erau foarte extenuaţi, dar nu se plângeau, voiau să ajungă cât mai repede acasă. Incercam şi eu să fiu folositor, ajutam la sortarea peştelui, transportam brichetele la magazie, scoteam peştele agăţat între ochiurile plasei spre vinciu, ajutam la curăţatul traulului şi a punţii.

In acea perioada am avut cele mai multe solicitărila Cabinetulmedical, unele justificate altele simulate mai mult sau mai puţin reuşit. Din cauza oboselii atmosfera era încărcată, cu multe suspiciuni şi chiar scandaluri şi încăierări. Prietenii mei de la departamentul de diversiune, agitau spiritele, inventau scenarii şi lansau zvonuri şi bârfe despre felul în care favorizam pe simulanţi.

Intr-o seară, când am ajuns la cabinet mă aşteptau patru marinari, Dorin Strat, Tavi Bouroş, Pancrat Filat şi Vasile Puşcaşu. Dorin Strat, coleg de cabină al lui Urcan, se plângea de dureri abdominale, ştia deja diagnosticul, zicea că are apendicită, L-am examinat şi cu toate insistenţa lui nu i-am confirmat diagnosicul, motiv de mare dezamăgire. Tavi Bouroş mi-a spus că şi el are apendicită, nici el n-a reuşit, să mă convingăşi a plecat din Cabinet fără să comenteze. In schimb, Pancrat Filat, un uriaş de 2 metri, avea o colecţie purulentă la nivelul palmei, o infecţie cu stafilococ agravată de starea de igienă precară. I-am spus că nu mai poate lucra, că puroiul contaminează peştele şi periclitează viaţa celor ce îl vor consuma. A sărit ca ars :

-Eu pot să lucrez, pun mănuşi şi lucrez, dacă nu lucrez nu-mi dau banii, eu n-am venit aici să pierd timpu’.

Colegii i-au luat apărarea, Pancrat făcea cât patru, până şi Gorjenco mi-a spus că nu e bine să-l opresc de la lucru. Comandantul Urban m-a lăsat pe mine să decid, problemele de sănătate erau de resortul meu,  dacă fac adresă el îi interzice să intre pe punte, dar nu poate să-l plătească, pentru concediul medical se primeşte numai un procent din salariul de bază, nu şi valuta. Belferescu a râs mânzeşte şi mi-a aruncat, aşa, în treacăt, o vorbă otrăvită :

-A zis că dacă nu-l laşi să muncească vine noaptea, te ia din aşternut  şi te aruncă peste bord, dăm de altă belea.

Nimeni n-a confirmat vorbele atribuite lui Filat, dar, la mintea lui, după ce i-au fost și sugerate, le-ar fi putut  lua în serios. S-au format două grupuri, unul pentru Filat, altul împotriva lui. Până şi Gorjenco era prudent :

-De la nebunul ăsta te poţi aştepta la orice, nu-l prea duce capul, rău a făcut cine i-a dat ideea.

Eram foarte îngrijorat, n-am dormit câteva nopţi, mă baricadam în cabină şi mă speriam la cel mai mic zgomot, conştient că la gabaritul lui nici-o uşă nu i-ar fi rezistat.

Până la sfârşit Comandantul Urban şi-a dat seama de gravitatea momentului şi prin înţelegere cu Şefii de tură s-au înţeles ca după terminarea concediului, Pancrat să facă două ture pe zi, ca să completeze zilele cât a lipsit. Nu ştiu dacă le-a făcut cu adevărat, era muncă grea, sau a fost numai o ieşire onorabilă dintr-o situaţie complicată.

După ce l-am vindecat de infecţie m-am înţeles mai bine cu Pancrat, s-a supărat numai când l-am obligat să-și taie unghiile, zicea că pentru el sunt scule de lucru, că nu poate munci fără unghii. A văzut în dulapul de medicamente sticluţe de Frecţie galenică și a început să-mi ceară zilnic câte o frecţie, i-am dat cât am avut, când n-am mai avut s-a supărat din nou pe mine şi iar am auzit că mă înjura și spunea că mă aruncă în Ocean. L-am chematla Cabinetşi l-am pus să caute peste tot, și dacă găseşte sticluţe de frecţie galenică i le dau toate lui. A luat vorba mea în serios, a căutat prin toate colţurile, a venit şi la cabina mea, s-a convins că nu mai am doctoria cerută de el şi a plecat îmbufnat. De abia atunci am aflat ce făcea cu Frecţia galenică, o filtra prin pâine, culoarea albastră dispărea, el credea că în culoare era otrava și dacă nu mai era colorată, frecţia nu mai era toxică, deci putea să o bea ca alcool. Nu ştia că otrava era în alcoolul metilic, un produs incolor și că se colora produsul tocmai pentru a nu fi folosit ca băutură alcoolică.

Ştiam că nu pot să mă aştept la recunoştinţă, la vorbe bune şi mulţumiri, ştiam că cei mai puţin recunoscători sunt cei cărora le-ai făcut cel mai mare bine, cunoşteam vorba de duh : ”Nu ştiu ce are cu mine că nu i-am făcut niciun bine”, am sperat că pe Ocean, unde mulţumirea nu poate fi alta decât sufletească, voi avea parte de prietenia celor îngrijiţi cu devotament şi profesionalitate. N-a fost aşa, n-am reuşit să-mi fac mulţi prieteni printre cei ce au trecut pela Cabinetulmedical sau Infirmerie.

Pescarii, oameni singuratici, morocănoşi, mulţi erau lipoveni și aveau dificultăţi de comunicare în limba română, vorbeau între ei într-un dialect rusesc simplificat, greu de înţeles. Erau musculoşi, voinici, peste o sută de Kilograme, căliţi în condiţii grele de furtună, ploaie,  vânt şi ger. Deşi se cunoșteau dinainte de îmbarcare, nu aveau prea multe să-şi spună, se adunau în cabina unuia dintre ei şi-şi înecau grijile în alcool. Multă vreme n-am reuşit să pătrund în cercul lor, aproape închis, nu găseam nimic interesant să le spun şi nici ei nu credeau că pot purta cu mine o discuţie, interesul şi pragmatismul fiind pentru ei singurul motiv de întâlnire. De abia când singurătatea m-a împins către aceşti oameni posaci, taciturni, am aflat cu surprindere că dincolo de aparenta nepăsare se afla o puternică solidaritate, negălăgioasă dar foarte eficientă. Pentru primul lipovean internat n-a fost nevoie să rog pe cineva să-i aducă masa şi cele necesare unui bolnav izolat, de fiecare dată găseam câte un coleg sau prieten venit în vizită şi nu cu mâna goală, unii au venit special să se intereseze de evoluţia bolii şi să mă roage să-i dau tot ce știu eu mai bun. M-au rugat să nu-i fac internare, să nu i se reţină din cota de valută, au promis chiar că îl vor înlocui cât va fi nevoie, să nu i se cunoască lipsa.

Atunci am fost invitat în cabinele unor pescari şi am înţeles cum pot marinarii de la prelucrare să facă faţă eforturilor. In afară de masa dela Careulmarinarilor fiecare avea cele necesare de gătit şi nu cratiţe sau ibrice ci cazane de aramă. Peştele îl aveau la discreţie, ingrediente, grăsimi, ceapă, usturoi şi alte mirodenii,  erau aduse din ţară. M-am convins că peştele gătit de pescari nu poate fi comparat cu peştele gătit de cei mai mari bucătari, nu pot uita saramurele, ciorbele, și alte preparate pescărești rafinate, cu care m-au delectat lipovenii, adevărate festinuri. Aduceam şi eu ce ştiam că le place, băuturi de la  ”Zarea” şi alcool dublu rafinat, primit ca doctorie dela Tulcea, mi-a trebuit un timp până să-i învăţ modul de folosire. De obicei îl îndoiam cu apă, dar unii marinari mă certau :

-Nu stricaţi băutura, lăsaţi-o așa că e mai bună.

Am păstrat în memorie un pacient, Puşcaşu Vasile, fost campion de Canotaj, venit să se plângă de dureri la şale, avea toate semnele unei sciatice. Mi-a spus că nu vrea concediu, să-i fac o injecţie şi o să-i treacă, nu era prima dată când îl durea. I-am făcut o infiltraţie cu Xilină şi a plecat spunând că i-am luat durerea cu mâna, o expresie ce valora mai mult decât orice altă mulţumire, dar n-a fost numai asta, m-a invitat în cabina lui şi pe lângă ospăţul cu specialităţi din peşte am asistat la un spectacol pescăresc organizat în cinstea mea. Am fost primit  în anturajul închis al adevăraţilor pescari, oameni simpli, respectuoşi, oneşti, neviciaţi. Mi-au cerut sfaturi, nu numai de specialitate ci şi în privinţa unor aspecte intime, mi s-au destăinuit ca unui preot, Moş Cubaneţ mi-a vorbit despre fetele lui, una măritată, alta studentăla Filologie, îndrăgostită de cărţi, mi-a spus că-şi face griji pentru ea, că s-a cam îngrășat şi fug băieţii buni, le plac schiloadele. M-a întrebat dacă nu ştiu un medicament să-l ia din Gibraltar, ar da oricât pentru fata lui. Când i-am spus că ar fi bine să ţină un regim s-a supărat :

-Cum s-o opresc de la mâncare, dacă nu mănâncă nu mai poate să înveţe. L-am înblânzit cu un pahar de tărie pe care l-a băut pe nerăsuflate veselindu-se :

-Asta a fost pe neaşteptate, da’ a mers la casa sufletului.

Iova Petre mi-a spus că a fost foarte supărat pe mine când l-am certat că a băut un pahar de tărie :

-E adevărat că băusem şi nu trebuia, că-mi făceaţi injecţii, dar aţi fost prea aspru. Acum v-am iertat că sunteţi de-al nostru şi mi-aţi dat un pahar de Bitter.

Sava Gheorghe a fost mai curajos :

-Am venit să-mi daţi şi mie un păhărel cu ceva bun, am auzit că aveţi, vă rog să mă iertaţi de îndrăzneală.

A revenit cu o colecţie de scoici :

-Le aveam pentru băieţii mei, sunt foarte frumoase, au preţ bun, dar vi le dau dumneavoastră.

Alexei Simion şi-a tot zgândărit o rană până când a făcut puroi, a venit să-i dau drumul cum zicea el :

-Să mă tăiaţi pe viu, că rabd, să nu-mi faceţi injecţie că-mi vine rău când vad acul.

Nu l-am ascultat şi rău am făcut, când am început să-i injectez Xilina a căzut de pe scaun. Nu mi-a fost uşor să-l ridic, avea 106 Kilograme şi 1, 98 metri. L-am incizat fără anestezie şi n-a zis nici pis.

Mai greu mi-a fost să-i conving de respectarea regulilor de igienă şi de obligaţia de a-şi tăia unghiile, ei erau convinşi că microbii mor la congelare, iar despre unghii mi-au explicat că n-ar putea să lucreze fără unghii. In privinţa curăţeniei şi igienei n-am reuşit să cădem la pace. Cea mai bună măsură de profilaxie rămânea pe seama bucătarului, care era obligat să spele şi să fiarbă sau prăjească bine peştele.

Lipovenilor le plăcea să povestească filmele văzute de ei, ce uitau, completau cu imaginaţia, dau nume româneşti personajelor şi râdeau când îşi aduceau aminte de întâmplările văzute în filme. M-a împins Aghiuţă să-l corectez pe unul care vorbea de Marais Jean citindu-i numele cum se scrie, la prima corectare m-a privit ameninţător, dar la a doua mi-a dat o lecţie de bună purtare pe care n-am uitat-o :

-Il cunoşti p-ăsta ?

-Din film ca şi matale.

-Dacă l-ai recunoscut lasă-l cum îi spun eu, că dacă îi spui altfel  nu-l mai cunosc eu.

Au fost şi încercări de manipulare, dar avizat şi cu experienţa acumulată, am reuşit să trec printre boli şi simulări. Apogeul a fost atins tot de Mitică Urcan într-o seară când puntea era plină cu peştele tras din Ocean la ultimul traul, o cantitate record şi de cea mai bună calitate. Toţi marinarii veniseră să ajute, era mare păcat să se strice peştele. M-au chemat de urgenţă că moare Mitică. Ajuns pe punte l-am văzut pe marele păcălici jucându-şi rolul ca un adevărat  artist. Marinarii erau speriaţi, îl credeau mort, unul a spus că a alunecat uşor, s-a întins pe o parte şi n-a mai respirat. Intr-adevăr nu vedeam mişcările respiratori, însă pielea  şi buzele erau bine colorate, pulsul regulat şi bine bătut. Nu mi-am asumat riscul să spun că ne aflăm în faţa unui simulant perfect, am jucat și eu rolul profesionistului, am mimat câteva manevre de masaj cardiac, am pus urechea pe inimă, mi-am zis ”Merge” şi, calm, i-am rugat pe marinari să-l transportela Infirmerie, unde am rămas numai noi doi. Acolo am continuat jocul impus de Mitică până când l-am văzut că deschide uşor ochii. Blând şi optimist i-am spus ;

-Bună dimineaţă Tovarăşe Urcan. Da’ ce ai păţit bre ?

Vulpoiul a deschis un ochi, apoi celălalt, am continuat jocul, el în rolul victimei, eu în cel al salvatorului, fiecare conştient că jucăm teatru.

Am mersla Comandant, i-am vorbit despre starea de epuizare a echipajului şi de riscul unor accidente. M-a ascultat, a înţeles, a dat ordin să se oprească pescuitul pentru două zile şi a organizat o masă colectivă, abundentă, cu tot ce avea mai bun la cambuza navei, bine stropită cu vin dobrogean. A oferit și un cadou pentru marinari, vestea că vom intra în portul Las Pamas unde vor putea face cumpărături.

Am profitat de pauză şi de soare şi am făcut plaje pe puntea de la pupa, cu o carte în mâini. A venit și baderistul Moroianu Traian, a văzut cartea şi  mi-a spune pe un ton ce nu suporta replică :

-Aaa, Goethe, am citit şi eu Faust, nu e interesantă, n-are acţiune.

 

5.12.1970 . Vreme rea pe Oceanul Atlantic, bate un vânt puternic, Marea Neagră se zbate pe coamele valurilor, se ridică şi coboară într-un balet ce sugerează tortura, un amestec de tangaj şi ruliu, la care conţinutul capetelor noastre participă cu dureri intensificate de toanele vântului. Când traulul este în apă vaporul are mai multă stabilitate, când este scos pe punte nava începe să danseze ca un drac supus exorcizării, terorizând echipajul. De la fabrica de făină vine o duhoare greu de suportat, un adaos la răzbunarea lui Eol. Şi pentru ca tacâmul să fie  complet, a mai apărut un potrivnic, gen picătură chinezească, un fâşiit permanent, cu intesificări la intevale regulate, un scârţâit ce zgâria timpanul, provocat de o girobusolă defecte, instrument ce nu putea fi oprit.

 

In jurnalul de bord personal am găsit o pagină uitată, scrisă într-o zi încrâncenată. Revolta şi disperarea aveau o colatură patologică, sugerând celebrul sindrom de voiaj, temut de marinarii ocazionali, ignorat de profesioniști. Nu-mi amintesc fapte reale, nu le-am notat, mă voi limita să descriu încleştarea confruntării. Furtuna a avut fără desigur, o contribuţie importantă, fără să justifice însă alunecarea evidentă în hăul subconștientului bântuit de idolii revanșei. Am încredinţat pagina uitată Memoriei incomode unde se află împreună frustrări și resentimente.

Aflat într-o dispoziţie belicoasă, frecventă de când sunt pe ape, i-am convocat pentru confruntare de argumente logice pe vrăjmaşii mei dintotdeauna. Au venit trupuri, duhuri şi demoni, Doamne, de ce mi-ai dat atâţia duşmani, pe unii îi uitasem, nu le mai ştiam numele, am fost surprins că au venit să-şi apere cauza şi cei despre care ştiam că plecaseră de pe pământ.

Am recunoscut mulţi, învăţătorul pizmaş, Ţaţa Lisandrina cu turmele de oi şi de prichindei,  Mitică Utecistul, Costică Delatorul, Trandafir Comunistul, demoniaca Doamnă B., cu trupa de bârfitoare și informatoare : Ariana Cocoşata, Mia transfuzista,  Ica liftiera, Veronna telefonista…

Am reconstituit şi le-am prezentat scene de confruntări, le-am arătat că știam ce ascundeau sub poleială şi în vorbe goale, am revăzut  varietatea modalităţilor de a face rău, începând cu găleata goală purtătoare de ghinion, ieșită la poartă întâmplător ! când plecam de acasă, continuând cu bârfa otrăvită, cu tăinuirea adevărului şi terminând cu delaţiunea ce trimitea la puşcărie. Am reproşat celor veniţi la judecată lipsa unor motivaţii, le-am vorbit despre lege şi morală, i-am rugat să se privească în oglindă, să-şi vadă chipul schimonosit de ură. Nu mi-au lipsit argumentele, eram convingător în plan logic, deşi aflasem de mult că logica foloseşte numai celor ce vor şi pot s-o înţeleagă.

Un glas nelegitimat a dat drumul la cuvânt :

-E vina ta ! Ne-ai chemat la judecată, să vedem cine pe cine judecă, cine este reclamantul şi cine este vinovatul.

-Da, Da, Da ! Cine-i vinovatul, au vociferat demonii şi duhurile.

-Vinovat eşti tu, pe tine te vom judeca, a strigat nelegitimatul.

-Vinovat eşti tu, pe tine te vom judeca, i-au răspuns vocile.

-De ce ? i-am întrebat.

-Pentru că te urâm, ne-ai stat în cale, totdeauna te aşezai în faţă, ocupai locul nostru.

-Fiecare avea locul lui, nu putea nimeni să ia locul altuia.

-Tu ajungeai primul, când veneam şi noi te găseam pe tine.

-De ce aţi vrut să fiţi neapărat pe locul din faţă ?

-Am vrut să fim înaintea ta.

-De ce n-aţi trecut înaintea mea, să fiţi voi primii.

-N-am putut, erai tu acolo şi degeaba treceam, că tu erai tot înaintea noastră.

-Ce ar trebui să fac să nu vă mai deranjez ?

-Să nu te naşti.

-Mam născut împotriva voinţei mele, şi a voastră.

-De aia te urâm. Degeaba ne-ai chemat la judecată. Pe tine te vom judeca. E vina ta ! E vina ta ! E vina ta !

-De ce sunt eu vinovat pentru neputinţele voastre ?

-Pentru că exişti ! Pentru că exişti !

Doamne, de ce nu m-ai făcut şi pe mine ca ei ?

 

Am fugit întrebându-mă dacă nu au şi ei dreptatea lor şi dacă n-am căzut în mania persecuţiei. Am trecut pe lângă mulţi ranchiunoşii mai mici sau mai mari, pe lângă cei ce nu mai puteau fi recunoscuţi, l-am căutat pe Cocostârcul cel Viclean, de teamă l-am căutat, eram pe terenul lui, pe apele oceanului, nu l-am găsit, rămăsese pe baltă în căutarea unui peştişor cu oase moi şi mai puţin al dracului.

 

A venit la urmă, nu putea să lipsească, Belferescu, însoţit de trupa de aplaudaci, Bernaru, Flochiş, Neicu.

-Să ne dai medicamentele cumpărate pentru noila Gibraltar.

-V-am dat pentru trei luni.

-Să ni le dai pe toate.

-Nu pot, n-am cum să le justific,  am depăsit deja doza pentru o sută de zile.

-Le descarci pe alte nume.

-Nu pot, mi-e frică.

-De cine ţi-e frică, pe vaporul ăsta eu sunt cel mai mare, am putere să fac ce vreau.

-Nu e bine să poată face un om ce vrea şi dacă am înţeles eu bine dumneata vrei să faci numai rău, n-am văzut nimic bun făcut de dumneata, în afara poate, de faptul că nu prea faci nimic.

-Asta e organizarea şi modul de lucru la noi.

-Se poate, dar nu e bine.

-Ai putea şi dumneata să fii mai amabil, ai avea numai de câştigat, aşa…

Au plecat îmbufnaţi lăsându-mă să înţeleg că mă pot aştepta la meritate represalii.

 

Invins, am invocat Divinitatea, Legea conservării materiei, energiei şi informaţiei, nimic nu se pierde, materia şi energia se transformă, mi-am spus că răul se plăteşte cu rău, am înţeles că răul nu poate fi uitat nici după ce ai trecut Stixul.

 

Răspunsul Divinităţii a fost o urgie mare pe Ocean, cu ape învolburate, întărâtate, zbuciumate, îmbrâncite de vânt, cu sălbaticiuni ieşite din vizuini urlând înfuriate :

-E vina ta ! E vina ta ! E vina ta !

Mult timp am auzit acest cor lugubru de văicăreli şi mugete, de bubuituri înspăimântătoare, vrăjmaşii mei se însoţiseră cu suflete de vieţuitoare sacrificate în Ocean şi cereau cu voci de tunet pedepsirea mea :

-E vina lui, e vina lui, e vina lui.

Ura oarbă a neputinţei biciuită nemilos de Zeul Eon, cerea dreptul la revanşă. Inconjurat de duhuri oarbe şi nemiloase, cum numai în Infern se pot întâlni, m-am lăsat pradă unor gânduri rele care mă îndemnau să pizmuiesc pe cei ce-şi consumau visele într-un pat nelegănat, necunoscători de furtuni înfricoșetoare. Spectator şi părtaş la spectacol, m-am oprit din scris, am tremurat, am aplaudat și i-am compătimit pe absenţi, palidă consolare.

 

Nu ştiu la ce foloseşte o viaţă trăită într-o luptă permanentă cu entropia perturbătoare, dar sunt convins că orice război are o importanţă a lui. Când voi fi lăsat la vatră promit să-mi trăiesc bătrâneţea într-un sat fără vânturi, fără furtuni, fără confruntări, fără griji, consumator modest al unei pensioare de fost vindecător, dacă voi ajunge s-o capăt. Voi dărui vieţii mele un an sau doi sabatici, apoi o voi reconstitui ca  Memorie, protoistorică, uitată, resuscitată, incomodă şi dacă va fi cazul, postumă  La orizontul imaginaţiei întrevăd o rază de sublim, luminos, fascinant.

Nota : Promisiune nerespectată !

 

Intr-un moment de întâlnire miraculoasă între deznădejde şi optimism mi-am pus iarăşi întrebarea chinuitoare : De ce nu răspund oamenii la oferta de iubire prin iubire? Am găsit răspunsul în Sfânta Scriptură : Pentru că nu se respectă Legea cea Nouă adusă de Mântuitorul Isus Hristos : ”Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”.  Dacă n-ar fi fost nevoie de Lege Nouă de ce ar fi adus-o Fiul Domnului ?

 

Aş vrea ca la sfârşitul acestei călătorii să pot spune cu voce tare şi inima deschisă : Să ştiţi că vă iubesc pe toţi  ! In cele peste 1oo de zile cât am fost împreună v-am îndrăgit, pe cei ce mi-aţi bătut la uşă pentru un sfat, pe cei cu care am împărţit puntea de la prova sau pupa pentru întâlnirea cu soarele, şi cât mi-a fost îngăduit, puntea de Comandă, pe cei ce mi-aţi oferit o ciorbă pescărească, o saramură sau un pahar de Murfatlar. Vă iubesc şi pe voi cei ce mi-aţi întrerupt apa, pe cel ce mi-a pus în farfurie un os în loc de carne și pâine rămasă de trei zile, îl iert, fără să-l  pot uita pe cel ce, pentru prima dată în viaţă, m-a înjurat de mamă. Vă strâng la piept, vă încălzesc inima voastră, îngheţată de ură, la sufletul meu fierbinte de iubire. Am învăţat multe dela OceanulAtlantic, am învăţat ce este singurătatea, cât de mici suntem şi cât de îndrăzneţi în nimicnicia noastră. Nu i-am iubit mai puţin pe cei ce m-au umilt, pentru că în umilinţă şi nu în indiferenţă, am suportat mai ușor singurătatea – cea mai severă pedeapsă a oamenilor. A trebuit să ajung pe Ocean ca să văd că Ne-bunia lumii n-are margini şi că antidotul universal -iubirea- poate să fie refuzată. De aceea vă rog primiţi oferta mea de dragostej, gratuită şi fără prea multe cuvinte, adevărul se  spune şi fără cuvinte. Dacă îmi cereţi, mă ofer să fiu sluga voastră, deşi mi s-ar cuveni mai mult, chiar şi numai pentru zilele negre şi nopţile albe, dăruite vouă. Nu refuzaţi oferta mea !

 

Am primit, destul de repede, răspuns la gândurile de mai sus. Mesageri au fost Căpitanul şi Ofiţerul II, prietenul meu Paul T. care, au venit să mă felicite de ziua numelui şi au adus un tort pregătit de cofetarul vaporului, mâncăruri pescărești dintre cele mai rafinate, însoţite de o sticlă de şampanie Zarea. Greu de spus cât de mare mi-a fost bucuria, am uitat şicanele pricinuite de Căpitan, l-am strâns la piept ca pe cel mai bun prieten şi m-am lăsat sărbătorit sub patronajul Sfântului Nicolae, făcătorul de minuni. Am stropit și eu festinul cu produse Zarea din dotare.

*

 

In ultimele zile am citit Camus, un meteor literar şi filozofic, o strălucire greu de măsurat. Intr-un eseu, schiţă, nuvelă, se referă la moarte, o face cu un amestec bine temperat de curaj, teamă, respect, măsură, curiozitate şi competenţă. Am reţinut o frază memorabilă : “Sunt prea tânăr ca să pot vorbi de moarte”. Prea tânăr ! Speranţa, tainică, a fiecăruia dintre noi, în zilele ce vor veni, poate fi întreruptă în câteva secunde, oriunde. Camus a murit la 47 de ani, nu pe front,la Marna, unde a fost numai rănit, ci pe Naţionala 5 în dreptul locului zis Villeblevin, un cătun mărunt din Departamentul Yonne ! A murit …prea tânăr ca să poată vorbi de moarte.

Literatura lui Camus nu este una obişnuită, cred că scriitorul nu s-a gândit la cititorii lui, n-a încercat să-i convingă, să-i înveţe, să le satisfacă un gust sau interes, îşi dăruia gândurile aşa cum i se prezentau cu o generozitate gratuită, în aşa fel ca cititorul să nu rămână dator, deşi pleca, în mod evident, mult mai bogat. Povestea, dimensiunea epică, trecea pe un plan secundar fără să i se  simtă lipsa. Bogăţia primită dela Camusnu este materială, măsurabilă, nu ştii pentru moment cum s-o foloseşti, dar ştii că este a ta, un dar tainic, greu de împărtăsit, dar şi greu de păstrat numai pentru tine.

Am încercat în aceste câteva rânduri să o dăruiesc și cititorilor mei, sub forma de incitaţie la lectura cărţilor scrise de Camus, nu ştiu dacă am reuşit, ar fi păcat să nu îmbogăţească şi alte spirite receptive.

 

18 Decembrie 1970..

Magaziile sunt aproape pline, vom duce în ţară 850 Tone de peşte congelat, 20 Tone de făină de peşte si câteva Tone de ulei de peşte. In ultimele zile s-a pescuit mult berix, o specie de macro, considerat cel mai valoros peşte oceanic, evaluat la 1200 dolari Tona, de peste patru ori mai mult decât stavridele, care se vinde cu 300 dolari Tona. Plata echipajului  se va face în funcţie de valoarea totală a peştelui şi de procentul cuvenit fiecărei funcţii îndeplinită pe vapor. Marinarii au pregătit multe brichete de peşte sărat, afumat şi congelat, pentru folosinţă personală, mi-au pregătit şi mie câteva brichete, cum se spune pe vapor, de specialităţi apreciate, macrou în primul rând. Am depus la cambuză şi două brichete de calamar, nu din cel mai mare, cum era cel dela Cap Bojador, dar destul de bun pentru cei ce n-au văzut niciodată calamar.

 

Forfotă mare pe vapor, ne pregătim de întoarcere, se fac ultimele plinuri şi retuşuri, nu mai e timp de pierdut, numai Mitică Urcan face, ca de obicei, excepţie, ziua se bronzează şi noaptea joacă şah.

-Ce faci tovarăşe Urcan, nu te pregăteşti ?

-De ce să mă pregătesc ?

-De plecare spre ţară.

-Şi dacă nu mă pregătesc nu plecăm ?

- ?!?!?!

Plecarea a avut loc la ora locală 15 şi 33 de minute. Sirenele au sunat prelung de trei ori, era semnalul de mulţumire al vaporului  pentru generozitatea oceanului măsurată în vagoane de pește. S-au tras și salve de artificii, entuziasmul a fost general, iar eu mărturisesc jenat că am șters câteva lacrimi de pe obraz. Momentul a fost sărbătorit printr-o masă bine stropită cu tot felul de băuturi, oferită de Comandantul Urban.

 

21 decembrie 197…

Intre ora 20 şi 21 vom trece din nou peste ecuator, ne vom întoarce în emisfera boreală. Punţile sunt pustii, zăpuşeala i-a alungat pe marinari, s-au retras în cabine unde ventilatoarele învârt aer cu vapori fierbinţi.

Eliberaţi de corvoada zilnică, bagă traulul, scoate traulul, sortează, distribuie, încarcă şi descarcă, depozitează în magaziile frigorifice, aruncă resturile în ocean, spală puntea, marinarii şi-au acordat un binemeritat repaus. Cei cu limbariţă au profitat în felul lor, s-au adunat la careul mrinarilor, numit între mese club, unde se întâlnesc cei ce ştiu să  joace şah şi chibiţii. Ultimii privesc, chibiţesc, se mai şi plictisesc, n-au răbdare să vadă ce se mută, umplu timpul cu… bârfe, nu costă nimic, te  distrezi şi verşi năduful pe cei ce se vâră în faţă, nu numai la şah, la toate, se cred mai dibaci pentru că le merge mintea mai repede. Sunt vre-o douăzeci cei ce vin la club, destul de puţini, restul echipajului îşi îneacă plictisul cu ce a mai rămas din băuturile aduse din ţară sau cu răchia fabricată pe furiş în cabinele celor chibzuiţi, posesori de cazane speciale, mici, dar bune la nevoie.

Cei din înalta societate nu frecventau clubul, loc de întâlnire a vulgului, a plebeilor, rămâneaula Careul ofiţerilor unde practicau aceleaşi ocupaţii ; şahul şi bârfa. Toleraţii, Neicu, Bârnaru şi Flochiş înplineau funcţiile de lachei şi furnizori de noutăţi amuzante, haioase, răutăcioase despre cei ce nu se aflau în graţiile “elitei”, selectaţi după antipatii şi complexe de inferioritate. Venea fiecare cu omul neagreat, îi punea numele pe jarul bârfei şi se încălzea la dogoarea răzbunării. Piromanii sunt pitici revoltaţi, cu o zestre intelectuală pe măsura staturii, dar focul aprins de ei, înteţit de ura ce le otrăveşte sufletele, e devastator. Efectele se măsoară cu răul ce poate face  neghiobia nesupravegheată. Faptul că  cei ce ar trebui să stingă incendiul, se poartă ca nişte spectatori amuzaţi devine circumstanţă agravantă.

 

Ca jertfă predestinată am fost ţinta bârfitorilor şi a spectatorilor amuzaţi. Au lansat vorba că vreau să intrăm în portul Dakar, un loc de care toţi marinarii fugeau pentru că mărfurile sunt scumpe, de calitate proastă şi nu pot face cumpărături. Au venit oamenii să-mi reproşeze, am fost nevoit să dezmint un zvon răutăcios, menit să mă denigreze. Nu i-au mulţumit spectacolul, au căutat şi au găsit şi alte forme de perfidie. L-au trimis pe Bârnaru să-mi ia frigiderul dela Infirmerie, să-l ducăla CareulOfiţerilor, zicea că a primit ordin dela Belferescu. M-amopus, aveam medicamente ce trebuiau să fie ţinute la frigider, mi-a spus că le pot lăsa, că o să aibă el grijă, n-am fost de acord şi m-a chemat Urban pentru explicaţii. Ca să dea mai multă importanţă i-a convocat pe Gorjenco de la partid, pe Căpitan şi pe tov. Lefterescu din partea Ministerului. Am avut parte de multe reproşuri, că am dat scutiri în timpul campaniei de pescuit, că nu particip la primirea alimentelor de către bucătar, că se plângeau unii marinari de tratamentul meu, că nu era eficient ..

-Cine s-a plâns, la mine au venit să mulţumească.

-Mulţi, ieri am stat de vorbă cu Moroianu, a zis că tot mai are blenoragie, deşi i-ai promis că-l vindeci.

-Mie mi-a spus că s-a vindecat, o să-l întreb din nou.

-Pui la îndoială cuvântul meu ?

-Credeam că vorbim de Moroianu.

-Ce zici tovarăşe Gorjenco ?

-La mine n-a venit nimeni să se plângă, eu știam că sunt mulţumiţi, a răspuns cu diplomaţie secretarul de partid. In legătură cu frigiderul, eu zic să-l lăsăm unde a fost pus, nu stăm noi într-un frigider, găsim în altă parte.

-Surprinşi, zeii nedrepţi au dat înapoi.

-Bine, îl lăsăm, da’ să vedem ce doctorii ţine în el, s-a băgat în vorbă şi Bârnaru.

-Asta nu e treaba ta, l-a pus la punct Doljenco.

Am plecat dezgustat de la şedinţă, sau cum să-i spun, nu mi-au plăcut niciodată şedinţele și cu atât mai puţin cele de intimidare.

M-a lămurit Pan Gurjenco :

-Au făcut şedinţa ca să aibă motive de încondeiere când ne vom întoarce în ţară, să spună că au pus în  discutie șila Partidfelul în care ţi-ai îndeplinit obligaţiile. Dacă mă întreabă pe mine le spun adevărul, dar cred că nu mă vor întreba. Am vorbit şi cu Moroianu, a zis că nu s-a plâns, că ei l-au chemat și l-au întrebat dacă s-a lecuit, omul a zis că nu mai are scurgere, dar urinează mai greu.

-Mi-a  spus şi mie, are stricturi pe uretră, pentru asta n-am ce să-i fac, este complicaţia blenoragiei.

-Nici pe alţii nu i-am auzit că sunt nemulţumiţi de dumneata, mulţi te laudă.

Am fost anunţat că sunt programat să le vorbesc marinarilor despre Religie şi Credinţă, de fapt despre Ateism, o provocare, în speranţa că voi face o greşeală ideologică. M-au ascultat cu mare atenţie Bârnaru și Flochiș, trimișii lui Belferescu, cred că i-am dezamăgit, m-am strecurat printre vorbe lăsând auditoriu să aleagă ce i se potrivea mai bine.

 

N-am mai jucat nici şah din ziua când unul dintre cei ce se străduiau fără succes să mă învingă şi el cel puţin odată, mi-a spus cu o sinceritate ce nu lăsa nici o îndoială :

-Am prins o ură mare pe dumneata !

Mă străduisem să-l ajut, îi lăsasem cu două mutări înainte o tură în priză, n-a văzut şi când i-am spus m-a pedepsit cu mărturisirea de mai sus.

 

Mi-e dor de pământ nelegănat, ferm sub tălpile mele, mi-e dor de pădure, de cântecul solitar al cucului, de trilul privighetorilor, de orchestra polifonică a pădurii. Imi place vocaţia muzicală a oceanului, clipocitul metronomic de acompaniament al apelor, premergător furtunei sabatice, dar mi-e dor de chemarea pădurii, de cântec de leagăn, de cor, de lied, de simfonie, câteodată fantastică…

Voi păstra memoria Oceanului voi păstra emoţiile trăite pe mişcătoarele valuri, auzul meu le-a păstrat  simfonia neterminată, dar mi-e tare dor de primele iubite, de Padurea Pleşii, de Poiana Ogoarelor, cu feţi frumoşi, zâne şi moşnegi, de prietenele mele sburătoare, cântătoare, le asigur că nu le-am trădat. Promit că mă voi aşeza în Dealul Bolindeţului, sub Tufanu’ trăznit şi le voi spune poveşti despre mări şi oceane. Voi reînnoi vechea promisiune de iubire, până se va cânta singură în frunzele pădurii.

 

Privesc la babord un Soare care apune, coboară încet printre nori zdrenţuiţi, este când galben-palid când roşu-purpuriu și dispare deodată lăsând în urma lui un nesfârşit de ape agitate. N-am văzut nici de astă dată celebra rază verde, raritate astrală scurtă ca o nălucire, despre care se spune că reprezintă un mesaj trimis de cer unor aleşi ai soarelui.

 

25 Decembrie, Crăciunul

Ar fi trebuit să fie zi de sărbătoare, de pace şi înţelegere, n-a fost, băutura servită la masă şi în cabine a aprins spiritele, a redeschis conflicte vechi. Zeicu l-a ameninţat pe Rafira, brutarul vaporului, că nu mai pupă un nou voiaj, că-l pune el bine când va ajunge la uscat, electricianul Sandu, personaj ciudat, se spune că are pile mari, a mersla Comandantsă-i spună că cei din jurul lui îşi cam fac de cap. Urban a reacţionat pentru prima dată, i-a repezit pe Neicu şi pe Bârnaru, le-a spus că dacă vor să fie directori să rămânăla Tulcea, că el nu are posturi de directori pe vapor. Nervos a fost şi Pan Gorjenco, se pare că avea o neînţelegere mai veche cu ospătarul dela Careulmarinarilor, Nicola, a venit la mine şi mi-a spus să-i fac raport pentru mizeria de pe mesele unde se servea masa, mi-a arătat două farfurii murdare puse la mese. E adevărat că Nicola era cam obrăznicuţ, se certa şi cu bucătarul şef, dar eu n-am făcut în viaţa mea un raport, l-am rugat pe Pan Gorjenco să-l ierte, nu mi-a răspuns, însă am văzut după expresia feţei că i-a plăcut şi n-a mai insistat. In seara de Crăciun s-a proiectat un film celebru, aşa a spus Tovarăşul Belferescu, am coborâtla Careulmarinarilor unde se strânsese aproape tot echipajul, am vrut să mă așez pe unul din scaunele libere, dar mi s-a atras atenţia că sunt rezervate pentru  Comandant şi suita lui. Am avut norocul să mi se ofere un loc pe scaun de către foştii pacienţi, s-au oferit mai mulţi, desigur dintre cei mulţumiţi de tratamentul meu. Am aşteptat aproape o oră până când au sosit zeii.

 

27 Decembrie, ziua Sfântului Ştefan, primul martir al creştinătăţii. Am serbat-o în cabina mea, rememorând prietenii şi cunoscuţii ce poartă numele Sfântului, m-am întrebat de ce a mai fost nevoie de martiri după ce am fost mântuiţi prin patimile Hristosului, fără să găsesc un răspuns, m-am mulţumit cu Porunca lăsată de Fiul lui Dumnezeu : “crede şi nu cerceta”, poate că aşa e Voia Domnului, să repetăm calvarul Crucii pentru păcatele neîmpărtășite.

Am cautat zilele de împăcare cu mine, cu oamenii, cu Dumnezeu, am găsit puţine, cele petrecute în imaşurile unde păstoream vitele cornute, oile şute, câteodată chiar gâştele. Prima meserie, cea de păstor, a fost şi cea de unde păstrez cele mai frumoase amintiri, inclusiv zilele şi serile când nu mai găseam oile pierdute şi le căutam cu felinarul prin pădure, cu teama în sân că o să le aflu hărtănite de lupi, şi că nu puteam să mă duc la tata fără oi. Plăcute  au fost şi zilele de muncă câmpului, săpatul cu rândul, alături de profesioniştii sapei, cositul alături de cosaşi, seceratul alături de secerători, culesul alături de culegători. Nici zilele de negustor nu mi-au fost neplăcute, am fost vânzător de fructe în piaţă, de mere, prune, nuci, de ţuică prin subteranele Bucureştiului, am secerat şi legat snopi sub soarele dogorâtorla Techirghiolşi n-am adus nimic acasă pentru că tovarășul de negustorie a dus totul în curtea lui şi m-a alungat cu o furcă de la poartă, când i-am spus că nu așa ne-a fost înţelegerea. Povestea vieţii mele a fost scrisă pe câmpuri de luptă, fugar și fugărit, nimic n-am primit fără să alerg, fără să mă războiesc și dacă oamenii m-au dezămăgit de multe ori, Dumnezeu nu m-a părăsit niciodată.

M-am privit în oglindă și am văzut un bărbat cu mult păr alb, mărturie a zilelor de încleştare cu potrivnici imprevizibili, hotărâţi să mă oprească, fără altă vină, decât acea că le acopăr soarele şi le umbresc chipul, sau, poate, să-mi pună la încercare credinţa.

Las aici o mărturisire : am avut totdeauna o vrajbă cu cărţile, eram miop, am aflat asta târziu, cu cât mă apropiam de litere cu atât le vedeam cum fug de mine, alergam după literele fugare, pentru că voiam să aflu ce ascund, mă chinuiau durerile de cap, continuam, cred că am câştigat războiul când le-am introdus în memorie şi mai târziu când le-am lăsat la vatră pe pagini de carte.

 

29 Decembreie

Apele Oceanului Atlantic, stârnite de vânt, se mai opintesc odată împotriva navei de pescuit “Marea Neagră”, îi încetinesc înaintarea către Las Palmas, mult râvnitul port unde se fac afacerile marinăreşti. Vaporul hrănit de echipa lui Hefaistos-Vulcan se opinteşte, tanghează şi rulează, fandează, înaintează cu jumătate din viteza obişnuită. Speranţa că în portul Las Palmas voi afla veşti despre familie, pentru că acolo au fost îndrumate scrisorile trimise din ţară, mi-a fost vestejită  de cinismul Secundului :

-Nu pierdem noi timpul în porturi pentru nişte scrisori.

Nu ştiu dacă a vorbit din convingere sau numai din dorinţa de mă amărî, îi făcea mare placere să mă şicaneze ca să fie pe placul lui Belferescu. Şi ca tacâmul să fie complet o enterocolită rebelă mă teroriza cu simptomatologia ei supărătoare, nu ştiu de unde mi se trăgea, n-am făcut abuzuri sau greşeli de igienă.

Mirăuţă, un marinar încredinţat de medicul de pe nava Galaţi să fie dus de urgenţă în ţară, cunoscător al tuturor bolilor, simptomelor şi cauzelor, devenit abonat zilnic al cabinetului medical, m-a întrebat dacă n-aveam vreun duşman pe vapor.

-De ce mă întrebi, ai auzit pe cineva că mă vorbeşte de rău ? l-am chestionat.

-Nu, că eu nu m-am amestecat cu ăștia, nu-i cunosc şi n-am încredere, dar ştiu că pe vapor când ai necaz pe vreunul îi dai ceva pentru constipaţie şi râzi de el când îl vezi că merge des la closet.

M-a pus pe gânduri, mă temeam de paranoie, dar n-am putut să nu mă gândesc şi la posibilitatea de a mi se fi provocat diareea  prin administrare unui purgativ în mâncarea servită de câteva zile  la careul ofiţerilor. Ca măsură de precauţie am hotărât să nu mai iau niciodată masa la careul ofiţerilor. Timp de două zile am băut doar ceai de mentă şi sunătoare, oferite generos de unul dintre pacienţii mei.

Cu Mirăuţă am avut necazuri, în fiecare zi venea să se plângă, că are arsuri în capul pieptului, că are un nod în gât,  mâncărimi pe piele, stare de slăbiciune, transpiraţii, dureri oriunde puneai mâna, nu doarmea toată noaptea, plângea tot timpul, spunea că n-o să mai ajungă în ţară. Am încercat să-l liniştesc, i-am spus că inima era bună, că nu-i găsesc semne de boală, dar cu cât îl asiguram că nu e bolnav, cu atât era mai neliniştit, zicea că boala lui este rară, că n-o cunosc doctorii. Mi-a descris semnele multor boli, avea cunoştinţe de Anatomie, mi-a desenat scheletul uman şi muşchii corpului, sistemul nervos, rinichii şi viscerele, mi-a spus că are silicoză, că a lucrat într-o fabrică unde era mult praf, dar asta era numai boală secundară, boala principală nefiind încă descoperită. Vizitele lui erau de fapt adevărate consultaţii pe care mi le acorda, nu asculta ce îi spuneam eu, el ştia tot şi chiar mai mult decât ştiam eu. Mă obişnuisem să-l ascult pentru că  orice contrzicere îl înfricoșa, singura lui dorinţă fiind să mă convingă pe mine cât era el de bolnav. Nu-l  bănuiam de simulare, nu avea motiv, nu se mai lucra pe navă şi mergea în ţară.

Intr-o zi mi-a mărtusit ceea ce numea el un mare secret : înainte de plecarea în voiaj venise dintr-un sat din Nordul Moldovei mama lui, forte speriată, i-a spus că a avut un vis rău, că nu e bine să plece că n-o să se mai întoarcă de pe mare.

Cunoşteam termenul ipohondrie, sau hipocondrie, folosit pentru o boală psihică manifestată prin teamă de boli, considerată de multi un moft sau răsfăţ, i-am pus uşor diagnosticul, însă Mirăuţă era mai mult decât un ipohondru capricios, era un om bolnav, am început să mă tem că prezicerile mamei lui ar fi putut să declanşeze un impuls al subconştientului, de trecere la actul suicidar, din dorinţa de a nu o contrazice.

Circulă în anturajul medical multe exemple de condiţionare între cuvânt şi act, cea mai sugestivă fabulaţie fiind cea a unei bătrâne venită pentru o consultaţie de rutină. La plecare l-a rugat pe medic să-i spună cât mai are de trăit.

-Dumneata vei muri a doua zi după ce voi muri eu, i-a răspuns medicul, om zdravăn, în plină sănătate.

Peste câteva zile medicul a făcut un infarct şi a decedat. Vestea a ajuns repede, ca toate veştile rele, la urechile pacientei, care a doua zi s-a grăbit să-l urmeze pe doctor, ca să nu-l contrazică.

Am încercat să-i îndepărtez gândurile de la boală, l-am rugat să-şi amintească cele mai frumoase zile din viaţa lui, începea cu amintiri plăcute şi termina cu o boală sau cu scene de tristeţe. I-am povestit întâmplări din viaţa mea, le-am ales pe cele cu final fericit, optimist, i-am citit din Ovidiu,“Arta de a iubi”, “Metamorfozele” am evitat “Tristele”, m-am străduit cât am putut, să-i atrag atenţia de la gândurile negre, să-i dau curaj, la început m-a urmărit, era curios, dar pe măsură ce eu mă înflăcăram în epica relatării, el se depărta, privea pe lângă mine, era absent, nu mă mai urmărea, se rătăcea în infernul de gânduri rele.

Am fost foarte îngrijorat, l-am supravegheat cu cea mai mare atenţie şi am fost fericit (da!) când l-am condus  de pe vapor în portul Tulcea.

 

Am oprit în rada portului Las Palmas, am rămas acolo 20 de ore, însă n-am mai coborât pe uscat. Am privit cu nostalgie oraşul de care mă despărţea 500 de metri, am admirat luminile multicolore, feerice și  am ascultat, la radioul reparat de Hodorog, muzică spaniolă, virilă, antrenantă. Inainte de plecare mi s-au adus mult aşteptatele scrisori din ţară, mi le-a înmânat Paul T., la ora două şi jumătate, noaptea. Numai veşti bune, sunt aşteptat ca un Moş Crăciun pricopsit prin porturi capitaliste.

La plecare am mai aruncat o privire către oraşul Las Palmas, l-am văzut cum se depărtează, l-am engramat într-o amintire trainică şi m-am întrebat dacă îl voi mai revedea, poate da, poate nu….

In drum spre Gibraltar i-am acordat o revanşă lui Dorin Strat, l-am lăsat să câştige, l-am făcut fericit, s-a lăudat, le-a spus tuturor că m-a bătut la şah, sper să se lepede și de ura împotriva mea.

 

31 Decembrie, noaptea de Revelion.

Ca de obicei, la sfârşit de an am întocmit un bilanţ, mi-am spus că de această dată pot să-l consider un bilanţ al primei jumătăţi de viaţă. După ce am adunat şi am scăzut am ajuns la rezultatul că n-am trăit fără un rost, capitalul de zile bune trăite este pe un credit pozitiv, n-am datorii importante neachitate, n-am trădat aspiraţiile, idealurile, continui să fac proiecte, să acţionez. Dorinţa mea cea mare a fost să las o amintire, bună sau rea, consemnată într-un op de memorii, mărturie a treceri prin lume şi a celor văzute şi auzite, obiceiul de a întocmi caiete de lectură, citate, observaţii şi jurnale fiind un mijloc de realizare. Până acum, la o vârstă când alţii au dăruit lumii fructe ale imaginaţiei şi inteligenţei, eu n-am rodit, m-am limitat la pregătiri şi generozităţi, mai ales faţă de cei aflaţi în suferinţă, aparent inutile. N-am întâlnit spectatorul şi auditoriul avizat, priceput, să mă asculte și înţeleagă, cei din anturajul meu au fost motivaţi de nevoi şi trebuinţe şi de interese mărunte.

-La ce îţi foloseşte am fost întrebat când am vrut să aflu răspuns la întrebări fundamentale.

N-am renunţat la bucuriile şi plăcerile vieţii, am gustat, fără să abuzez, din toate licorile sufletești și trupești oferite oamenilor. Conştient de limitele impuse de timp, am gândit că ar fi nedrept să nu mă bucur de toate darurile lăsate lui Adam şi urmaşilor săi de Creator, de ce le-ar fi lăsat dacă n-ar fi dat şi dreptul de folosinţă ? Interdicţia dispăruse odată cu alungarea din Paradis unde a mâncat din mărul buclucaş, aşa am gândit şi dacă am păcătuit se va mai găsi Cineva să-mi răscumpere greşeala. Era o judecată simplistă, recunosc, dar n-aveam premize şi reguli de operare pentru alte judecăţi. Admir pe cei ce pot să-şi sacrifice viaţa – una singură, pentru o credinţă sau convingere, dar nu cred că am fost făcut pentru sacrificiu, nu i-am simţit niciodată vocaţia. Fără vocaţie şi fără convingerea că fapta va fi apreciată şi răsplătită, orice acţiune este lipsită de interes. Dacă destinul ar fi fost altul, mi-ar fi trebuit şi motivaţia şi mijloacele pentru a fi împlinit. N-am primit un destin de Sfânt, pentru că mă bucur de fiece clipă, chiar păcătoasă, şi n-am reuşit niciodată să ajung până la împăcarea deplină. Clipa, scurtă mai ales când e plăcută, pleacă înainte de a fi trăită. Dumnezeu nu poate să trăiască într-o clipă.

Cred în Dumnezeu, nu concep inexistenţa unui Creator, însă n-am găsit drumul către El, m-am rătăcit în Istorie, o pădure sălbatică, printre eroi, trădători, morminte, incertitudini, şi n-am înţeles de ce nu a făcut o lume pe măsura mea şi la ce folosesc unii oameni ca imbecilii, paranoicii și nemernicii.

Revelionul propriu zis a fost, pentru Belferescu, un nou prilej de răfuială cu echipajul navei. A compus pentru fiecare câte o strofă de banalităti, înghesuită precar în rime simpliste, cu umor de cea mai proastă calitate, transparent, răutăcios. N-a avut succesul scontat, a fost nevoit să-și ascundă dezamăgirea într-un rictus dispreţuitor. Nimeni n-a ripostat, însă a fost pedepsit prin indiferenţă şi lipsă de entuziazm. Numai Secundul, uşor afumat, s-a  ridicat de la masă, a înjurat şi a plecat lăsând în urma lui o atmosferă de înmormântare. Mi-a rezervat, cum era de aşteptat, cele mai veninoase expresii, cuvinte grosolane, se vedea că le-a căutat cu obstinaţie, că a vrut să verse toată ranchiuna neputinţei, n-a reuşit decât să afle, din indiferenţa generală, cât era de antipatic. Gaşca de pe puntea de comandă rânjea obtuz, evident jenată. Urban a încercat să redea atmosfera de sărbătoare printr-un concurs de bancuri şi parodii improvizate. N-au fost prea mulţi povestitori, marinarii ştiu bancuri ce nu pot să fie spuse de faţă cu “zeii”. Ca să învioreze adunarea Comandantul a dat ordin să se umple paharele cu băuturi proaspete aduse de la magazie. Ordinul a fost primit cu aplauze. Intr-un moment de relaxare am improvizat şi eu o poveste simplă despre un vânător de piei de focă strecurat pe un vapor de pescuit prin ordin ministerial. S-a râs pe înfundate, unul singur  n-a râs, s-a făcut că nu înţelege şi nu mi-a apreciat snoava. Şi-a înecat supărarea în Whiski-ul adus special pentru îmbolnăviţiii de ciudă. Pentru cei sănătoși Revelionul a continuat în cântece şi veselie. In prima zi a Noului An s-a dormit mult. Când ne-am trezit eram în Golful Gibraltarului.

Insoţit de Mirăuţă şi de un alt moldovean, mărunt şi blond, Crăineţ Vasilică, un fel de paj  aciuat pe lângă infirmerie de câtăva vreme, am plecat să hoinărim prin buticuri. Vasilică s-a oferit să mă ajute, să-mi spele rufe, să măture cabinetul medical, infirmeria și cabina mea, să-mi fie interlocutor în zilele de singurătate, să-mi dea sfaturi privind cumpărăturile, să mă înveţe cum să trec vama la sosirea în Tulcea. Mi-a spus că fratele lui era Inginer Şefla Direcţiade pescuit oceanic și avea relaţiila Partid, la vamă, la toate autorităţile.

Imboldit de însoţitorii mei am intrat şi într-unul din barurile de zi ale Gibraltarului, am cerut câte o bere şi cartofi prăjiţi, celebrele chipsuri. In bar erau separeuri de două mese, aranjate intim, cu o banchetă şi scaune. Grăbiţii şi cei ce nu găseau loc pe scaune îşi beau băutura preferată, rezemaţi de bar. Erau multe baruri în Gibraltar, marinarii, clienţi obişnuiţi, aveau de unde să aleagă, Vasilică, aflat la al şaselea voiaj ne-a dus direct la locul unde zicea el că ne vom simţi bine, am înţeles de ce când am văzut că una din cele două ospătăriţe i-a zâmbit cu subînţelesul ”fi bine venit !”. Am privit-o insistent, poate prea insistent, pentru că mi-a răspuns, fără să se uite la mine cu o cochetărie profesională, poate chiar mai mult. Insistenţa privirii avea, desigur, şi o altă explicaţie : era prima femeie în carne si veşmânt aflată într-o vecinătate tangibilă, după mai mult de două luni de legănare pe Ocean. Nu era o frumuseţe, era o femeie împlinită, distinsă, cu toate calităţile necesare seducţiei. Dacă aş fi vrut să-i atribui o virtute, cea mai potrivită ar fi fost arta de a vorbi prin tăcere. Așezată pe un scaun privea undeva departe, cu buzele uşor strânse, de teamă să nu le scape o vorbă. Ciudat era faptul că tăcerea nu se tălmăcea prin refuz, dimpotrivă, eram tentat s-o înţeleg ca o chemare discretă, fără ostentaţie. Privirea distrată era compensată prin gesturi de întâmpinare, chiar dacă profesionale, din care se înţelegea bine că prezenţa noastră nu-i era indiferentă. Fuma cu o eleganţă bine supravegheată o ţigară pe care o lăsa pe scumieră când servea la mese şi din când în când completa deliciul cu o sorbitură nezgomotoasă dintr-un pahar cu, probabil, vin roşu. Am avut naivitatea să cred că voi putea s-o apropii oferindu-i un pahar de vin, m-a refuzat cu o eleganţă naturală, printr-un gest de negaţie, n-am avut nici şansa de a-i auzi vocea. Ne-am simţit bine la barul ales de Vasilică, poftele noastre de marinari rătăcitori pe ape au fost satisfăcute pe jumătate.

In drumul de întoarcere la navă am admirat Castelul Maurului, pe Stânca Gibraltarului, o bijuterie în peisajul feeric luminat, nu i-am aflat povestea, am construit-o cu imaginaţia, am  ”văzut” scene de luptă cu iatagane şi haremuri păzite de eunuci. Am închis amintirea Gibraltarului într-o genă a memoriei cu intenţia de a o deschide odată şi de a o oferi iubitorilor de poveşti şi privelişti. Până la culcare am risipit clipele ascultând întâmplări despre chinezi și alţi asiatici, povestite fără haz de Hodorog.

4 Ianuarie

M-a trezit cu noaptea în cap soneria de legătură cu Infirmeria, mă chema Mirăuţă, mi-a spus că nu m-a sunat în timpul nopţii pentru că a vrut să mă protejeze, dar că el a avut o noapte îngrozitoare, s-a visat mort, părăsit de toţi și că a înţeles că nu va mai ajunge în ţară. Mi-am pus în grabă halatul şi am coborâtla Infirmerieunde l-am găsit pe Mirăuţă cu ochii încercănaţi, palid, sfâşietor de trist.

-Faceţi ceva şi pentru mine, că nu mai pot, vai de păcatele mele.

Pe un pat alăturat, Crăineţ Vasilică, de abia se ţinea pe picioare.

-Eu cu ăsta nu mai stau, puteţi să spuneţi ce vreţi, ăsta mă îmbolnăveşte şi pe mine, e nebun, e dus cu pluta, se vaetă meru, ăsta nu se mai face bine.

M-am răţoit la amândoi, nu mai ştiu ce le-am spus, au tăcut, Vasilică a plecat la cabina lui să se culce, iar Mirăuţă, ştiindu-mă alături de el a dormit până la prânz, de abia l-am trezit să meargă la masă. Nopţile rămase până la sosirea în ţară le-am dormit într-un pat din Infirmerie. Andrei Mirăuţă a dormit şi el ca un prunc, n-a mai avut fantasme.

Dela Gibraltarse ajungela Tulceaîntr-o săptămână, sau mai exact, în şapte zile şi jumătate. Am început pregătirile pentru finalul voiajului, împachetarea, declaraţia de vamă, controlul registrului de evidenţă a medicamentelor şi a instrumentelor. Frigotehnistul şef m-a vizitat într-o seară şi m-a atenţionat că e bine să trec tot ce am cumpărat pe carnetul de vamă ;

-Vedeţi că aveţi un duşman, s-a lăudat că are un  prieten la vamă şi o să v-o facă. Nu vă spun cine e, dar cred că-l ştiţi.

-Nu poate fi decât unul din anturajul lui Belferescu, cred că e Bârnaru.

A mişcat capul de la dreapta la stânga şi apoi de sus în jos, gura i-a rămas ferecată, am înţeles că nu poate spune mai mult.

Mediterana a avut ceva împotriva navei noastre, ne-a zdruncinat cu ciocane mici şi dese, mai greu de suportat decât munţii de apă prăvăliţi de Ocean. Toţi membrii echipajului au suportat curajoși, pedeapsa Mediteranei, fiecare pentru păcatele lui. Cel mai pedepsit a fost Ofiţerul III Mihai T., ajunsla Infirmeriecu o colică renală sfâşietoare, provocată de un calcul plecat la vale din bazinet  pe ureter din cauza zdruncinăturii. Fiul judecătorului din Tulcea, un tânăr incolor, inodor, insipid, care nu s-a sfiit în timpul voiajului să-şi manifeste ostilitatea, nu numai pentru că l-am bătut la şah, ci şi, influienţat probabil de bârfele auzite în anturajul Belferescului, a aflat, înainte de a ne despărţi, un adevăr neplăcut : totul se plătește,  câteodată printr-un calcul migrat în ureter pe vreme de furtună în Mediterană. Cu milă creştinească şi cu o fiolă de Mecodin l-am ajutat să-şi ispăşească vina fără dureri insuportabile. Se știa de mult că facerea de bine a fost dintotdeauna motiv de ranchiună, ofiţeraşul Mihai nu putea să facă excepţie, mi-a  “rătăcit” brichetele de calamar şi de peşte calitativ mai bun, încredinţate să le păstreze la cambuza frigorifică.

 

Colectivul unei nave de pescuit oceanic este un eşantion aleatoriu, reprezentativ de colectivitate neomogenă, nestructurată, temporară. Prieteniile şi duşmăniile sunt scurte și puternice. Dorinţa de revanşă rămâne de multe ori nesatisfăcută. Cei mai nemulţumiţi sunt marii orgolioşi, învinşi de cele mai multe ori. O navă de pescuit este loc potrivit pentru confruntarea temerarilor, îndrăzneala de  a înfrunta mări şi oceane fiind probă convingătoare a trufiei însoţitoare. Am fost martor şi din nefericire şi actor, al unor competiţii de orgolii, al întemeierii şi destrămării de prietenii şi adversităţi. Repartizat la început în categoria echidistanţilor, am ajuns teren de recuperare pentru unele tabere aflate în conflict, profitându-se de disponibilitatea de implicare, un defect-calitate primit de la ursite.  Am fost avertizat că voi avea necazuri la debarcare, nu vedeam în ce ar consta, răutatea n-are nevoie de motive, aşa că mi-am făcut griji, adică exact ce îşi doreau neprietenii mei.

Intr-o seară am fost vizitat de Căpitan, unul dintre inamicii permanenţi din timpul voiajului. Se certase cu Urban, era băut ca de obicei, a venit la mine, zicea el să mă ajute împotriva lui Belferescu şi a şleahtei de excroci din jurul lui. Fără să-l întreb a început să-mi vorbească despre afacerile lui Urban ș Lefterescu, despre peştele şi calamarul vândut în porturile Las Palmas şi Gibraltar, despre sute de sticlele de Whiski cumpărate din banii pentru aprovizionarea navei și despre alte afaceri ale lui Belferescu.

-Am auzit că-l cunoaşteţi pe Directorul general N., să-i spuneţi tot ce au făcut bandiţii ăştia.

L-am ascultat cu uimire, naivitatea mea nu-şi putea imagina atâtea grozăvii, nu i-am spus niciun cuvânt, nu i-am promis, nu l-am contrazis, a plecat uşor contrariat, nemulţumit. Alcoolul și ura îi  simplificase judecăţile, a crezut că poate să-și rezolve conflictul cu ajutorul meu, numai aşa a putut să-şi imagineze că m-aş fi amestecat în afacerile unei mafii ce ajungea pânăla MinistrulAdjunct, prietenul declarat al lui Beferescu.

Ultimele zile ale voiajului au fost banale, sărace în  evenimente, echipajul pregătea întâlnirea cu vameşii, cu cei ce îi ajutaseră să plece pe Ocean, cu familiile şi prietenii, clubul şi punţile erau pustii, nu se mai acorda atenţie locurilor pe unde trecea vaporul. Marea Neagră, cea adevărată, ne-a primit cu răceală, cu temperaturi corespunzătoare începutului de an, cu gerul Bobotezei. N-am mai notat nimic în jurnal, mă pregăteam ca toţi ceilalţi pentru întâlnirea cu familia, cu prietenii, cu necazurile.

N-am mai găsit la cambuza frigorifică nimic din ce preparasem pe Ocean, a trebuit să mă mulţumesc  cu ce mi s-a oferit, peşte de calitate inferioară. Cât despre calamar n-am mai insistat, aflasem dela Căpitancă se vânduse cu preţ bun în portul Las Palmas.

Moldoveanul Vasilică, bine informat despre tot ce aveam în cabină pentru că se oferise ca ajutor, mi-a spus că nu e bine să mi se găsească la controlul vamal unele  ”mărfuri” cumpărate la Gibraltarsau Las Palmas, că e mai bine să i le dau lui, să le scoată cu ajutorul fratelui său, i-am urmat sfatul şi rău am făcut pentru că imediat după ce am ajuns în Tulcea a dispărut. Fratele său mi-a spus că Vasilică a plecat în Moldova. La vamă am trecut fără să mi se controleze niciun bagaj.

Aici se termină  pribegia de fugar predestinat   pe “Marea neagră”  una dintre primele nave de pescuit oceanic dintr-o flotă de 47 pescadoare românești, dotată cu două vase de transport tip Polar, două tancuri petroliere de aprovizionare și o uniate de cercetare a metodologiei de pescuit, foarte eficientă. Specialiștii români furnizau, la vremea respectivă, informaţii despre potenţialul de capturi pe anotimpuri, despre zilele, orele și temperaturile cele mai potrivite pentru pescuit în Oceanul Atlantic despre locul unde se concentrau bancurile de pește.

Am păstrat amintirile de marinar în Jurnal, şi le-am încredinţat Memoriei Incomode după ce au trecut mai mult de patruzeci de ani, timp suficient pentru iertare și prescriere.

 

Ospiciul  ”…De comedie”

 

In primele zile după debarcare mi-a fost greu să mă readaptez mersului pe pământ, capul şi ce era înăuntrul lui continua să se legene în ritm de valuri, amestec de ruliu şi tangaj, lipsit însă de farmecul nemărginitelor ape. Am fost primit, ca un Moş Crăciun venit din depărtări. La început, când s-au distribuit darurile, a fost linişte, când s-au terminat, am intrat în vechiul regim de viaţă familiară, cu nemulţumiri, și reproşuri. Colegii de serviciu m-au primit cu ostilititate și deși nu mă angajasem să-mi caut un alt loc de muncă la revenire, mi s-a sugerat că ar fi bine s-o fac. Nu i-am dezamăgit, am înţeles că nu era bine să optez pentru confruntare și după câteva luni de căutare am găsit un post în apropierea “Teatrului de Comedie”. unde toate așezămintele din vecinătate, printre care un bar prosper, erau asociate firmei atârnată pe ușa Teatrului.

 

 

Intâmplările petrecute și personajele întâlnitela Ospiciude Comedie merită câteva pagini în Memoria Incomodă.

Nu știu cu ce destinaţie a fost construită clădirea, în plin centru al Bucureștiului, e greu de crezut că a fost un proiect de stabiliment medical, multe bune intenţii au fost deturnate după ce puterea socialist-sovietică a întors mersul istoriei spre răsăritul siberian. Noii stăpânitori i-au schimbat nu numai destinaţia ci și modul de folosire, au închis poarta principală și au deschis o ușă secundară concepută de proiectant pentru personalul de serviciu, probabil că s-au identificat mai bine în aceasta ipostază. Dătătoare de speranţe erau vecinătăţile, Palatul Poștelor, vechiul cartier bucureștean al comerţului cu străzile Lipscani, Covaci, Şelari, Gabroveni, vechile biserici și, nu departe, la o aruncătură de praștie, vestitul Car cu bere.

Am aflat ușa de intrare de la casieriţa Teatrului, am trecut pe lângă un portar dezamăgit că n-a primit bacșis la ora când vizitele nu erau permise și am urcat la etajul II, unde mă aștepta personajul principal, directorul Emilian G. un bărbat trupeș, cu gât scurt, cap mare, ochelari pe măsura capului, glas autoritar, dogit de o laringita cronică, efect secundar al tutunului prizat dintr-o pipă veche, un fel de talisman.

-Bine ai venit, mi-a dat telefon tovarășul L. avem nevoie de dumneata, am aflat că ești un profesionist bun, exact ce ne trebuia.

Nu m-a lăsat să vorbesc, știa tot despre mine, ca de altfel despre tot ce se poate vorbi. M-a prezentat colectivului cu mândria geambașului cumpărător al unui cal de rasă. Am înţeles că el este un fel de buric al Bucureștiului chirurgical, în jurul lui învârtintu-se restul mânuitorilor de bisturiu. Ştia multe amănunte, știa tot, despre fauna medicală bucureșteană și provincială, marii profesori, numiţi pe numele lor mic, erau, bineînţeles, colegi mai tineri motiv ce-i îndreptăţea apelativul de Mama însușit de subalterni sub varianta Măta, la propunerea primului sfetnic, marele blond Lulu L. Mi-a vorbit deschis despre relaţiile lui cu tovarăși puternici, vechi militanţi ai Partidului, aflaţi pe scaune înalte, de unde pot decide carierele, numirile și îndepărtările din posturi de conducere. Din spatele ochelarilor mari, doi ochi exoftalmici supravegheau atent, bănuitori, efectul monologului său și mă forţau să înţeleg că nu pot fi în dezacord cu puternicul Emilian Măta. Avea o deschidere declarată pentru noutăţi, le accepta dar numai după ce le înţelegea și le aproba el, condiţie dificilă pentru un pesonaj certat cu bibliotecile.

Am aflat și alte amănunte. Venise de la un spital din Brașov, cu ajutorul unui persnaj politic de dimensiune naţională, ajuns pe linie secundară, dar cu suficientă audienţăla MinisterulSănătăţii.Iși însușise destul de bine meseria de director comunist, își crease o reţea de informatori începând cu portari, telefoniste, îngrijitoare, cadre cu origine sănătoasă și terminând cu sora șefă, Otilia, o persoană de încredere, verificată personal sub toate aspectele. In fiecare dimineaţă,la Raportulde gardă primea informaţii proaspete din viaţa și activitatea colectivului, profesionale dar mai ales personale. Avea, ca orice șef respectabil, o favorită oficială, Ana, o tânără elegantă de 23 ani, fără altă ocupaţie, în afara celei de favorită, angajată a Spitalului pe post de registratoare medicală. Fata era foarte bine îmbrăcată, coafată, parfumată, venea la serviciu pe la ora nouă, după Raportul de gardă, fuma ţigări Kent și asigura Şefului o bunădispoziţie prielnică activităţii multilaterale. In jurul prânzului mergeau împreună să inspecteze mersul lucrărilor pe șantierul spitalului. Ușa către șantier era încuiată, unica cheie aflându-se în buzunarul Şefului. N-am știut niciodată ce lucrări se făceau pe șantier. Absenţa domnișoarei de la serviciu deteriora în mod evident dispoziţia Şefului, tot colectivul fiind mulţumit când apărea, după ora nouă. Pentru curioși tânăra era fiica unei iubite din tinereţe, informaţie întărită șoptit cu amănuntul  “e fiica mea”.

Atmosfera generală era sugestivă pentru un ospiciu unde se practica și chirurgie. Obișnuit cu regimul de muncă silnică al lefegiilor statului socialist, cu o condică de prezenţă ridicată la ora de începere a programului, chemare la ordine după trei întârzieri și reducerea salariului, am descoperitla Așezământul medical “De Comedie” că timpul petrecut la cafeaua de dimineaţă, cel puţin o jumătate de oră pe zi, e mai bine folosit dacă te scoli mai târziu. Am avut nevoie doar de o firească adaptare la obiceiul casei.

Așezământul funcţiona după rânduiala tradiţională, cu saloane de femei și de bărbaţi, cu două săli de operaţie, și sală de pansamente. După operaţie bolnavii erau duși în paturile de unde fuseseră luaţi, fără instalaţie de oxigenoterapie fără funcţionalităţi speciale pentru eventuale ingrijiri de urgenţă. Chirurgii nu aveau cunoștinţe de terapie postoperatorie, pregătirea lor de specialitate fiind cea  chirurgicală.

Am profitat de entuziasmul stârnit de venirea  specialistului mult așteptat, am reușit să obţin trei camere în apropierea sălii de operaţie și le-am dotat cu un minimum de instalaţii tehnice. Mai greu a fost cu instruirea unor cadre de specialitate. In spital se obișnuia ca bolnavii operaţi să  angajeze cu plată, pentru mici servicii, un pahar cu apă, o compresă pe frunte, o vorbă amabilă, o strângere asigurătoare a mâinii, una dintre cadrele medicale din Secţie. Prezenţa era mai mult simbolică, niciuna dintre ofertante neavând  pregătirea de specialitate și competenţele necesare, toate provenind din femei de serviciu în urma unui examen practic foarte sumar. Am desfiinţat cutuma, spre nemulţumirea vechilor beneficiare, am preluat șase tinere absolvente de școală saniară, proaspăt repartizate la spital și le-am învăţat tehnici de îngrijire a bolnavilor aflaţi în perioada postoperatorie și de monitorizarea funcţiilor vitale, am reușit să stimulez interesul noilor colaboratoare și să alcătuiesc o echipă de specialiste în Terapie Intensivă. Am aflat, mai târziu, de la foști pacienţi că domnișoarele s-au perfecţionat și în tehnici de iniţiere amoroasă, informaţie de înţeles dată find prospeţimea tinereţii și galopul hormonilor prin sângele clocotitor de armăsărese, dacă vreţi să acceptaţi acest plural inedit, foarte sugestiv. Spre confirmare voi adăuga o mică istorioară : focoasa reanimatoare Fănica s-a căsătorit cu un tânăr operat de urgenţă pentru ulcer perforat, pe care l-a îngrijit cu mult devotament în salonul de Terapie Intensivă. E adevărat că am avut și eu o parte de vină, a doua zi după operaţie i-am spus tânărului că l-am visat împreună cu Fănica și cu un copilaș născut din dragostea lor. Am inventat visul ca răsplată pentru abnegaţia Fănicăi și pentru că știam cât de mult își dorea un viitor soţ. Amănuntul că visul s-a îndeplinit îl pun pe seama destinului. Celelalte colaboratoare n-au dus aventurile până la capăt, n-a fost să fie.

Al doilea personaj al spectacolului zilnic jucat la Ospiciulde comedie era marele blond Lulu L. Cu cei aproape doi metri ai săi și cu poante bine plasate Lulu domina scena și liniștea spiritele înfierbântate din bibliotecă, locul unde se adunau actorii interpreţi  și aveau loc repetiţiile sub forma Rapoartelor de gardă asezonate cu monologurile Mătii. Rafturile bibliotecii fiind închise cu chei pierdute, de negăsit, lăsau spaţiului din jurul mesei centrale confortul unei săli de repaus și taclale. Lulu era genul de “băiat bun”, nu deranja, deși tot ce spunea avea un tâlc și o adresă. Inteligent, ager, intuia slăbiciunile omenești, le stropea cu câte o poantă fierbinte, fără să le ofilească. Chiar și Măta râdea zgomotos la glumele Marelui blond. Meseriaș talentat, Lulu L. își făcuse clientelă printre cei ce apreciau umorul și optimismul, studenţii, actorii și ceea ce numea el parașutele, tinere fete în căutare de aventuri. Barul de lângă Spital, botezat de Lulu “Barul parașutelor”, era locul potrivit pentru viitorii amatori de tăiere a mădularelor bolnave.

Il lăsăm, fără să-l uităm, pe Lulu, ca să trecem la următorul actor important  Bogdan O., fost premiant de onoare al Liceului Sfântul Sava, fost coleg de clasă specială al Regelui Mihai, om cu o cultură polivalentă, literatură, istorie, arte plastice, muzică, o enciclopedie, dar și un amestec ciudat de temeritate, circumspecţie, suspiciune și alte comportamente imprevizibile. Bogdan O era gata să-ţi răspundă împotriva așteptărilor, să întoarcă logica de argumentaţie împotriva afrmaţiilor anterioare. O singură consecvenţă păstrase totuși, era totdeauna de partea celui slab. Plătise scump pentru caracterul său distorsionat și povestea cu un orgoliu asumat, că deși se aflase de multe ori în dezacord cu fostul său Şef, doctorul Porumbaru, un renumit chirurg, când acesta a fost acuzat de un veleitar, amator să-i ia postul de șef, Bogdan s-a ridicat în calitatea lui de președinte de sindicat și l-a combătut, împotriva Directorului Direcţiei Sanitare prezent la adunarea de linșaj. Curajul nu i-a fost tolerat, a fost învinuit de complcitate și sancţionat prin transfer disciplinarla Policlinică, pedeapsă ucigătoare pentru un chirurg. De abia după schimbarea conduceriila DirecţiaSanitarăs-a găsit și pentru el un loc la… Ospiciu de Comedie.

Apărător din oficiu al celor năpăstuiţi, Bogdan O. era mult prea sensibil pentru a fi chirurg, orice gest invaziv fiind pentru el greu de suportat. Deși era un foarte bun teoretician, firea lui emotivă era un mare handicap, tremura când tăia carnea.

Model de conștinciozitate, meticulos, scrupulos, studios, era informat în toate domeniile, filozofie, istorie, arte, cunoștea biografiile oamenilor celebri, avea un cult pentru marii cuceritori, știa toate bătăliile lui Napoleon I, locul, anul, faptele de vitejie, generalii, mareșalii, rudele Impăratului, aventurile amoroase. Recunoștea cu mândrie că se afla sub papucul nevestii, o ginecoloagă cu trăsături bărbătești, autoritară, mama celor trei feciori, doi gemeni cu nume de voevozi,  și un cadet năzdrăvan, Griguţă, pe care l-a surprins la șapte ani cu ţigara în toaletă.

-Să te lași imediat de fumat îi ordonase mama lui, după ce în prealabil îl altoise cu o nuia.

-Nici o problemă, mă las, că m-am mai lăsat de vre-o patru ori, a asigurat-o Griguţă.

Era ţinta ironiilor urzicate ale lui Lulu, dar se simţea valorizat când era luat în tărbacă.

-Ce faci Nea Bogdane, iar scoţi un colecist sănătos?

Zâmbea pe sb mască, aprecia gluma și nu ezita să ceară sfaturi, înaintea unor decizii operatorii.

-Pe nevastă ai întrebat-o ?, îl tachina Lulu.

Actorii Ospiciului “de Comedie” erau foarte buni profesioniști, discipoli instruiţi ai marilor maeștri mânuitori de bisturiu din Așezămintele bucureștene. Bogdan O. avea pentru specialitatea mea respect și preţuire declarate fără ezitare, recunoștea că a avut o mare contribuţie la dezvoltarea chirurgiei, a dus la scăderea riscului și a mortalităţii operatorii. Imi acorda încredere ca specialist. Mai târziu, când a fost numit Şef de secţie la un alt Așezământ medical a solicitat detașarea mea două zile pe săptămână pentru operaţiile importante.

Mi-a rămas în memorie un moment al colaborării din această perioadă. Era detașat M., Şef de lucrări la un spital din București. M venise cu o grupă de studenţi pentru practică și instruire, însă, de fapt, urmărea să ocupe postul de Şef de Secţie, al lui Bogdan O. Pretendentul, bazat pe relaţiile dela Partid, se purta deja ca un Şef, aducea bolnavi și îi punea direct pe masa la operaţie. Intr-o dimineaţă, mi-a spus că a internat un pacient, l-a trimis la sala de operaţie și mă așteaptă să-l adorm.

-Ce operaţie vreţi să-i faceţi ? l-am întrebat.

-O rezecţie gastrică pentrun ulcer duodenal.

L-am privit cu o surpriză nedisimulată.

-Ce investigaţii i-aţi făcut ? Vreau să văd analizele.

-Fără analize, eu operez fără analize, nu pierd timpul cu investgaţii inutile.

Mă aflam în faţa unei încercări de impunere a unui malpraxis, am vrut să port un dialog civilizat, nu am avut nici o șansă, omul a început să mă ameninţe cu  Partidul, dacă refuz să-mi fac datoria. Am fost scos din încurcătură de Şeful oficial, Bogdan O. care, într-un moment de curaj și bărbăţie, și-a impus punctul de vedere :

-In această Secţie se face medicină, dacă vreţi să faceţi comerţ mergeţi în piaţa Unirii, începând de azi nu se vor opera decât bolnavi programaţi, cu analize recente, examinaţi în prealabil de anestezist, numai anestezistul poate să decidă momentul operator, el poate să evaluează riscul și răspunde pentru tot ce face.

Uimit de reacţia neașteptată la un om de regulă blând și docil, aspirantul la șefie n-a mai găsit nimic de spus, Bogdan O. și-a ţinut cuvântul, a făcut în fiecare zi programul operator pentru ziua următoare, cerând de fiecare dată avizul anestezistului. Mai mult decât atât, în perioada când am lipsit din Spital a oprit activitatea operatorie. A fost ajutat și de faptul că doi dintre cei trei bolnavi operaţi de chirurgul M., cu un anestezist adus de la alt spital au decedat.

-In secţia noastră mortalitatea chirurgicală a fost zero ! Oprim activitatea operatorie până la venirea aestezistului din concediu.

Dar, să revenimla Ospiciulde Comedie unde atmosfera generală părea descinsă din teatrul lui Eugen Ionescu. Nu se prea muncea, nu se grăbeau oamenii să-și taie mădularele, așa că rămânea timp destul pentru scenarii și repetiţii. Ne strecuram cum puteam pe lângă zile, le lăsam să treacă, nici de clipe nu ne agăţam, le mângâiam cu glumiţele blânde ale celui ce juca rolul de nebun al regelui și regizor al timpului pierdut. La teminarea programului Lulu se ridica și ordona:

-Ușcheală, gata, nu mai e nimic de făcut aici, luaţi papucii și coborâţi că ne așteaptă parașutele, nu le lăsaţi să se plictisească.

Mobilizarea se făcea la fel și dacă nu se terminase treaba în sălile de operaţie.

-Gata, închideţi iute burta bolnavului într-un singur strat, că tot moare, nu daţi de lucru autopsierului cu închidere în straturi anatomice.

Vara opera desculţ și în slip, peste care îmbrăca un halat steril, ochii lui albaștri, pătrunzători dezbrăcau și vedeau, ca razele X , toate interioarele. Prietenul său cel mai bun era actorul Amza Pelea, se întâlneau  o dată pe săptămână la “Carul cu bere” unde aveau o masă rezervată. Mulţumit de ajutorul profesional, am fost de multe ori invitat la masa lor și am avut ocazia să cunosc virtutea tăcerii la întâlnirea dintre prieteni. Rămâneau împreună câteva ore, se priveau din când în când, se vedea bine că sunt mulţumiţi, schimbau puţine cuvinte, prietenia lor era dincolo de vorbe, folosite numai pentru informaţii importante. Restaurantul “Carul cu bere” merită și el, câteva rânduri. Așezat în plin centru al Bucureștiului, într-un bloc vechi, un fel de palat, localul ocupa două nivele, parterul și etajul I. Mesele erau așezate pe laturile unei săli mari, asemănătoare celei de teatru. Cele două nivele, parterul și balconul, lăsau în centru un spaţiu generos, sobru, cu candelabre mari, sugerând un templu, un lăcaș de rugăciune, unde berea, servită în halbe speciale, păstra simbolul creștin al sacrificiului. N-am văzut niciodată la “Carul cu bere” băutori agitaţi, agresivi, atmosfera de slujbă religioasă tempera avânturile profane, iar prezenţa lui Amza Pelea, un semizeu al scenelor actoricești, completa atmosfera evlavioasă a celebrului local.

Lulu divorţase de prima nevastă, se recăsătorise cu fiica unuia dintre miniștrii sub toate regimurile, nu am aflat amănunte, dar se spunea că femeia era bolnavă de nervi și nu era greu de înţeles că n-avea o viaţă de familie tihnită, dacă își petrecea timpul în barul de lângă Teatru, încojurat de parașute.

Intr-o dupăamiază, când am venit la contravizită mi-a spus că mă aștepta să-i adorm nevasta, avea o colecţie purulentă, era o mare fricoasă și nevricoasă și nu putea s-o opereze fără anestezie. Când am ajuns la locul faptei am găsit-o pe Ioneasca, o soră medicală bătrână, cunoscută pentru talentul de bârfitoare și incompetenţa notorie. Mi-a spus că ea e prietenă cu doamna și că i-a promis că va sta la capul ei în timpul operaţiei. I-am explicat că acolo e locul de unde ventilez bolnava și îi administrez anestezicele.

-Imi spui mie ce să-i dau și eu fac ce-mi spui, eu de aici nu plec.

Pentru Ioneasca orice tehnică medicală se putea efectua precum salata : pui verdeţuri, pui sare, pui oţet, pui ulei, mesteci și gata, ce mare lucru !

A intevenit Lulu, a luat-o cu vorbă bună și când a văzut că n-o poate convinge s-a enervat :

-Pleacă hoașca dracului, ori vrei să te scot cu piciore în c..

Operaţia au decurs fără alte incidente.

 

Intr-o dimineaţă a venit îmbrăcat într-un costum negru și o pălărie cu borduri largi, neagră, ne-a spus că va lipsi două zile pentru că i-a murit mama și că o înmormânteazăla CimitirulBelucatolic. Directorul Emilian ne-a dat voie să mergem la înmormântare, am cumpărat o coroană și ne-am prezentatla CapelaCimitiruluicatolic. Slujba a fost scurtă, când s-a terminat Lulu a ieșit din starea de doliu și a rostit :

-A murit mama, gata, fără bâlci, ce vă holbaţi, ce așteptaţi, aici nu se fac pomeni, mergeţi fiecare acasă și serviţi masa ca de obicei, beţi un pahar de vin roșu pentru mama, îi plăcea și ei, la ocazii.

La sugestia directorului am plecat cu toţii spre “Carul cu bere” unde l-am găsit, împreună cu Amza Pelea la masa lor. Ne-am așezat și noi la o altă masă, nu prea apropiată și am comandat o pomana stropită  cu vin roșu. Lulu ne-a văzut, însă ne-a ignorat.

După vreo câteva luni de la moartea mamei lui ne-a spus că a doua zi pleacă în Germania, cu trenul. Agitaţie mare, cum? de ce nu ne-ai spus până acum? când te întorci ?, te mai întorci ?

-Sigur că mă întorc, ce să fac acolo ? Nu v-am spus pentru că nu-mi plac spectacolele proaste. Şi să nu vă prind că veniţi la gară.

A doua zi ne-am întâlnit, fără să ne dăm întâlnire,la Garade Nord, l-am găsit pe Lulu într-un vagon de clasa I-a, când ne-a văzut a tras perdelele. A revenit în București după schimbarea orânduirii.

Al patrulea membru al colectivului era blândul Romică M. Blând și blond, cu mulţi peri albi, frunte lată, ochi bulbucaţi cu pungi, subicterici, privire tulbure, efecte neîndoielnice ale imensei cantităţi de băuturi alcoolice ingurgitată, Romică era camaradul nedespărţit de pahar al lui Lulu. In mers corpul avea tendinţa să alunece spre stânga, se ţinea bine nu cădea, picioarele îi erau sănătoase, beteșugul era sus, în cerebel sau în canalele semicirculare, burate de alcool etilic sub toate formele.

Fusese un student foarte bun, învăţase meseriela Clinicaunui mare Profesor, reputat pentru exigenţa faţă de viitorii chirurgi. Destinul i-a a fost lovit de năpastă după ce s-a însurat cu o colegă de facultate, ginecoloagă la un mare spital din București. Femeia n-a mai suportat rigorile vieţii din epoca de aur, a plecat într-o excursie în Germania împreună cu un fost coleg de facultate și nu s-a mai întors. Decepţionat, Romică a început să-și înece necazulla BarulParașutelor alături de colegul și camaradul de pahar Lulu L. Printre multele parașute din colecţia lui Lulu, s-a găsit una hotărâtă  să joace rolul de îndrăgostită și să-l ducă în faţa Altarului. Mai întâi l-a ademenit la garsoniera sa din Ferentari unde i-a oferit un set complet de practici amoroase, l-a iniţiat în practici perverse, i-a dat să bea cât a cerut. După două luni l-a informat că va fi tată, Romică a vrut să-i găsească un ginecolog dispus contra cost să facă un păcat, dar parașuta a refuzat, i-a spus că nu vrea să avorteze, că vrea să ţină copilul, și că dacă el nu e de acord se va sinucide. Tărășenie mare, Lulu a încercat s-o îmblânzească, apoi s-o intimideze, n-a reușit decât s-o întărâte, o ţinea morţiș, ori copilul ori otrava. A înghiţit două tablete de luminal și s-a lăsat dusă cu targa de la barla Spital.

-Joacă tare parașuta dracului, a constatat Lulu, asta merită o păruială bună și un picior în c..

-Las-o Lulule, că mă însor cu ea, n-am ce să mai fac dacă nu vrea să avorteze.

-Te însori cu asta ? O să fie vai de capul tău !

-Şi dacă nu mă însor ce o să fie ?

Ne-a chemat la nuntă și la botez, ne-am adunat cu toţiila Bisericadin faţa Spitalului, apoi am mers la apartamentul lui Romică de lângă Cișmigiu, am băut, am mâncat și ne-am veselit, Lulu n-a pierdut ocazia s-o avertizeze :

-Incepând de azi barul parașutelor va fi închis pentru tine, acum ești doamnă.

Şi-a ţinut promisiunea, când a văzut-o odată la ușa barului i-a spus :

-Tu să speli putina, n-au ce căuta aici doamnele. Dacă nu pleci închid barul.

Ameninţarea lui Lulu a rămas la ușa barului, în generosul apartament al lui Romică din centrul Bucureștiului, devenit reședinţă de parașută, au fost aduse, împreună cu bulendrele, și năravurile din Ferentari, altoite pe statutul de doamnă.

Copilul, rod al unei întâlniri nefericite între prefidie și depresie a moștenit păcatele părinţilor : debilitate trupească și handicap mintal. Continuarea dramei s-a jucat în noul cămin al cuplului, Romică, biatul bun dintotdeauna, distribuit în rol de tată nefericit, fosta parașută în rol de doamnă, iar handicapatul cel mic și nevinovat în rolul ce-i revenise prin destin. Final trist, nemulţumită de ce îi aducea Romică, salariul și mici cadouri, noua doamnă și-a adus aminte de prima ei ocupaţie, a restabilit vechile relaţii, și în final a reușit să-l alunge pe Romică din casa lui cu ajutorul unui avocat, fostul ei client, prin divorţ pronunţat în favoarea ei.

Stabilimentul “De Comedie”, prin poziţia lui în centrul Bucureștiului, i-a tentat pe mulţi veleitari, amatori de șefie fără merite profesionale, dar cu relaţiila Partidși în alte zone ale puterii. Un fecior de popă și mare prelat a cumpărat postul cu o slujbă de binecuvântare din partea tatălui și cu promisiuni că va aduce bani mulţi și aparatură modernă. Actorii cei vechi au fost împrăștiaţi în tot Bucreștiul, feciorul Popii si-a adus oameni pe măsura lui. Romică, proaspăt evacuat din propria lui casă, hoinar prin baruri și spelunci, a fost trimis la un dispensar pe post de consultant.

L-am mai întâlnit la o ședinţă de pedepsire a unui coleg nevinovat, unde spre surprinderea generală a avut curajul să combată urzeala perfidă a celor ce puneau în practică dictatura proletariatului. Ultima informaţie despre Romică M am găsit-o în ziarul România libera unde i-am recunoscut fotografia de pe Buletinul de identitate postată sub următorul text  : “persoană decedată, găsită în stradă”.   N-am avut puterea să merg la identificare.

Al cincelea actor, angajatla Spitalulde Comedie,  era tratat ca oaia neagră, inamic, reclamagiu, cel ce trebuie evitat. Provenit din vechea garnitură și pretendent la postul de Şef al Secţiei, Ţ. avea rol de figurant, nu era distribuit în spectacol. Omul se obișnuise cu rolul său, nu mai venea în bibliotecă decât când avea probleme administrative. I-am acordat asistenţă de specialitate și nu am primit nici elogii, nici reproșuri. Eventualele mulţumiri, mici cadouri sau plicuri subţiri, primeam și de la pacienţii lui, obiceiul balcanic nu ţinea cont de culoarea oilor, de prietenii si de adversităţi.

Timp de două stagiuni am fost distribuit în repertoriul bolniţei vecină cu Teatrul și Barul de Comedie și poate că aș fi continuat să-mi interpretez rolul dacă poftitorul fiu de prelat n-ar fi invadat scena, cu gașca lui de veleitari. Mica noastră trupă, uitată de zeii cerului, fără pile și relaţii în lumea nesfinţilor dela Minister, s-a rătăcit într-un București cu prea multe puncte cardinale.

Mă despart de amintirile păstrate dela Ospiciulcu nume de teatru. Cei mai mulţi dintre actori (toţi!) au trecut în lumea umbrelor, motiv convingător pentru o slujbă la “Carul cu bere”, lăcașul de cult cel mai potrivit pentru pomenirea celor ce respectau porunca lui Hristos despre vin ca simbol pentru iertarea păcatelor. La despărţire nu pot să trec pe lângă o parodie ce-mi iese în cale, moștenire dela MironCostin, modificată fără aprobarea celebrului înaintaș : “Acolo șezum și băurăm multe din zilele noastre”. Las urmașilor rugămintea de a scrie pe frontispiciul stabilimentului o cuvenită rugăciune : “Să le fie iertate păcatele necapitale, tămăduitorilor cu bisturiul de la “Stabilimentul de Comedie”.

Dacă, așa cum am încercat să conving, este adevărat că există o continuitate între sfârșituri și începuturi cred că locul unde Lulu și gașca lui au deschis o bolniţă cu bar poartă numele “Carul cu bere de ..comedie” și este patronat de semizeul Amza Pelea.

 

Fuga în pustiu.

 

După schimbarea actorilor la bolniţa de comedie, m-am întors la locul de unde fusesem alungat cu ocazia reformei impuse de șefii Administraţiei socialiste. Am fost primit ca un fiu natural de foștii colegi care aveau mare nevoie de un paznic al sufletelor, când scoteau măruntaie bolnave din oameni. Se întâmplă de multe ori să fii valorizat prin absenţă. Pacea și liniștea nu sunt, însă, condiţii naturale în viaţa oamenilor. După o scurtă acamlmie au început frecușurile obișnuite dintre oameni obligaţi să trăiască sub acelaș acoperiș.

Destinul si-a urmat curgerea, viaţa  mea de fugar și fugărit prin ursită, a fost o permanentă alergare, o  fugă de prigonitori și o căutarea de prieteni.

Credinţa naivă că eram mesagerul prieteniei între oameni a fost iluzie. Infrânt de cele mai multe ori, nevoit  să mă ascund, am dus cu mine nădejdea că voi găsi un loc unde mesajul va fi primit. Așa am ajuns, fugărit de soartă, până în Africa, un continent unde am găsit oamenii înnegriţi de un soare prea cald și m-am bucurat, sperând că trebuie să fie o legătură între căldură și prietenie.

Destinul s-a folosit de o împrejurare, mai mult sau mai puţin întâmplătoare : Imobilul sanitar a fost programat pentru de reparaţii capitale și toate secţiile au fost închise pentru o perioadă evaluată la doi ani. Am fost repartizat împreună cu alţi colegi la două secţii de specialitate din București împărţind săptămâna în două, trei zile la unii și două zile la ceilalţi. Vocaţia pentru  nestatornicie și alergare a fost bine servită de o  întâmplare  : Ministerul de resort mi-a oferit o detașare oficială ca specialist în  Libia, ofertă greu de   refuzat, date fiind avantajele și o șansă de ieșire din penetenciarul socialist. Nu știam, când am primit oferta, la ce mă puteam aștepta, n-aveam alte posibilităţi de informare înafara unui Larousse vechi, depășit, cumpărat de la un anticariat. Am aflat din celebrul dicţionar că stăpânii succesivi ai nordului Africii au fost fenicienii, grecii, romanii, arabii, italieni, și că cetăţile Oea, Sabrata și  Leptis, erau vestite ca locuri unde  se adăposteau piraţii Mediteranei. Ştiam din ziare că actualul conducător, Moamer El Ghadafi a insituit o formă de guvernământ originală numită Jamahiria, în traducere ţara unde întreul popor exercită puterea. Deși era greu de înţeles cum poate să fie posibilă asemenea guvernare, am gsit-o interesantă.

Formalităţile de plecare au fost rapide, am primit pașaport de serviciu și m-am îmbarcat în avionul de Roma, de unde am luat un alt avion spre Tripoli. Era primul meu voiaj cu avionul. Pilotul ne-a comunicat traseul și  coordonatele de zbor. Așezat comod într-un scaun, la o înălţime unde numai îngerii pot să ajungă, am încercat să văd Belgradul, n-am văzut decât  strălucitoarea Impărăţie a soarelui, despărţită de pământ printr-un acoperiș de nori, o hartă desenată cu fantasme, am văzut  un nor uriaș, cu siguranţă un zeu, plutind voluptuos între cer și pământ, m-am lăsat pradă iluziei că sunt vecin cu stăpânii lumii.

Când am ajuns deasupra Mării Adriatice ni s-a deschis celebra poartă printre nori a poetului, un cadou al cerului pentru nenorocul de a fi trăit într-o pușcărie. Am văzut ţărmurile mării, loc de zbenguială a valurilor printre stânci și ne-am îndreptat spre aeroportul Fumicini, poartă de intrare din cer în Cetatea Eternă. Amintirea primei întâlniri cu vechea capitală a Imperiului Roman este întunecată de amănuntul, greu de uitat, că din lipsă de informaţii am plecat din București îmbrăcati subţire, știam că  mergeam în Africa, și am tremurat în aeroportul Romei o lungă noapte de toamnă rece. Avionul pentru Tripoli a plecat a doua zi, spre seară, prilej de verificare a obiceiului românului de a nu pleca la drum cu traista goală : toţi românii din grup aveau hrană rece luată de acasă.

Formalităţile de intrare în Libia au fost lente  așa că plecarea spre locul de destinaţie a fost întârziată până dincolo de miezul nopţii. In aeroport ne așteptau trei taxiuri închiriate de noii noștri patroni.

Ne luptam cu Hypnos, pe cer luna deșertului era de partea Zeului, trimitea raze gălbui de o parte și de alta a drumului străjuit de livezi de portocali, eram foarte obosiţi însă nu voiam să pierdem nimic din peisajul neoboșnuit pentru noi. Am fost treziţi când șoferii au oprit să ne spună ceva ce părea foarte important. Cu dificultate și cu ajutorul singuruluiui român venit să ne întâmpine, am înţeles că am ajuns la Azizia, localitate celebră, unde pe 13 septembrie 1922 termometrele au arătat 57,8° Celsius la umbră, cea mai mare temperatură înregistrată oficial pe pământ. Şoferul insista asupra unui cuvânt, bane, și se mira că nu înţelegem ce spune. Abia după ce am coborât și am văzut o brutărie, ne-am lămurit că bane era pâine, caldă și fără îndoială gustoasă, potrivită pentru stomacurile noastre goale și zgomotoase. Mai târziu, când am aflat că libienii au pentru b și p aceeași literă, am priceput de ce n-am înţeles ce spunea șoferul. Am coborât, am privit pâinea caldă și limonada rece, însa n-am cerut nimic, pentru că n-aveam nici un sfanţ, de nici un fel, dar prin bunăvoinţa șoferilor care s-au oferit șă ne facă cinste, am domolit abdomenele, foarte nemulţumite de amânare.

Luna deșertului, mai luminoasă decât luna din Bărăgan, aproape plină, pe un cer fără nori, ne-a luminat drumul vreo 20 de Km, apoi am ajuns la un munte stâncos, arid, fără vegetaţie. Acolo Taxiul s-a angajat printre stânci pe serpentine, luna se arăta și se ascundea, lăsând imaginaţia să restituie poveștile Şeherazadei în varianta libiană.

Am ajuns după miezul nopţiila Garian, un oraș cu vre-o 20-30000 de suflete, așezat pe platoul din spatele muntelui, unde numai măslinii, îndurători la secetă și căldură, aminteau că suntem pe o planetă verde. Am aflat ulterior că orașulul făcea parte din localităţile munţilor Djebel Nafusa, ridicaţi la 50-80 Kmde litoralul mediteranean, locuiţi în special de urmașii unor triburi berbere. Garianul, situat la șapte sute de metri deasupra nivelului mării, era așezat pe drumul ce lega Tripoli de sudul Libiei și dobândise statut de localitate în anul 1884 când otomanii au înfiinţatla Gariancentrul administrativ cu prefectură-vilayet, garnizoană militară-sandjak, prefect și un consiliu municipal. La începutul secolului 20 Garianul a fost centru  de rezistenţă împotriva colonizării Libiei de către italieni. Istoria Libiei păstrează memoria eroului Asharif Alghiriani, oponent îndârjit al colonizării, originar din Garian.

Spitalul, așezat la marginea orașului, fusese inaugurat în urmă cu doi ani, de primii români ajunși în Libia. Am fost primiţi de cei sosiţi înaintea noastră cu binecunoscuta ospitalitate, cu sfaturi, mai mult sau mai puţin binevoitoare, i-am ascultat cu rezerva cuvenită sfătuitorului român.

-Ai venit ?, m-a luat în primire un fost coleg de internat și mai târziu de specialitate.

-Am venit, i-am răspuns, nu fără surpriză, nu știam că ești și tu aici.

-Nu știai !, cum să nu știi când tu ai venit în locul meu !

-De ce în locul tău, vrei să pleci ?

-Nu umbla cu tertipuri, știu că ai venit în locul meu, dar n-o să fie ușor, o să vezi.

A fost primul semn că trebuie să mă aștept la vremuri grele. Colegul meu, să-i spun AS, după iniţialele numelui, avea reputaţie de conflictual notoriu, se certase cu mulţi chirurgi și colegi de specialitate în cele șase spitale din capitală unde se transferase succesiv. Dintre conflictele ce făcuseră ocolul Bucureștiului mai celebră era disputa cu profesorul B. Profesorul opera dimineaţala Spitalulunde era Şef de Clinică și începând de la ora 11și 30la SpitalulElias.Pentru a câștiga timp stabilise regula să găsească bolnavul ce trebuia operat în sala de operaţie deja anesteziat când ajungeala Elias.Decând se tranferase ASla SpitalulEliasregula nu se mai respecta decât pe jumătate : bolnavii erau aduși în sala de operaţii dar anestezistul întârzia. Profesorul B. și-a arătat nemulţumirea, AS a reacţionat în felul lui:

-Tovarășe, eu sunt doctor ca și dumneata, nu sunt servitor.

Surprins, neștiind ce relaţii are AS, profesorul a temporizat confruntarea. A doua zi când a venitla Eliasa aflat că bolnavul programat la operaţie fusese anesteziat de la ora șapte și jumătate. A fost întâmpinat de AS cu reproșul că a întârziat de serviciu. De data asta, informat între timp că AS era cam diliu, n-a mai acceptat să lucreze cu un colaborator periculos. AS a fost transferat la alt spital unul dintre cele șase pe unde trecuse. Prezenţa luila Spitaluldin Garian era, fără îndoială, explicată de un episod conflictual.

Câteva zile am fost cazaţi în locuinţe provizorii  apoi ni s-au repartizat locuinţe în Colonie, un complex locativ conceput pentru serviciile de urgenţă, dotat cu instalaţii sanitare și menajere : bucătărie cu aragaz, baie, WC, boiler. Ni s-a dat și o sumă de bani libieni.

In Garian erau multe prăvălii, o piaţă, magazine alimentare, cu preţuri mici, pâinea era caldă, totdeauna proaspătă, carnea, de vacă, de oaie și de cămilă, era fără oase. Lipsea carnea de porc, interzisă prin Coran. Româncele n-au fost mulţumite cu atâta belșug, au cerut să li se dea și oasele din care au făcut celebra ciorbă de oase, gustoasă și… gratuită. Asta a fost la început, pentru că după nu mult timp, libienii au început să vândă și oase, vinovate fiind româncele care invitau seara câte un libian la o ciorbă de oase, și nu numai. Pentru ciorba de oase nu se plătea iar pentru rest se înţelegeau, localnicii find mari amatori de femei și foarte generoși. Se plătea de obicei în mici bijuterii de aur, care se vindeau la un preţ de nimic în numeroasele buticuri din Garian. A făcut vâlvă o timișoreancă durdulie, apetisantă, disponibilă și curajoasă, mare amatoare de bijuterii, care după o noapte dormită la un hotel din Tripoli, a mers la un bijutier din Garian să cântărească și evalueze câștigul. Bănăţeanca n-a reușit să păcălească vigilenţa colegelor de apartament, au bănuit că ascunde ceva, au urmărit-o, i-au aflat taina și au difuzat-o în tot Garianul. Până la urmă câștigătoarea a fost tot timișoreanca, s-au găsit și în Garian libieni generoși, aurul era ieftin și negustoria mergea la fel de bine, fără să fie necesară deplasareala Tripoli.

Românii, dar mai ales româncele au schimbat multe obiceiuri tradiţionale din Garian. La venirea lor nu întâlneai în oraș alte femei înafara celor ce lucraula Spital, toate românce. Localnicele nu ieșeau decât însoţite de soţi, fraţi sau taţi, acoperite cu un văl ce lăsa spre exterior doar o mică fantă în dreptul ochilor. Cele câteva cadre medii libiene, momardele, cum li se spunea, erau aduse cu mașini închise  dimineaţa și erau conduse acasă cu aceleași mașini la terminarea programului. In timpul serviciului însă, își acopereau numai capul, faţa rămânea descoperită și atunci se vedea că sub văl se aflau femei cochete, de multe ori frumoase. Unele au avut chiar curajul să viziteze buticurile de îmbrăcăminte și bijuteriile.

Funcţionalitatea spitalului s-a adaptat religiei musulmane, care interzicea întâlnirea bărbaţilor cu femeile. Pentru specialităţile Chirurgie și Medicină internă existau secţii de bărbaţi și secţii de femei așezate la etaje diferite. Secţiile de Chirurgie aveau și saloane de Terapie intensivă separate pentru bărbaţi și pentru femei, bine echipate. Obstetrica, Ginecologia și Pediatrie erau așezate pe tronsoane separate.

La început localnicii au fost respectuoși faţă de reprezentanţii civilizaţiei europene, dar cei sosiţi din ţara unde totul este posibil, cum spunea un francez ajuns în Bărăgan, n-au știut să aprecieze ospitalitatea africanilor, au adus modelul balcanic, bășcălios, nepotrivit culturii musulmane. Agresivitatea și bădărănia era proporţionale cu incultura, cu cât știau mai puţin cu atât erau mai fuduli. După nu multă vreme, când libienii  și-au dat seama că cei noi veniţi nu erau reprezentanţii virtuoși ai culturii europene, au devenit mai prudenţi, suspicioși, câteodată ironici.

Am început munca de slujitori ai zeului Esculap prin învăţarea unor cuvinte arabe, având dascăl pe primul director al spitalului, doctorul D., un hibrid între specialist de Boli Infecţioase și diplomat, fost consul și secretar de ambasadăla Vienași Budapesta. Avea și un alt nume, i se mai spunea Bulă, nu știu cine l-a botezat dar a nimerit-o, porecla i se potrivea ca o mănușe. Binevoitor, omul ne-a dictat cu litere românești câteva zeci de cuvinte cunoscute de el. Ulterior am fost nevoiţi să completăm ceea ce lipsea prin intuiţie, gesturi, memorie. In scurt timp am reușit să înţelegem ce ne spuneau bolnavii. Mulţi libieni vârstnici, negustorii mai ales, vorbeau cu noi  italienește, învăţaseră limba pe vremea când ţara lor era colonie italiană. Ei și-au dat seama că limba vorbită de noi se asemăna cu limba știută de ei, numai că, la început, noii nu înţelegeam decât aproximativ ce spuneau. Incet, încet, libienii au învăţat limba română și românii limba italiană, impulsionaţi în primul rând de nevoi comerciale și apoi de aspecte ale comunicării. S-a probat încă odată virtutea culturală a negustorilor.

 

In seara zilei de 4 martie 1977, 15 zile după sosirea în Libia am fost copleșit dintr-odată de o stare neobișnuită, un moment de panică fără explicaţii. Mă așezasem pe patul de lemn dăruit  de bulgarul Drăgan, dulgher pe șantierul noii Maternităţi din Garian, vorbitor de română din Caliacra și ascultam un lătrat înspăimântat de câine, asemănător celui auzit în satele de pe Valea Oltului, încercam  să deslușesc cine l-a supărat pe câine. Deodată, o forţă neobișnuită m-a smuls legăturii cu pământul, m-a ridicat, am ieșit din mine, am  trecut prin tavan, am văzut pământul cum se rostogolește, vehicul  plin de captivi, condamnat să alerge printre stelele cerului. După un timp de incertitudine, între existenţă și inexistenţă, revenit în patul de lemn am reușit să mă ridic în capul oaselor, am văzut că totul era la locul obișnuit, că aventura mea fusese un exerciţiu al imaginaţiei delirante și un prilej de meditaţie despre ușurinţa cu care trecem de la o lume la alta sau la niciuna.

N-am dormit toată noaptea. Câinele a lătrat din ce în ce mai rar, un lătrat ce semăna mai mult cu un bocet intermitent. A doua zi am aflat că la ceasul neliniștii mele Bucureștiul a fost zguduit de cel mai mare cutremur din secolul 20. N-am spus nimănui ce mi s-a întâmplat în seara de 4 martie 1977 mi-a fost teamă să nu fiu  tratat de prooroc mincinos post factum.

Au urmat zile de disperare, unii spuneau că au căzut cartiere întregi, că centrul capitalei era complet dărâmat, cu zeci de mii de morţi și spitale pline de răniţi, fără să precizeze de unde aveau informaţii. Radioul și televiziunea libiană erau inaccesibile celor ce nu știau limbă arabă. Pentru a ajungela Tripoli,la Ambasadă, nu aveam alt mijloc de transport decât Taxiul, foarte scump pentru un nou venit ce nu stia cum să economisească puţinii dinari primiţi la sosirea în Garian. Am mai aflat că taxiul mergea pânăla Suc Kebir, în traducere Piaţa Mare, un târg aflat aproape de Mediterană și că de acolo pânăla Ambasadăerau câţiva Kilometri, se ajungea greu, mai ales dacă nu știai să întrebi în limba arabă. M-am agăţat de un român venit în primul grup,  posesor de mașină, în speranţa că cei dela Ambasadăștiu mai mult. N-am aflat mare lucru,  telefoanele erau prea aglomerate, nu existau posturi telefonice, convorbirile se făceau prin comandă la singura centrală telefonică din Tripoli. Am revenit searala Gariancu același binevoitor, mai îngrijorat decât plecasem. De abia după două zile am primit o telegramă ; mi se punea scurt : “Suntem bine, sănătoși, casa perfectă” Mi-a adus-o medicul ortoped direct dela Poștă.

 

Acomodarea a fost scurtă, bolnavii n-au așteptat să le învăţăm limba și să ne obișnuim cu obiceiurile și cu locurile. Primele cazuri au fost urgenţe, fracturi, cezariene, apendicite acute, sarcini extrauterine, operaţii chirurgicale obișnuite. Ca și în ţară chirurgia de urgenţă era dezavantajată de timpul scurt între internare și operaţie și investigarea sumară a bolnavilor, dezavantaj compensat de faptul că pacienţii erau de obicei tineri, fără patologie asociată.

Din primele două salarii, adunate cu prima de instalare, am cumpărat la mâna a doua și la o treime de preţ, un Fiat 125. Libertatea  oferită de program relaxat, absenţa unei condici de prezenţă și dezinteresul libienilor pentru modul de folosire a timpului liber, înţeles ca momente când nu se opera, era, pentru medicii români, prilej de cunoaștere a litoralului Mediteranei și a unor localităţi din deșertul Saharei. N-am pierdut ocazia, am vizitat Leptis magna, vechea cetate de origine a lui Septimiu Sever, Sabratha cu frumoasele sale mozaicuri și bineînţeles orașul Tripoli, celebru pentru reputaţia de bârlog al piraţilor din Mediterană.

De spectacole inedite n-am dus lipsăla Garian, unde spitalul era în fiecare seară locul de adunare al rudelor, mai apropiate sau mai depărtate ale bolnavilor internaţi. Venea toată familia, cu mic cu mare, părinţi, bunici din ambele părţi, unchi, fraţi, veri, vecini sau cunoscuţi. Curtea spitalului devenea neîncăpătoare pentru zecile de mașini și sutele de oameni veniţi să se întâlnească la spital, loc de pelerinaj și divertisment pentru mulţi localnici. Nu era de neglijat nici rolul de presiune psihologică asupra echipei chirurgicale. Ştiam, încă de la plecarea din ţară, că înainte de sosirea noastră au avut loc scene dramatice. După trei  decese consecutive pe masa de operaţiela Secţia Obstetrică-Ginecologie, un mare număr de localnici s-a strâns în curtea spitalului și a cerut socoteală operatorului. A fost nevoie să vină poliţia și să evacueze echipa chirurgicală pe o  ușă din spatele spitalului. De altfel, ginecologul a fost dus directla AmbasadaRomânieidin Tripoli, de unde a plecat fără să se mai întoarcăla Garian.N-amai ajuns nici în ţară, s-a rătăcit pe undeva prin Europa.

Selecţia personalului sanitar român pentru Libia se efectuase după două criterii, profesional și politic. Au fost recrutaţi după primul criteriu medici bine pregătiţi, dar pentru cadrele medii au avut o mai mare importanţă relaţiile politice și viza securităţii. Cei mai mulţi lucraseră în spitale performante din București, Timișoara, Oradea, Sibiu, Iași, Bacău și în alte spitale judeţene. O pregătire profesională mai bună s-a observat la cei veniţi dela Timișoara, dar nu s-au constatat diferenţe mari ce puteau influenţa îngrijirea bolnavilor. Dezacordurile datorate unor orgolii regionale s-au atenuat destul de repede și s-au stabilit bune relaţii, bazate pe interese și pe atracţii reciproce. S-au format și cupluri, mai mult sau mai puţin legitimate public.

Incet, încet, fiecare membru al grupului s-a  integrat în colectiv împreună cu obiceiurile dintotdeauna ale românilor, șiretenia, bârfa, denigrarea, invidia, care se strecuraseră, călătoriseră gratis cu avionul și ajunse la destinaţie, s-au reactivat.

Incă din primele zile am înţeles că voi fi antrenat într-un conflict de personalităţi. Am fost vizitat de chirugul șef, un om optimist, jovial, puţin cam prea sigur de el, venea să-mi ureze bun venit și să-mi spună că este informat asupra mea și vrea să lucreze numai cu mine.

-Am înţeles că asigurăm activitatea la sala de operaţie în zilele când suntem de gardă.

-Nu, că eu nu mai lucrez cu colegii dumitale, sunt scandalagii și nu putem colabora.

-Va fi greu, bolnavii au nevoie de urmărire permanentă, care presupune colaborare între colegii de specialitate.

-Ce colaborare, n-ai să poţi colabora cu ei, sunt căpoși, mai mult o să te încurce, o să vezi.

După ce chirurgul șef a plecat m-a vizitat unul dintre colegii de specialitate.

-L-am văzut pe Pitic ieșind de la tine, vrea să te atragă de partea lui, așa a făcut și cu mine când am venit, e un intrigant paranoic, se crede  mare chirurg, s-a certat cu toţi la spitalul de unde vine, am aflat de la fosta lui asistentă că nu opera în secţia de Chirurgie, avea o sală de operaţie întrun cabinet de urgenţe, acolo opera.

Am încercat să evit o angajare faţă de una din părţi și mai ales să păstrez relaţii de colaborare cu cei doi colegi de specialitate. Vizita celui de al treilea anestezist, AS, cel ce mă întâmpinase în noaptea sosirii mi-a spulberat orice iluzie.

-Ce cauţi tu aici, mă? Cine te-a trimis? Sfatul meu este să pleci cât mai repede, înainte de a fi linșat de arabi. Ai auzit ce a păţit ăla mare și prost, ginecologul, dacă nu-l scoteau pe ușa din dos îl terminau. O să plece și Piticu, am vorbitla Ambasadă, am informat și Ministerul. Dacă nu pleci repede o să te bage și pe tine în rahat.

N-a așteptat răspuns la întrebări, a plecat fără alte explicaţii.

In zilele următoare am înţeles și mai mult. Cei trei erau mult prea orgolioși, se certaseră din prima zi, chirurgul venise cu obiceiurile din ţară unde cel ce are bisturiul este șeful cel mare, iar cei doi colegi de specialitate cu amintirile neplăcute din timpul primelor colaborări cu chirurgii când erau trataţi cu ostilitate și dispreţ. Dar dincolo de motivaţiile generale se aflau structuri de personalitate ireconciliabile. Chirurgul, să-l numim cu numele dat de colegii mei,  Piticu, suferise toată viaţa lui din cauza staturii mărunte, nepotrivită cu elanul  vital, capabil să înfrunte titani și zmei. In istorie se găsesc multe exemple de curaj în trupuri mici și cred că e deajuns să-i citez pe Napoleon Bonaparte și pe Ştefan Cel Mare. Toată viaţa Piticului fusese o confruntare cu tot ce-i stătea în cale, pentru el dezacordul era modalitate de afirmare. Chirurgia era domeniul lui și nu accepta nici o imixtiune. Cei  doi îl tratau ca pe un troglodit venit din ţara de peste pădure, cum se traduce numele Transilvaniei. Când a vrut să facă o prostatectomie i-au spus căla Garian nu este secţie de Urologie.

-Auzi, mă învaţă ei pe mine chirurgie, eu care am operat tot ce se poate opera, de la bătături la trepanaţii craniene. Eu am venit aici să dau lecţii de chirurgie, peste șase luni o să vină pacienţi din toată Libia să se operezela Garian.Voiopera tot, amigdale, cataracte, extracţii dentare, operaţii pe inimă, tot.

Ce ar mai fi de adăugat la portretul chirurgului cu veleităţi de guru în afara amănuntului că nu era un simplu lăudăros ci un foarte bun profesionist. Localnicii nu s-au îndoit niciodată de spusele lui.

Tabloul ar fi incomplet dacă nu i-am prezenta și pe ceilalţi doi combatanţi. Să începem cu Teo Bănăţeanul. Discipol al școlii medicale din Timișoara, Teo se descurca bine ca medic și ca specialist. La prima întrevedere ne-am măsurat puterile și după confruntare am fost convins că experienţa și cunoștinţele noastre vor permite o colaborare profitabilă, în pofida încercărilor colegului meu de a impune un ascendent nejustificat. Inalt, bine proporţionat, blond cu ochi albaștri și început de încărunţelă, potrivit pentru rolul de june prim întârziat, Teo ar fi putut să fie distribuit ca interpret de personaj pozitiv dacă n-ar fi fost tentat să-l completeze pe autor cu improvizaţii personale și să-și interpreteze propriul rol, cel de Narcis, blestemat să se vadă numai pe el însuși.

Impactul dintre un Pitic complexat și un Narcis fudul, previzibil, n-a întârziat, a început cu duelul de priviri, și a continuat cu vorbele otrăvite aruncate pe piaţa svonurilor, în sala de operaţie, în saloane și pe coridoare. Riscam să primesc scatoalce de la ambii rivali. Am optat să joc pe mâna Piticului, pentru că l-am găsit mai agresiv, mai periculos.

Ameninţător rămânea și AS. Imi declarase război încă din prima zi, știam că nu admite să fie contrazis, că nu se teme de nimic și că face din curaj o armă greu de contracarat. Prin firea lui necontrolată intrase în conflict cu tot ce-i ieșise în cale. Stabilise o relaţie cu o brunetă din Galaţi și se certase cu cele două colege de apartament ale acesteia care au cerut ajutorla Poliţialibiană. Nu le-a fost de niciun ajutor, AS s-a baricadat în cameră și poliţiștii l-au lăsat în pace pentru că în Libia intrarea într-o casă unde sunt femei, fără aprobarea stăpânului, este interzisă de Coran. Au fost unii care au spus că AS era și informatorul Poliţiei libiene, ceea ce nu era de exclus.

Cu noul director român, un pediatru dela Timișoara, conflictul i-a fost fatal. Chemat de familie să vadă un copil care nu se trezea din anestezie, directorul, i-a cerut lui AS explicaţii., dar a fost primit cu insulte și înjurături.

-Ce fel de doctor ești tu mă, incompetentule, dacă nu știi să faci deosebire între somnul fiziologic și comă ?, întrebare însoţită și de alte cuvinte greu de reprodus.

Neșansa lui AS a fost că micul pacient nu s-a mai trezit din somnul “fiziologic”. Pe arabi i-a îmbrobodit AS, avea mare talent manipulator, dar Directorul a mersla Ambasadăși cu avizul Ministerului AS a  fost rechemat în ţară. N-a plecat decât după șase  luni, find tolerat și plătit de libieni, o confirmare a suspiciunii de colaborare a cu Poliţia libiană. A plecat împreună cu bruneta din Galaţi și a ajuns în Germania federală.

In cele cinci sau șase luni nemuncite, plătite de libieni, AS n-a pierdut timpul. A scris. A scris numeroase scrisori, semnate sau nesemnate și le-a trimis pe adresa Ministerului Sănătăţii. Toţi presupușii adversari ai lui erau bine încondeiaţi de scriitor, avea omul și talent literar, Directorul era afacerist și incompetent, chirurgul era un criminal cu diplomă, femeile erau depravate și așa mai departe. Nu m-a uitat, a pus în aplicare planul prezentat la sosirea mea, ameninţarea că voi fi alungat de libieni.

Trec peste bârfele obișnuite, specialităţi ale lui AS, mă opresc la două încercări de a mă compromite, nereușite din fericire.

Prima încercare : Când am efectuat prima anestezie am avut surpriza să văd că bolnava se cianoza și controlând circuitele aparatului de anestezie, am găsit valva circuitului semi închis, folosită pentru anestezie la adulţi, blocată. După ce am deblocat-o am continuat anestezia. și mi-am pus întrebarea : Ce legătură ar putea să fie între cele trei decese intraoperatoriila Secţiade Obstetrică și valva blocată ? Şi de ce îi spunea AS ginecologului “ăla mare și prost”? Bineînţeles că n-am spus nimănui gândul meu, dar varianta sabotajului ar putea să fie luată în consideraţie. AS n-ar fi ezitat s-o folosească.

A doua încercare :  Alertaţi de numeroasele scrisori trimise din Libia șefii dela Ministerau trimis o delegaţie cu rolul de a găsi explicaţii. Printre cei anchetaţi am fost și eu, am fost întrebat dacă am avut o  problemă cu poliţia libiană.

-N-am avut nici o problemă, nici nu știu unde este poliţia.

-La MinisterulSănătăţiia ajuns o informaţie că ai fost chemat și anchetatla Poliţiepentru dispariţia brăţărilor de aur ale unor bolnave în timpul anesteziei. Directorul spune că nu știe nimic.

-Dacă m-ar fi chemat poliţia din Garian aș fi știut unde este.

-Ești de acord să-i întrebăm și pe libieni ?

-Bineînţeles, o acuzaţie atât de gravă trebuie să fie lămurită.

A doua zi șeful delegaţiei mi-a spus râzând:

-Libienii sunt uimiţi de imaginaţia bârfitorilor români. Mi-au spus că sunt foarte precauţi și nu mai cred nimic din ce află despre români de la români. Povestea cu brăţările i-au distrat cel mai mult, pentru că furtul este pedepsit sever în Libia și ar fi știut toată ţara.

Rămas fără aliat, după plecarea lui AS, Teo s-a convertit în neînţeles, rol înlesnit și de faptul că delegatul Ministerului Sănătăţii, sositla Garian, i-a spus directorului să delege un Şef de secţie cu care chirurgul se înţelege, ca să stingă conflictul cu anesteziștii. Am fost așezat fără voia mea într-o postură unde primeam lovituri din ambele părţi. Pe Teo nu l-am deranjat, i-am lăsat statutul de propriul lui șef. Şi chirurgul a găsit soluţia, îșî programa operaţiile  în zilele când eram eu de serviciu.

 

Coloritul specific al grupului de români din Garian era asigurat de românce, profesioniste bune, harnice, europence, căutate de bărbaţii libieni, disponibile, gata să negocieze, fără prea multă târguială tot ce era la îndemână.

Excepţia o făcea Tovarășa Pintilie, o jumătate de femeie, un metru cinci zeci centimetri pentru 35 de Kg, nesolicitată și nepricepută la negustorie ca de altfel, la nici-o activitate productivă. O rigoare  cam nepotrivită ambalajului atrăgea atenţia, însă adevărata surpriză a fost că în primele zile de la  sosireala Gariana început să întocmească un tabel cu membrii de partid din grupul român. Când a fost întrebată de ce face acest tabel, a răspuns :

-Ca membrii de partid avem datoria să punem în aplicaţie politica partidului, oriunde ar fi. Aici nu există nicio activitate de partid, eu am experienţă, ca membră aleasă a Comitetului de partid Sănătatea, voi înfiinţa  o organizaţie de bază unde se va desfășura, o activitate de partid.

Informat, directorul Bulă a întrebat-o dacă avea misiune oficială în acest sens, pentru că în protocolul încheiat cu Ministerul libian se preciza că politica este interzisă. A spus că va intrebala Ambasadă, dar n-a mai fost nevoie pentru că  Tovarășa Pintilie a renunţat la iniţiativa sa. Necazul a început când surorile șefe au refuzat s-o primească în secţiile lor, pentru că aveau informaţii că n-a lucrat niciodată și nu știa să facă nimic. Nemulţumită, a mers la director șila Ambasadă, i s-a spus că e bine să găsească prin bună înţelegere un loc unde să fie primită, dar n-a reușit să convingă pe nimeni. Foarte insistentă a ajuns șila Punctulde transfuzii al spitalului, și-a zis că acolo nu e mult de lucru și ar putea să se descurce. Directorul a trimis-o la mine să-i dau avizul. A venit și mi-a spus pe un ton ce părea mai mult un ordin că va lucrala Punctulde transfuzie, am întrebat-o dacă a mai lucrat vreodată , dacă știe ce se face acolo, mi-a spus că nu, dar o să înveţe de la colege. Am fost de acord, aveam nevoie de cineva pentru a completa tura de urgenţe și le-am rugat pe cele două cadre cu experienţă să-i spună ce are de făcut. După câteva zile mi s-a spus că nu vrea sau nu știe să facă nimic, nu reușește să introducă un ac în venă, o manevră obligatorie la serviciul de transfuzie, nu vede și dacă îi spui ce are de făcut se supără.

-A spus că  nu înţelege de ce se determină grupul sanghin, pentru că orice sânge poate să fie transfuzat de la un om la altul.

Am vorbit cu directorul, care a chemat-o și i-a comunicat cele auzite. Atunci s-a declanșat Tovarășa Pintilie, mi-a ţinut o lecţie despre cum trebuie să mă port cu o valoroasă activistă de partid, a folosit metodele bine însușite la partid, seducţia și ameninţare, n-a reușit să mă convingă, a încercat și la libieni, fără succes, n-avea nici măcar argumentul femeii, apreciat de localnici, a fost nevoită să se întoarcă în ţara, să reia activităţile pentru care avea pregătire și vocaţie : informatoare și activistă. A depusla MinisterulSănătăţiișila Comitetulde partid Sănătatea un teanc de hârtii în care reclama pe toată lumea, nu știu dacă s-a străduit ofiţerul de securitate să le distribuie în dosarele individuale de urmărire, dacă ar fi avut discernământ n-ar fi pierdut timpul.

Am greșit când am început prezentarea unor portrete de românce cu tovarășa Pintilie pentru care numele de femeie nu era justificat decât de fustă și de actul de stare civilă, de altfel ea nu se prezenta  cu apelativele feminităţii, doamna sau domnișoara… ci cu cel de tovarășa Pintilie, conferit de carnetul de membră a partidului, care o îndreptăţea să dea indicaţii, preţioase și desigur, obligatorii.

Adevărata reprezentantă a femeilor era Olimpia, o ardeleancă din Ţara moţilor, cea mai frumoasă româncă ajunsăla Garian.Cuo siluetă ce sugera vestitele statui antice ale Afroditei, cu o distincţie amintind de femeile dacilor, așa cum le imaginăm în dorinţa de a ne ameliora ascendenţa, Olimpia era sinteza reușită a două civilizaţii, elenă și geto-tracă. Distincţia și rafinamentul grecilor se grefase armonios pe port altoiul viguros al vestitelor amazoane din Carpaţi. Instinctul femeii se descurca bine în faţa asaltului de priviri și pofte greu de evitat, orgoliul se hrănea din numeroasele solicitări și din posibilitatea de alegere, ofrandă naturală a femeilor frumoase. Nu refuza, dar lăsa un loc imaginaţiei să construiască drum anevoios până la învoială. Ştia de când plecase din ţară că va fi  obiectul ispitei și competiţiei între numeroșii veleitari, stimulaţi de pofte și de hormoni, dar nu se aștepta să găsească un dezechilibru atât de mare între cerere și ofertă. Un solicitant norocos a fost ortopedul bucureștean, exemplar tipic pentru armăsarul de prăsilă dintr-o herghelie. Omul a fost convins că va fi singurul beneficiar al trupului de vis, iluzie deșartă, un asemenea tezaur era râvnit de prea mulţi și mai ales avea ofertanţi ce depășeau posibilităţile unui sărman medic român. Prima ofertă a venit de la un Mohamed, director de bancă, posesor al unui Mercedes de ultimă generaţie și bărbat foarte prezentabil pe deasupra. Olimpia n-a stat pe gânduri, a trimis-o la plimbare pe colega de cameră din colonia urgentiștilor, stimulându-i interesul pentru magazine și l-a primit pe arab într-o vizită de recunoaștere, nu se știe cum a decurs primirea, se presupune că i-a mulţumit pe amândoi pentru că s-a repetat câteva zile și s-ar fi repetat mult timp dacă ortopedul mânios n-ar fi folosit instrumentul bine ascuţit care servea la amputarea picioarelor bolnave, aflat în dotarea sălii de operaţie, pentru înţeparea celor patru cauciucuri ale singurului Mercedes din Garian, proprietatea lui Mohamed, parcat neinspirat la intrarea în colonie.

Intâmplarea n-a avut consecinţe juridice, lui Mohamed nu-i convenea mediatizarea, înafară de faptul că a fost schimbat locul de întâlnire și bineînţeles, cauciucurile. Olimpia era condusă  la singurul hotel din Garian, de unde era adusă la spital, a doua zi, cu Mercedesul lui Mohamed. Tristul ortoped a fost nevoit să se dea  biruit și a trimis documentele de chemare a soţiei, ca însoţitor. Nici relaţia dintre Olimpia și Mohamed n-a fost lipsită de peripeţii, arabul s-a lăudat cu achiziţia româncei crezând că femeia devenise proprietatea lui, așa cum este cutuma la musulmani, se înșela, Olimpia avea alte principii comerciale, știa că vinde o marfă specială, rămasă proprietatea ei și după vânzare, deci care putea să fie revândută.

Comerciantă cu experienţă, Olimpia a știut să profite de relaţiile lui Mohamed pentru a obţine  în cei doi ani cât a lucrat în Garian, numeroase  bijuterii și alte obiecte vandabile în România.

Au mai fost și alte comerciante, marfa oferită  se vindea bine și tranzacţia se făcea în funcţie de cerere și ofertă, prima depășind-o cu mult pe ultima, afirmaţie bine susţinută de vorba convingătoare spusă de cea mai coaptă dintre româncele ajunsela Garian:

-Aici m-am săturat și eu de p..

*

Tămăduitorii români cu bisturiul, ajunșila Garian, au fost meseriași buni adevăr confirmat de marele număr de bolnavi veniţi din aproape tot Nordul Libiei, unii chiar din Tripoli, să fie operaţi de Piticul român. Se cuvin amintite câteva reușite mai particulare.

Un frate al Primarului din Garian a vrut să știe câtă benzină mai avea într-un butoi și pentru că butoiul se afla într-un hangar neluminat omul a aprins un chibrit la gura butoiului. E lezne de imaginat surpriza din butoi, vaporii de benzină au luat foc și nechibzuitul s-a ales cu arsuri ale feţei și capului. Piticul a decretat ca altădată Isus Hristos :

-Asta a venit ca să-mi aducă faimă. Il voi face ca nou.

Luni de zile i-a pansat arsurile, totdeauna cu anestezie generală, într-un salon special unde intrau numai cei ce aveau de făcut o procedură de tratament, îmbrăcaţi în halate, botoșei și mănuși sterile, echipament obișnuit în sălile de operaţie. Mai mult, i-a convins pe localnici să angajeze un paznic permanent, instruit să nu permită nimănui accesul în salonul cu pricina, sarcină greu de îndeplinit într-un spital unde se adunau în fiecare seară sute de vizitatori, rude, prieteni, curioși. Cu migală și perseverenţă a reușit să vindece arsurile și să autogrefeze mari suprafeţe de piele recoltate pe coapsele bolnavului astfel că la sfârșitl operaţiilor fratele primarului arăta ca un nou nou născut, oleacă mai matur, poate și mai înţelept.

S-a vorbit mult despre isprăvile Piticului în Târgul Garianului unde succesele și eșecurile nu puteau să treacă neobservate. Piticul s-a umflat în halate și a decretat, ca bun cunoscător al Evangheliei :

-V-am spus, acum vedeţi cu ochii voștri, puneţi mâna să vă convingeţi, ca Necredinciosu’ din Scriptură.

Necredincioșii au primit pedeapsa meritată cu ocazia unei întâmplări nefericite. A fost adusă la spital o tânără fecioară, frumoasă dar cam năbădăioasă, de șaptesprezece ani, ţipa ca din gură de șarpe, cum zice o expresie intrată în folclor. Refuzase căsătoria cu un văr primar, rânduită de părinţi, nesupunere intolerabilă într-o familie arabă, unde căsătoria este o afacere convenită între familii în copilărie iar hotărârea șefului de clan, de regulă cel mai bătrân, nu poate fi contestată. Ieșirea din clan este limitată  de rânduiala că doi veri primari au permisiunea religioasă de căsătorie. Numai fraţii și verii secundari nu pot forma o familie. Ar mai fi de precizat că viitorii soţi nu aveau voie să se cunoască înainte de noaptea nunţii, o regulă nu totdeauna respectată.

Frumoasa fecioară, sintagmă adevărată în cazul prezentat, avea, probabil, o justificare să-l refuze pe cel hărăzit împotriva voinţei și consimţământului ei. Tranzacţia era însă hotărâtă de familii și nu se ţinea cont de eventuale sentimente și cu atât mai puţin de voinţa și personalităţile celor tranzacţionaţi. Nerespectarea nu era posibilă, în joc fiind interese materiale, și dezonoarea.

Opoziţia vehementă a fetei a fost sancţionată prin violenţe fizice, metode folosită de părinţi în familiile arabe. Fata a răspuns prin singura violenţă ce-i stătea la îndemână, s-a stropit cu benzină și și-a dat foc. Ajunsă la spital a continuat să-și clameze disperarea și durerea fizică atroce. Chemat de urgenţă, Marele Pitic, și-a luat în serios statutul de Comandant, a repus în funcţie compartimentul de terapie a arsurilor și metodologia deja cunoscută. Evoluţia a fost favorabilă, marcată însă de manifestări foarte zgomotoase ale pacientei, de tip isteric, înainte de începerea anesteziei pentru schimbarea pansamentului și toaleta plăgilor, când Spitalul se transforma în cartier al Infernului, de unde se auzeau ţipete înspăimântătoare. Tânăra fată se răzbuna printr-o plăcere perversă de a-i face să participe la supărarea ei pe toţi cei aflaţi în jur. După trezirea din anestezie redevenea veselă, chiar nostimă.

Evoluţia medicală a fost favorabilă, tânăra beneficia de vigoarea vârstei și de un capital biologic de bună calitate, a suportat peste 20 de pansamente sub anestezie generală fără nici un incident și Piticul se pregătea pentru auto-grefe de piele. N-a fost să fie, nenorocul era prin preajmă, a fost, probabil, nemulţumit de trufia Piticului și l-a chemat în ajutor pe dracul invidiei care a șoptit familiei că ar fi fost mai bine dacă mergea cu fata la un spital din Tripoli unde sunt mari specialiști veniţi din Anglia și alte ţări europene cu tradiţie și dotare tehnică mai bună. Intr-o dimineaţă, pe nepregătite, au venit cu o ambulanţă specială și au luat-o  pe tânăra fată pentru a o transferala Tripoli.Inzadar s-a opus Piticul, i s-a explicat că familia are dreptul s-o ducă la un alt spital, că nimeni nu se poate opune familiei.

Amănuntele au mai mică importanţă când se termină prost, cum a fost în cazul de faţă. La o săptămână de la externare a venit în Secţia de chirurgie bătrânul Haj Ibrahim, respectat în tot Garianul pentru înţelepciunea sa, avea ochii înlăcrimaţi și abia a putut să spună că tânăra pacientă plecatăla Tripolia decedat pe masa de operaţie cu ocazia unui pansament efectuat sub anestezie generală.

In cele o mie de zile și nopţi trăitela Garianam efectuat tot atâtea anestezii, am fost martor și actor în multe spectacole cu subiect medical, chirurgical, lumesc, omenesc. Aducerea aminte mă îndeamnă să povestesc drama tânărului sirian, îndrăgostit de fiica unui crescător de oi dintr-o localitate aflată la câţiva Kilometri de târgul Garianului. Fata ducea oile prin locuri de ea știute unde creșteau puţinele fire de iarbă plăcute animalelor. Nu știu cum s-a rătăcit pe acolo un frumos flăcău din Siria angajat ca muncitor în Libia, amănuntele au lipsit din informaţiile ajunse la spital. Sirianul, vorbitor de arabă, musulman, era de o frumuseţe care oprea din mers orice fată sau femeie normală. Tentaţia, ispita, nu puteau lipsi de la întâlnirea unor tineri înfierbântaţi de amintirea păcatului originar. S-au iubit cu o pasiune ce ar putea să evoce pe Dante Aligheri dar și pe nefericitul Abelard. Deșertul Saharei, cât este el de mare,  nu poate să ascundă păcatele, mari și mici. Oile, discrete și mulţumite și-au văzut de iarba lor, numai că o fată îndrăgostită nu poate să-și ascundă taina, se citește în tot ce face și în tot ce spune. A fost deajuns o mică bănuială ca să-i pună pe fraţi s-o urmărească.  La musulmani amorul unei fete necăsătorite este dezonorant pentru familie și fraţii tinerei fete sunt îndreptăţiţi să-l pedepsească pe cel ce i-a dezonorat.

Bănuiala s-a confirmat, cei doi îndrăgostiţi au fost surprinși în timp ce făceau dragoste și fraţii au acţionat potrivit legilor islamice, după care se impunea pedeapsa cu moartea a nelegiuitului. N-a fost ușor, tânărul sirian era puternic, s-a apărat și a reușit să fugă în deșert. S-a pus în aplicare procedura legală de urmărire, cu ajutor dela Poliţie, sirianul fugărit s-a predat, nu i-a folosit pentru că la pușcărie erau tot libieni, prieteni, rude sau cunoștinte ale urmăritorilor și adepţi ai legilor islamice. Intr-o altercaţie din pușcărie, spontană după afirmaţiile gardienilor, unul din deţinuti a folosit cuţitul, dar sirianul deși rănit  a reușit să-l dezarmeze și în toiul luptei să-l taie la umăr pe agresor. Amănuntele conflictului au fost cunoscute pentru că, după internarea în spital a celor doi combatanţi, Piticul a vrut să știe exact ce s-a întâmplat ca să le consemneze în Fișa de Observaţie.

Haj Ibrahim l-a avertizat pe Pitic de riscul unui  atac din partea fraţilor “victimei”. Piticul a cerut pază permanentă din partea Poliţiei și l-a izolat pe sirian în cea mai greu accesibilă cameră din Secţia de Chirurgie. Toţi românii s-au mobilizat în apărarea nefericitului, s-a organizat  chiar gardă dublă. Una dintre asistente, Ileana, o blondă firavă cunoscută pentru devotamentul său ireproșabil și pentru că purta o tije metalică femurală, descoperită cu ocazia controlului din Aeroport, a făcut o pasiune pentru sirian, despre care spunea că era cel mai frumos bărbat văzut de ea vreodată. Ileana a devenit Ingerul păzitor al sirianului, a rămas tot timpul în salonul unde era internat, gata să-l apere cu orice preţ și să-i acorde îngrijirile medicale și generale de care avea nevoie. Tot spitalul era impresionat de generozitatea Ilenei. Intr-o dimineaţă, perioadă a zilei când se stabilește programul și soarta bolnavilor, a venit la spital o ambulanţă păzită de poliţiști și l-a luat pe sirian pentru a-l transferala Tripoli, cu pretextul că nu-i mai poate asigura gardă permanentă. Nici intervenţia Piticului, nici criza de isterie a Ilenei n-au folosit, sirianul a pleact pe ultimul său drum din Garian și din viaţă, pentru că la numai câteva zile Haj Ibrahim ne-a adus vestea căla Spitaluldin Tripoli a fost ucis de fraţii “dezonoratei”.

Stimulată de orgoliu, păcat capital vecin cu trufia, fudulia și cu autoaprecierea, memoria mă îmboldește să povestesc o izbândă profesională mult comentatăla Garian. Intr-oseară pe la asfinţitul unui mirific soare african, am fost chemat de urgenţă la camera de gardă a Spitalului unde am fost întâmpinat de numeroși libieni veniţi să asiste la drama unei fete, ale cărei urlete de durere se auzeau în tot orășelul.

-A mușcat-o vipera mi-a spus primul libian  ieșit în cale. N-aveţi ce să-i mai faceţi, nimeni nu scapă dacă e mușcat de vipera africană.

-I-aţi făcut ser antiviperin, l-am întrebat pe Nae Ambăruș, un moldovean curajos de prin părţile Bacăului.

-L-am injectat deja mi-a răspuns vrednicul meu colaborator, dar ăștia spun că n-au văzutla Garianun om salvat după ce fost mușcat de vipera lor.

Am revăzut în grabă, cu mintea, capitolul despre mușcăturile de șarpe și mecanismul de acţiune al veninului ; mai întâi se produce coagularea intravasculară generalizată a sângelui și apoi fibrinoliză secundară cu hemoragie difuză prin consumul fibrinogenului și a celorlalţi factori implicaţi în procesul coagulării. Echilibrul între cele două mecanisme, tromboza și tromboliza nu mai poate fi păstrat când se epuizează prin fibrinoliză toţi factorii coagulării, singurul mijloc de tratament fiind oprirea în timp util a coagulării produsă de venin. In specialitatea mea problema echilibrului fluido-coagulant avea o imporanţă capitală și eram informat asupra noutăţilor din literatura de specialitate. Primul gest terapeutic era administrarea de anticoagulante. Niciunul din cei prezenţi nu aveam experienţă așa că am acordat încredere teoriei, conștient că dacă după administrarea Heparinei, va urma o hemoragie difuză aș fi putut fi acuzat de malpraxis, acuzaţie greu de infirmat în condiţiile unor informaţii mai puţin documentate. In faţa acestei dileme m-am încredinţat destinului și cărţii de fiziopatologie, am început terapia cu Heparină după ce m-am asigurat că aveam în trusa de urgenţă antidotul, în speţă Sulfatul de Protamină folosit în supradozările de Heparină.

Cer scuze pentru aceste prea multe precizări de specialitate, cu speranţa că am fost destul de explicit pentru justificarea lor.

Rezultatul a fost din fericire bun, evoluţia a confirmat mecanismul  fiziopatogenic, tânăra fată a fost prima supravieţuitoare mușcată de viperă în Garian, iar eu am fost recompensat de buticarii din târg, bine informaţi de ce se întâmpla în spital, prin salutul prietenos “Salamo Alekum” continuat cu aprecierea valorizantă “Tabib kois”, tradusă în românește prin “Doctor bun”. Recompensa a fost numai simbolică, pentru că la plecarea din Garian, Directorul Direcţiei sanitare, Mudirul, n-a vrut să-mi aprobe încheierea contractului de muncă, a zis că vrea să revin, că sunt apreciat de libieni, o formă de a mă convinge să mă întorc dar și de a nu mi se plăti drepturile cuvenite pentru concediu și al treisprezecelea salariu prevăzut în contract. Am pierdut vreo două mii de dolari, o sumă mare pentru un român în deceniu opt al Secolului douăzeci. De revenit în Libya după concediu știam că nu voi reveni, aveam alte proicte ce nu puteau fi sacrificate.

După cincisprezece ani am reluat aventura libiană în condiţiile grele ale embargoului impus de ONU. Am ajunsla Nalut, la limita deșertului și m-am întors cu amintiri foarte neplăcute. Am mers șila Garianunde am cerut să mi se lichideze contul cu cele două mii de dolari. M-au informat fără menajamente că :

-In Libia conturile nealimentate se închid automat.

Povestea tristă a celei de doua aventuri din Libya va fi prezentată  într-un ultim capitol al acestei cărţi.  

*

Am plecat din București cu o valiză prea mare pentru voiajul prin deșert, completând spaţiile goale cu iluzii, înfruntând prezicerile sumbre ale cunoscătorilor. Plecarea a fost, de fapt, o evadare dintr-o pușcărie unde pușcăriașii erau și gardieni. Nu știam nimic despre Libia, eram pregătit să accept condiţiile de climă africană și de singurătate, ca plată pentru dreptul de a ieși din temniţă. Unele promisiuni s-au confirmat. După numai trei luni, aveam o mașină cumpărată la mâna doua, mai bună decât Dacia lăsată în ţară și peste 2000 dolari în contul bancar.

Cei trei ani petrecuţi în Garian au fost bogaţi în evenimente, am mers cu familia de două ori în Europa, am văzut Italia cu vestigiile civilizaţiei romane, Franţa cu Parisul și castelele din Valea Loarei, cu vinurile și brânzeturile rafinate, Spania cu toreadori ameninţători, cu Don Quijote și Sancho Panja pe toate drumurile. Am vizitat multe obiectiv turistice celebre, bine documentate în celebre ghiduri verzi editate de întreprinderea producătoare de cauciucuri Michelin, muzee, Prado, Louvru, Vatican, Galeriile Uffizi, Rijksmuzeum și  vestitele catedralele catolice prezente în toate marile orașe din Europa. Fiecare călătorie a  valorat cât o universitate.

 

A doua fugă. Un final coșmaresc

 

După ce l-au ucis într-o cazarmă pe cel considerat vinovat de nefericirea lor, au constatat că sunt la fel de nefericiţi ca înainte. Momentul fusese pregătit, altfel nu s-ar putea explica apariţia rapidă a unor indivizi cunoscuţi pentru apartenenţa la anumite structuri ale puterii. Nici execuţia rapidă, o crimă, n-a fost întâmplătoare, era, foarte probabil, prevăzută în scenariul bine pregătit. Cei ce așteptau fericirea unei libertăţi dorite ca soluţie, de fapt o promisiune ipotetică, n-au știut la ce folosește libertatea și așteptau să primească partea cuvenită. Primii veniţi la împărţirea libertăţii au fost  cei aflaţi în apropierea locului unde se afla puterea, ei au ocupat, fără jenă, posturile eliberate de foștii demnitari, sub pretextul că ocupă vidul lăsat de aceștia. Indivizi frustraţi, revanșarzi, aventurieri, delicvenţi, psihopaţi, s-au repezit la scaunele abia eliberate, le-au ocupat după regula primului venit, s-au instalat ca primari impostori, fără nici o legitimitate, ca directori de instituţii, nepricepuţi, ignoranţi, au creat funcţii pentru rude și prieteni, și la înghesuială au furat pe rupte. Modelul, conferit de ucigașii dictatorului, a fost reprodus la toate nivelurile și a rămas celebru generalul degradat pentru spionaj, care îmbrăcat în uniforma dinainte de degradare, s-a așezat în scaunul de Ministru  și a dat ordin să fie uciși cei ce-l deconspirase. Cu speranţa că o istorie neinfluienţată de interese partizane va relata întâmplările prin care niște criminali au ajuns la putere, ne vom limita la întâmplările petrecute în curtea tămăduitorilor, unde capitala a fost acaparată de un pensionar megaloman, nepot al unui Prim Ministru comunist și tată al unui celebru lipitor de manifeste anticomuniste pe vremea când toată lumea aștepta căderea dictatorului. Noul Director, Şef autoinstalat, mare specialist în sforării, și-a început activitatea prin reorganizări, demiteri și numiri. Bun prieten cu vicleanul Cocostârc, cel ce nu uitase că-l sufocasem când a vrut să mă îngurgiteze, a hotărât că stabilimentul unde mă ascundeam de prădător să devină Azil pentru bolnavi cronici și bătrâni, situaţie în care nu se mai găsea un loc pentru specialitatea mea. Au fost demolate instalaţiile moderne, au fost trimise la depozitele de fiare vechi, instrumente și dotări noi și alte utilaje de pe vremea mult hulitului dictator. Obligat să caut un loc de muncă la o vârstă potrivită pentru bilanţ, am constatat că niciunul dintre colegi, Şefi de Secţie, nu erau interesaţi de venirea unui specialist aflat în prag de pensionare și că relaţiile dintre slujitorii lui Esculap erau încordate în toată capitala. Păstram nostalgia celor trei ani petrecuţi în Libia și am aflat că unul dintre studenţii mediciniști libieni de pe vremea cât lucrasemla Garian, aflat acum într-un post importantla MinisterulSănătăţii, recruta specialiști, l-am contactat, și am întocmit un dosar. Formalităţile s-au efectuat rapid, am primit viză și bilet de avion pe ruta București-Tunis-Djerba, de unde ni s-a promis că vom fi luaţi cu Taxiuri trimise special pentru noi, pentru că aeroportul din Tripoli era supus embargoului instituit de Consiliul de securitate al ONU. Trec peste amănunte legate de voiajul anevoios și peste diferenţele dintre contractul negociat de Ministerul Sănătăţii din București și cel intermediat de un particular. Visul meu de a revenila Garians-a dovedit iluzoriu, fostul student ne-a abandonat și am aflat că vom fi trimișila Nalut, un orășel berber de la marginea deșertului. Sosiţi după miezul nopţiila Garian, am fost cazaţi în saloane abandonate, neechipate, din vechiul spital, în condiţii mizerabile și a doua zi am fost îmbarcaţi în două Maxitaxiuri cu care am călătorit cei 700 de Km pânăla Nalut.Amajuns la fel ca în prima zi, după miezul nopţii, dar, de data asta am fost așteptaţi de doi directori cu toate luminile aprinse și cu o masă festivă, mărturie a nevoii de cadre a Spitalului aflat în plin deșert. In primele două nopţi am fost cazaţi la singurul hotel din Nalut, care, am aflat mai târziu că nu era folosit din cauza lipsei de solicitanţi. Primirea, evident binevoitoare, ne-a mai oblojit amărăciunea după voiajul obositor. A doua zi am făcut o primă evaluare a situaţiei, proiectul din ţară era utopic, în condiţiile oferite de Spitalul din Nalut aducerea familiei, era exclusă, locuinţele erau murdare, neîngrijite, cu instalaţii sanitare defecte, fără apă curentă și cum aș fi putut să cer soţiei și fiului meu să suporte o călătorie  istovitoare, cu nopţi nedormite prin aeroporturi cu cei peste 2000 de Km în Taxiurile libiene, ca să le ofer condiţiile mizerabile din Nalut.

Noii noștri stăpâni se deosebeau de cei din Garian, aparent amabili, ne incitau să punem întrebări, fără să dea răspunsuri înafara neutrului dar categoricului “inș Alah” “dacă vrea Alah”, ei voiau să afle ce dorim și cum gândim, ca să știe cum să ne refuze și să ne amăgească. Cu timpul am aflat că de fapt sub zâmbetul ce însoţea sintagma de serviciu se afla și o continuare neexprimată : “Şi Alah nu-i ajută decât pe musulmani”. Despre contractul de muncă, act ce conferea dreptul  de ședere în Libia și ne legitima calitatea de angajaţi ai statului Libian, circulau tot felul de zvonuri, dar mai ales zvonul că s-ar putea să nu fie aprobat. Dosarele individuale, legalizate în România după ce fuseseră traduse în limba engleză, au fost retraduse în limba arabă, operaţie plătită din puţinii bani primiţi la sosire pentru hrană și… ţigări. Despre salarii nu se putea vorbi pentru că nu aveam contract de muncă. Ni s-au cerut și multe date  suplimentare despre ţările unde am mai călătorit, despre rudele apropiate și chiar mai depărtate, despre traseul profesional și alte informaţii ciudate. Eram chemaţi la direcţie unde ni se cereau acte și documente. După vre-o trei luni dosarele au trecut drumulla DirecţiaSanitarăunde se cereau noi completări. După alte câteva luni dosarele au fost trimisela Tripolipentru acordul Ministerului Sănătăţii și stabilirea unui nivel de încadrare. Acolo au stat încă două luni și după ce s-au întors au fost trimise în orașul Sirt, aflat la  2700 de Km de Nalut, unde se afla centrul naţional de  aprobare  a contractelor de muncă. Călătoriile dosarelor noastre se făceau cu Taxi-ul, pentru că în Libia nu existau căi ferate și durau, cel puţin câte două săptămâni.

Vești din ţară nu aveam, scrisorile veneau după o lună de la expediere, radioul nu prindea decât posturi libiene, inaccesibile celor ce nu vorbeau curent limba arabă. Exista un singur telefon internaţional, cel dela Poștă unde se adunau tunisieni, algerieni, marocani, sârbi, bulgari, români și așteptau zile întregi să se facă legătura, cred că era o indicaţie politică și destul de probabil convorbirile erau urmărite și înregistrte. Legătura cu România se obţineau cu cea mai mare dificultate, telefoniștii, toţi bărbaţi, aveau preferinţă pentru arabi si femei. Zilele treceau foarte încet, număram orele și jumătăţile de oră, veneam la ora 8 dimineaţa ca să semnăm condica de prezenţă, o grabă inutilă, pentru că după ce semnam nu aveam nimic de făcut, erau săptămâni întregi când nu aveam nicio activitate, nicio consultaţie, nicio intervenţie chirurgicală. Ca mijloc de atenţionare și presiune unul dintre mulţii “salariaţi” libieni, nu le știam atribuţiile, toţi erau mudiri, adică șefi, ridicau condica de prezenţă la ora 8 și zece minute și o aducea la ora 14, când semnam de plecare. In cele șase ore de ședere la spital ne plimbam printr-o curte lungă de 70 metri și lată de 15, îi știam exact dimensiunile pentru ca neavând altceva de făcut le măsurasem de nenumărate ori cu pasul iar pasul cu un metru liniar cumpărat de le unul dintre numeroasele buticuri din Nalut. Meseria de buticar, tradusă de arabi prin negustor era singura practicată de bărbaţii din Nalut. femei nu vedeam, ele nu ieșeau din case decât împreună cu soţii sau fraţii lor și atunci acoperite din cap până la picioare. Nici nu mai vorbeam, n-aveam cu cine și mai ales ce. L-am întrebat pe un chirurg egiptean de ce am fost angajaţi dacă n-au să ne dea de lucru, s-a supărat și m-a admonestat :

-De ce vrei să lucrezi? Să fii mulţumit că n-ai de lucru. Faci sau nu faci ceva, tot atâţia bani vei primi.

Pentru mine, obișnuit să nu-mi ajungă timpul, a fost greu de înţeles judecata egipteanului.

Patologia chirurgicală din spitalul Garianului se limita la circumcizii rituale, incizii, reduceri de fracturi, pansamente, singura operaţie pe abdomen fiind apendicectomia. Pentru alte indicaţii chirurgicale bolnavii erau trimișila Tripoli.Intot anul s-au efectuat numai două intervenţii chirurgicale importante : extirparea unui chist hidatic și sutura unei perforaţii ulceroase a stomacului. La extirparea chistului hepatic s-a ajuns dintr-o greșeală de dignostic, chirurgii au diagnosticat o apendicită acută, dar în loc de apendic bolnav au găsit chist hidatic ce părea ușor de extirpat și dorind să-și treacă în cont o intervenţie chirurgicală, au continuat operaţia, dar în timpul disecţiei aderenţelor au spart chistul. Urmarea a fost o hipotensiune brutală cauzată de șocul anafilactic. Şansa tânărului pacient și a mea a fost că nu eram la primul caz de șoc anafilactic, am administrat intra venos Hidrocortizon și în perfuzie adrenalină în ritm foarte lent, supraveghind cu atenţie Tensiunea arterială. Pentru necunoscători precizările de mai sus pot să pară neimportante, dar pentru un specialist care știe cât de greu se tratează un șoc anafilactic sunt foarte justificate. Dacă pentru terapia șocului s-a găsit metodologia potrivită pentru extirparea chistului, de fapt a resturilor rămase după ciopârţirea lui, bolnavul a avut nevoie de mult ajutor dela Alahpe care l-a primit cu preţul unei lungi îngriiri postoperatorii și a unor suferinţe nemeritate. Despre perforaţia gastrică post-ulceroasă vom relata mai târziu, pentru că a fost o mână întinsă de destin, la cel mai potrivit moment.

 

Am fost nevoit să recunosc adevărul : Mă înșelasem revenind în Libia cu iluzia naivă că voi relua o aventură înteruptă, istoria își continuase drumul fără mine, a trebuit s-o caut prin deșert unde rătăcea cu alte scenarii, alţi actori și alte decoruri. Ceea ce credeam că va fi o urmare a devenit un nou început. Am fost nevoit să reglez toată încărcătura  biologică, mai bătrână cu cincisprezece ani, la noi coordonate geografice și sociale. Modelul fundamental nu se schimbase, dar forţelele electromagnetice, piezoelectrice și cele încă nedescoperite impuneau o nouă armonizare. Mi-a trebuit timp pentru readaptarea moleculelor la noile coordonate și ritmuri. Am notat, fără să dramatizez, reacţiile fiziopatologice datorate schimbării de microclimat insomnia, hiperexcitabilitatea, continuate cu oboseala și depresia, modificări ale tranzitului, constipaţia, alternând cu goliri precipitate, vise fără finalitate, bulimie întreruptă de anorexie, euforii nejustificate, disperări și coșmare…

Am căutat repere și puncte de sprijin, conaţionalii erau, ca și în alte împrejurări, cantonaţi în insula egoismului, tot ce se afla dincolo de ţărmul ei nu-i interesa, dimensiunea empatică nu făcea parte din structura personalităţii românești. Poate că era de vină istoria, mai îndepărtată și mai recentă, sărăcia naște idoli păgâni, invidie și vrășmășie, nu lasă loc pentru compasiune, nu poţi să domesticești un animal flămând. M-am resemnat, voi rezista cel puţin un an într-o cușcă încălzită excesiv vara și friguroasă iarna, fără aer condiţionat și fără încălzire. Doar lipsa gardianului o deosebește de temniţă.

Inventariez decorul, Nalutul este un orășel în deșert, populat de berberi, descendenţi ai celor dintâi popoare, reţinute de istorie, din Africa de Nord. Se crede că numele de berberi vine de la grecescul barbaros cu semnificaţia de străin, dar și cu o notă de pejorativ, negrecii având un statut de popoare mai puţin civilizate. Așa au ajuns vechile popoare africane străine în locul lor de baștină, ceea ce nu i-a împiedicat să-și păstreze identitatea și limba, cea mai veche vorbită în Africa de Nord. Se pare că femeile, obligate prin religia musulmană adoptată de berberi să nu-și arate faţă și să nu iasă din case singure, au avut un rol important în păstrarea și transmiterea către urmași a limbii berbere. Intre cuvintele folosite cu mândrie de Naluteni am reţinut două : amazigh, om liber și tamazicht, pământ liber. Deși au adoptat religia musulmană de la arabii cuceritori, berberii au refuzat asimilarea, au păstrat puritatea etnică și organizarea tribală-familiară prin retragerea pe platourile înalte, dincolo de lanţul muntos Djebel Nafusa aflat la circa70 Kmde litoralul mediteraneean.La Nalut, căsătoriile se fac între familii înrudite, de cele mai multe ori între veri primari, respectând regula de cumpărare a fetei, ele sunt negociate de părinţi și consfinţite de bătrânii comunităţii încă din copilărie. Se evaluiază fata în grame sau Kilograme de aur în funcţie de calităţi, așa cum le apreciază părinţii. Prima întâlnire și căsătoria propriu zisă corespunde cu ziua nunţii, când se adună femeile cu femeile și bărbaţii cu bărbaţii, nuntașii fac turul orășelului într-un cortegiu de mașini, din care femeile chiuie fericite că pot și ele să-și arate prezenţa fonică. Nu știu cum se petrece un ceremonial de nuntă pentru că n-am fost invitat niciodată, nu cred că nuntașii se veselesc prea tare, pentru că alcoolul este prohibit. Orice încercare de căsătorie în afara comunităţii este sancţionată prin izolare, privare de sprijin din partea comunităţii, și nefrecventarea buticurilor, metodă foarte eficientă ; din câte am înţeles nu există îndrăzneţi care să calce cutuma. Dacă o fată nu este solicitată până la vârsta de 30 de ani, ea poate fi acceptată ca a doua soţie, fără alte pretenţii bănești din partea familiei. Consecinţa neplăcută a căsătoriei între rude apropiate este frecvenţa crescută a diabetului zaharat și a bolilor genetice.

Administrarea orașului este supusă celor două puteri, centrală și comunitară, tradiţională, cea din urmă exercitată de șefii clanurilor formate pe structura familiilor, bine organizată din punct de vedere ierarhic. Numirile în posturi administrative, retrogradările, nunţile, admonestările, se decid în jurul unui ceainic și unui trabuc cu respectarea regulei de temporizare în așa fel ca să nu se ia hotărâri grăbite, la nevoie se lasă un timp pentru identificarea erorilor și corectarea lor. Localnicii privesc cu suspiciune graba străinilor și o temperează cu sintagma “raje șue -așteaptă puţin !” foarte des folosită în conversaţie. Dacă insiști și vrei să știi până când, ești liniștit cu o vorbă plină de greutate :  ” Până câd va vrea Alah”.

Ca model alimentar se poartă asceza, o masă, maximum două pe zi, moderată cantitativ, bine condimentată ca să taie pofta de abuz, servite după un ritual cu tentă religioasă. Mâncarea, adusă pe platouri mari este pusă pe un fel de faţă de masă colorată, așezată pe podea sau pământ, mesenii stau în poziţie turcească în jurul feţei de masă, nu înainte de a se uda pe mâini, o operaţie simbolică de spălare ; pentru străini se poate da și un fel de prosop folosit de mai multe ori înainte, pâinea se rupe cu mâna de către șeful familiei și se da în mână, gestul având semnificaţia de generozitate. Tot șeful familiei împarte și bucăţile de carne, dacă există, le dă fiecăruia din mâna lui cu aceeași semnificaţie generoasă. Bazinul și Cuscusul, mâncări tradiţionale sunt luate cu mâna direct din platou după ce au fost în prealabil muiate în sosul special, dintr-un vas alăturat sau direct din platou. Apa se bea din vasul folosit pentru spălarea mâinilor, trecut din mână în mână. Pentru străini se pot face unele excepţii, tacâmuri, pahare, dar abaterile de la cutumă  nu sunt apreciate.

Scenariul și actorii nu-mi inspirau prea mult entuziasm, am privit în jurul meu și am văzut că și decorul era potrivit pentru spectacol trist, în care splendida nemărginire te obliga să conștientizezi cât de mic este individul, cât de lipsit de însemnătate pe o scenă ce nu pare să aibă limite. Nalutul era locul potrivit pentru interpretarea singurătăţii. Descătușate de servituţi rutiniere gândurile au pornit să cutreere încâlcitele poteci ale creerului, în căutare de asocieri, de referinţe, de amintiri și să deseneze idoli de litere pe hârtie. Semnificaţiile vechi, altă dată admise ca certitudini, au început să intre în zona obscurului, unde realitatea este mai puţin reală unde imaginaţia croiește drum prin întuneric, construiește noi plăsmuiri, câteodată fantasme, dar cât de frumoase !

In locul dimensiunii active, dominantă a vieţii mele, am chemat dimensiunea reflexivă asociată lecturii și încredinţată hârtiei sub formă de însemnări zilnice și scrisori. Am scrisla Nalutcam o sută de scrisori și sute de pagini de însemnări. Moderaţia bine temperată a acţiunii a făcut loc gândului temerar pe care l-am încredinţat unui pix înverșunat. La reevaluare am aflat că de fapt am scris Un jurnal al gândurilor, un gen literar inedit. Cei ce cred că e ușor să redactezi un Jurnal al gândurilor vor fi dezamăgiţi. Mai întâi trebuie să oprești gândul din alergarea lui, să selecţionezi gânduri ce pot interesa, să le îmbraci în haine de sărbătoare, litere, fraze, să le hrănești cu iubire, să le încredinţezi o parte din sufletul tău. După ce ai îndeplinit aceste munci ai nevoie de negustorul priceput să vândă o marfă specială. Noţiunea de negustor asociată gândurilor poate fi considerată depreciativă, dar nu poate fi ocolită, o vom accepta ca un rău necesar, pentru că e stabilit că și cele mai preţioase mărfuri rămân nevândute dacă nu-l găsești pe cel ce le știe vapoarea și cui să le ofere.

Relaţia mea cu gândul, exprimat în cuvinte nespuse, datează din vremea dezvoltării filogenetice și aștept de la embriologi povestea nașterii și dezvoltării lui dintr-un mugur de quarc trimis de Creator odată cu sufletul, ca să-i ţină de urât. Gândul, cugetarea, merge alături de om, poate și de animal sau de plantă, un leac pentru singurătate, dar nepreţuit, fără să ceară să fie reţinut și înregistrat. Un gând vine și pleacă, revine și iar pleacă, lăsând locul altui gând, omul n-ar putea să trăiască fără un gând însoţitor, tovarăș fidel pe drumuri necunoscute.

Câteodată gândul prinde contur între logică și  reprezentare, se impune printr-o luciditate imperioasă, devine convingător, cere să fie reţinut și consemnat. Când se eliberează de concret, scurtează judecăţile, depășindu-le ca subînţelese, rătăcește ștrengar, se lasă prins în capcane, coboară spre adâncuri, gustă licori și mistere din sfera înţelesurilor fundamentale, se îmbată în pivniţele lui Bachus, se trezește și se înalţă spre spaţiile rarefiate unde totul pare posibil.

Gândul n-are spaţii interzise, întreţine iluzia și însoţește fapta, o desăvârșește sau o strică, este ocupaţie permanentă, prieten sau adversar de temut, obsesiv, provocator, când îmbracă forma precisă a limbajului și cere drept de mărturie. Acceptat în rol de călăuză, gândul conduce pe drumuri neumblate, la limita dintre posibil și interzis, unde ne poate abandona.

Fixat în cuvinte scrise poate să devină obiect de cercetare, se lasă demontat și recostituit, judecat și condamnat. Ducem, într-o viaţă, o avalanșă de gânduri, de la simple cugetări și opinii până la implicări în rezolvarea unor probleme și situaţii. Cantitatea de informaţii cuprinsă în gânduri este greu de evaluat, multe nu sunt reţinute, le depozităm în memoria uitării, nu acordăm importanţă gândurilor exprimate de alţii, nu ne oprim cele minimum opt secunde necesare engramării în memoria reproductivă. Risipim, risipim, risipim, este consecinţa limitelor noastre, dar și vinovăţia neangajării în efortul impus de gânduri complexe, mesaje trimise cu generozitate de Spiritul Divin.

Gândurile sunt documentele de identitate ale sufletului, actele individuale reprezentative ale personalităţii, nu pot fi împrumutate sau falsificate. Există o lume a gândurilor unde se nasc idei și se trimit oamenilor, dar numai cei pregătiţi pot să primească mesaje   folositoare. Au fost în isorie situaţii când doi sau mai mulţi oameni de știinţă au găsit în același timp rezolvarea unei probleme, un argument pentru existenţa unei lumi originare a ideilor. Am reţinut remarca subtilă a unui intelectual de înaltă ţinută, poet, eseist, traducător, om de știinţă, cunoscut sub pseudonimul literar C.D. Zeletin, care observa că există o teamă de amestec sufletesc, modulat de gelozie când identificăm propriile gânduri în discursul  interlocutorului. Poetul, inspirat, completează observaţia printr-o frumoasă expresie : “mentalul tresare când se ating două suflete” O exprimare asemănătoare am găsit-o și la un cronicar moldovean în cunoscuta sintagmă “se sparie gândul”.

Artiștii, inventatorii, filozofii, mesageri ai Spiritului , supun judecătii omenești gândurile lor, descifrează trecutul, dau sens prezentului și prevăd viitorul. Dacă pentru mulţi ei sunt de neînţeles, e greu de găsit îngăduinţă pentru cei ce neagă din obișnuinţă, lene, sau din invidie. Gândurile, bolnave de libertate, inconsecvente de multe ori, folosesc forme de logică subiectivă și faptul că, în intimitatea noastră, nu suntem obligaţi să le confruntăm, ne pot convinge să le adoptăm și să le căutăm justificări. Ştim bine cât de greu este să   dovedim că un trăznet, fenomen fizic de electricitate aplicată, nu s-a abătut întâmplător asupra unui hulitor al Domnului. Multe gânduri generoase oferite în judecăţi, culoare sau melodie nu conving, rămân necunoscute, și se depun într-o memorie colectivă a uitării.

Gândurile pot să fie manipulate, operaţia începe din pruncie, când copilul este sfătuit să respecte reguli stabilite înainte de venirea lui, fără să înţeleagă de ce. Libertatea este un dar furat înainte de naștere, omul-copil este înscris la școală unde învaţă ce i se impune, este obligat să apere pe alţii de dușmani sub pretextul că-și apără Patria, este dusla Bisericăunde i se spune că-L găsește pe Isus Hristos și găsește un preot păcătos, este dus la urne să voteze un deputat și găsește liste cu nume necunoscute ; întrebarea de ce? rămâne fără un răspuns. Este adevărat că există și manipulări benefice cum sunt procesul de învăţătură, învăţarea unei meserii și a regulilor de comportament, vom accepta și că manipularea este inclusă în mecanismuul complex de adaptare și că informaţiile sunt necesare, dar nu putem ignora evidenţa că foarte multe gânduri manipulate se concretizează în acţiuni, devin istorie iar istoria ne confirmă că manipularea concepută iniţial ca act instructivo-educativ a fost folosită ca metodă de instalare a unor crunte dictaturi cu privări de libertate și ruinare a personalităţii.

Pentru această mică dizertaţie despre gânduri am fost admonestat de un distins literat și psihiatru cu argumente ce nu m-au convins s-o abandonez. Las cititorului libertatea să judece și să spună dacă am greșit sau nu.

Am avut ocazia să probez virtutea și amărăciunea singurătăţii într-o cameră tristă, nemobilată, izolată, având drept colocatar un animal de companie autohton, greierușul Cri-cri-cri, aflat probabil  în casa natală, un solist foarte perseverent.

 

Din sutele de pagini scrise în biblioteca spitalului din Nalut, o cameră cu rafturi prăfuite și puţine cărţi de medicină am selectat câteva secvenţe cu valoare subiectivă de gânduri incomode.

 

 

Gânduri despre oameni.

 

Logica subiectivă, de multe ori o antilogică, este supărătoare, deranjantă prin inconsistenţă asociată cu perseverenţă. Pentru cei ce o practică, și sunt mulţi, argumentele sunt cu atât mai combătute cu cât sunt mai valide, efotul de a-i face să înţeleagă pe cei ce refuză este inutil. Să-i lăsăm la o parte pe cei ce din comoditate sau infirmitate funciară nu pot recepţiona argumentele, să ne limităm la cei ce nu vor să le audă pentru că nu le convin, ei au ajuns deja la o concluzie și orice argument contra este o agresiune, sunt potenţiali dușmani și tratează cu superioritate dispreţuitoare pe cei ce nu sunt de acord cu punctul lor de vedere.

Am devenit fără să mi se ceară consimţământul, confesorul lui A.U. coleg de exil asumatla Nalut.Depărtareade locul faptelor și de momentul înfăptuirii lor i-a dat curajul mărturisirii cu speranţa că va scăpa de vinovăţie. Am aflat multe păcate, fecioare seduse și părăsite, prunci care nu-și vor cunoaște tatăl, minciuni prezentate ca virtuţi ale inteligenţei, inutile, lașitatea prezentată ca diplomaţie. L-am ascultat și l-am întrebat de ce îmi spune mie păcatele lui, i-am explicat că n-am harul necesar pentru iertarea lor și mi-a răspuns orgolios :

-Eu nu mă simt vinovat ! Eu sunt un om liber.

Mi-am dat seama că păcatele erau mai mari decât îmi închipuisem.

-De ce mi le spui, atunci ?

-Ca să le mai trăiesc odată.

Omul avea o logică personală, subiectivă, validată de pragmatism și orice încercre de a-l convinge că n-are dreptate era inutilă. Am încercat să-i descifrez mecanismele, să-i demontez convingerile, bazându-mă pe faptul că nu era lipsit de inteligenţă, avea o cultură generală mulţumitoare, era un bun partener de dialog, instruit și rafinat, avea replici rapide, spontane, ce păreau să exprime candoare și francheţe. M-a întâmpinat cu ochii lui mari, dispuși la orice confruntare, a continuat să-și apere libertatea, fără ezitări, convins că i se cuvine. Mi-a povestit viaţa, folosind-o ca argument al subiectivităţii sale.

Era fiu de preot, tată a doi copii legitimi, despre care spunea că îi iubește, deși n-a stat niciodată lângă ei mai mult de câteva zile. A fost victima de serviciu, a fost bătut, furat, umilit, minţit, pedepsit pe nedrept, a primit picioare în fund pentru că era cel mai pipernicit în armată, n-a îndrăznit să se apere de frica repercusiunillor. A scăpat ca prin minune de cuţitul unui coleg de cameră la internat, un turc, convins că dacă îl omoară face o faptă plăcută lui Alah. M-a asigurat că nu era o glumă, turcul vrea să-l pedepsească pentru că refuzase trecerea la religia musulmană.

Şi însurătoarea a fost o consecinţă a statutului de victimă. Intr-o excursie studenţească la o staţiune montană, a fost nevoit să împartă camera cu singura fată venită fără partener, o studentă medicinistă cu un an mai mare decât el. Povestea era atât de naturalistă încât ar putea fi inclusă în Germinalul lui Zola. Tânăra a constatat dintrodată că are o mare pasiune pentru victimă. A doua zi l-a luat de mână l-a dus la centrala telefonică din staţiune, de unde a dat mai multe telefoane prin care cerea să se facă pregătiri pentru că va sosi în seara respectivă cu viitorul ei soţ. Faptul că se consumase o relaţie într-un colţ al camerei unde îl înghesuise într-o clipă de înflăcărare, a fost suficient pentru hotărârea unilaterală a fetei.

N-a avut curajul să se opună, totul s-a petrecut ca într-o poveste cu poantă finală lipită ca să se termine.

Au fost așteptaţi la gară de numeroasa familie a fetei, părinţi fraţi, mătuși, bunici, mobilizaţi în grabă pentru a sărbători evenimentul. S-a dat o masă îmbelșugată, tata socru era șeful comerţului din judeţ, s-a mâncat, s-a băut, s-a cântat, s-au ţinut toasturi și urări de casă trainică, de piatră. A doua zi viitorii socri au hotărat să plece  cu tot alaiul în satul natal al viitorului ginere să continue petrecerea, pe el nu l-au mai întrebat, ca de obicei, conducerea era asigurată de mama soacră, o persoană ce n-avea nevoie de acordul nimănui. Luaţi prin surprindere părinţii lui n-au mai fost lăsaţi să vorbească, s-au trezit cu lăzi de vin, de bere și de tot felul de bunătăţi, în curte, în casă, peste tot. In singurul moment când a rămas cu feciorul său, Taica Popa i-a aruncat printre dinţi : “Nu e bine fiule, o să plătești scump pentru lăzile astea”. Speriată, Coana Preoteasă a încercat să-și salveze băiatul, i-a ascuns Buletinul de Identitate ca să nu se poată face căsătoria, tentativă inutilă, pentru că părinţii fetei aveau relaţii la judeţ și i-au scos repede un duplicat. Gestul preotesei a fost pedepsit, nici ea nici Părintele n-au fost chemaţi la nuntă și nici n-au fost primiţi în casa fiului, de fapt a mamei soacre. Așa cum prevăzuse Taica Popa, viaţa lui a devenit un calvar, nu mai avea nici un drept, tot ce spunea era interpretat și criticat, devenea motiv de afront. O singură dată a avut curajul să reacţioneze, câd soacra l-a apostofat :

-Nu faci nimic în casa asta, nici un cui n-ai bătut de când ai venit. A privit în jur, nu știa unde putea să bată un cui, a văzut în curte o ulucă slăbită, a luat un ciocan și un cui și a întărit uluca. In drum spre magazie a aruncat, timid, o vorbă către mama soacră :

-Am bătut și eu un cui într-o ulucă.

Surprinsă, zgripţuroaica n-a mai găsit nimic de zis.

Putea să-și facă stagiile de intern într-un oraș apropiat, dar a preferat să plecela București unde a rămas încă trei ani pentru secundariat. Copii i-a făcut între două trenuri, când venea, la câteva săptămâni, să-și ia rufe de schimb și de-ale gurii. A continuat viaţa dinainte de căsătorie, cu amoruri furate, cu seducţii, cu abandonuri și cu minciuni. După ce a terminat secundariatul ar fi trebuit să revină în orșul unde locuia și unde avea postul, dar n-a avut curaj, a căutat motive de îndepărtare și auzind că se caută specialiști pentru  Libia, a depus un dosar, a fost acceptat și a ajunsla Nalut.Ascăpat și de data asta de surghiunul din familia socrilor, a motivat opţiunea sa cu vechiul argument : “Eu sunt un om liber”. N-a uitat să răspundă la singura întrebare ce-i punea în discuţie libertatea :

-Dar copiii ?

-Pe copii tot nu puteam să-i ajut prea mult dintr-un salariu de medic de laborator și, oricum, mama lor se descurcă bine ca medic de circumscripţie.

Cel mai nemulţumit a fost fiul cel mare, pentru el prezenţa tatălui ar fi fost un antidot la despotismul bunicii, dar s-a lăsat încântat de promisiunea că la revenire îi va aduce dolari, mulţi dolari.

 

Portretul colegului meu, violent colorat, se cere completat cu amănunte ulterioare.

La Nalutmijloacele de seducţie din ţară n-au mai funcţionat, preţul

cerut de singurele femei disponibile, româncele, era mult prea mare, cererea depășind cu mult oferta, localnicii ofereau cu generozitate aproape tot ce li se pretindea, bijuterii în mod special. AU nu s-a descurajat, a căutat, a găsit, s-a adaptat. Printre românce se afla și o colegă mai puţin solicitată, o naivă rătăcită în deșert, la o vârstă apropiată de deceniul șapte,  gata să angajeze orice experienţă. Vârsta și uzura o dezavantajau și tentaţia nu depășea pretenţiile de rentabilitate. AU a declanșat ostilităţile și a ieșit biruitor fără să se obosească prea mult. Oferta, un bărbat de 38 de ani, nu putea să fie respinsă și înţelegerea a fost rapidă. Au urmat numeroase conflicte, scene de gelozie, separări și împăcări, spectacole cu martori amuzaţi, confidenţe încrucișate, încheiate cu intimităţi și momente de tandreţe. Punctul culminant a avut loc cu ocazia venirii în Libia a fiicei de 23 ani a amorezatei tomnatice. Tentaţia a fost prea mare și AU nu i-a rezistat, dar metodele lui de seducţie au eșuat de această dată, fata l-a pârât mamei sale și s-a iscat un scandal încheiat cu o rapidă reconciliere, după ce fata a plecat spre ţară. Intr-o discuţie cu AU i-am cerut amănunte despre metodele folosite de el pentru seducţie. A intrat repede în rolul specialistului avizat și mi-a prezentat o teorie foarte bine argumentată despre diferenţele psihologice dintre sexe. Femeile, specialiste înnăscute în aspectele rafinate ale seducţiei folosesc metoda amânării, ezitării, renunţării aparente, se servesc de slăbiciune pentru aţâţarea poftelor, invocă principii morale și religioase, plăcute bărbaţilor dar cu atât mai incitante. Femeile se pricep să-i descurajeze pe cei neintersanţi  la fel cum știu să atragă atenţia celor ce intră în planul lor. Numai celor din urmă le arată vulnerabilitatea și le oferă motive de ajutor. Bărbaţii sunt tentaţi să-și probeze puterea, mulţi o și utilizează, procedeu neplăcut femeilor. Un bun seducător se prezintă în faţa femeii vizate ca un inabil, neștiutor, neajutorat, un om ce are nevoie să fie învăţat, femeile sunt solidare cu cei slabi și sunt dezarmate în faţa celor ce schimbă registrul comportamental, folosind registrul lor.

Ascultându-l a trebuit să recunosc validitatea discursului,

o adevărată lecţie de logică subiectivă și mai ales eficacitatea acestei speţe de logică.

După plecarea fiicei relaţiile s-au reîncălzit până la temperaturi fierbinţi, erau tot timpul împreună, s-au mutat în aceeași camera, au făcut excursii, au fost singurii din grupurile de români care au ajuns până în Egipet,la Piramide, unde au fost arestaţi ca spioni sioniști, au fost eliberaţi fiind consideraţi ca persoane fără discernământ, cu dificultăţi de înţelegere, au vrut să meargăla Ierusalim, ajunseseră destul de aproape, dar spre norocul lor au fost opriţi, un binevoitor  i-a informat că dacă vor avea viză de intrare în Israel nu vor mai primi viza de intrare în Libia.

Reveniti în România, au mers în orasul de reședinţă al doamnei  unde AU a fost prezentat ca soţ legitm. Adevărata soţie, informată nu s-a știut de cine, nu e greu să faci necazuri cuiva, că soţul ei este în România, a organizat rapid o adevărată urmărire, cu detectivi, cu fotografii, cu toată recuzita, dar n-a reușit decât să-i convingă că tot în Libia era mai bine, așa că s-au întors îninte de confruntare.

Situţia devenise incomodă, da, ca memoria noastră, pentru “omul liber”, cătușele unui amor supradimensionat erau greu de suportat și a hotărât să-și recapete libertatea. A întocmit forme de plecare din Libia, fără știrea “iubitei” și într-o zi a dispărut. A fost rândul celei de a doua “soţii”, abandonată, să trăiască momente de disperare, a invocat un deces în familie și a plecat de urgenţă în ţară, un gest inutil, pentru că ingeniosul logician subiectiv n-a mai ajuns în România, a rămas în Italia unde avea pregătite mai multe adrese, seducţia i-a reușit și acolo, a fost găzduit de o doamnă de la o pensiune catolică, foarte impresionată de tristeţea lui, care l-a și recomandat pentru angajare temporară la un spital din Florenţa. Neconsolată și umilită, tomnatica îndrăgostită n-a mai găsit de lucru în ţară, s-a întors în Libia să-și consume jalea și dorul. După șase luni a apărul și fugarul, nu s-a mai dus la soţie, a rămas în București unde s-a angajat la o policilinică particulară cu proprietar arab.

Am insistat asupra portretului unui specialist de logică subiectivă, am scormonit în psihologia lui, am căutat determinisme, judecăţi și echivalenţe și am ajuns la concluzia că AU a fost un reprezentant al generaţiei postcomuniste, setoasă de o libertate inutilizabilă sau inexistentă. Născut și crescut într-o societate fără repere morale, unde minciuna era instituţie de stat, umilit, obligat la o supunere necondiţionată, “omul nou” a întreţinut în plan individual o revanșă și a exercitat-o asupra fetelor și femeilor, le-a pedepsit fără milă pe cele ce au avut slăbiciunea să i se ofere, a pdepsit fecioare fără experienţă, naive, amatoare de dragoste totală sau de bărbaţi cu situaţie socială bună, a pedpsit femei fragile, amatoare de aventură, fără să conștientizeze consecinţele, a pedepsit-o pe cea care l-a forţat să se căsătorească fără să-i ceară consimţământul, a pedepsit-o pe naiva colegă din Libia pentru că nu si­-a asumat statutul de viitoare bunică. A minţit și a înșelat din viciu, consecinţă a logicii subiective, adaptat special pentru pedepsă. La întrebarea dacă AU a fost un om curajos sau un laș logica mea ezită să dea un răspuns. Argumentul că este un om liber era găselniţa generaţiei descătușate, necunoscătoare a noţiunii de libertate, educată în spiritul unei logici subiective, atotputernice, prin care fiecare individ se credea îndreptăţit să ia ceea ce era convins că i se cuvine. Speţa subiectivă a logicii n-avea nevoie să verifice validitatea, criteriul adevărului se confirma prin practică și eficienţă.

Implicarea imoralităţii, cu minciuni, seducţii și abandonuri, păcate acceptate cu indulgenţă de proletari, ca dovezi semnificative de eficienţă ale logicii subiective, ar putea să fie refuzată de specialișii genului, ar fi, credem , o eroare, păcătoșii acţionează acolo unde pot să-și manifeste viciul, iar dimensiunea răului este cel mai bine evaluată de cei ce-i suportă consecinţele. Dacă cineva se îndoiește, să întrebe victimele lui AU.

E adevărat că marile tragedii ale secolului XX , organizat după modelui unei logici subiective, s-a petrecut în domeniul politicului, dar suferinţa era o trăire individuală, la fel de greu de suportat atât de victimele unui amor viciat, cât și de cei întemniţati pe nedrept.

 

*

Transcriu din Jurnal.

Noul an este la fel de nemilos ca mulţi ani din viaţa mea, sunt pălmuit cu necazuri și incertitudini, mi-am spart ochelarii, citesc și scriu cu o lupă împrumutată, obosesc, am dureri de cap dar timpul s-ar opri dacă n-aș citi și scrie. Din ţară am vești proaste, proiectul de a-mi aduce familia s-a dovedit utopic, rămași fără sprijinul meu se zbat în sărăcie, aș vrea să mă întorc, însă mă aflu într-o situaţie fără ieșire, pentru a pleca din Libia am îmi trebuie viză de emigrare pe care nu pot s-o obţin decât după ce voi avea carte de sejur, document ce nu se eliberează decât după semnarea contractului de muncă, la rândul lui condiţionat de aprobarea enigmaticului organ administrativ și politic dela Sirt.Formalităţilese facla Nalutși eu sunt detașatla Tiji, o localitate aflată la vreo șaptezeci de Km. Directorul spitalului a vrut să mă transferela Tijiînsă i s-a spus că nu se poate pentru că sunt propus pentru spitalul din Gadames, cea mai îndepărtată localitate din districtul Garian, în plin deșert, unde temperatura medie este în timpul verii în jur de 45° Celsius. Asta ar fi cea mai puternică lovitura a noului an. Şi ca să nu lipsească nici sarea și condimentul, aseară m-am certat cu singurul coleg român din Tiji, chirurgul G, un provocator înrăit, n-am mai putut să trec peste modul incitator, permanent agresiv, al dialogului său, am ripostat și l-a împodobit cu toate epitetele răutăcioase ce mi-au venit în minte. M-a întâmpinat cu o privire ucigașă și m-am temut, pentru că era o privire de om capabil de orice. L-am lăsat să-și consume mânia și m-am întors la singurătatea mea.

G. merită un portret special pentru că este un exemplar aparte al speciei umane. Din punct de vedere antropologic se situează pe la jumătatea distanţei dintre primate și umanoide. Sunt un iubitor al animalelor, inclusiv al oamenilor și sper că cele spuse mai sus nu vor fi considerate ca discriminatorii. Dantura cabalină, privirea crudă de vietate încolţită, gata de atac, ironia nedisimulată, coama leonină, braţele ce ajung mai jos de genunchi, degetul mare de la mâna dreaptă lipsă, pierdut probabil, într-o confruntare, pledează pentru un stadiu inferior, dar inteligenţa vie, amestec de intuiţie și logică pragmatică, cultura punctuală și polivalentă, calităti care îl ajută să fie un interlocutor atrăgător, cu singura condiţie, să nu se declanșeze spontan o reacţie arhaică din personalitatea lui, ar putea fi argumente pentru un etaj superior al speciei umane. Afirmaţiile de mai sus se cer ilustrate de relatarea unor confruntări.

Cunoscându-mi convingerile creștine m-a provocat fără vreo justificare precizată :

-Nu înţeleg cum poate un om instrit, un intelectual să creadă toate bazaconiile din Biblie.

-Tu ai citit Biblia ?

-Am răsfoit-o și m-am lămurit, mici istorioare fără legătură cu lumea de azi. Intr-o carte de fizică găsesc mai multe răspunsuri la întrebările mele.

-Dar ce faci cu întrebările fără răspuns ?

-Nu-mi pun întrebări fără răspuns.

-Cum poţi să nu te întrebi de unde ai venit, de ce ai venit și ce scop ai ?

-Am apărut dintr-o întâmplare, sunt mii de întâmplări posibile, chiar miliarde din care unele ajung să se manifeste.

-Dar, de ce ai venit ?

-Nu știu și nu mă interesează.

-Recunoști nevoia de moralitate ?

-Nu, pentru că nu există nici pedeapsă nici răsplată pentru morală.

-Deci tu poţi să faci tot ce vrei ?

-Da !

-Poţi chiar să și ucizi ?

-Asta nu, pentru că mi-e frică.

-De ce nu te lasă oamenii să ucizi, să faci ce vrei ?

-Pentru că niște imbecili au inventat legile, minciuni care limitează libertatea.

-Este vreo legătură între tine și restul lumii ?

-Intâmplătoare !

-Inţeleg că te supui legilor de frica oamenilor ? Te mai consideri un om liber ?

-Nu, pentru că nu mă lasă imbecilii.

-Dacă ai fi liber ce ai avea de spus oamenilor.

-Nimic.

-Atunci de ce trăiești, cine ești, exiști cu adevărat ?

-Sunt eu, cel ce nu este de acord cu tine și cu nimeni, toţi sunteţi niște întâmplări nefericite, demne de tot dispreţul, care mă chinuiţi cu întrebări stupide, cu morala voastră, o latrină în care aţi îngropat libertatea mea.

La o astfel de provocare creștinul n-ar fi trebiut să răspundă, a răspuns omul, împins de mânie, atribuindu-i toate păcatele, unele adevărate, altele inventate. A doua zi ne-am reconciliat, G. nu putea să-și trăiască ateismul în singurătate iar eu mi-am amintit porunca Mântuitorului : “Iubiţi pe vrăjmașii voștri, binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc și rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc” (Matei,5,44). Şi nici singurătatea mea nu era ușor de suportat.

Singularitatea, pentru că nu-i pot spune originalitate, un cuvânt valorizant, se manifesta și în exercitarea meseriei și cred că relatarea următoare va fi sufucient de convingătoare. După multe zile de trândăvie, a venit la spital o bolnavă cu Apendicită acută, o urgenţă. Coridoarele eru înţesate de spectatori, mulţi bărbaţi, și femei acoperite cu voalul tradiţional, cred că se mobilizase toată populaţia din Tiji, pentru că și curtea, luminată à giorno, se umpluse de curioși. Erau de faţă si toţi șefii spitalului, mai mari și mai mici. Era ora 11 (23), oră în care localnicii își scot familiile la plimbare, pentru că soarele dogoritor din timpul zilei îi forţează să stea în case, la umbră. Chemat de urgenţă de trimisul urgentistului am alergat strecurându-mă prin mulţime și am început pregătirile pentru anestezie generală. Mi s-a spus că era vorba, probabil, de un plastrom apendicular, diagnostic evocat de G. la camera de gardă. Totul era deja pregătit când a sosit împingând spectaculos ușile batante, chirurgul G. și fără să-mi acorde atenţie a dat ordin să i se pregătească seringi sterile și Xilină pentru anestezie locală. I s-a spus că nu există decât Xilină 8 la sută pentru Rahianestezie.

-N-are importanţă, o să fac jumate din cantitatea folosită de obicei.

Surprins și speriat, i-am atras atenţia că toxicitatea Xilinei crește în progresie geometrică în funcţie de concentraţie. Cu o doză de câtiva zeci de centimetri de Xilină 8 la sută, bolnava riscă să facă convulsii și chiar să decedeze.

-Asta e încă una din inepţiile dumitale, toxicitatea depinde de cantitatea totală de substanţa administrată. Eu am injectat și câte 200-300 centrimetri cubi de Xilină și n-am avut niciodată convulsii.

-Domnule, te rog să iei în serios ce spun, dăm de dracu, ne linșează mulţimea care s-a strâns în jurul spitalului.

-Vam spus să-mi daţi Xilina, le-a apostrofat G. pe asistentele de la sala de operaţie.

Situaţia era foarte încordată și putea să genereze o dramă cu urmări imprevizibile, cunoșteam încăpăţânarea lui G. nu știa să facă pasul înapoi. Numai Dumnezeu mai putea să mă ajute și m-am rugat fierbinte să facă o minune și Dumnezeu mi-a ascultat ruga, a  lăsat toate treburile Sale din cer a coborâtla Tiji, și l-a trimis pe Ali, singurul tehnician anestezist din localitate, un om care trecea foarte rar pe la spital. Când l-a văzut pe G. că trage Xilină într-o seringă i-a spus pe un ton ce nu admitea cotrazicere :

-Doctor, anestezia locală este interzisă în Libia.

-Cum așa, interzisă, cine a interzis-o ?

-Ministerul Sănătăţii, au fost accidente și a interzis-o, avem ordinul.

Eficienţa intervenţiei divine a fost promptă și salutară, G. a aruncat seringa cu Xilină într-un lighean, s-a întors către asistenţă și a comandat scurt !

-Pregătiţi pentru anestezie generală.

Totul era pregătit, G. si-a schimbat halatul și a început să opereze fără să mai spună nimic. S-a confirmat diagnosticul de Plastrom apendicular, o variantă clinică în care de regulă se lasă un dren și se închide abdomenul, pentru că apendicectomia este riscantă din cauza aderenţelor și fragilităţii ţesuturilor. Pentru că Dumnezeu îmi ascultase rugăciunea m-am lăsat învins de păcatul trufiei și i-am spus:

-Cred că nu vrei să scoţi un apendic imobilizat de aderenţe.

Mare greșeală ! Pentru G. provocarea a fost prea puternică, nu mi-a răspuns, a început să execute apenducectomia. Ţesuturile erau friabile din cauza inflamaţiei, se rupeau la atingerea cu pensa și sângerau, orice manevră devenea periculoasă, cecul, ileonul și apendicele formau un bloc inflamator imposibil de disecat. Un chirurg responsabil ar fi renunţat la apendicectomie, atitudine recomandată în toate tratatele de chirurgie, dar G era un exemplar special, el nu asculta de nimeni, mai exact făcea exact invers de ce i se spunea. Trei ore și jumătate a durat masacrul din abdomenul sărmanei bolnave. A scos apendicele bucată cu bucată, cu preţul unei hemoragii abundente și a lezării ileonului și cecului, a lăsat în abdomen o rană sângerândă, mustind de secreţii purulente. A treia zi au apărut semnele de fistulă digestivă, pe drenuri curgea puroi și materii fecale. L-am întrebat :

-De ce te-ai încăpăţânt să scoţi apendicul ?

-Ca să-ţi arăt că se poate.

N-am putut să mă stăpânesc, i-am spus toate cuvintele urâte pe care le știam. Mai mult de două luni au durat pansamentele și dacă bolnava a plecat acasă, nu mă jenez să spun că s-a datorat unor  tehnici corecte de terapie intensivă. G. mi-a suportat cu stoicism răbufnirile nervoase și reproșurile.

Voi completa portretul particular al colegului meu de singurătate din deșertul african cu relatarea unui nou incident.

Am fost invitaţi de proprietarul unui magazin cunoscut pentru cea mai potrivită corelaţie între calitate și preţ, magazin rezervat unei clientele selecţionate. Ni s-a trimis chiar o mașină să ne aducă din colonia românească. Patronul ne-a invitat în biroul său și ne-a oferit cafele și dulciuri. A înţeles că invitaţia nu era întâmplătoare când mi s-a spus că a auzit despre unele rezultate miraculoase de tratament prin acupunctură, tehnică folosită de mine la unii bolnavi din spital. Mi-a spus că soţia lui are o durere vie a pielii capului , că n-a găsit niciun remediu și mă roagă să merg la el acasă pentru un consult și eventual tratament. G asculta atent convorbirea mea cu libianul și dintr-odată s-a ridicat ostentativ și a început să râdă zgomotos. Omul l-a întrebat ce s-a întâmplat și de ce râde. I-a răspuns într-o arabă inprovizată, combinată cu o engleză stâlcită că Acupunctura este o șarlatanie, o minciună și înșelătorie și că nu se pot obţine rezultate medicale cu o astfel de metodă. Stupefiat, i-am amintit, pe românește, că mi-a recomandat mulţi pacienţi pentru a fi trataţi prin Acupunctură, printre care și rude apropiate și că metoda este recunoscută și folosită în toată lumea. A continuat să râdă cu evidentă răutate, fără să-mi răspundă. Negustorul n-a înţeles ce am vorbit dar s-a ridicat și ne-a dat de înţeles că invitaţia a luat sfârșit.  Ne-am întors la camerele noastre din colonie, aflate la mai mult de doi Kilometri pe drumuri prăfuite acompaniaţi de latratul câinilor, pe propriile picioare Mi s-a spus că negustorul a făcut unele comentarii defavorabile despre românii din Tiji.

Cele trei întâmplări explică, fără suspiciune de ranchiună, cauzele frecventelor dispute dintre doi colegi de suferinţă încheiate de regulă cu reconcilieri intelectuale. Rămâne loc și pentru interpretări, motiv de completare a portretului  cu câteva precizări : G era un bun chirurg și familist, paroxismele comportamentale erau excepţionale, poate răbufniri atavice ale unui biologic necunoscut, bine exprimat de prima componenta antropologică descrisă mai sus. Paroxismele erau reglate spontan de componenta umanoidă. Confruntarea cu G era oricând posibilă, dar se încheia întotdeauna cu restabilirea unor bune relaţii, chiar de prietenie. Ne întâlneam pe multe planuri, în ciuda tentaţiei lui spre negare permanentă și nu în ultimă instanţă ne apropia condiţia de rătăciţi în Sahara, uitaţi de lume, nimeni nu ne întreba dacă avem ce să mâncăm, dacă avem apă de băut, de gătit, de spălat, nevoi fundamentale pentru viaţă. Se apropia sezonul cald și noi nu aveam un frigider, n-aveam bani, n-aveam libertate, eram urmăriţi permanent.

După două luni detașarea la spitalul din Tiji a luat sfârșit, am revenitla Garianunde am reînceput sa măsor curtea spitalului, în lipsa altor activităţi, să scriu scrisori și note de lectură.

 

Relaţiile cu autorităţile administrative din Spitalul Garianului au fost reci încă de la sosirea noastră, pentru ca apoi să coboare până aproape de punctul de îngheţ, nu știam nimic despre soarta contractelor de muncă, nu știam pe ce muncim și ni se strecura îndoila că s-ar putea să nu se aprobe. Dr Ali, Directorul spitalului, se purta ca un vătaf, ne trata ca pe slugi, ne urmărea toate mișcările fără rost prin curtea spitalului, singura lui grijă fiind să nu ieșim pe poartă, se așeza la intrare unde avea un bar, fuma ţigară din ţigară și bea sucuri de fructe speciale cu efecte euforizante, probabil alcoolizate, deși alcoolul era interzis în Libia. Când treceam pe lângă el îmi ocolea privirea, încercând să ascundă o evidentă ostilitate, al cărui motiv nu-l înţelegeam.

După zece luni și jumătate de la venirea noastrăla Nalutni s-a spus că au sosit dosarele dela Sirt.Adoua zi am fost chemat la direcţie unde m-a primit însuși directorul. M-a invitat să iau loc pe scaun și mi-a ţinut o scurtă cuvântare într-o engleză arabizată. La sfârșit, pe un ton inexpresiv mi-a comunicat că a primit dosarele dela Sirt, dar nu și dosarul meu. Il urmăream cu atenţie și am surprins în privirea lui o diabolică satisfacţie. Prevăzuse, fără îndoială, tăria loviturii și era pregătit s-o savureze. Reacţia mea a depăsit cu mult așteptările, la început am crezut că este un coșmar, m-am forţat să mă trezesc și când mi-am dat seama că totul se petrecea aevea m-am văzut pe marginea unei prăpăstii, de unde am căzut. M-am trezit într-un pat din Reanimarea spitalului înconjurat de cei doi interniști palestinieni și de Dr. Ali pe faţa căruia se citea îngrijorare, primul lui sentiment omenesc. In spatele celor trei l-am văzut pe singurul meu prieten din Garian, tehnicianul anestezist Salem, de la care am aflat mai târziu că am căzut de pe scaun.

Timp de două săptămâni am rămas în pat, într-o imobilizare forţată, incapabil să mă duc nici până la toaletă. Am încercat ulterior să găsesc o explicaţie a aceste stări de patologie neobișnuită, am căutat în literatura medicală ajuns la concluzia că ar fi putut fi vorba despre un sindrom recent descris, o depolarizare generalizată, asemănătoare cu cea din electrocutare, întâlnită în anumite stări de ștress. Lipsit de suportul biologic al organismului psihicul a intrat într-o stare de stupoare alternând cu disperarea. Cei doi interniști ai spitalului treceau zilnic pe la mine, vorbeau ceva în arabă, îmi vedeau electrocardiograma, nu-mi spuneau nimic, dar din mimica expresivă a feţelor se putea înţelege că nu-mi acordau nici o șansă. Diagnosticul de pe Fișa de internare a fost cel de Infarct miocardic, dar pe electrocardiograma citită și de mine mai târziu,  se vedea numai o inversare a axelor electrice ale cordului în toate derivaţiile și semne evidente de ischemie miocardică. Tratamentul administrat a fost cel potrivit unui infarct miocardic. Când am început să-mi reiau discernământul am ameliorat, ajutat de Salem, schema de tratament. De altfel numai el știa să execute electrocardiograma și o făcea de mai multe ori pe zi. Dintre români numai AU, medicul de laborator a mai trecut zilnic să mă vadă în timpul cât am stat în Reanimare. Norocul meu s-a numit Salem, nume ce semnifică Pace în arabă, el și-a închis prăvălia de obiecte menajere, unde, ca toţi salariaţii spitalului, își completa veniturile și a rămas lângă mine. Fără el n-aș fi primit nici apă, nici tratament, nici îngrijirile curente ale unui bolnav imobilizat. După trei săptămâni de spitalizare am fost externat și tot Salem m-a dus în camera unde eram așteptat de greierușul meu și unde am petrecut multe zile de singurătate.

Eram convins că voi termina viaţa acolo, uitat de toată lumea, fără apă, fără mâncare, fără speranţe. Nici Salem nu mai venea zilnic să mă vadă, să-mi aducă alimente și apă, jenat mi-a spus că Dr. Ali nu-l mai lăsa să iasă din spital, îl obliga să fie permanent la sala de operaţie, pentru eventuale urgenţe chirurgicale.

Trecuse mai mult de o lună de zile de când nu mai aveam nici o veste de la familie, despre contractul meu de muncă nu se mai vorbea, cu speranţa probabil, că n-o să mai fie nevoie. Singurul prieten statornic a fost, ca de obicei, destinul. După câteva săptămâni de la ieșirea din spital, timp în care număram orele și minutele și pierdusem orice speranţă a venit  în mare grabă, gâfâind, Salem, urcase scările blocului în fugă și m-a întrebat :

-Doctor, crezi că poţi să vii cu mine la spital să facem o anestezie la un bolnav grav? Te ajut eu să cobori și te duc cu mașina.

Fără să ţin seama de situaţia în care mă aflam am răspuns că nu încape nici o îndoială, că mă îmbrac și voi merge imediat, așa cum am mers întotdeauna când am fost solicitat pentr urgenţe. De abia când am coborât din pat și am început să mă îmbrac mi-am dat seama că mă grăbisem cu promisiunea, dar nu puteam să mai dau înapoi. Salem m-a ajutat să îmbrac pantalonii și o cămașă, m-a încălţat, apoi m-a sprijinit pe scări și m-a urcat în mașina lui, un Mercedes vechi, pe benzină. Când am ajuns am văzut că în curtea spitalului se aflau aproape toţi locuitorii Nalutului. Cei trei chirurgi palestinieni erau foarte agitaţi și deranjaţi de apariţia mea, ei hotărâseră că bolnavul nu poate fi operat din cauză că nu aveau anestezist. M-au luat deoparte și mi-au spus că bolnavul are perforaţie ulceroasă de mai mult de șase ore și că șansele de supravieţuire sunt foarte mici. Am văzut bolnavul, mi-am dat seama de gravitatea bolii, o peritonită după o perforaţie duodenală, am fost de acord cu riscul chirurgical, dar i-am întrebat :

-Ce șanse are dacă-l trimiteţila Tripoli, la peste 500 de Km cu mașina?  Face 8-10 ore pe drum, prea mult pentru un abdomen plin de puroi.

-Niciuna, însă nici dacă e operat n-are șansă.

-Intervenţia de urgenţă este singura lui șansă, mică, dar singura.       Atunci a intervenit Salem :

-Dacă are o șansă, cât de mică, trebuie să i-o dăm

A urmat un moment de tensiune, vorbeau în limba arabă, nu înţelegeam ce-și spuneau, se certau cu Salem care a ridicat tonul și i-a pus la punct.

-Incepem anestezia, a decis libianul, vă rog să vă spălaţi pentru operaţie. Mai târziu Salem mi-a spus că i-a ameninţat cu mulţimea din curte.

Chirurgii palestinieni erau cătrăniţi,  ei nu operaseră niciodată un stomac perforat

Am optat pentru o anestezie superficială, cât mai puţin agresivă care asigura analgezie, relaxare și protecţie vegetativă cu doze minime de substanţe anestezice. Riscul era decompensarea cardiocirculatorie manifestată prin hipotensiune, turburări de ritm  cardiac și efecte dezastruoase asupra organelor vitale. La începutul anesteziei TA era70 mmHg, scăzută deci până la nivelul critic al necesităţilor de perfuzie tisulară, sub această valoare rinichiul nu mai poate să elimine urina și se instalează anuria, complicaţie foarte gravă. După injectarea anestezicelor și administrarea de oxigen TA a crescut până la90 mmHg, un semn bun pentru un început de combatere a șocului. Aveam emoţii, știam din experienţa acumulată în cei 40 de ani de medicină că infecţia și mai ales șocul toxi-infecţios sunt complicaţii redutabile, am început să administrez antibiotice pe cale intravenoasă încă de la începutul operaţiei și i-am rugat pe chirurgi să izoleze, pe cât pot mai bine lichidele scurse în cavitatea peritoneală și să o spele cu antibiotice. Chirurgii palestinieni erau de multe ori refractari la sfaturile mele dar de data asta au înţeles că trebuie să le urmeze întocmai. Au încercat să închidă perforaţia prin înfundare în fund de sac, dar ţesuturile era foarte friabile și se sfâșiau. A fost una din cele mai dizgraţioase operaţii văzută de mine, un adevărat carnaj, sucurile digestive, gastric, duodenal, intestinal, amestecate cu bilă și cu puroi pătrundeau în cavitatea peritoneală, se insinuau printre intestine și rezorbite de peritoneu, acţionau ca cele mai periculoase otrăvuri. După ce au reușit să înfunde gaură din duoden, au spălat, la rugămintea mea,  de mai multe ori cavitatea peritoneală cu ser fiziologic încălzit în termostat la temperatura de 37 de grade. Trei ore a durat operaţia. Vlăguiţi de efot, dar mulţumiţi că au reușit, chirurgii și-au scos halatele, ude leoară, și s-au apropiat de bolnav, au văzut că era bine colorat și m-au întrebat ce TA mai are. Le-am spus că din punctul meu de vedere bolnavul a suportat bine operaţia și că se va trezi în curând. Ocupat cu munca de anestezist și mulţumit de rezultat, uitasem de boala mea și de necazuri, m-a adus la realitate Salem care foarte fericit mi-a zis :

-Am scăpat, privește pe fereastră,  dacă murea bolnavul pe masa de operaţie nici noi nu mai ieșeam cu viaţă din spital, am fi fost linșaţi. N-a apucat să termine fraza că pe ușa sălii de operaţie au intrat trei arabi îmbrăcaţi tradiţional, urmaţi de umilul Dr Ali, directorul spitalului. După câteva momente de surpriză, marcate printr-o liniște de înmormântare, a grăit primul intrat, fără îndoială un șef mare. M-a privit insistent și m-a întrebat în limba arabă :                                                                                                                                                                                                                                         -Trăiește ?                                                                                                                                            Dr. Ali m-a privit înspăimântat.                                                                       -Trăiește, dar nu poate să respire singur, îl respir cu aparatul, i-am răspuns eu cu puţinele cuvinte arabe cunoscute.                                                          După alte câteva momente de liniște a cuvântat din nou :                      -Tabib R, știu că ai necazuri cu viza și contractul. Mâine dimineaţă voi trimite un omla Sirtcu dosarul tău. In câteva zile va veni cu toate aprobările. S-a întors și a părăsit sala de operaţie.                   L-am întrebat pe Salem cine este acest șef cu putere așa de mare.                                                                                                                  -Este fratele bolnavului operat și cel mai puternic om din Garian, prieten cu Ghadafi.                                                                                                               Bolnavul s-a trezit destul de repede și evoluţia post operatorie a fost neașteptat de bună.

Am aflat dela Salemcă bolnavul era un profesor foarte apreciat la liceul din Nalut, un om inteligent, cu simţ al umorului. Am avut și confirmarea destul de repede, când bolnavul s-a trezit și ne-a spus că a trăit împreună cu noi drama prin care a trecut, plus durerile groaznice, a înţeles că s-a aflat într-o stare foarte gravă, că dacă nu se operala Nalutnu mai rezista pânăla Tripoli, știa și de necazurile anestezistului și m-a asigurat că fratele său va rezolva totul. In legătură cu operaţia a fost de acord că i-am salvat viaţa, dar a adăugat că a fost voia lui Alah.

 

 

Intâmplarea a scos la suprafaţă adevărul despre dosarul meu. Mi l-a relatat Dr. Mahmud, ginecologul spitalului, absolvent al Facultăţii de Medicină din București, sirian de origine și vorbitor de limbă română. Când a primit dosarele grupului de români directorul Ali n-a apreciat numărul mare de diplome din dosarul meu, de medic, de specialist, de medic primar, de doctor în știinţe medicale, l-a luat și l-a pus într-un sertar, nu l-a mai trimis nicila Ministernicila Sirt.Purtarealui era justificată de faptul că deși pierduse ani mulţi prin Italia, unde plecase pentru studii medicale, n-a reușit să se întoarcăla Nalutcu nici o diplomă, italienii n-au vrut să-­i dea și lui una. I se spunea Dr. Ali dar n-avea nici un document că ar fi medic. Imbolnăvirea mea, dar mai ales operaţia profesorului la reușita căreia mi s-au recunoscut meritul, l-au obligat să dea explicaţii despre dosarul meu. A fost imediat demis și după o săptămână a sosit și dosarul dela Sirt, cu toate aprobările. Mi s-a propus prelungirea contractului, un salariu mult mai bun și facilităţi pentru aducerea familiei, am refuzat și i-am rugat să mă ajute la obţinerea formalităţilor de plecare, Experienţa promisiunilor nerespectate mă obliga să fiu prudent și să mă bazez mai mult pe ajutorul divin, invocat prin rugăciuni zilnice.

Ca de obicei Destinul a sosit exact când aveam nevoie. Intoarcerea în ţară era complicată de embargoul impus Libiei. Aveam de urmat următorul traseu : Nalut-Tripoli cu Taxiul, Tripoli-La Valeta cu vaporul,La Valeta-Romacu avionul și Roma-București cu alt avion. Ministerul sănătăţii libian plătea numai biletele de avion. Bunul meu prietn Salem s-a oferit să mă ducăla Tripolipentru a obţine biletele de vapor și apoila Ministerpentru biletele de avion. In port era mare aglomerţie pentru bilete de vapor pânăla LaValeta.Ni s-a spus că se dau bilete cu plecarea peste minimum o lună de zile. Salem a zis că e bine să luăm mai întâi biletele de avion dela Ministerși apoi să ne așezăm la coadă pentru bilete de vapor. I-am dat ascultare și bine am făcut pentru căla Ministerne-au oferit bilete de avion pe traseul Tunis-Roma-București, mai avantajos deoarece evitam vaporul. “Fi faida Tabib” ai noroc doctore, mi-a spus vesel Salem, “la Tuniste duc eu cu mașina”. Am luat biletele și am ieșit fericiţi dela Minister.Salema verificat traseul și a descoperit că de fapt ni se dăduseră bilete pe ruta Tunis-Roma-Budapesta. Ne-am întors la funţionarul dela Ministerși i-am explicat confuzia. “Budapest-Bucarest sua sua” ne-a spus omul, evident deranjat, pentru el Budapesta și București erau același oraș. Am insistat, dar omul a devenit foarte nervos,  mi-a spus pe arăbește ceva ce nu putea să fie plăcut. Salem, bun cunoscător al psihologiei compatrioţilor săi, m-a tras de mână și mi-a spus : ” nu insista, ne ia biletele  și nu ne mai dă nimic” In acel moment a intrat întâmplător un alt funcţionar și a întrebat ce s-a întâmplat, Salem i-a explicat încurcătura și noul venit s-a întors către mine și m-a întrebat :

-Ai 25 de dinari ?

-Are, a răspuns Salem și a scos din portofelul lui 25 de dinari.

-Raje șue, așteaptă puţin, a spus omul și a dispărut pe o ușă. A revenit cu bilete pe traseul Tunis-Roma-București, ne-a zâmbit și ne-a spus : “Ce să caute un român în Ungaria ”

Un necredincios ar putea să invoce hazardul unor coincidenţe norocoase, eu nu pot să cred în apariţia întâmplătoare a unor coincidenţe, toate favorabile, sunt convins că în cazul meu s-a implicat o putere aflată dincolo de întâmplare, într-o zonă unde ajung numai rugăciunile. Prea multe au fost coincidenţele dintre momentele grele și apariţia unor întâmplări salvatoare.

Am renunţat la oferta lui Salem de transportla Tuniscu mașina lui când am văzut că între Nalut și Tunis erau1600 Km,3200 Kmdus și întors, m-a dus pânăla Tripolide unde am luat unul din Taxiurile ce făceau regulat traseul Tripoli-Tunis.

La gânduri despre oameni, un loc în fotoliul de orchestră i se cuvine lui Salem. Tânărul de 26 ani, nici înalt nici scund, cu ten de culoare intermediară între brun-arab și alb european, cu discretă strălucire metalică, era întâmpinat de toate grupurile unde apărea, palestinian, egiptean, românesc sau libian cu un entuziasm sincer. Un zâmbet reţinut, privirea clară, directă, inspira încredere și chema prietenia. Făcea parte dintr-o familie berberă, numeroasă ca toate familiile respectabile din Nalut, nu înstărită dar nici strâmtorată,  patronată de un străbunic de 96 ani, încă verde și autoritar. De la început am remarcat și mi-a plăcut modul cum evita răspunsuri la întrebări incomode, fără să ascundă niciodată adevărul. După ce ne-am cunoscut mai bine mi-a încredinţat multe amănunte despre condiţia berberilor într-o ţară dominată de arabi. Am aflat că șefii instituţiilor din Nalut erau arabi dar toate hotărârile se luau după ce erau consultaţi șefii de familii din Nalut, un fel de Consiliu al înţelepţilor. Neînţelegerile au dat câteodată naștere la tensiuni, manifestate prin revoltă și rezolvate uneori prin forţă. Coeziunea naţională era asigurată de islamism, o forţă aflată deasupra tuturor conflictelor. Entuziasmul ponderat era modelul de comportament al lui Salem, bine servit de abilitate, eficienţă și spontaneitate  intuitivă, gene moștenite de la strămoșii berberi. M-a condus în locurile unde se păstrau amintiri ale istoriei zbuciumate a berberilor, și mi-a vorbit cu mândrie și respect despre ei.

Intr-un moment de mare sinceritate mi-a mărturisit că trăiește o dramă sufletească, este la vârsta când ar trebui să se însoare, dar cea aleasă de familia lui, o verisoară primară, nu-i este pe plac, a cunoscut o tânără din Pluat, un sat vecin, la vreo30 Km! și ar fi vrut să rupă tradiţia, să se însoare cu ea. Reacţia comunităţii a fost însă promptă și dură, așa cum am aflat de la două momarde, nume dat cadrelor medii în Libia, care au venit în cabinetul meu, mi-au spus că ele știu că Salem îmi este prieten și mă roagă să-i spun că tot Nalutul este supărat pe el că nu vrea să respecte tradiţia și datinile orașului. Mi-au spus că dacă va face greșeala să nu se însoare cu fata aleasă de familie va fi nevoit să plece din Nalut, pentru că nu i se va mai acorda atenţie si nu va mai cumpăra nimeni de la magazinul lui, va fi mai rău ca un străin. I-am vorbit lui Salem despre vizita neașteptată și mi-a confirmat că este într-o situaţie fără ieșire, că ameninţările colegelor trebuiesc luate în serios. După câteva zile mi-a povestit că și fata a avut mari necazuri și că va plăti scump pentru faptul că s-a îndrăgostit de el. Oameni răuvoitori au răspândit zvonul că a fost văzută într-o mașină cu un bărbat, faptă dezonorantă pentru o fată și chiar pentru o femeie în Libia. Faptul că omul era soţul sorei sale n-a mai fost spus, dorinţa delatorului era compromiterea fetei, nu adevărul. După ce m-am întors în ţară am obţinut și trimis o aprobare de schimb de experienţă pe numele lui Salemla SpitalulFundeni, însă n-am mai primit niciun răspuns de la el. Am auzit că s-a transferat din Nalutla Tripoli, nu știu dacă s-a și căsătorit cu aleasa inimii lui.

Imbrăţișarea prietenească de rămas bun, într-o piaţă din Tripoli a rămas ultima amintire despre Salem. Reconstituite și consemnate în aceste pagini, gândurile nu mai păstrează prospeţimea momentelor trăite, răcoarea timpului și a depozitului de memorie le conservă însă o valoare sentimentală și istorică în plan personal.

Pe drumul dintre lumea transcendentală și lumea oamenilor gândurile sunt vămuite de numeroase treceri prin lumi intermediare, minerale, vegetale, animale. Ajunse în lumea omenească, a puterii de cunoastere, gândurile sunt supuse proceselor psihice, judecata, memoria, gândirea și reacţiilor de atracţie – respingere, favorizate sau stânjenite de educaţie, morală, empatie, valorizare și toleranţă.

 

Gânduri despre cărţi

 

In cele 366 zile ale celui de al doilea exil african am citit 56 cărţi de literatură: romane, eseuri, jurnale de călătorie, aventuri, comentarii, istorii, cred că am citit toată “biblioca” românească adusă de românila Nalut.N-aminclus între cărţile “bibliotecii” Biblia, pentru că nu a fost adusă, am cerut-o din ţară și printr-o conjunctură miraculoasă am primit-o, dar n-a intrat între cărţile “bibliotecii”, pentru că n-a cerut-o nimeni. Când am primit Biblia am pus-o la capul patului, pe un scaun improvizat ca noptieră și m-am rugat să primesc prin intermediul Sfintei Scripturi gândurile bune și să fiu protejat de gânduri rele. La început am citit-o de la prima până la ultima pagină, dela Genezăla Apocalipsa lui Ioan, n-am trecut peste miile de nume, patriarhi, regi, judecători, împăraţi, profeţi pentru că m-am simţit dator să trimit fiecăruia câte un gând de recunoștinţă. Apoi am recitit primele și ultimele capitole din Vechiul Testament, unele de mai multe ori : Iov, Psalmii, Pildele lui Solomon, Ecleziastul, Cântarea cântărilor, și tot Noul Testament.

Biblia este Carte fundamentală, legătură și legământ între om și Divinitate. Cei ce nu pot s-o înţeleagă, o consideră carte de povești, fără să vadă mesajele în firul narativ, un mănunchi de chei dăruit omului pentru a trece prin nenumăratele porţi întâlnite în cale.  Fiecare verset biblic este un grăunte de înţelepciune, unic prin perfecţiunea înţelesului. Mesajele se atașează de întâmplări trăite sau imaginate, de cugetări, formulează întrebări, dau răspunsuri, explicaţii și temeiuri, devin filozofie, cuvânt despre înţelepciune și izvoare de cugetare și meditaţie. In meditaţie iau naștere ipoteze, idei, concepţii și teorii, construcţii ale gândului, nu poate exista meditaţie fără proiect prefigurat și fără finalitate, înscrise în mesajul gândului , dar orice mesaj are nevoie de un receptor, pregătit să-l primească. Aici se află secretul Cărţii Sfinte, căci fără să piardă nimic semnificativ, fiecare verset biblic găsește drumul către cei ce  vor să-l primească fără să ţină seama de nivelul de instrucţie. Biblia este înţeleasă și de cioban și de savant.

 

Lectura este o sursă importantă de cunoștinţe, dar poate să fie devină și un viciu, o plăcere inutilă.  Grupul, cum a fost numit colectivul de români din Nalut, s-a organizat după obiceiurile de acasă, a pus la comun unele obiecte aduse din ţară, printre care și cărţile. S-a constituit o biblioteca unde s-au întâlnit cărţi de toate felurile și pentru toate gusturile. Printr-o întâmplare, ce ţine mai mult de miracol , am găsit în “bibliotecă” o carte mai puţin cerută, după ce unul dintre cititori a decretat : “nu e interesantă, n-are acţiune” Cu acest verdict a ajuns la mine “Conștiinţa nefericită” a lui B. Fundoianu. Reţinusem numele Fundoianu, pronunţat cu preţuire, de Traian Cantemir, profesorul meu de română, un distins cărturar, într-o vreme când mulţi scriitori erau cu premeditare ignoraţi ca să facă loc celor ce scriau despre marile izbânzi ale socialismului sovietic în taigaua siberiană. Am aflat din prefaţa cărţii că Fundoianu plecase în Franţa unde s-a făcut cunoscut sub numele Benjamin Fondane. Am mai aflat că titlul “Conștiinţa nefericită” a fost o previziune a destinului său. Persecutatla Iași ca evreu, a fost nevoit să se exileze înfruntând toate adversităţile rasiste ale timpului și a murit într-unul din lagărele naziste. Prima surpriză a fost constatarea că Fundoianu originar din Iași, unde profesorul meu de filozofie Ernest Stere ne spunea că Heidegger nu pot fi înţeles decât de un bun filozof dublat de un bun cunoscător al limbii germane, a îndrăznit să comenteze noţiunea de Fiinţă definită de filozofii germani, ceea ce atesta că îndeplinea cele două criterii. Heidegger de-abia publicase “Fiinţa și Neantul” în 1927 și “Ce este metafizica” în 1929 ia cartea lui Fundoianu “Conștiinţa nefericită” a apărut în 1936.

 

In notele de lectură a cărţii lui Fundoianu am găsit observaţii ce pot să completeze problematica morţii prezentată în Capitolul “Chemare întru sfârșit”. In interpretarea lui Fundoianu, Heidegger și-a propus să dea un răspuns la întrebarea “Ce este Fiinţa ?”. Spre deosebire de Edmund Husserl, profesorul său care definea Fiinţa prin faptul de a fi o conștiinţă a existenţei, Heidegger se mulţumea cu o accepţie mai puţin extinsă, exprimată prin faptul de a exista, numind-o Fiinţa existenţei, dată în lume. Timpul ca “succesiune care trece !!” este sensul ei fundamental. Plecând de la această diferenţă filozoful constată că Fiinţa are două moduri de comportare : existenţa banală cotidiană și existenţa care s-a găsit pe sine însăși, ultima fiind cea autentică, stare în care devine conștientă de limitele ei și de faptul că se află într-o stare de abandonare.             Ca Fiinţă autentică, omul este îngrijorat, angoasat, calităţi care devin fundamentale în existenţa sa. Proiectată în posibil Fiinţa autentică se angajează irevocabil și se degradează. Cele trei disponibilităţi ale Fiinţei autentice sunt: înţelegerea, sensibilitatea și Neantul, ultimul exprimat prin Angoasă, neliniște. Primele două îl fac vulnerabil pe om, iar a treia are particularitatea că se naște din nimic (!) dar din confruntarea cu Nimicul izbucneste revelaţia Neantului. Condiţia Fiinţei în lume este faptul că irumpe în Angoasă. De notat că după Fundoianula Heideggernecesitatea precede existenţa și deși exegetul nu insistă, ne obligă să medităm asupra rolului și locului atribuit determinismului.

Grija reprezintă Existenţa în totalitatea ei, dar se manifestă în existenţa cotidiană, banală prin efortul de a se elibera de caracterul finit și de perspectiva morţii. Fiinţa autentică  este conștientă că escamotarea morţii nu înseamnă și înlăturarea ei și că evitarea morţii ar compromite identitatea Fiinţei. Escamotarea morţii este o degradare a Existenţei, inacceptabilă Eu-lui, posibilitate a Fiinţei autentice, care se acceptă ca Fiinţă spre moarte. Singura libertate a Fiinţei este libertatea spre moarte unde nu conduce nici vocea conștiinţei nici Dumnezeu, ci însăși Existenţa care denunţă greșeala fundamentală a Fiinţei, faptul că se declanșează din confruntarea ei  cu Angoasa, de fapt din confruntarea cu nimicul. Angoasa poate fi depășită numai atunci când Fiinţa ia cunoștinţă de Finitudine, moment recompensat prin admiterea unei conștiinţe intenţionale, a unei libertăţi transcendentale exprimată de Kierkegaard prin “tihna și dulceaţa nostalgiei creatoare”.

Existenţa creează într-un elan o lume ce prinde rădăcini și renunţă la restul de posibil, ceea ce face ca libertatea să fie de la început  înlănţuită. Libertatea ne este dăruită cu condiţia să ne recunoaștem limitele. Libertatea lui Heidegger are aripile frânte în care posibilul este ucis, nu conţine nici măcar speranţa absurdului, pentru că a treia dispoziţie transcendentală, legitimarea, necesară întemeierii  refuză să legitimeze speranţa. Incercarea lui Heidegger de a explica conceptul  de Angoasă vizează de fapt înţelegerea celui mai greu de înţeles mister, saltul calitativ al păcatului.

Heidegger s-a confruntat și cu inconsistenţa explicaţiilor.                        -Kierkegaard eliminase șarpele care îl incomoda ;                                 -Il scosese din cauză și pe Dumnezeu, pentru că citând pe Sfântul Iacob : “Dumnezeu nu i-ar putea ispiti pe oameni”și “dacă Dumnezeu nu-i înșeală pe oameni, înseamnă că raţiunea este întemeiată” ; (“Nonsensurile genezei” )

-omului i se cere să evite cunoașterea, dar el nu știe ce este cunoașterea, deci nu știe ce să evite ; omul este ameninţat cu moartea dar el nu știe ce este moartea ;  Dumnezeu, Cel bun îl ameninţă, Şarpele, tot un Dumnezeu, chiar dacă degradat, îl ispitește pe Adam, singurul om. Unde este păcatul omului ?

Filozoful răspunde la această întrebare prin constatarea că până la păcat omului îi lipsea Spiritul (conștiinţa de sine!?) Păcatul a adăugat trupului, și sufletului Spiritul și Libertatea. Păcatul ar trebui să fie ușurat de încărcătura lui negativă, anulată de câștigul adus de Spirit și Liberate. Păcatul a fost o binefacere, a făcut din animal om, fără păcat Spiritul n-ar fi fost posibil. De altfel pentru Heidegger păcatul pierde legătura cu Divinitatea, devine metafizic, lipsit de obiect, se confundă cu Fatum și cu Necesitatea. Metafizica lui Heidegger este o teologie fără Dumnezeu, pentru că Angoasa, Libertatea, Posibilul, sunt noţiuni psihologice care păstrează o foarte slabă legătură cu Scriptura.

Dar, întemeierea filozofiei lui Heidgger se lovește de un obstacol : Realul nu se lasă gândit în totalitate, finitudinea, nefericirea, împiedică raţiunea să cuprindă realul, ceea ce face pe Fundoianu să spună că Kierkegaard se zbate să scape de lanţuri iar Heidegger se ţine de lanţuri. Frumoasă exprimare !. Heidegger vrea să întemeieze o filozofie sacrificând existenţa particulară, propria sa existenţă, pentru el important este ca filozofia să se pună în mișcare, individul poate să piară, chiar definitiv. “Libertatea întru moarte ar fi prostie, înșelătorie, amestec de cuvinte, bolboroseală, dacă n-ar fi condiţia, sine qua non, ca filozofia să se pună în mișcare” spune Fundoianu, care amintește și cuvintele lui Husserl : “Tragicul măreţiei solitare a finitudinii unane nu este decât o semnificaţie neefectuată, o profeţie lipsită de sens, și roz și triunghi rău. Unde este tragedie nu este grandoare iar unde este grandoare nu este tragedie. Tragedia nu este nici frumoasă nici măreaţă”.

 

După ce am revăzut notele de lectură pe marginea cărţii lui Fundoianu mi-am pus întrebarea : câţi cititori vor fi interesaţi de nefericirea conștiinţei, așa cum a înţeles-o filozoful cel nefericit ? Vor fi unii care vor spune ca prietenul din Nalut : Nu este interesant, n-are acţiune, sau, mai rău : cartea asta nu poate fi citită decât de un cititor viciat de parfumuri metafizice, un dependent de Nimicul din care se declanșează Angoasa și se naște Neantul. Dacă va fi așa voi fi mulţumit și cu un singur cititor.

 

*

 

Nalut. O toamnă din deceniul zece.

Citesc Imitatio Christi, despre care se spune că este a doua carte citită și tipărită după Biblie și a fost considerată ghidul mișcării spirituale din Evul Mediu, cunoscută sub numele Devotio moderna a Fraţilor vieţii comune, care își propuneau să ușureze drumul credincioșilor spre spiritualitate prin renunţarea la unele speculaţii mistice, prin imitarea umanităţii și morţii lui Hristos. După Fraţii vieţii comune adevăratul creștin trebuie să rămână cu trupul printre oameni, numai sufletul să fie locuit de Isus Hristos. Mișcarea, iniţiată în secolul XIV de Gérard Groote a fost dezvoltată de discipolii săi, dintre care mai importanţi sunt Florens Radewijns, Eder de Calcar și autorul cărţii Imitatio Christi, Thomas à Kempis, un harnic și talentat copist, care și-a găsit împăcarea cu sine și cu lumea printre cărţile sfinte, a scris rugăciuni, a copiat patru exemplare de Biblie și alte lucrări religioase, cărţi despre vieţile sfinţilor, cugetări. Cartea a fost scrisă în prima jumătate a secolului  XIV, în plin Ev Mediu și deși n-a a fost considerată ca început al Reformei religioase, se poate spune că a sugerat multe idei regăsite  în cea mai cunoscută mișcare de reformare a creștinismului.

Cu riscul de a păcătui, voi mărturisi că unele îndemnuri din cartea lui Thomas a Kempis mi se par nepotrivite. Imi este greu să Il văd pe Dumnezeul călugărului preocupat să monitorizeze timpul când nu este lăudat pentru a pedepsi, nu înţeleg de ce Marele Creator, Cel perfect, are nevoie de osanalele unor păcătoși. După Thomas à Kempis scopul vieţii oamenilor este acela de a fi recunoscător Lui Dumnezeu, ale cărui planuri nu le cunoaște. Deși face un inventar minuţios al problemelor oamenilor spune că este o greșeală să se acorde atenţie aspectelor pământești, pentru că orice întârziere este o îndepărtare de scopul vieţii, imitarea lui Isus Hristos.  Printr-un efort de a depăși semnificaţia vorbelor scrise și de a pătrunde în universul gândurilor sale sunt tentat să cred că prin insistenţa asupra unor probleme trupești, inventariate miniţios în carte, călugărul se îndepărtează de singura lui datorie, aceea de a-L iubi și preamări pe Isus Hristos.

Recitind cu atenţie frumoasele pagini despre iubirea pentru Hristos mă încearcă păcatul de a-l bănui că descrie trăiri specifice iubirii dintre bărbaţi. Şi nu în ultimă instanţă, mai este ceva care mă incomodează. Monahul începe prin a da răspunsuri la întrebări pe care le pune după ce le cunoaște răspunsul. Intrebările ies din zona misterelor, îl rătăcesc și îl îngrijorează pentru că sunt mai complexe decât răspunsurile deja cunoscute. Discomfortul și nemulţumirea lui sunt evidente când își dă seama că dogma, acceptată ca metodă, îi limitează orizontul și-l împiedică să caute și alte căi spre adevăr. Intuind, probabil, întâlnirea răspunsurilor la capătul unei asimptote, el se mișcă succesiv când pe una când pe cealaltă paralelă, ceea ce ar putea confirma punctul de vedere că religia și știinţa nu se află într-o reală contradicţie.

Ușurat prin mărturisire scrisă de păcatul din gânduri, mă simt eliberat de rigoarea unor obligaţii și asceze, trec peste secole, mă oprescla Kierkegaardși la urmașii lui unde găsesc rodnicia și frumuseţea literară a sămânţei din care a răsărit umanismul existenţialist și creștin, adevăratul moștenitor al mișcării religioase DEVOTIO MODERNA.

*

 

Tema profeţiei a fost întotdeauna ispititoare și faptul că Biblia este plină de profeţi întărește convingerea că darul previziunii este o Taină dăruită pentru a păstra legătura cu Dumnezeu.

Am citit, într-un număr din Secolul XX dedicat iudaismului, câteva pagini scrise de Moshe Idel, mare specialist în interpretarea iudaismului, născut la PiatraNeamţ, plecat în Israel, unde este profesor universitar, despre profeţi și profeţie. Citând pe Abulafia, profet și doctrinar al Kabalei din Evul Mediu, Idel crede că profeţia este o chestiune ce privește intelectul, dar, adaugă el, “experienţa personală se păstrează în interpretarea raţională”. Precizările de mai sus nu mă mulţumesc, nu înţeleg cum ajunge intelectul la profeţie, și cine îl pregătește pe profet. Mi s-ar putea răspunde că omul și Divinitatea se află în lumi diferite, că nu se pot da răspunsuri despre ce este în Transcendet și voi întreba, în virtutea experienţei personale și a puterii de interperetare raţională, admisă de Idel : dacă viitorul Profet este ales înainte de naștere, înseamnă că profeţia rea era deja cunoscută și ar fi fost mai bine să fie împiedicată. De ce nu este oprit omul să păcătuiască, ce vină are pentru un păcat înscris în destin și de ce se spune că păcatul poate să treacă la urmași ? Ce legătură este între profeţie și libertate ? Nedumerirea se complică după ce aflu că Abulafia admite doi Dumnezei, unul aristotelic, accesibil și altul platonic, inabordabil. Cum se înţeleg cei doi Dumnezei în stabilirea  profeţiei ?

Aflu apoi că Moshe Idel împarte profeţia în două categorii : clasică și modernă, prima fiind constrângătoare, și a doua o combinaţie de înţelepciune, experienţă și revelaţie. Omul pleacă în întâmpinarea propriului destin înarmat cu experienţa istoriei și cu experienţa personală. Ceva asemănător am învăţat și la orele de Materialism dialectic și istoric iar mai târziu la futurologii moderni care au ocupat fotoliile profeţilor. In continuare Idel continuă să-și modernizeze concepţia prin distribuirea profeţilor în cinci niveluri după cantitatea de influx primită dela Divinitate.Putereamea de judecată este din nou pusă la încercare pentru că nu știu ce este influxul divin, de ce profeţii sunt inegali în faţa Lui Dumnezeu și, mai rău, intre atâtea categorii și nivele nu-l mai găsesc pe Cel ce trimite profetul.

Departe de mine gândul să pun la îndoială știinţa lui Idel și cu atât mai puţin a lui Abulafia, dar nu știu cum să mă port faţă de profetul care știe că voi greși, dar mă lasă s-o fac pentru că așa mi-a fost dat. La ce mai poate folosi profeţia dacă nu poate fi îndrepată ? Mă simt atras mai mult de filozofia antropologică a lui Mihai Ralea, care spune că principiul amânării stă la baza saltului de la animal la om, omul poate să amâne și eventual să schimbe mersul vieţii pe când animalul nu știe să amâne, deci se supune destinului și profeţiei. Şi iată că, pornind de la inegalitatea dintre om și animal, sunt convins să accept cele cinci niveluri de profeţi ale lui Idel prin care este negată egalitatea..

Egalitatea nu poate să existe pentru că n-ar mai rămâne loc pentru schimbare și noutate. Sintagma diversionistă “Egalitate” este o lozincă inventată de politicieni. Creatorul a rezervat fiecărui exemplar uman o reprezentare unică pentru a-i consfinţi dreptul la existenţă, omul este egal cu sine însuși, cu unicatul care nu poate fi egal cu alt unicat.

Profeţii au primit o intuiţie  miraculoasă ( dar, poruncă ! ) de a găsi răspuns la întrebările despre viitor, prin Taina profeţiei, miracol ce se înfăptuiește într-un moment ce poate fi comparat cu deschiderea unei flori din boboc.

 

 

 

 

 

Aprilie 20…  De vre-o lună de zile cuvintele refuză întâlnirea cu ordinatorul, noua unealtă  de scriere a gândurilor, încerc să le seduc, să le forţez, nu vor să înterpreteze un scenariu învechit unde nu se mai păstrează prospeţimea viului. De vină este seceta din deșertul african, rămasă în memorie, și lenea gândurilor ruginite  prin nefolosire.

Cred că vreau să mă amăgesc, să nu recunosc adevărul neplăcut,  epuizarea izvoarelor, ruinarea încheieturilor sinaptice, împuţinarea elanului vital. Mă destram și  intru ușurel în regnul mineral. Voi face o ultimă încercare de revigorare a bătrânelor ţesuturi și dacă nu voi reuși să redau armonia culorilor și freamătul sunetelor, cer scuze auditoriului, mă retrag în culise și vă invit la pomenirea celui ce v-a plictisit cu banalităţile unei vieţi trăită pe un pământ supraîncălzit global, din cauza nebuniilor omenești. Vă aștept după….

SFÂRŞIT

 

 

RANDUIRE

.

 

Cartea Memoriilor poate fi rânduită pe patru nivele temporale :

Memorie protoistorică Cerbul Acteon şi Mateii ;

Memorie uitată, recuperată cu ajutorul imaginaţiei

Memorie resuscitată, adormită şi trezită

Memoria incomodă, tăinuită, aflată în depozite secrete şi restituită prin mărturisire.

 

Intenţia memorialistului a fost de a povesti lumea cunoscută de el, direct sau prin intermediari, uitând cu bună ştiinţă, multe strâmbătăţi si urâciuni şi respectând pios sintagmele : « lumea eroilor este o lume de morţi ». şi « despre morţi numai de bine ». Plăcerea de a retrăi bucurii şi tristeţi cu detaşarea celui ce se întoarce într-un tărâm părăsit, a fost un stimulent ademenitor

Dacă, din neatenţie, m-am abătut de la buna intenţie, îi asigurăm pe nemulţumiţi că am avut motive temeinice şi că am iertat destul.

 

Post Scriptum : La întrebarea, legitimă : de ce am ales ca Motto-uri cugetări nemţești ?, răspunsul este : pentru că nemţii au fost zidarii Europei contemporane. La întrebarea, posibilă,  cine o va demola ?, răspunsul este : “zidarii” imperiilor financiare.

 

      

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Email
Pinterest