Anii petrecuţi pe pământ s-au înșiruit ca mărgelele unei salbe, cu precizarea că fiecare mărgică avea Ne-bunia ei.

O năstruşnică Ne-bunie s-a agăţat de salbă într-o toamnă tristă, când şefii au hotărât să roteze cadrele pentru că vechile structuri profesionale  funcţionau prea bine, fapt ce contrazicea doctrina revoluţionară a proletariatului. Tot ce era vechi trebuia înlocuit cu o nouă structură ce urma să se construiască. Mai întâi distrugem şi apoi mai vedem. Eram nefericit, eforturile mele de a găsi drumul spre inima oamenilor se dovediseră zadarnice pentru că se loveau de alt principiu marxist : lupta de clasă. Reformatorii au decis că trebuie să fiu redistribuit pentru că respectasem legea cea veche, după care posturile se ocupau numai prin concurs. La noul loc de muncă am fost primit cu răceală, eram evitat, colegii treceau discret pe lângă mine, mă ocoleau fără să-mi spună de ce. Mai târziu am aflat că se autoprotejau împotriva unui potenţial informator. Dar mai era ceva : sosirea mea nu era pe placul colegilor de specialitate, bine informaţi asupra unor așa zise  performanţe profesionale, și se temeau că aş putea tulbura obiceiurile vechi şi reputaţia lor. Nu voi intra în amănunte, însă aveau motive de îngrijorare.

Nici acasă nu eram fericit, atmosfera familară nu era, ca de obicei, prielnică, dar destinul îmi pregătea o aventură ce putea să fie înţeleasă ca o nouă Ne-bunie. Intr-o seară mai puţin agitată, am fost întrebat, aşa ca din întâmplare, dacă n-aş vrea să plec un timp pe mare. La reacţia mea de surpriză am primit şi explicaţia :

-Mi-a zis Paula să te întreb, ştii, soţul ei este mare director la o Centrală de pescuit, ar putea să te trimită pe un vapor, ca să-i tratezi pe marinarii bolnavi. Zice că o să  primeşti salariul în ţară şi o diurna în valută.

Am privit-o atent, am vrut să ştiu dacă glumeşte sau vorbeşte serios. De glumit nu glumea, nu ştia să glumească, gluma nu era înscrisă în registrul ei de  comportament, aşa că n-am ştiut ce să cred şi mai ales ce să răspund la o întrebare atât de neobişnuită.

-N-ar fi rău să avem şi noi nişte dolari, să putem cumpăra de la magazinele speciale, acolo sunt lucruri de calitate, toate colegele mele au valută, nu ştiu de unde fac rost, dar sunt îmbrăcate numai cu lucruri de import.

Am continuat s-o privesc şi s-o ascult, ştiam că nu e bine s-o contrazic, i-aş fi dat ocazia să facă un nou scandal, să mă insulte, să mă umilească. I-am ascultat argumentele, erau prezentate în aşa fel că era greu să fie contrazise, m-am lăsat convins, mitul unui cont în valută era un vis frumos şi, în fond, chiar aş fi avut nvoie de o perioadă calmă după eforturile din ultimii ani şi schimbarea locului de muncă impusă de slujbaşii entropiei revoluţionare. N-am avut curajul s-o înfrunt pe partenera mea de convieţuire civilă, dar nici n-am răspuns la propunere. Am dezbătut cu mine însumi beneficiile şi riscurile, folosindu-mă de judecăţi şi argumente dintre cele mai banale. Nu ştiam nimic despre viaţa marinarilor, tentaţia și teama se confruntau pe un teren necunoscut. La cântarul confruntării s-a adăugat în favoarea plecării ispita aventurieră a cunoaşterii, dar primit de Adam în ziua alungării din Paradis. Fiecare pedeapsă este însămânţată cu libertate, fără de care n-ar fi productivă și eficientă. Inclinarea spre aventură, o formă de libertate, asumată încă din viaţa uterină, a fost determinantă în luarea deciziei, cu toate că nu văzusem până atunci un vapor adevărat decât în filme şi de la distanţă. Viaţa de marinar, aşa cum a descris-o Jules Verne, era palpitantă cu întâmplări neobişnuite, oameni curajoşi, suspans cum zice românul. Comparată cu cele ce se întâplau în casa şi în familia mea nu puteam să găsesc un argument pentru refuzul şansei de a vedea lumea fantastică a întinderilor albastre, nesfârşite, mărginite în sus de cer şi în jos de adâncuri pline de palate ale zânelor, păzite de monştrii mărilor. A doua zi am dat singurul răspuns posibil, afirmativ desigur.

Următorul obstacol mă aştepta la noul meu loc de muncă de unde trebuia să obţin aprobare de plecare. Am sperat că o voi obţine uşor, că vor fi mulţumiţi să scape de mine, n-a fost chiar aşa, voiau să scape, dar pentru totdeauna. Mi s-a condiţionat aprobarea de o declaraţie că la întoarcere voi cere transferul în alt loc de muncă, declaraţie inadmisibilă, ilegală, refuzată de mine. La intervenţia unui fost coleg de facultate, Secretar al Comitetului de partid al breslei tămăduitorilor, for de mare forţă în domeniu, am primit aprobarea fără condiţii discriminatorii.

Aventura ne-bună, trăită în lumea apelor, ar găsi și altă justficare,  întâmplarea că eram născut în zodia peştilor. Atracţia întinderilor de apă se găsea în genomul astronomic, un destin despre care se spun multe dar se ştiu puţine. Fosta mea tovarăşe, un termen spoliat de înţelesuri prin folosirea abuzivă într-o societate fără tovarăşi, n-a fost decât trimisul unei rânduiri prestabilite. Povestea celor trei luni de marinărie nu poate lipsi dintr-un jurnal de memorie incomodă. Pentru a păstra prospeţimea şi intensitatea vieţii de marinar voi cotrobăi rafturile depozitare ale însemnărilor de întâmplări şi gânduri, ale mele şi a altora. Intr-un subsol de bibliotecă se află jurnalul de bord al unui marinar amator, îl voi şterge de praf, îl voi resuscita, asta mi-a fost meseria şi îl voi folosi ca mărturisitor. Voi lăsa la o parte multe pagini, din cele 200, voi renunţa la văicăreli, entuziazme şi subiectivisme, voi încerca să formulez ideile prin fapte. Voi evita cât voi putea, rolul de victimă, voi rămâne observator-povestitor al celor văzute, respectuos pentru slăbiciunile umane, apărător al demnităţii, al moralei, aşa cum sunt trăite aceste noţiuni de majoritatea păcătoasă, în care mă includ, şi de minoritatea sacro-sfântă pe care o respect..

Formalităţile de îmbarcare au fost simple, girul directorului general era o garanţie, mi s-a spus că peste două săptămâni mă voi îmbarca la Constanţa pe un vapor, botezat cu numele MAREA NEAGRA  şi că trebuie să mă prezint la post în cel mai scurt timp. Mi-am făcut valiza de voiaj, am luat trenul spre mare şi am ajuns la noul loc de muncă. Mă aşteptau pentru că aveam o mulţime de treburi de făcut.

N-am primit Paşaport, dacă mi s-a făcut a rămas la comandantul navei, am primit numai un Carnet de marinar, document necesar la coborârea de pe vas, în porturi şi la vamă. Am luat în primire cabina  şi  infirmeria formată dintr-un salon cu două paturi şi un cabinet de consultaţie, dotat cu o canapea, o masa de intervenţii chirugicale, un dulap unde se aflau o trusă de instrumente şi multe cutii cu medicamente, ultimele pe încredere pentru că nu era nici o evidenţă. Am acceptat dezordinea lăsată de predecesor, lipsa unui registru de evidenţă a medicamentelor, aspectul dezolant al Infirmeriei, cu resturi de alimente uitate în frigiderul scos din priză, cu medii de cultură mucegăite, mărturii ale personalităţii celui ce mă precedase. Mi s-a spus că era băiat de “comitet”, iubit de marinari, fără alte precizări. Am aflat mai târziu că a fi de comitet se traducea prin a fi un bun tovarăş de pahar, calitate foarte apreciată pe un vapor. N-am ştiut ce să spun  când am fost întrebat dacă am ceva de obiectat, mi-au luat tăcerea drept negaţie şi m-au pus să semnez  un proces verbal de predare-primire. Am închis ochii şi am semnat spunându-mi :

-O să am timp să număr şi să fac inventar.

Dintr-o privire rapidă peste hârtiile semnate am înţeles că predecesorul meu inventase nume de instrumente medicale greu de identificat.

Deocamdată aveam alte priorităţi. Toţi marinarii primesc, la îmbarcare un Carnet de vaccinări de la Serviciul Sanitar al portului  de plecare, unde se află evidenţa vaccinărilor şi se vaccinează noii marinari. Fără Carnetul de vaccinări, cerut în toate zonele de contact cu persoane din alte ţări, nu se poate acosta şi nu se poate cere serviciul unor piloţi la trecere prin strâmtori sau alte locuri cu potenţial periculos. Carnetul se înmânează personal după ce se practică un examen clinic sumar, de fapt operaţia de primire a  darului,  o brichetă ( ! ) de 7 Kg. peşte congelat pentru fiecare cadru medical. Fără darul cuvenit celui de la care ceri, nu poţi obţine serviciul dorit ; darul este cheia uşilor încuiate.

N-am fost deloc surprins când am aflat că un voiaj cu vaporul de pescuit este o favoare, obţinută de cei cu relaţii la șefii Centralei de pescuit oceanic, la partid, la Securitate unde sfântul DAR reprezintă argumentul principal.

Primul mea cunoştinţă pe vapor a fost Căpitanul, Comandantul secund, de la care am primit urări de bun venit şi  un Tabel cu numele celor îmbarcaţi pe navă, rânduiţi după  funcţie și rang. In fruntea listei era echipajul de Comandă format din Comandant,  Comandant secund numit pe vapor Căpitan, Ofiţer II și Ofiţer III . In continuare urmau Ofiţerii mecanici, sub comanda Şefului mecanic, trei electricieni, trei frigotehnicieni, trei timonieri, radiotelegrafistul, un Sef tehnolog, un Şef de producţie, maeştrii traul, bucătari, un  magazioner. Ultimii înscriși pe Tabel erau marinarii pescari și marinarii de la Secţia de prelucrare, cred că n-am uitat pe careva. Ba da ! Sub Comandant era trecut un nume mai puţin obișnuit în dreptul căruia scria Inginer, fără alte specificaţii. N-am acordat atenţie acestui nume şi rău am făcut. Numărul celor îmbarcaţi era 92.

Am început să mă interesez de atmosfera de pe navă, de membrii echipajului, de dispunerea pe compartimente, să învăţ limbajul marinăresc, toate erau noutăţi care se cereau învăţate.

Comandant era Victor Urban un blond robust cu privire tăioasă, directă, sugerând ordin şi supunere. Nu se  întindea la vorbă, nu spunea decât ce era necesar. Pe un vapor Comandantul este şef suprem, monarh în miniatură, oficiază servicii de stare civilă, naşteri, cununii, decese, judecă litigii, dă sentinţe, dispune arestări, întemniţări şi graţieri, îşi asumă întreaga răspundere pentru respectarea legalităţii. Echipajul îi  execută ordinele fără contestaţii sau discuţii.

Comandantul secund, Căpitanul, nume sub care va rămâne în continuare, era un optimist notoriu, pentru el tot ce era încă de făcut nu era un motiv de îngrijorare, “este un timp pentru toate” recita el din Ecleziastul, fără să citeze şi probabil, fără să ştie sursa, apoi completa cu binecunoscuta cugetare  : „timpul le rezolvă pe toate“ . Până una alta, mai bea un coniac, să prindă putere. Cei doi ofiţeri, II şi III ai echipajului de comandă erau Paul T. şi Mihai T., cei doi T fiind nume diferite. Echipajului de comandă se rânduieşte la conducerea navei în carturi de câte şase ore.

Alături de ofiţerul de cart se află totdeauna unul dintre timonieri, distribuiţi şi ei în carturi. Când Ofiţerul dă un ordin, timonierul repetă ordinul cu voce tare şi apoi execută manevra, toate ordinele fiind înregistrate, deci controlabile. Puntea unde se află Cabina de comandă este conectată și la sala de maşini, unde ofiţerul mecanic de cart execută ordinele primite.

Sectorul tehnic este condus de Şeful mecanic, un mustăcios haios, l-am numit Hefaistos, alias Vulcan la romani, fără să-mi declin calitatea de Naş, nu te pui cu Zeii.

Fără pretenţie de mare cunoscător şi cu precizarea că am resuscitat cu dificultate unele informaţii din timpul voiajului, voi încerca să prezint alcătuirea navei Marea Neagră, aşa cum mi-a fost prezentată de Ofiţerul II Paul T. Mai întâi a comparat-o cu un bloc de şase etaje şi mansardă. La mansardă, de partea provei, se află cabina unde este instalată  masa de comandă cu utilaj tehnic necesar conducerii navei pe mări şi oceane. Câte un Ofiţer de comandă şi câte un timonier sunt permanent prezenţi, aşezaţi pe scaune comode, cu sarcina de a stabili direcţia, forţa şi viteza de înaintare cu ajutorul unor complicate radare, sonare şi alte maşinării. Un vapor de pescuit, ca toate vapoarele, are o punte în faţă, numită provă sau proră, o punte în spate, pupa şi  punţi la fiecare din cele şase etaje, trei fiind sub nivelul mării. Comunicarea între punţi se face pe scări metalice. La etajele superioare sunt cabinele ofiţerilor și marinarilor, cu câte un pat sau două, iar la etajele inferioare se află magazia de alimente numită cambuză şi camerele frigorifice unde se depozitează peştele. Sectorul mecanic, numit şi camera maşinilor se află la etajul cel mai de jos. Partea din dreapta a navei, privită dinspre pupă spre provă se numeşte tribord, iar partea stângă se numeşte babord. După ce m-am dovedit un elev silitor, Paul mi-a promis că mă va ţine la curent şi cu alte noutăti, dintre care nu vor lipsi unele noţiuni de Geografie exemplficate pe viu.

Am început să-mi cunosc tovarăşii de voiaj, la început erau prietenoşi, cereau medicamente şi sfaturi, mă invitau la cabinele lor, unde mă îmbiau cu băuturi de tot felul aduse din ţară pentru vremuri de furtună şi melancolie, însă după ce au văzut că nu sunt un băiat de comitet, au început să mă evite politicos.

Zizi Pătrălău a venit să-mi spună că are blenoragie și m-a întreabat dacă are voie să plece cu vaporul. I-am spus că pot să-l tratez pe vapor, dar n-a fost mulţumit, a zis că o să meargă  şi la Comandant, să-l întrebe dacă-l poate îmbarca. După nu mult timp am fost chemat de Urban  să discutăm cazul Pătrălău. Prima impresie a fost că sunt în faţa unei mici înscenări, am găsit în biroul lui Urban persoane cu un rol mai mult sau mai puţin precizat, Căpitanul, Secretarul de partid, şeful de la Sindicat şi…lângă Comandant, tovarăşul Inginer Belferescu, de data asta i-am reţinut numele, persoana fără atribuţii cunoscute, din Tabelul cu membrii echipajului. Le-am spus că blenoragia nu este, din punct de vedere medical, o contraindicaţie, poate fi  tratată, aveam antibioticele indicate și necesare. Cei prezenţi au lăudat hărnicia şi priceperea lui Zizi, au spus că este simpatizat de colegi pentru voioșia și glumele lui. Doar tovarăsul Inginer Belferescu a insistat asupra răspunderii asumate de mine ca specialist. Până la urmă, după ce Zizi a plecat, s-a lămurit şi motivul real : blenoragia lui era cunoscută de mult, se vindecase chiar, dar omul nu mai vrea s-o lase pe Coca, nevastă fără acte, să-şi facă de cap.

După ce problema Zizi a fost rezolvată, Căpitanul a adus o sticlă de coniac şi s-a băut marinăreşte. Am băut şi eu şi m-am ales cu o durere de cap cumplită urmată de o noapte plină de coşmare. A doua zi am primi vizita secretarului de partid Gorjenco, răsfăţat de toţi cu apelativul Pan. După ce m-a învăţat cum se tratează durerea de cap cauzată de cogniac, mi-a dat să beau câteva picături dintr-o sticluţă, mi-a vorbit cam aşa :

-Tovarăşe, sau domnule, cum vă convine, ai intrat într-o vizuină, să fii atent că pot să te hărtănească. Dumneata eşti pradă uşoară pentru sălbaticiunile de pe oceane și pentru cele de pe vapor.                                                                                                                                                 Să mai treci pe la mine dacă vezi că vor să te încolţească. Eu am venit la dumneata ca om,  n-am venit pentru că sunt cu partidul şi te rog să nu spui  că am venit, dacă te întreabă spune că ţi-am cerut un antinevralgic. In privinţa lui Zizi, cu sculamentul lui, să-l trimiţi la Serviciul Medical al Portului, să spună ei dacă are voie să fie îmbarcat.

Şi-a luat rămas bun şi m-a lăsat să rumeg gânduri. Gorjenco, un lipovean înţelept, n-avea intenţii rele, bunăvoinţa lui nu putea fi neglijată, eram sigur că ştia mai mult decât spunea şi cu toată naivitatea mea funciară am intuit că blenoragia lui Zizi ascundea un scenariu perfid.

Durerea de cap şi alaiul de coşmare au rămas în cabina mea, nu înţelegeam ce caută sălbaticiunile pe vapor şi de ce vor să mă hărtănească. Pe Zizi l-am trimis a doua zi la Serviciului Medical din Port, unde a obţinut aviz de îmbarcare.

Ar fi trebuit să plecăm în ziua de 13, dar marinarii n-au vrut, au zis că nu se pleacă pe mare într-o zi de 13, Comandantul a ţinut seama de voinţa lor, chiar dacă a persiflat superstiţiile. In ziua de 14 Octombrie a anului 197.. nava Marea Neagră a ridicat ancora și a pornit, alunecând uşor spre Mediterană. Era prima mea călătorie cu vaporul şi am urmărit-o de pe puntea de comandă într-un cadru festiv. Comandantul ordona,  timonierul repeta ordinul cu voce tare, şi îl execută. Portul s-a depărtat, s-a micşorat, a dispărut. Viteza de înaintare a navei era de 13,5 mile marine sau de noduri în traducere marinărească. Inaintam fără să ne dăm seama într-o linişte tristă, apăsătoare. Au defilat prin faţă noastră staţiunile, Agigea, Eforie, Nord şi Sud, Tuzla, apoi vaporul s-a îndepărtat şi n-am mai văzut decât apă. Un stol de pescăruşi s-a ţinut o vreme după noi.

Am profitat de bunăvoinţa unui pasager aflat pe navă, zicea că este Comandant și că merge să-l schimbe pe cel de pe nava Delta Dunării, care pescuia în Nord şi am notat locuri pe unde treceam şi sfaturi despre viaţa de marinar.

A venit noaptea, zeitatea voalată care ţine în braţe doi copii, Somnul şi Moartea, i-am uitat simbolistica antică şi m-am pregătit să trec pe sub podul ce leagă Europa de Asia, prin Strâmtoarea Bosforului. Era miezul nopţii când au apărut luminile marelui oraş Istambul, unde sunt ascunse bogăţiile sultanilor şi paşilor. M-am declarat mulţumit cu ce am văzut de pe navă şi i-am povestit Comandantului pasager ce am văzut la Istambul în singura mea ieşire din ţară : Topkapi, Aya Sofia, Suleimania, Moscheea Sultan Ahmed, Palatul Paleologilor şi, bineînţeles, Marele Suc unde găsești tot ce se vinde. Comandantul mi-a  spus că deşi a traversat de multe ori Bosforul, n-a văzut Istambulul.

La intrarea în strâmtoare radiotelegrafistul Flochiș a angajat o discuţie cu turcii într-o engleză sincopată aproximativă, a cerut un pilot să piloteze vaporul pe sub pod, prin strâmtoare. Un turc îmbrăcat într-o haină de piele, a venit cu o şalupă, s-a oţărât că nu-i convenea scara, dar s-a caţărat abil pe punte, Urban  l-a înjurat pe româneşte, şi turcul, mulţumit, a plecat  cu o brichetă de peşte congelat sub braţ.

Picam de somn, însă am rămas pe punte până când luminile Istambulului au dispărut şi am intrat în marea Marmara, unde am adormit .

De abia se luminase de ziuă că am fost trezit din somn de un ciocănit insistent la uşă. La început am crezut că  aud toaca de la Biserica din sat, apoi, când bătaia s-a înteţit, am înţeles că la ușă bate un om necăjit.

-Cine e ?

-Eu, Burlacu Viorel, am un buboi şi mă doare de nu mai pot. Nu știu ce să mai fac.

-Aşteaptă la infirmerie că vin imediat.

 

-De când ai buba asta ?

-Păi, de ieri.

Minţea, o colecţie purulentă nu se face într-o zi. Ascunsese infecţia de teamă să nu fie lăsat acasă. Nu l-am certat, era destul de amărât  cu durerea lui. L-am anesteziat cu Kelen Spray aplicat local, care  congelează receptorii dureroşi. Durerea de după congelare este mai mică decât durerea produsă de incizie. Burlacu a răbdat cu stoicism, se ştia vinovat că minţise şi mi-a mulţumit. L-am pansat zilnic şi l-am vindecat într-o săptămână.

-Sunt “bun de carne” s-a lăudat el, încercând să-şi atenueze vina.

După încă o zi am intrat în Marea Egee, unde am fost impresionat de culoarea albastră ca cerneala a apei, greu de imaginat dacă n-ai văzut-o. Câte statui de zei și zeiţe şi câte vestigii ale civilizaţiilor antice, minoică şi miceniană vor fi zăcând încă pe fundul ei ? Am încercat să identific în Arhipelagul Egeean Insulele Ciclade, Tracice, Sporade, Insula Creta a lui Minos şi Dodecadele, n-am reuşit, erau probabil ascunse într-un Cal Troian gigant. Curiozitatea mea n-a rămas fără urmări, apele mării au început să se agite, au chemat în ajutor pe Eol şi când am ieşit din Marea Egee a declanşat furtuna. Prima mea furtună pe mare ! Optul culcat, semn al infinitului, desenat de vapor pe apa liniştită a dispărut lăsând locul unui desen torsionat şi încrâncenat, tradus în creer printr-un zgomot ce sugera bătaia laptelui în putinei când se scoate untul.

Marinarii mi-au spus că furtunile din Marea Ionică,  sunt cele mai greu de suportat din cauza frecvenţei  valurilor şi a mişcării de ruliu, mai deranjantă decât tangajul. “Dacă treci de Ionică ai ajuns deja la Stîncă” recita Mitică Urcan un refren cunoscut  de marinari. Stâncă era numele dat de vaporeni Gibraltarului.

Am crezut că pot să mă ascund în somn, n-am reuşit, Hipnos, aliat şi rubedenie cu Eol, n-a vrut să mă adoarmă, norocul mi-a venit de la Hefaistos, al nostru de pe nava Marea Neagră, a pus cărbuni sau păcură, ce a avut omul la îndemână, a dat bice la motoare şi ne-a scos din Marea Ionică, îndreptând nava către defileul dintre coastele Siciliei şi coastele Africane.

-Veniţi să vedeţi Sicilia, că dacă se pune pâcla n-o mai vedeţi, mi-a spus la telefon Paulică T., ofiţerul de cart. Cu binoclul performant aflat în dotarea punţii de comandă am văzut, pentru prima oară, pământ italian, cred că era Siracuza, se înserase, litoralul era luminat, se vedeau vile şi blocuri, am văzut şi o Catedrală, mai luminată ca alte construcţii, străjuită de un turn, probabil un Baptiserium. Am îndreptat instrumentul şi spre Africa, n-am văzut nici Malta nici Lampedusa, erau departe, dar am văzut Africa la Cap Bon, vârful unei peninsule înfiptă în Mediterană.

Puteam să servesc masa la Careul ofiţerilor, am preferat Careul marinarilor, nu mi-a plăcut ospătarul, un tip totdeauna ţâfnos, cu aere de mare şef aduse din ţară, unde, nu uita să spună,  fusese şef de sală. Se ploconea când îl vedea pe Urban, prieten vechi, zicea el, probabil de pahar. Termenul Careu era folosit pentru sala unde se servea masa şi care între mese devenea sală de lectură, de fapt un Club al marinarilor, unde se juca şah, jocuri de cărţi, table şi se schimbau impresii și bârfe.

Spre surprinderea mea vaporul s-a oprit de două ori în plină Mediterană, Şeful mecanic zicea că are o defecţiune la elice, dar dintr-o discuţie auzită fără să fiu văzut, am priceput că era vorba de altceva şi că nu era motiv de îngrijorare. Explicaţia cam forţată a Mecanicului şef, sugera că nu putea fi reparată şi că vom fi nevoiţi să intrăm în portul Alger, unde vom primi din Anglia o elice nouă, deja comandată prin agentul navelor româneşti din port. Pentru mine era o veste bună, aveam ocazia să văd un oraş african, să trimit scrisori, să fac unele cumpărături. Paul Tănăsescu m-a calmat cu multă blândeţe, da, voi vedea un oraş african, însă unul murdar, nu voi putea să trimit scrisori şi nu voi face cumpărături pentru că nu vom primi bani de nici un fel, nici algerieni nici altă valută.

Se înserase când am intrat în portul Algerului. Văzută din rada unde acostasem, capitale Algeriei,  luminată de firme multicolore, era, pentru un obişnuit cu becuri de 25 waţi şi străzi neluminate în timpul nopţilor, o provocare ostentativă a unei lumi despre care se spunea că este putredă. I-am spus lui Paul gândul meu, a zâmbit şi a confirmat, adăugând un cuvânt :

-Lumea capitalistă este cu adevărat putredă, putredă de bogată.

-După un timp a continuat.

-Algeria nu este un stat capitalist. Tot ce se vede a rămas de pe vremea când ţinea de Franţa, îninte de 1962. Acum, când zice că este independentă nu mai este ca pe vremea francezilor, se luptă între ei, unii îşi zic socialişti alţii democraţi. O să vedeţi soldaţi pe stradă, arabii sunt ușor de întărâtat, nu e bine să-i contrazici, scot imediat cuţitul.

Paul s-a oprit din vorbit, ca şi când ar fi evitat să continue. Cu un gest ce vrea să spună că va merge totuşi mai departe a continuat :

-Am să vă spun un secret, am încredere că nu o să mă trădaţi.

-Doamne fereşte, cum să te trădez, de ce aş face-o, cred că ai înţeles că apreciez prietenia ta şi nu m-aş dezonora printr-un gest detestabil.

-Nu ne oprim la Alger pentru că s-a stricat elicea, ne oprim să descărcăm marfă, arme şi muniţii. Navele de pescuit nu pleacă niciodată goale, ar fi o risipă prea mare, în toate se încarcă marfă, de obicei arme, care sunt vândute la africani.

Am ascultat uimit, n-am comentat, mă obişnuisem să tac şi să ascult, era prima lecţie învăţată când am plecat în lume. A doua zi m-a chemat Comandantul şi mi-a spus că am norocul să văd un oraş african, dar ca să nu mă rătăcesc mi-l va da ca ghid pe Paul T. Mi-a spus că ora de întoarcere este 7 seara, nu mai devreme dar nici mai târziu. Am primit şi câţiva dinari africani, să avem de o cafea şi un sandwici.

Văzut de aproape Algerul nu mai păstra nimic din frumuseţea admirată în seara trecută. Oraşul era sub asediul resturilor menajere, aruncate pe trotuare şi neridicate de mai multe zile. Casele şi blocurile erau construite pe un teren în pantă, străzile erau dispuse în trepte, cu mici buticuri la tot pasul, cu negustorii aşezaţi în poziţie turcească, pufăind tutun parfumat, sau poate altceva, din narghilele mari. Indemnul să intri în prăvălia lor nu se justifica decât de nevoia de a respira aerul parfumat, mai uşor de suportat decât duhoarea străzilor.

Fără ordinul primit de la Comandant de a nu reveni pe vapor înainte de ora 7 seara n-aş fi rămas 10 ore pe străzile Algerului asediat de mirosuri pestilenţiale amestecate cu parfumuri de proastă calitate. Numai  Paul, bunul meu prieten m-a înţeles dar, ca un bun subordonat, n-a comentat ordinul Comandantului. Poate că şi destăinuirea secretului a făcut parte din scenariul lui. Am trecut supliciul mirosului în contul patriotismului socialist şi n-am spus, până acum, povestea elicei defecte a vaporului Marea Neagră. A doua zi am părăsit Algerul, nimeni nu a întrebat cum s-a putut înlocui o elice într-un timp atât de scurt. Când l-am căutat pe Comandantul pasager mi s-a spus că a plecat cu un avion să ia în primire nava Delta Dunării, în Nordul Atlanticului. Dacă tot a plecat cu avionul, de ce nu l-a luat din Bucureşti ? Am aflat răspunsul de la Paul : M. nu era Comandant de navă, era delegat pentru arme şi muniţii, și a plecat cu avionul, dar nu la vaporul din Nord, ci la București

O nelinişte ciudată mă tulbura de câteva zile, eram irascibil, nu găseseam explicaţii pentru unele provocări, nu înţelegeam de ce îmi acorda Belferecu o atenţie nejustificată, alternând bunăvoinţa cu ironia. De la prima întâlnire am înţeles că nu m-a plăcut şi nu voi face parte din grupul de pseudointelectuali bârfitori care practicau ironia necivilizată și discreditarea, format în jurul său. Belferescu, instalat pe un fotoliu dirija de la înălţimea pipei sale ostilităţile, acorda calificative, îşi asumase un statut de lider, înţelept, cult, atotştiutor. A încercat, încă de când m-a văzut, să mă impresioneze, să-mi inducă un complex de inferioritate, dar şi-a dat seama că nu va reuşi decât să se confrunte cu limitele sale, a schimbat strategia, mă denigra în lipsă ştiind că nimeni din gaşcă nu-l va contrazice. In realitate el era un sfertodoct, superficial, neinstruit, terminase un Institut de doi ani cu specialitatea Hidrologie şi Piscicultură, nu citise niciodată o carte până la sfârşit, se oprise după capitolul I, o rânduise în raft zicând : “am citit-o şi p-asta”; tot ce spunea era aproximativ, auzit de la alţii, neverificat. Grupul se întâlnea la biroul lui Urban, aparent neutru şi distrat, prea tolerant faţă de tovarășul Inginer. In afară de echipajul de comandă, în gaşcă, pe post de chibiţi, se ataşaseră ospătarul Bârnaru, radiotelegrafistul Flochiş, marinarul croitor Neicu și, ocazional, alţi favoriţi, persoane cu relaţii la Tulcea.

 

Când am plecat din Alger Belferescu m-a chemat la biroul Comandantului să-mi spună că dacă am nevoie de medicamente, să fac  un raport să le cumpere la Gibraltar. I-am spus că n-am nevoie şi s-a enervat.

-Nu se poate să nu mai aveţi nevoie de nimic, mai gândiţivă.

Am încercat să aflu de la Paul T. ce statut are Belferescu pe vapor, fără să reuşesc. Să fie ofiţer de Securitate ?

După 10 zile de la plecarea din Constanţa am ajuns la Stâncă, nume dat de marinari Gibraltarului. Spre deosebire de primirea de la Alger, unde am aşteptat 12 ore în rada portului, la Gibraltar, am fost primiţi într-un sfert de oră. La ora 9 şi 30 de minute am păşit pe pământ englez.

Stânca Gibraltarului, nume dat de musulmani primei bucăţi de pământ european cucerită în anul 711, este cea mai sudică aşezare a Peninsulei Iberice, cunoscută în Antichitate sub denumirea de Calpe, una din Coloanele lui Hercule. Numele actual a fost dat în secolul VII de un Şef militar arab, Tarik ibn Ziad, care, după ce s-a instalat pe stâncă i-a zis Djabal Tarik, muntele lui Tarik, devenit cu timpul Gibraltar. A fost cucerită de englezi la începutul secolului 17 şi toate încercările spaniolilor de a o reocupa au rămas fără rezultat. Gibraltarul are o suprafaţă de 6 Km pătraţi, 27000 locuitori, cei mai mulţi spanioli, o şosea de 16 Km de jur împrejurul stâncii şI două străzi paralele de partea portului. Trecerea în Spania nu mai era permisă din 1967 când locuitorii Gibraltarului au respins o încercare a Spaniei de a prelua administraţia de la englezi. Vorbitorii de limbă spaniolă din Gibraltar i-au preferat pe englezi. Interesul englezilor pentru Gibraltar se justifică prin faptul că au instalată pe stâncă o importantă bază militară de ascultare și telecomunicaţii direcţionată spre Africa de Nord.

Oprirea vapoarelor la Gibraltar este o tradiţie pentru marinarii români, totdeauna respectată. Aici se face ultima aprovizionare şi mai ales se fac cumpărături de mărfuri ieftine, uşor de vândut în România : ţigări Kent, carpete, parpalace şi alte obiecte cerute de rude, prieteni, cunoştinţe sau de piaţa neagră. Parpalacul, cuvânt inexistent în dicţionarul limbii române, era un sacou rezistent şi impermeabilă, care nu se găsea în România. Cuvântul, probabil de origine arabă, preluat de marinari şi ajustat după ureche, era, cred, o invenţie lingvistică.

Pe cele două străzi ale Stâncii, parcurse de  românii de pe “Marea Neagră” de la la un cap la celălalt de mai multe ori, prăvăliile erau aşezate una lângă alta, întreaga localitate părea a fi un târg, o piaţă unde se putea cumpăra orice, de la ace de cusut până la cel mai modern automobil. Mărfurile cumpărate în portul Gibraltar erau scutite de taxe, un privilegiu deloc neglijabil.

Am intrat în câteva prăvălii ne-am uitat şi am plecat fără să punem întrebări, negustorii ştiau că suntem săraci, ne urmăreau atent, cunoşteau năravul de a nu pleca cu mâna goală al românilor şi vigilenţi,continuau să-şi bea ceaiurile chinezeşti.

Două divertismente, erau oferite gratis la Gibraltar :  Primul era un spectacol dat de celebrele maimuţe fără coadă cunoscute su numele de macaci berberi sau magoţi, despre care localnicii spun cu un umor neapreciat de spanioli, că atâta timp cât vor exista maimuţe la Gibraltar vor fi şi englezi. Pentru a nu se infirma zicala englezii au adus din Africa în anul 1942 un nou contingent de macaci berberi și le-au oferit condiţii de viaţă mult mai bune decât în Algeria sau Maroc. Al doilea divertisment era ceremonialul de schimbare a gărzii la Garnizoana militară britanică, o imitaţie la nivel redus a celui de la Buckingham Palace.

Ne-am plimbat pe cele două străzi până la miezul nopţii, când se deschidea barul Aeros, locul de pierzanie al vaporenilor. Mi s-a spus că  era o ocazie ce nu putea fi ratată, așa că i-am însoţit pe cei ce nu treceau prin Gibraltar fără să petreacă o seară de poveste la Aeros. Urban a jucat rolul de rezistent la ispită, dar, de fapt, voia să-i convingă şi pe cei ce ezitau, să-i întărâte. A marcat momentul intrării printr-un salt teatral, ce amintea de trecerea Rubiconului.  Cuvintele au fost, însă, altele :  ”Nu de Hasan mi-e  frică, mi-e frică de Paulică”. De abia am apucat să ne aşezăm la mese că ne-am pomenit, fiecare, cu câte o cadână pe genunchi. De cum se aşeza îl striga pe Franco, echivalentul lui Hasan şi cerea un Whiski, pe care îl dădea dintr-o dată pe gât ca să ceară altul. Hodorog, un tovarăş de escapadă, m-a avertizat că dacă primesc o cadâna grăsulie pe genunchii mei voi plăti cel puţin 10 pahare de ceai de mentă cu preţul a 10 Whiskiuri. M-am lepădat ca de satană şi m-am aşezat pe o canapea unde nu mai era loc liber tru cadână. Nici aici nu m-au lăsat în pace, aşa că l-am urmat pe Hodorog, cu care am ieşit în mare grabă din locul de pierzanie. Comandantul, secundat de Căpitan şi de Paulică au rămas la Aeros. A doua zi am aflat că de ce i-a fost frică lui Urban, n-a scăpat. Sărmanul Paulică a lăsat la Aeros 25 de lire sterline, o sumă colosală pentru un marinar român. Urban ştia că după ce bea două Whiskiuri tânărul pierde discernământul şi oferă ceai de mentă la preţ de Whiski tuturor fetelor ce veneau să i se aşeze pe genunchi.

A fost prima mea întâlnire cu detestata şi putreda societate capitalistă.

 

După trei zile de la plecarea din Gibraltar am oprit din nou în portul oraşului Las Pamas, din Insulele Canare, nu mi s-a dat, la vremea respectivă, nici o explicaţie, dar cred că au descărcat şi acolo o marfă specială. Pentru mine a fost o neaşteptată ocazie să admir un oraş de o frumuseţe greu de uitat şi să beau cea mai bună bere. Inainte de coborârea de pe vapor Belferescu m-a abordat într-o manieră ce trezea suspiciuni. După ce a insistat din nou să mă aprovizionez cu medicamente, mi-a spus :

-Aş avea şi eu nevoie de nişte medicamente pentru mama, nu se găsesc în ţară, e bătrână am obligaţii faţă de ea, m-a crescut, m-a educat, e mama mea. Faceţi o cerere către Comandant, am vorbit cu el, o aprobă.

-De ce medicamente aveţi nevoie ?

-Vă trimit reţeta, am luat-o de la un prieten, medic în Bucureşti.

Mi-a trimis-o prin Bârnaru care a mi-a ordonat :

-Faceţi cerere să o duc la Comandant.. Sunt pentru tovarășu Inginer.

Când am văzut de ce medicamente avea nevoie am  înţeles că-mi întinde o capcană. Erau medicamente foarte scumpe, indicate la bolnavi cu insuficienţă renală avansată, căutate în ţară, deci puteau fi uşor comercialzate. I-am spus lui Bârnaru că nu pot să fac cererea, că nu voi putea să justific folosirea lor pe un vapor. A plecat fără să-mi spună nimic. Eram într-o situaţie delicată, ştiam că-mi vor pregăti multe  şicane şi o atmosferă ostilă, refuzul fiind un motiv în plus de persecuţie. L-am întrebat  pe Pan Gorjenco,  ce să fac, omul m-a ascultat şi m-a avertizat că dacă o să fac cerere la Comandant îmi asum răspunderea şi voi fi bun de plată la revenirea în ţară. Voi fi întrebat pentru cine am comandat medicamente atât de  scumpe şi dacă le pot justifică. Când i-am spus lui Belferescu că nu pot justifica medicamente cu indicaţie la  bolnavi ce nu pot fi îmbarcaţi pe o navă de pescuit, mi-a întors spatele şi am înţeles că voi fi ţinta unor noi represalii, care de altfel nu au întârziat.                          Gaşca lui Belferescu şi-a arătat repede colţii, mi se puneau la masă tacâmuri murdare, oase în loc de carne, nu mi se răspundea la întrebări, eram trezit noaptea de radiotelegrafistul Flochiş, a cărui cabină era alături de cabina mea cu bătăi în perete. Mi s-a făcut o atmosferă nefavorabilă, unii vaporeni mă evitau, se încerca izolarea, pedeapsă severă pe un vapor, un spaţiu mic unde se văd toate mişcările, se ştie tot şi se bârfeşte mult.

La aparatul de radio cu tranzistori nu mai prindeam nimic, casetofon nu aveam, m-am retras în cabina mea şi ascultam cântecul mării, ritmat, obsedant, ameninţător, vestitor de noi necazuri. Incercam să-i desluşesc mesajul şi nu găseam decât un gând rău trimis de Belferescu : ”te văd, te aud şi nu te iert”.                                                                                                                                                                                                                                           Nu ! Valurile mării nu pot fi mesagere de gânduri rele, răul se afla în capul meu plin de scenarii. Am mers la Gorjenco, era singurul om serios, respectat pe vapor, marinarii l-au ales secretar de partid pentru că ştia să spună ce gândea fără să deranjeze, era prieten cu toată lumea fără să facă din prietenie cârdăşie. M-a privit  cu zâmbetul lui de om bun, fără ascunzişuri, mi-a oferit un pahar de tărie, sau de vin, la alegere, l-am refuzat politicos, i-am spus că la meseria mea n-am voie să beau, pentru că oricând poate să vină un om după ajutor.

-Eu v-am avertizat, ştiu că vi se fac necazuri, nu e bine să le daţi satisfacţie arătând că vă deranjază. Dumneata ești om cu şcoală, învăţat, ai o meserie frumoasă, s-o faci cum trebuie că o să se liniştească, băieţii sunt mulţumiţi, ei ştiu bine cum e viaţa pe vapor, sunt tot felul de oameni, unii sunt pătimaşi, se supără când se lovesc unul de altul, dar vaporenii se unesc dacă văd pe unul la necaz, vor fi alături de dumneata când vei avea nevoie. Pe Bârnaru şi pe Flochiş să nu-i iei în serios, ăştia au ajuns pe vapor pentru că nu ştiu să facă nimic pe uscat, îi asmute Belfereasu, l-ai supărat că nu i-ai cumpărat doctoriile, o să-i treacă. Aş vorbi cu tov Urban, dar nu cred că e cazul deocamdată.

Judecată de om înţelept, cuvinte simple, de om cumpătat, fără promisiuni greu de acoperit, fără înflorituri, era exact de ce aveam nevoie, am plecat de la Pan Gorjenco liniştit, aş putea spune vindecat. Revăzând însemnările ce-mi servesc la restituirea amintirilor despre aventura de marinar, nu-mi pot stăpâni un zâmbet produs de nevoia de a-mi cenzura gândurile scrise într-o vreme când speranţa unei reveniri la normalitate era depărtată. In acest context mă simt dator să precizez că portretul lui Gorjenco n-a fost influienţat de calitatea lui de secretar de partid pe nava Marea Neagră. Inlocuind apelativul Tov cu Pan, marinarii restabiliseră autoritatea de boier, om de caracter, mai importantă decât cea de secretar de partid. Gorjenco fusese ales împotriva voinţei partidului al cărui delegat venise cu propunere pentru Neicu, un croitor rătăcit prin cârciumi,  fratele unui directoraş din portul Tulcea, ajuns în  funcţie datorită marele talent de interpret al ariei informatorului, mult apreciată de organele dictaturii proletariatului..

Ar fi păcat să trec mai departe fără să încredinţez Memoriei Incomode pagina de jurnal despre oraşul Las Palmas, rămasă în amintire nu numai pentru splendoarea şi bogăţia greu de imaginat într-o ţară socialistă, dar și pentru rătăcirile celor ce ajung acolo.

Las Palmas, Perla Canarelor, oraş cu cca 300 de mii locuitori, este cel mai mare oraş din cele două Provincii spaniole, Las Palmas şi Santa Cruz, ce compun Arhipelagul Canarelor. Situat în Nord-Vestul insulei Gran Canaria, a fost construit pe o peninsulă alungită, La Isleta şi continuat spre interiorul insulei.  Pe cele două ţărmuri ale peninsulei se află străzile principale, de unde se poate coborî direct pe plaje. Aşezarea la intersecţia paralelei 28 N cu meridianul 15 Vest  asigură un sezon turistic permanent, mai ales petru nordici : danezi, suedezi, norvegieni, finlandezi. Portul este dominat la propriu şi arhitectural de marele hotel rotund Santa Catalina construit în piaţa cu acelaşi nume, loc de promenadă şi întâlnire a localnicilor şi vizitatorilor, majoritatea marinari. Mi s-a spus că nu te poţi rătăci în Las Palmas, oriunde te-ai afla vezi hotelul şi mergând spre hotel ajungi la Piaţa Santa Catalina, pe jos, mai puţin recomandabil, sau cu taxiul la un preţ accesibil şi celor cu resurse mici. Numai că, atras de diversitatea ofertei din prăvăliile oraşului-port, unde nu se percep taxe, am reuşit să contrazic cutuma, m-am trezit într-un loc de unde nu se mai vedea hotelul, pentru că era ascuns de blocuri înalte. Am avut norocul să întâlnesc un alt român, baderistul Alexandru, un om retras, care se rătăcise căutând, la recomandarea unui prieten, magazinul El Kilo, cu mărfuri ieftine, de bună calitate. Alexandru m-a liniştit, vom lua primul taxi ieşit în cale, erau multe, şi nu era nevoie să spunem unde vrem să mergem, că ne va duce la Piaţa Santa Catalina. Am găsit un magazin Kilo, însă nu era cel căutat de Alexandru, vânzătorul ne-a râs în nas, lăsându-ne să înţelegem că e plin Las Palmas de Kilo-uri. Amuzant pentru mine a fost faptul că peste tot eram întâmpinaţi de fetiţe de 15-16 ani gata să ofere informaţii şi mărfuri ; vorbeau repede, o limbă neînţeleasă de noi, vedeau din privirile noastre că nu pricepeam ce spun, dar continuau să vorbească, de parcă scopul lor era să spună ceva, cu sau fără o finalitate. Am găsit şi eu antidotul, am început să le vorbesc în toate limbile, cunoscute, mai mult sau mai puţin, însoţind cuvintele cu o pantomimă de tot râsul. Bineînţeles că nu ne-am înţeles, un singur cuvânt am reţinut, cuvântul atros, tălmăcit de Alexandru prin străin. Ne-a acostat o bătrână înbrăcată în negru, ţinea de mână o fetiţă şi ne-a făcut semn să mergem după ea, că ştie ce căutăm. Bătrâna vorbea singură, spunea probabil lucruri interesante, pentru că fetiţa se distra bine, râdea cu o poftă molipsitoare. După ce ne-a rătăcit pe tot felul de străduţe, ca şi când ar fi vrut să ne prezinte partea mai puţin cunoscută a oraşului, ne-a abandonat, cu un gest ştrengăresc, într-un loc fără prăvălii. Ca din pământ a apărut un grup de tinere gălăgioase şi îmbietoare. Am scăpat cu greu de insistenţa lor, am avut noroc să găsim un taxi şi fără să-i spunem şoferului unde vrem să ajungem, am fost duşi în Piaţa Santa Catalina.

 

1 Noiembrie 19.., ora 14 şi 20 minute. Ofiţerul de cart Paul T comandă micşorarea vitezei şi direcţia Sud-Sud-Vest. Coordonate : 24,40 latitudine nordică, 16,52 longitudine vestică ; adâncime 110 metri ; lungimea vairului la nivelul vinciului – 450 metri ; se botează traulul cu vin de Murfatlar roşu ; toată armata de marinari e pe punte. Cu aprobarea mai marilor de la Tulcea se va efectua o probă de pescuit. Pentru a rămâne în zonă ar trebui să scoatem din ocean cel puţin 14000 Kg. pe zi.   Entuziasm general, vom reuşi, vom avea peşte proaspăt. Paulică lansează traulul, Căpitanul freamătă ca un cal strunit cu zăbala, ar fi vrut să lanseze el primul trual, dar Urban, prezent pe puntea de comandă, l-a ales  pe Tănăsescu, creditând-l cu norocul novicelui, poate a mai avut şi alte motivaţii.

-Vedeţi dacă n-a îmbrăcat careva maieul sau bluza cu faţa la spate, ne-ar purta ghinion, şi-a atenţionat Urban subalternii.                                                               Maestrul traul, Vasile Gheorghe, nu ştiu de ce i-or fi spunând Iova, se comporta ca un general, gesturi sigure, piept bombat, privire înainte, supraveghea atent alunecarea lină a traulului pe şlep. Oceanul spumega, de mânie sau de bucurie, la primirea, unul câte unul, a bobineţilor şi a flotorilor, voluptuos îmbrăţişaţi  de valuri. Vinul de botez trecea din mână în mână, avea gust de grijanie, fiind binecuvântat şi sfinţit de Comandant, Şef suprem al vaporului. S-a consultat ecograful, instrument ce dădea informaţii depre bancurile vii din adâncuri.

-Există peşte ! Potop ! a exclamat Paulică.

Echipajul s-a așezat, fiecare la locul rânduit, era o linişte nefirească, liniştea aşteptării. Nu departe de vasul nostru a trecut un petrolier, un mostru rătăcit pe Ocean, am citit cu dificultate numele GUERNICA şi m-am înspăimântat. Mai departe se vedeau vase de pescuit ruseşti, cu traule deja în apă. Un stol de peşti zburători, ieşit pe neaşteptate din apă, a planat câteva sute de metri şi a disparut printre valuri.                                                                                                –Ne spionează, a aruncat o vorbă inginerul tehnolog Pretorian, cunoscut sub numele de Bubosu din cauza numeroaselor infecţii ale scalpului defrişat inutil de păr.

-Piei piază rea, a scapat printre dinţi Căpitanul. Pretorian s-a făcut că nu-l aude, era obişnuit să i se întoarcă vorba, pe el nu-l interesa decât preţul carpetelor care se vând bine la Damiani, lângă Craiova unde îşi avea familia. Electricianul Gheorghe venit pe punte în papuci de plaje se agita pe lângă vinci.                                                                                      -Ţine ? Ţine ! Trage ? Trage ! a constatat mulţumit.                                          Pan Gorjenco privea liniştit şi încrezător spre locul unde traulul se umple cu peşte.

Peşte ! Peşte ! Peşte ! Peşte ! Tot echipajul aştepta peştele din traul, în cazanele din bucătărie se încălzise deja apa sărată de ocean, se aşteapta primul traul pescuit de MaREA NEAGRA în Oceanul Atlantic. Echipajul va mânca în această seară ciorbă marinărească de peşte oceanic.

-E mai dulce ca mierea, m-a asigurat Gorjenco.

La ora 16 şi un sfert s-a dat consemn de ridicare a traulului pe punte. Vinciurile s-au opintit, parâmele  trozneau, Iova, maestrul traul, se agita, panoul din dreapta nu vrea să intre pe scripeţi, l-a împins, l-a aşeazat la locul lui, uruitura s-a înteţit, toată lumea tăcea şi aştepta. Nava se leagăna, se legăna şi peştele, mi s-a făcut dintr-o dată milă de viitorul lui, cred că eram singurul marinar milos de pe navă. Un pescăruş, apoi alţii, de unde or fi apărut, s-au rotit deasupra locului unde se află traulul, mirosul de peşte îi întărâta, ştiau că vor avea partea lor. Două zgomote asemănătore ridicării trenului de aterizare, au anunţat sfârşitul manevrei cu panourile, vinciul a continuat să se opintească, au aparut bobineţii şi flotorii, mângâiaţi de valuri ce le şopteau afectuos : la revedere.  A apărut şi primul peşte, agăţat printre bobineţi, s-a zbătut, a scăpat, dar nu în apă ci pe punte. Au urmat noi manevre, Nea Iova se agita, dădea ordine, ca toţi generalii, vinciul, oprit o clipă, a pornit din nou, scârţâind, a tras plasele pe punte.

-Sunt vre-o 5000 de Kilograme, nu e mult dar e bine că avem peşte proaspăt a hotărât Comandantul.

Eram cel mai fericit vaporean, nu văzusem niciodată atâta peşte, mirosea frumos, am pus mâna pe un peşte lung, ciudat, “vedeţi să nu vă tăiaţi, că este o sabie”, m-a avertizat Paulică. Erau tot felul de peşti, macrouri, barbuni gustoşi, roşietici cu înotătoare galbene, peşti tai, foarte apreciaţi de japonezi, toni, pisici de mare, foarte periculoase, pot ucide un om printr-o singură înţepătură, aşa mi s-a spus, stavrizi, sardele, stele de mare, rândunici de mare, rechini, peşti cu nume necunoscut şi câţiva calamari, o specie de moluşte, comestibilă, foarte apreciată pentru gust şi pentru că..nu are oase. Bucătarii au fost primii care şi-au luat partea, pe alese. Marinarii pescari, cunoscători ai diversităţii de peşti din Atlantic şi a procedeelor de conservare, au ales şi ei, au avut de unde, pentru completarea mesei primită de la bucătărie şi pentru mai târziu, în ţară. De pe punte, unde era descărcat traulul, pescarii de la prelucrare alegeau peştele bun, îl depozitau în lăzi de metal speciale, numite brichete !, şi îl trimiteau pe bandă la magaziile frigorifice. Peştele rău, era dus la moara de făină de peşte. Semnul de egalitate între bun şi rău era, ca de obicei, moartea. Rechinul, cel mai rău peşte, cu pielea prea tare, înfunda moara, nu putea fi măcinat, era restituit oceanului, mort, ca să sperie alţi rechini care fug de rup.. oceanul când simt miros de rechin mort. Paulică T., profesorul meu de navigaţie şi tainele apelor m-a informat că se fac studii asupra substanţei de care se sperie rechinii pentru a fi folsită la protecţia naufragiaţilor. La masa de seară toată lumea s-a ospătat cu peşte proaspăt din Oceanul Atlantic. Pe lângă peştele gătit la bucătărie au apărut și alte ciorbe de peşte, preparate după reţete originale, în cabine. Dorin Strat, trimis de Mitică Urcan, m-a invitat la o saramură cum n-am mâncat niciodată, am fost nevoit să recunosc arta lui de specialist şi să fiu de acord că merită să fie botezată cu un Murfatlar veritabil, nu din comerţ, ci direct de la cramă. La plecare am fost aşteptat de Neicu, avea şi el un borş pescăresc, gătit după o reţetă personală. L-am refuzat pentru că nu mai aveam loc şi pentru reţeta lui, dar şi pentru că m-am prins că de fapt aştepta să udăm borşul lui cu o sticlă de Bitter adusă de mine.                                    Pe ziua de 1 Noiembrie 197.. am scris Ziua Peştelui, nu fără să mă gândesc la zodia mea. Am vărsat în cabină un păhărel de Coniac, să fie de sufletul peştlor şi l-am visat pe Hemingway luptându-se cu leii. Bucuria marinarilor, convinşi că în câteva săptămâni vor umple magaziile frigorifice a fost de scurtă durată, Comandantul a spus că a primit ordin din ţară să mergem în sud unde este peşte de mai bună calitate. Argumentele Şefului mecanic şi ale unor marinari cu experienţă, că în timpul necesar pentru a ajunge în sud s-ar putea umple magaziile frigorifice şi faptul că la ultimul traul s-au scos mai mult de 10000 Kg. nu l-a putut convinge pe Orban.

-Până la 850 de vagoane, cât avem planificat,  e drum lung.

Din şuşoteli între marinari am înţeles că de vină era Belferescu, pentru el voiajul era o plimbare de plăcere, fără legătură cu pescuitul, cu cât mai lungă, cu atât mai interesantă.

–A luat aprobare de la Boeru, prietenul lui, ministru adjunct, a spus printre dinţi marinarul croitor Neicu, bine informat.

Apoi, cu voce tare, a repetat invitaţia :

–Vino domnule să-ţi arăt ce borş fac eu, n-ai mâncat niciodată ceva mai bun.

N-am rezistat, am luat sticla de Biiter şi am jertfit-o pentru o farfurie de borş pescăresc, pregătită după reţeta lui Neicu.

Ne-am îndreptat spre sud, era din ce în ce mai cald, s-a instalat manica, o piscină improvizată, însă apa, scoasă din ocean este caldă, aproape firbinte, te udai şi te răcoreai prin evaporare, fără  mare folos, sub soarele fiebinte din zona subecutorială. Peştii zburători sburdau în jurul vaporului, arătându-ne că vor şi pot să depăsească limitele acvatice, aşa  cum au făcut strămoşii lor când devenit vieţuitoare de uscat. Fascinat dintotdeauna de baletul acvatic al peştilor, a trebuit să ajung la ocean pentru a afla că pot să şi zboare.

Am găsit pe vapor cartea lui Radu Tudoran, “Al optzecişidoilea” scrisă după un voiaj cu unul dintre pescadoarele româneşti, primită cu răceală, aş zice chiar cu supărare de marinari. Unii l-au cunoscut pe autor, au făcut voiajul descris de el împreună, nu l-au plăcut, spuneau că era îngâmfat şi dispreţuitor, nu era băiat de comitet, Căpitanul declara solemn, de la înăţimea punţii de comandă, că “este o carte slabă, chiar foarte slabă” şi că Tudoran “face spirite de glumă (sic) pe seama sondei”, cum numea el ecograful. Ce se mai poate adăuga după un astfel de comentariu. Mie mi-a plăcut cum începea cartea, prezenta bine viaţa marinarilor, mai mult grea şi mai puţin fascinantă. E adevărat că spre final, poate din cauza oboselii, nu s-a mai putut înfrâna, şi-a vărsat năduful, a insultat, a jignit, a ocărât, a transformat discursul literar în act de acuzare şi răzbunare. Că marinarii sunt inculţi, limitaţi, înapoiaţi, stângaci, pentru pretenţiile sale ar fi trebuit să ştie când s-a îmbarcat, dar cu asemenea argumente nu putea să justifice expresiile jignitoare folosite în carte. Radu Tudoran se aştepta, poate să fie tratat ca un mare  scriitor, respectat, adulat, venerat, nu ştia că tovarăşii lui de voiaj nu auziseră de el până atunci. Numai o stare de oboseală ar fi putut justifica epitete necivilizate, evaluări hazardate, nejustificate. Ce o fi vrut să spună prin comparaţia defavorabilă a unor cercetări medicale cu literatura domniei sale ? Câte cercetări medicale au ieşit din osteneala, imaginaţia si talentul  marinarului scriitor ?

Pe 3 Neiembrue 197.. ne aflăm la 15° şi 13’ latitudine nordică, soarele a apus la ora 17 şi 15’ după ce ne-a pârjolit o zi întreagă. Inainte de a se ascunde dincolo de bolta oceanului ne-a aruncat o privire obosită de astru mai bătrân cu încă o zi. O zi din viaţa soarelui, măsurată cu miliardele de ani !

A doua zi am depăşit Dakarul, capitala Senegalului, mi s-a spus că Dakar, într-un dialect arab, înseamnă rechin. Intâmplător sau poate nu, o formaţie de trei delfini, protectorii oamenilor împotriva rechinilor, s-a instalat la prova vaporului sincronizându-şi viteza cu cea a navei, de parcă ar fi fost trei cai înhămaţi la navă și ar fi tras după ei ditamai ambarcaţiunea. După câteva zeci de mile, plictisiţi că nu le acordăm atenţie, sau poate pentru că nu mai era nevoie, ne-au abandonat. Jean Meiroşu a fost la Dakar și nu i-a plăcut, a mers pe jos din port până la oraş, vreo 7 Km, pe un drum prăfuit, la Baluba, unde aflase că sunt femei, ca să vadă ce ?, o gloată de negrişori ca tăciunele, curioşi, agresivi, gălăgioşi, te trăgeau din toate părţile, fiecare la cocioaba lui, să te ducă la Muşica, îţi smulgeau ce aveai în mână, şi te dădeau pe mâna unui negrotei în izmene, pentru tocmeală ?

–Nu, nu-mi mai trebuie Dakar, mi-a ajuns odată.

Noi n-avem treabă la Dakar, l-am văzut de la cca 20 mile, l-am salutat, am ascultat muzică franţuezască transmisă de postul „Ici Dakar“ : „Vom face din fiecare zi o eternitate de dragoste“. Frumos zis, dar cum ? Şi cu cine?! ( Am transcris întocmai notele din Jurnal. )

Primisem la Gibraltar un calendar cu şase femei din Asia, adaptat vieţii de marinar, o femeie la două luni. L-am aşezat în aşa fel ca să le văd din pat. Prima era o tailandeză desculţă îmbrăcată sumar, zâmbea, ţinea mâinile întinse, ca pentru rugăciune, era greu să refuzi o femeie frumoasă care te roagă. Am lăsat-o să mai aştepte, am trecut la următoarea, o japoneză cu rochie lungă, înflorată, încinsă cu un fel de brâu în jurul unui trup subţire, tras prin inel, cu o umbrelă de soare, colorată. Pe fundal se vedea un pod peste un râu plin de lebede şi peste râu o casă în stil japonez. Zâmbea galeş, cu subînţelesuri. Am întors pagina, m-a întâmpinat o distinsă fecioară din Kuala Lumpur- Malaezia, într-o poziţie ce sugera oferta, nu era genul meu, nu-mi plac femeile care se oferă şi, apoi, mai mult ca sigur că o aşteaptă cineva la hotelul de pe fundalul paginii din calendar. Următoarea era Miss Chin Ping, din Hong Kong, avea în mână un microfon, era pregătită să cânte pe o faleză cu fundal de yahturi şi zgârie nori. N-aveam ce face cu o fotografie pe un calendar, aş fi preferat s-o aud, o las cu microfonul ei, să repete, să mai exerseze, poate mai târziu, după ce termină de cântat. Miss Lam Ka din Taiwan era o frumuseţe periculoasă, interzisă prietenilor Pekingului, am abandonat-o cu regret, aştept să-şi reglementeze relaţiile, dacă voi mai apuca.

In sfârşit, cea de a şasea femeie din calendarul de marinar, Miss Li Hung, era şi cea mai frumoasă, o zână adevărată, din cap până la piciorul dezgolit aşa, din întâmplare,  până mai sus de genunchi, un trup de libelulă, sâni de statuie, ochi de portret, păr negru, cu o floare galbenă după ureche, gură de sărutat. Am ales-o ca parteneră de monolog marinaresc.

-Unde vei fi tu acum, Li Hung, cea adevărată, pe cine fericeşti, pe cine minţi, pe cine înşeli ? Cât de bine ştii să iubeşti ?

 

Se apropia ziua când nu vom avea umbră, soarele ne va privi de deasupra capului, se fac pregătiri, se vor boteza cei ce trec pentru prima oară Ecuatorul, nu prea mulţi, mă număr printre viitorii fini ai lui Neptun, interpretat de electricianul Sandu asistat de doi drăcuşori, mecanicii Creaţa şi Gică Belea, nume predestinate. Nu lipseşte nici doctorul, interpretat de telegrafistul Flochiş, nu se putea să fie draci fără doctor, se ştie că merg mână în mână. Unul dintre drăcuşori este frizer, nu înţeleg de ce, poate că bărbierește de păcate. Toţi cei ce îndeplinesc funcţii la oficierea botezului sunt vechi botezaţi. Nebotezaţii sunt profani, egali în faţa Zeului Sandu, nu se admit pile, doar pileală, adusă de fini. Ascult evlavios cuvântarea improvizată a Zeului, semănă cu slujba din biserica unde am fost botezat de sărmanul Popa Gheorghe, victima nevinovată a delatorului Miron C, Dumnezeu să-l ierte, dacă poate şi dacă mai este nevoie, pentru că mărturia lui Miron a fost pedepsită pe pământ întocmai cum l-a blestemat Popa, s-a ales praful de neamul lui. Dar să revin la Sandu botezătorul şi la finii lui.

Ne-a turnat câteva găleţi de apă binefăcătoare pe cap, ne-a binecuvântat cu vorbe neînţelese rostite pe un ton gutural, ne-a croit o cruce mare cu tridentul de zeu, şi ne-a înmânat  Certificatul prin care se adeverea că am trecut Ecuatorul. După botez am mers la Careul marinarilor unde am primit felicitări şi am sărbătorit evenimentul printr-o masă bine udată cu vin de Murfatlar, oferită de Marele Zeu Urban.

 

Viaţa de vaporean, aşa cum spunea Pan Gorjenco, nu era deloc uşoară, dar nu vom insista asupra unor aspecte mai greu de înţeles pentru cei ce n-au fost pe un vapor niciodată. Nu era uşor să umbli pe ape fără să ştii nimic despre cei rămaşi acasă, despre neveste şi copii. Vaporenii, oameni tineri, sănătoşi, bântuiţi de fantasme, erau nevoiţi să se adapteze condiţiilor de singurătate privaţiune şi înfrânare. Tentaţiile şi nevoile erau rezolvate de multe ori cu preţul unor abateri de la conduita firească, acceptate pe vapor ca normale, fără comentarii maliţioase.

S-a întâmplat de multe ori să se întoarcă omul de pe ocean, cu obiecte cumpărate la Gibraltar sau Las Palmas şi să găsească o casă goală. Circula printre marinari o  glumă de necaz : “ce-o fi mai făcând mă Neluţu, o mai fi având grijă de nevastă-mea” ? La început n-am înţeles despre cine vorbeau, am crezut că era un fost coleg, însă Neluţu era prea implicat în familiile marinarilor ca să înţeleg că nu era  un nume real, ci personajul colectiv al amantului.

Mitică Urcan era un un vechi lup de mare, o vorbă mai greu de înţeles pentru cei ce nu-şi pot imagina lupi luptându-se cu valurile, pentru că n-au văzut niciodată privirea hăituită a unui marinar aflat în  confruntare cu năvala valurilor albe ca oile. Tip de ascet, vânos, dârz, luptător prin destin, Nea Urcan, cum îi spuneau matrozii de pe vas, se făcuse respectat prin riposta înţepată la provocări şi prin invincibilitatea la jocul de şah. Neşansa de a câştiga prima partidă jucată cu marele campion, înainte de a-i cunoaşte reputaţia, am plătit-o scump, mi-a reproşat că îl plictisesc, gândesc prea mult, iau fiecare piesă în parte şi caut toate mutările posibile, că ce fac eu nu mai este şah, ci Tabla înmulţirii. Un timp n-a mai vrut să joace şah cu mine, a acceptat cu greu să-i dau revanşa, bineînţeles că l-am lăsat să câştige, a ştiut tot vaporul şi mi-am recâştigat liniştea. De Sfântul Dumitru, ziua lui onomastică, a fost trist, şi-a înecat necazurile, greu de tăinuit, în vinul alb de Murfatlar, adus cu destinaţie precisă pe vapor. A spus că n-a vrut să mai plece cu vaporul, găsise un post bunicel pe uscat, l-a forţat nevasta, de fapt ţiitoarea, l-a ameninţat că îl părăseşte şi după ce a reuşit să-l convingă şi-a luat catrafusele şi dusă a fost. Pentru marinari nu era un secret că muierea lui Urcan, o blondă, fiţoasă, avea un Neluţu de rezervă, blond ca şi ea, tânăr, canotor la lotul naţional. Se pare că ştia şi Mitică Urcan, nu ducea târgul lipsă de binevoitori, însă era prea mândru să recunoască. A început onomastica în mare vervă, i-a pus la punct pe cârtitori, prin înţepături bine plasate,  să nu doară prea tare, dar să usture, apoi şi-a băut porţia de vin, de obicei bine potrivită, ca să fie şi bine dispus şi stăpân pe situaţie. De data asta n-a ştiut să se oprească, avea prea multe necazuri de înecat, a uitat numărul paharelor, l-a învins tăria vinului, s-a matolit bine, cânta şi râdea strâmb, nu-şi putea stăpâni lacrimile, prea sincere să se lase tăinuite. Era trist spectacolul unui bărbat puternic biruit de păcate  omeneşti. Printre lacrimi a scăpat şi motivul  de necaz, cunoscut de toţi vaporenii, rămas în gânduri, din respect pentru dreptul sacru la intimitate :

-Şi tocmai acum s-a găsit şi Dorin să-mi întoarcă dosul, şi-a adus aminte de fata lui, de fapt a nevestei  că n-avea cum s-o facă la zece luni, de două Kile şi jumătate.

Ca argument al necazului a vrut să aducă strigătul de suferinţă al  banjo-ului, ridicat asupra mesei cu intenţia de a-l sparge, dar a avut noroc de intervenţia unui bucătar, mare amator de muzică, care l-a smuls din mâna înfuriată a lui Mitică, spre bucuria asistenţei.

Prietenia pătimaşe  dintre Mitică şi Dorin, colegul de cabină dintotdeauna, nu mai avea nevoie decât de această mărturisire.

-Lasă că-i trece când începem să pescuim, atunci când o vedea năvoadele pline uită necazurile, l-a domolit Jean Meiroşu, un lipovean blond cu ochi albaştri.

N-a fost nevoie să aştepte, învins de slăbiciuni omeneşti, a intrat pe uşă Dorin, fără dorul de fiica soţiei sale, s-a aşezat alături de prietenul Mitică, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Intervenţia bucătarului s-a dovedit benefică, banjo-ul salvat de la sacrificiu a picurat o bunădispoziţie melodioasă în sufletele marinarilor pescari din Atlantic.

Intr-o dimineaţă, devreme, a bătut la uşa cabinei  motoristul Traian, mi-a arătat o plagă penetrantă la nivelul obrazului. Era foarte  liniştit, surprinzător de liniştit.

-Ce-ai păţit ? l-am întrebat.

-Dormeam şi m-am trezit că m-a lovit ceva şi  colegul de cameră Ene Marin, mi-a spus :  ”Scoală gagiule că te-am tăiat”.  Atunci am văzut că-mi curge sânge pe obraz şi în gură. Ene mi-a explicat că a vrut să ia ceva de pe cutia unde se afla masca de gaze, şi n-a văzut cuţitul care a căzut pe obrazul meu.

Spre deosebire de victimă, Ene Marin, venit şi el cu Traian, era foarte neliniştit. L-am dezinfectat, l-am pansat i-am făcut o injecţie cu anatoxină tetanică, i-am dat tetraciclină şi i-am spus să vină la pansament in fiecare zi. M-au rugat să nu spun Comandantului. Varianta povestirii era cam trasă de păr, dar n-am mai insistat, nu era bine să cunosc toate secretele marinarilor.

Intr-o zi a venit la mine alt lipovean, Ţar Timofte, m-a rugat să-i dau o Frecţie galenică şi o alifie pentru dureri la umăr, am vrut să-l examinez şi mi-a spus că nu e nevoie, că ştie de unde i se trage, are acolo 62 de alice, l-a împuşcat un miliţian care fura peşte, el find paznic pe baltă. Am reţinut umorul involuntar : miliţian care fura, dar am renunţat la comentarii.

Cu timpul mi-am făcut prieteni printre marinari, eram apreciat şi respectat, mi se cereau sfaturi pentru suferinţe şi dureri, eram tămăduitor, duhovnic, om de încredere, ar fi trebuit să fiu mulţumit, totdeauna mi-am dorit să ofer prietenie şi iubire creştină. Greu de suportat erau momentele de singurătate petrecute în cabină, atunci aş fi vrut să am un suflet pereche, căruia aş fi putut să-i încredinţez rănile sufleteşti fără să mă tem că o să mă doară mai tare.

Am avut nopţi de insomnie lucidă, m-am obişnuit cu amestecul de cer senin şi înnorare  pâcloasă a nopţilor fără somn, cu monştrii nocturni, amestec de personaje ademenitoare, zeiţe-femei şi zmei- strigoi, ameninţători, inventaţi special pentru nopţile mele. Nu-mi displac aventurile, nici luptele, dar noaptea trecută n-am avut cu cine să mă războiesc, zânele şi strigoii n-au mai apărut, parcă intraseră în Ocean şi mă aşteptau acolo pe tărâmul lor, necunoscut mie, înfricoşetor. Neavând adversar m-am confruntat cu propriul meu interlocutor, obligându-l să răspundă la întrebări, mai grele decât ale tuturor examinatorilor întâlniţi vreodată.

Clipocitul valurilor şi tangaj-ruliul, obsedante, mă terorizau, repetarea permanentă devenea o întrebare ameninţătoare : “De ce ? De ce ? De ce ai venit ? De ce ţi-ai lăsat copii fără ajutor ?” Mi-era dor de copii, de prieteni şi chiar de cei ce m-au făcut să sufăr. Imi reproşam că am plecat, că am părăsit o lume cunoscută pentru una despre care nu ştiam nimic.

Aş fi adoptat orice vietate, un şoricel, să-l aud cum ronţăie hârtiile inutile, un greeraş, cântăreţ pedepsit să repete aceeaşi melodie : cri, cri, cri, predestinat să întrerupă zgomotul de fond al Bing-Bangului. M-aş fi mulţumit cu unul dintre numeroşii Matei din satul protoistoric, imaginat mai târziu, oameni integri și naturali, primitivi, desprinşi de vremuri, statornici, precum acel Matei întâlnit la cimitir :

-Pentru cine faci pomană ?

-Pentru tata şi mama.

-Care tată, care mamă ? In ce casă ?

-Acolo sus pe deal.

-Aaaa, care scria cărţi, acuma ştiu. Dar, nu ştiam domnule că ai murit!

Frumos omagiu !

 

Insomnia, legănată de valuri, şi lipsa unui suflet, de om sau animal, prieten sau rival, iată realitatea tristă a navigatorului singuratic.

Se zice despre câine, primul animal domestic fidel şi devotat omului, că a avut o contribuţie hotărâtoare la trecerea de la maimuţa ancestrală patrupedă la omul biped. Se  argumentează că prin mirosul foarte dezvoltat câinele a eliberat pe om de grijile orientării şi recunoaşterii unor pericole. Ridicat pe două picioare, omul a putut să se  concentreze mai bine către activităţi complexe. Adaptat perfect nevoii de cunoaştere a omului, câinele a primit şi a dăruit prietnie. Acest adevăr, greu de contestat, a stat la baza tradiţiei vaselor româneşti de pescuit de a lua pe ape cel puţin un câine. Primul exemplar canin, instaurator de tradiţiie, a fost celebra căţeluşe Marea, îmbarcată pe unul dintre primele două vase de pescuit româneşti. Naş de botez şi protector i-a fost Şeful mecanic, mustăciosul Hefaistos-Vulcan. Marea l-a procopsit pe Nașul ei cu 4  căţeluşi, rod al întâlnirii întâmplătoare cu un neamţ, bineînţeles un câine, după mărturia, greu de pus la îndoială, a celui ce a trecut-o  pe lista de pasageri a navei. Căţeii Marei au fost adoptaţi de alte nave de pescuit lansate la apă mai târziu şi când numărul navelor a depăsit numărul urmaşilor canini, a fost respectată rânduiala prin recrutarea altor câini dintre cei ce hălăduiau în port, sau aduşi de unul dintre membrii echipajului. Destinul tragic al căţeluşei Marea întăreşte tradiţia sacrificială a întemeierilor, ilustrată de literatura şi istoria românilor. Iubită de tot echipajul, Marea se afla pe toate punţile, nu avea restricţii, era emblema şi talismanul navei. Când se scotea traulul se bucura, împreună cu echipajul, alerga dintr-o parte la cealaltă parte a punţii, lătra fericită. Necazul s-a petrecut într-un moment de neatenţie, când Marea a alunecat pe jgheabul traulului, nimeni n-a mai putut s-o oprească și a fost înghiţită de valurile Oceanului, nu înainte de a arunca o ultimă privire celor ce asistau neputincioşi la tragedia ei. Marinarii nu vorbeau niciodată despre Marea, când Mecanicul Şef era de faţă, ştiau că nu-şi poate stăpâni lacrimile şi pleca fără să spună un cuvânt.

Şi pe nava MAREA NEAGRA s-a respectat tradiţia statornicită de Marea, a fost adusă o căţea neagră, botezată  Marea mică, nume de botez neinspirat, pentru că, puţin după botez, au descoperit că Marea mică era un căţelandru, motiv neîndestulător ca să-l mai schimbe. Cu timpul Marea mică a devenit Maria, pentru a se evita  conflictul între limbajul şi gândirea lipovenilor. Andrei Doljenco, păstrător al dimensiunii ancestrale a câinelui, de prieten al omului, a întâlnit la Gibraltar un căţel amărât, negru, fără stăpân, i-a fost milă şi l-a adus pe vapor, unde, spre bucuria tuturor, a fost foarte bine primit de Maria. Pentru a se şti de unde vine l-a botezat Gibraltar. Echipajul l-a îndrăgit pe Gibraltar, dovedind încă odată că românii nu sunt xenofobi. Celor doi câini li s-au impus, restricţii, nu mai umblau liberi pe tot vaporul şi mai ales, nu mai participau la scoaterea traulului și la sortarea peștelui. Câinii de pe nava Marea Neagră aveau o foame marinărească de peşte, bine satisfăcută de bucătarul şef, priceput la separarea oaselor, condiţie obligatorie pentru un stomac de câine, incapabil să digere oase de peşte.

*

Intr-o zi de marţi a lunii Noiemmbrei 197.. mă aflam în Golful Guineii, la 10° latitudine sudică şi tot 10° longitudine vestică. Am încercat să plasez Europa în marele Golf, continentul nu era  decât o insulă mai mare. Aparatul de radio, un Dioda Kankan polonez, aflat în dotarea cabinei, tăcea pe toate lungimile de undă. Un ciudat amestec de nimicnicie şi grandoare m-a străbătut din creştet până la degetele picioarelor sau invers, mărturie că chinezii au găsit drumurile energiei vitale când au descris meridianele medicinii tradiţionale.

Cei ce cred că un voiaj cu un pescador pe Oceanul Atlantic a fost o aventură plăcută vor fi dezmăgiţi să afle că plăcerea a fost de scurtă durată, fiind urmată de un ocean de lehamite. Zilele treceau nepăsătoare, fără întâmplări spectaculoase, orizontul era la fel de aproape, apa, liniştită, sau agitată, îşi pierdea repede vocaţia de infinit, imaginaţia, plictisită, nu adauga nimic nou, timpul se lungea inutil, trecea fără să lase urme.

Lâncezeala era generală, ne adunam la Careul marinarilor, devenit club între mese, şi spuneam glume, mai mult sau mai puţin inţepătoare. Ultima glumă auzită se potriveşte de minune dispoziţiei generale.

S-au întâlnit doi prieteni care nu s-au văzut de mult timp. Unul a întrebat  :

-Ce mai faci, domnule, nu te-am văzut de nu ştiu câţi ani ?

-Nici eu.

-Pe unde ai umblat ?

-Am stat în casă.

-Şi ce ai făcut în casă ?

-Am cugetat.

-La ce te-ai gândit ?

-La pământ.

-Ce face pământul ?

-Se mişcă.

-Unde vezi tu că se mişcă ?

-Ţie ţi se pare că nu se mişcă ?

-Bineînţeles !

-Atunci nu se mişcă.

Cad pe gânduri : la ce i-a folosit cugetarea ?

 

O dumnezeiască lună plină aprinde Oceanul spre babord. Cum poate să fie atât de strălucitor un astru mort ? Răspunsul implică o judecată cu premize necunoscute : limbajul omenesc nu este potrivit pentru o lume fără moarte.

 

După o lună şi câteva zile am ajuns în zona unde sperăm să umplem cele 85 vagoane, cât puteau să intre în magaziile vaporului. S-a lansat traulul în timpul nopţii. Urban a zis că face o surpriză bancurilor de peşte ce zburdau sub vaporul nostru, aşa cum indicau sondele ecografice.

Primul traul a fost un triumf, puntea de la pupă s-a umplut cu peşte : două zeci de mii Kg. ! Două zeci de Tone ! Două vagoane ! Spectacolul era colosal. Singurul nemulţumit a fost Maestrul traul :

-Aşa nu se poate ! E prea mult peşte şi nu-l trag motoarele, se poate rupe vreun cablu şi n-avem rezervă. Scoateţi traulul mai repede. Cincisprezece tone pe traul e mai bine.

-O fi bine pentru tine, pentru noi e mai bine aşa, ajungem mai repede acasă, l-a contat Neicu.

-Ajungi pe dracu, arunci ancora şi aştepţi să te depaneze. Şi să vezi ce iese din peştele ăsta, o să iasă o tocătură, nu vezi ce îndesat e în traul. Să văd cum o să-l sortaţi până dimineaţă, că dacă iese soarele se strică tot.

Tehnologul Pretorian se agita neputincios.

-Daţi drumul la benzi, sortaţi peştele.

-Nu merg, s-au blocat.

-Să vină cineva să le deblocheze.

-Cine ?

-Un mecanic, cineva.

-Asta e treabă de tehnolog, nu de mecanic.

-Şi-au dat drumul, uite că merg.

-Incărcaţi brichetele, unde sunt oamenii ?

-Ăştia sunt, schimbu’ trei.

-Cine a făcut schimburile ?

-Şeful de echipaj cu tehnologul, e treaba lor.

-Unde e şeful de echipaj ?

-Doarme.

-Şi unde sunt listele cu schimburi ?

-La tehnolog.

Invins de logica răspunsurilor, Inginerul tehnolog Pretorian din Damianii Olteniei a încarcat două târne de peşte nezdrenţuit şi a dispărut.

-S-a asigurat omul, mănâncă peşte l-a ironizat Neicu.

De la puntea de comandă s-a dat ordin : Goliţi puntea că vine traulul următor. Fâstâceală generală. Din 20 de tone de peşte doar cinci au ajuns la magazia frigorifică, restul a fost trimis la fabrica de făină.

-Dacă mergem tot aşa, ducem în ţară făină, în loc de peşte, a constatat amar Gorjenco. Nu se pleacă la pescuit cu amatori.

-Sunt unii veniţi să facă afaceri, să câştige valută, nu să prindă peşte, l-a susţinut un pescar adevărat.

Următoarele traule au scos peşte din ce în ce mai puţin.

-A fugit şi peştele când a văzut bătaia de joc de pe nava Marea Neagră, s-a răstit Căpitanul într-un moment de trezie.

S-a convoacat Adunare extraordinară, toţi marinarii pescari au fost chemaţi la Careul marinarilor.

-Ce facem ? a întreabat Urban. Pescuim sau fabricăm făină ? Ce zici tovarăşe Inginer tehnolog ?

-Păi, eu ce să zic, la început a fost peşte prea mult, acum e prea puţin.

-Şi ce facem ? Cum v-aţi pregătit de pescuit într-o lună de când am plecat din ţară ?

-Ce fel de tehnolog eşti matale, l-a apostrofat și Belferescu, poate ca să justifice cunoscutele bârfe la adresa lui Pretorian.

-A terminat TCM-ul, s-a auzit o voce din sală.

Rumoare, râsete. Un lipovean blond, mustăcios, a aruncat pe sub mustaţă o vorbă :

-Da ăsta de ce aia mă-si îşi bagă nasul, că nu face nimic toată ziua.

-Ba face, face plaje, învârte pipa şi bea Wischi. Zice că e armator.

-Armator pe dracu, un învârtit. L-a trimis ministru ca să scape de el, se ţinea numai de intrigi.

Nu ştiu dacă Urban a auzit ce vorbeau lipovenii, poate că da, pentru că s-a ridicat şi a dat poruncă de Comandant :

-M-am temut eu că echipajul ăsta are prea puţini pescari şi prea mulţi piloşi. Incepând de mâine veţi lucra sub comanda lui Gorjenco. Pescărească, bineînţeles, pentru că de navă tot eu mă ocup.

-E bine aşa, să se aplice Constituţia unde scrie că : “Forţa conducătoare e Partidul” a insistat Neicu.

-N-are aface una cu alta, l-a pus la punct Gorjenco. Noi am venit să prindem peşte, nu să facem politică.

S-a retras tot echipajul, fiecare la cabina lui. Abia apucasem să adorm că m-am trezit cu o tânără în patul meu. Nu s-a întâmplat nimic, m-am trezit la timp, i-am zis fugi, că eşti falsă şi a dispărut.

Trezit deabinelea am recunoscut-o, era Miss Li Hung din calendarul agăţat deasupra mesei Păcat, aş fi preferat să  fie în piele şi carne.

 

A doua zi am început să umplem magaziile. Pescarii de meserie s-au dovedit şi buni tehnologi, pescuiau şi depozitau câte trei vagoane pe zi, câteodată şi mai mult.

Notez de pe Jurnalul de bord al navei coordonatele unde se afla  Marea Neagră în ziua de 17 Noiembrie 197..

16° 49’ Latitudine Nordică ; 11° 28’ Longitudine Estică ; viteza vântului 15,9 metri pe secundă ; apa de pe crestele valurilor este pulverizată ; rabatarea gruielor, dispozitive de ridicat greutăti, se face cu dificultate sub comanda Comandantului.

Furtună de gradul 7

In această zi necazul a ajuns la infirmerie, îl chema Câmpeanu Voinea şi prezenta semne clasice de apendicită acută. Asta ne mai lipsea !

L-am informat pe Urban, s-a uitat la mine cu ciudă, vestea proastă l-a indispus, ar fi vrut să greşesc diagnosticul :

-Sunteţi sigur că are apendicită, poate e deranjat la stomac, daţi-i medicamente, s-o ducă până în ţară. Cine să-l opereze aici în mijlocul Oceanului ?

-Incerc să temporizez, o să-i dau antibiotice, dar e periculos, poate să facă abces, peritonită şi alte complicaţii.

-Incercaţi.

Antibioticile au ameliorat simptomatologia, dar erau puţine şanse de evitare a operaţiei. Chirurgii spun că în momentul când te-ai gândit la operaţie e deja târziu, momentul indicţiei chirugicale e deja depăşit.

Internarea lui Voinea Câmpeanu a fost un bun argument pentru a scăpa de valizele lui Bârnaru, depozitate la Infirmerie la insistenţa Comandantului.

Am suportat stoic obrăznicia ospătarului, m-am făcut că nu aud.

Voinea era un tânăr isteţ, plăcut, mi-a povestit viaţa lui, spunea că este ultimul voiaj, că vrea să rămână la uscat, să se însoare. Am aflat de la el multe secrete, toţi cei îmbarcaţi aveu un protector, era greu să ajungi pe vapor dacă nu aveai pe cineva şi nu cotizai. Ar fi vrut să scape de operaţie, să nu-i supere pe şefi şi pe colegi, dacă intram într-un port se pierdeau cel puţin două săptămâni, timp în care marinarii nu vor fi plătiţi, vor fi cheltuieli mari, mă ruga să fac tot ce pot ca să nu fie operat.

Echipajul nici nu vrea să audă de intrarea într-un port, cel mai apropiat fiind Cape Town. Comandantul mi-a spus că eu sunt cel ce îşi asumă răspunderea, el va face exact ce voi cere în raport. Belferescu mă speria, “eu nu mi-aş lua o astfel de responsabilitate, dacă moare omul intri la puşcărie”

La fel, dar mai blând mi-a vorbit şi Pan Gorjenco, mi-a zis că nu e bine să mă expun la riscuri. Salvarea a venit de la un lipovean vorbitor de limbă rusă care a stabilit legătura cu navele ruseşti din zonă.  A întrebat dacă au doctor chirurg şi au zis că ei au un spital cu toate specialităţile, că sunt peste 20 de nave în zonă. A intrat pe fir Urban, a vorbit prin traducător cu Comandamentul flotei de pescuit oceanic al ruşilor şi a obţinut aprobare pentru deplasarea unui chirurg, dotat cu instrumentele necesare, pentru a executa apendicectomia.

-Ar trebui să mergi şi dumneata la ruşi, nu se cade să laşi un marinar să explice diagnosticul, a plusat Lefterescu.

Urban a tăcut, au tăcut şi marinarii pregătiţi să-l aducă pe chirurgul rus. Luat prin surprindere, am fost tentat de aventură și am răspuns fără să mai chibzuiesc :

-Merg, de ce să nu merg.

Au urmat câteva zeci de secunde în care nimeni nu mai avea  ceva de spus, doar în ochii lui Belferescu mijea o încântare parşivă, insuficientă pentru a-mi schimba hotărârea. Au fost lansate două bărci în apa oceanului cu câte doi marinari de meserie și pentru că era noapte marinarii m-au atenţionat că oceanul este neliniștit, că în barcă o să fie rece şi că e bine să mă îmbrac mai gros.

-Ştiţi că o să coborâm cu un cablu, vă legăm noi dar să vă ţineţi bine, a adaugat unul dintre marinari.

Abia când m-am văzut agăţat de cablu, la vre-o 15-20 metri de apa Oceanului mi-am dat seama că m-am lăsat atras într-o aventură periculoasă. Am coborât încadrat de doi marinari, foarte grijulii, suportând cu stoicism balansarea şi loviturile primite de la coca vaporului la revenirea din balans.

Am fost conduşi la Comandamentul ruşilor unde ne aştepta un chirurg, doctorul Leonid, un tip scund şi îndesat, nu gras, blond, cu început de chelie. Lipovenii au tradus dialogul, fapt verificat şi de cunoştiinţele mele de limba rusă, studiată timp de opt în liceu şi facultate. Rusul fost de acord cu diagnosticul meu, dar a zis că vrea să examineze şi  el bolnavul înainte de a decide operaţia. După ce mi-a arătat cabinetul lui şi sala de operaţie, destul de sumar, n-am văzut mare lucru în afara celor două asistente medicale, una trecută de 40 ani, destul de bine conservată, cealaltă mai tânără, poate sub 30, dacă o evaluam după minijupul excitant şi zvelteţea picioarelor.

Am refăcut drumul înapoi, de data asta împreună cu rusul. Când am ajuns din nou pe “Marea Neagră” am făcut o cruce mare, foarte apreciată de lipoveni, creştini şi ei, ortodocşi, binecredincioşi.

Doctorul Leonid mi-a spus că este Şeful unei Secţii de Chirurgie la un spital din Nicolaev, aproape de Odesa şi că a plecat pe vapor pentru a vedea lumea. M-a întrebat dacă am alcool, i-am arătat o sticlă de alcool medicinal, m-a întrebat dacă nu am şi alcool belâi, şi ca să înţeleg mi-a arătat un cearceaf alb, i-am scos şi o sticlă de alcool alb. A luat cele două sticle şi le-a pus într-o geantă, nu înainte de a scrie pe sticle Cloramină. Mi-a făcut un semn discret care însemna, ca şi la noi Mucles ! adăugând : “Naşa taina”, secretul nostru. A confirmat indicaţia de apendicectomie urgentă şi a chemat-o pe asistenta lui cu instrumente şi materiale sterile.  Mi-a spus că el operează cu asistenta dar m-a întrebat dacă vreau să-l ajut la operaţie, i-am spus că e mai bine să fie ajutat de cea care îi cunoaşte obiceiurile şi tehnica.

In aşteptarea asistentei am fost invitaţi de Urban la Careul Ofiţerilor unde ospătarul Bârnaru pregătise o recepţie a oaspetelui. De cum am ajuns chirurgul rus a luat în primire sticla de cogniac şi în scurtă vreme a golit-o pe jumătate. Am reacţionat cum m-am priceput, am pus cogniac în paharul meu, în paharul lui Orban şi am cerut un pahar şi pentru Bernath. Orban a înţeles tactica mea şi a golit paharul, însă Bârnaru mi-a spus pe un ton aspru că el nu este invitat ci ospătar. Norocul meu a fost că vorbea  româneşte, rusul n-a înţeles nimic și că Orban a reparat gafa  spunându-i, tot pe româneşte, că este invitatul lui.

Deranjat de iniţiativa mea, doctorul Leonid a arestat sticla şi a golit restul numai în paharul lui. Când a venit asistenta rusul de abia se ţinea pe picioare, Orban a întrebat-o, prin interpret, dacă n-ar fi bine să amâne operaţia, blonda a râs, a spus că dacă n-ar fi băut, doctor Leonid n-ar fi putut opera I-a asigurat pe Orban că totul va decurge bine şi că, oricum, ea îl va ajuta. Convins, Comandantul şi-a asumat răspunderea, am mers cu rușii la infirmerie unde se afla o masă de operaţie. Pregătirea pentru operaţie a fost sumară, nu s-a respectat regula de spălare a mâinilor cu trei meșe, s-au “dezinfectat” cu cloramină, au tras mânuși sterile și au început operaţia.

Apendicectomia a fost uşoară, apendicul, umflat ca un cârnăcoir, n-a avut nevoie decât de o ligatură şi un bisturiu, bine executate de asistentă care n-a mai făcut nici bursă nici înfundare a bontului, cum se face în mod obişnuit . Mulţumit că l-a văzut pe Câmpeanu zâmbind, Urban a mai scos o sticlă de Cogniac din care rusul a băut imediat jumătate şi a adormit.

Grijile mele nu s-au terminat însă, la uşa infirmeriei se adunaseră vre-o zece marinari, gata să sacrifice tot ce cumpăraseră la Gibraltar şi Las Palmas, pentru o scurtă întâlnire cu blonda.

-Dumneata ne laşi să intrăm, că ştim noi ce să-i spunem pe limba ei, să n-ai nici o grijă, că ne înţelegem. N-am scăpat de ei decât baricadând uşa.

 

A doua zi rusul a cerut din nou Cogniac, dar nu i s-a mai dat şi asistenta a zis că dacă o ajutăm îl leagă bine şi-l coboară la barcă. Operaţia de întoarcere s-a petrecut bine, în afara câtorva izbituri ale balotului uman de coca vaporului. Două zile mai târziu Doctor Leonid a cerut informaţii despre evoluţia bolnavului operat, a vrut să vină să-l vadă şi a mai cerut o sticlă de Cogniac. Urban le-a zis lipovenilor să-i transmită că-i mulţumim, că bolnavul se simte bine, iar în privinţa Cogniacului să-şi pună pofta în cui, că alcoolul nu e bun pentru sănătate, şi a însoţit sfatul prietenesc cu o înjurătură, la fel de prietenească. Interpreţii i-au transmis numai prima parte. Evoluţia postoperatorie a bolnavului a fost bună, externat după o săptămână a cerut să lucreze ca să nu piardă la salariu. A fost repartizat pentru început la bucătărie.

 

Intr-o noapte am fost trezit de bătăi insistente la uşa cabinei, era Paul T., venit să-mi spună că tot echipajul a ieşit pe punte unde o focă imensă, scoasă cu ultimul traul, dădea un spectacol de circ, fugărind pe cei ce se apropiau de ea. Eram mult prea obosit, n-am avut puterea să mă scol, i-am spus că o s-o văd a doua zi, spre dezamăgirea bunului meu prieten. A doua zi foca era obosită, se îmblânzise chiar, se lăsa scărpinată, devenise prietenoasă, arunca din când în când câte un rânjet sau zâmbet, la alegera celor ce o priveau. Mitică Urcan a propus  lui Urban s-o ducă în ţară, la grădina zoologică, propunerea respinsă printr-un argument economic :

-De ce să-i mai dau şi ăsteia o tabachere de peşte pe zi, le dau destulă șpagă ălora de la Tulcea.

Foca a fost împinsă la apă, s-a lasat greu, a fost nevoie de insistenţe până când a alunecat încet pe jghiabul traulului spre ocean, unde a fost primită cu un clipocit de valuri. Am urmărit-o un timp cum îşî freca botul cu lăbuţele într-un ritual ce putea să însemne mulţumirea că a scăpat de nespălaţii ăştia.

-Ce bani frumoşi luam pe pielea ei dacă o duceam în ţară, s-a destăinuit un lipovean priceput în afaceri marinăreşti.

Traulul următor a scos un rechin albastru lung de vre-un metru şi jumătate, era deja mort când l-am văzut, ceeace nu i-a împiedicat pe unii marinari să-l atace cu o cruzime de carnasieri, i-au jupuit pielea, i-au introdus scoici si mucuri de ţigări în gură, l-au traşat cu un fierăstrău. Mi-a fost milă de sărmanul rechin, pedepsit post-mortem, pentru că s-a născut animal de pradă, dar n-am putut să-mi reprim  mila dispreţuitoare faţă de cei ce se purtau mai rău ca rechinii.

In zilele următoare s-au pescuit câte 30-40 Tone de peşte pe zi, într-o zi s-a pescuit 52 Tone, prea mult pentru a putea fi sortat şi înmagazinat.

-Dacă merge tot aşa, facem Anul Nou în ţară, m-a asigurat Paul T.

In ziua de 19 Noiembrie, din largul Oceanului s-a auzit un sunet lung de sirenă, nava noastră i-a răspuns, am urcat cât am putut de repede pe puntea de comandă, nu ştiam ce se întâmplă, am aflat că a fost salutatul de întâlnire cu nava nava-traul Galaţi, aflată în apropiere. Cele două nave româneşti s-au apropiat, au lansat ambarcaţiuni uşoare, marinarii, vechi prieteni, s-au întâlnit au schimbat informaţii, bucuroşi că se află într-o zonă unde era mai mult peşte decât apă.

Am urcat la puntea de comandă unde mă aştepta Paul T., prietenul meu de suflet, i-am arătat jurnalul meu, a încercat să descifreze ce am scris, n-a reuşit, s-a înfuriat, și s-a oferit să mă ajute :

-Crezi că va avea cineva răbdare să citească scrisul dumitale de scriitor de reţete, să nu le înţeleagă nimeni, hai să scriem împreună, dumneata cu ideile, eu cu literele.

Am fost sedus de propunere, de altfel teama că nu voi putea să-mi descifrez mâzgăliturile era una dintre motivele de îndepărtare de la masa de scris.

Transcriu mai jos rezultatul colaborării mele cu Paul  T., tânărul ofiţer de marină, plăpând la trup, viguros la suflet. Parantezele aparţin în întregime, idei şi scriitură, lui Paul.

 

20 Noiembrie 1970

M-am trezit sub privirea insistentă a frumoasei mele singaporeze. Am aflat că fotografiile fetiş ţin loc de femeie la toţi marinarii obligaţi la abstinenţă. (la mine nu !) Este norocul rătăcitorilor pe ape să aleagă ce le place, să nu fie respinşi de cele mai frumoase femei. Poligamia nu este refuzată, adulterul, polietnia, vâsta si apartenenţa la o anumită religie nu sunt motive de renunţare. Iată-mă, deci, metamorfozat într-un animal ce mănâncă peşte şi visează femei !

Peştele şi femeile sunt preocupările arzătoare ale marinarilor pescari de pe nava Marea Neagră ( să nu amestecăm animale marine cu cele de pe uscat, că nu iese nimic)

Optimiştii spun că dacă vom continua să pescuim în acest ritm, în jurul datei de 20 Decembrie vom avea magaziile pline şi vom pleca spre ţară. (Oare ?).

Era evident că nu mergea colaborarea, aşa că am renunţat, am trecut la planuri de viitor. Paulică, om cu experienţă de marinar, mi-a propus un plan de  pregătiri pentru Revelion pe vapor asigurându-mă că o să fie frumos. Am fost de acord şi l-am rugat să-mi repartizeze sarcini potrivite priceperii mele. N-a găsit nimic pentru mine şi s-a autoîmpovărat cu toate preparativele de sărbătoare.

 

Evoluţia postoperatorie a lui Voinea Câmpeanu n-a pus probleme, veriga slabă a fost psihicul lui, a făcut o stare depresivă manifestată prin plâns şi pierderea încrederii în oameni. Curios, avea ceva de reproşat mamei lui, o înjura şi o blestema, n-am putut afla alte amănunte, n-am vrut să intru în viaţa lui intimă. L-am certat, mi-a promis că va da ascultare sfatului meu de împăcare cu toţi cei din   jurul său, singurii de la care putea găsi înţelegere. N-am fost convins de reuşită, deşi vorbeam aceeaşi limbă, nu foloseam acelaşi limbaj al sentimentelor.

 

Dimensiunea mea empatică a fost destul de bine receptată de vaporeni, am primit multe oferte de confesiune, au venit marinarii cu problemele lor personale, cu povestea  vieţii, cu necazurile. Intr-o seară a venit la mine Mitică Urcan, uitase supărarea că l-am învins la şah. Mi-a spus că s-a certat rău cu Şeful mecanic, un om rău, duşmănos, răzbunător. Avea lacrimi în ochi, lacrimi adevărate, greu de suportat la un om ce se străduia să pară puternic. Am încercat să-l ajut, m-am oferit să vorbesc eu cu Zeul uneltelor din fier, mi-a spus că se teme să nu fie mai rău, n-am reuşit să-l liniştesc. M-a rugat să-i fac un consult medical, am fost de acord şi am aflat că are multe motive de suferinţă : spondiloză cervicală, toracală şi lombară cu semne de compresie pe nervi, tuse seacă, iritativă, insomnie, palpitaţii, adenom de prostată, colită spastică etc. La toate întrebările mele răspundea afirmativ, era bolnav copt. Deşi am avut  unele îndoieli, le-am păstrat pentru mine. Dacă a venit cu intenţia să mă seducă m-am simţi obligat să-i recunosc talentul de actor. Până la sfârşit am găsit împreună leacul : să-l rog eu pe Comandant şi pe Şeful de echipaj să-l repartizeze la bucătărie, cel puţin pentru vre-o două săptămâni. Inainte de ieşi pe uşă s-a oprit şi m-a rugat să nu spun nimănui că e  bolnav, să spun că are o stare de oboselă, pentru că a muncit prea mult.

 

Pe Ocean batea un vânt aspru dinspre Sud-Sud-Est, cu răbufniri şi intensificări ce sugerau continiutate  întreruptă. Paul a evaluat furtună de gradul 6-7 pe scara Bedford şi mi-a prevestit o noapte albă :

-N-o să puteţi dormi pe furtuna asta, mai ales în cartul Căpitanului, o să comande “cu toată viteza”, pentru el când se merge repede se prinde mai mult peşte, de geaba îi spune Comandantul că peştele fuge când aude hărmălaia motoarelor. Căpitanul e om ciudat, nu ascultă de nimeni, zice că marinarii sunt delicvenţi, ar fi bun de Comandant pe un vas de piraţi, înarmat cu un bici şi un pistol. Toţi ştiu ce îi poate pielea, însă le e frică de el să nu-i încondeeze la întoarcere, în Raportul de informaţii dat la Şefii portului, ăia atâta aşteaptă, au toţi clienţii lor pe care vor să-i îmbarcheze. E greu de trăit pe Ocean, dar e greu şi pe uscat, unde oamenii se mănâncă între ei.

 

N-aveam veşti despre ţară şi familie, singurul aparat de Radio performant, al lui Hodorog, nu prindea decât un post în limba română, Vocea Americii, am fost dintre cei acceptati să asculte ştirile transmise de postul subvennţionat de Congresul Statelor Unite.

După inventarul vagoanelor de peşte congelat suntem informaţi că n-am adunat decât un sfert din cantitatea planificată, adică 20 vagoane şi mai rămân de pescuit şi congelat 65 de vagoane. Căpitanul a fost, ca de obicei, nemulţumit :

-Prea puţin macrou. Ar avea preţ bun şi ar creşte cota parte. Lovitura o dau cei ce pescuiesc în Nord, unde se prinde cod şi alţi peşti cu preţ mai bun şi cota mai mare. Şi ce fete sunt la Halifax şi la Saint John !

 

De câteva zile Oceanul, devenit calm, îmi sugera un uriaş adormit , soarele se reflecta în apele lui, irizate, într-un splendid joc de stele multicolore, jucăuşe, de o frumuseţe paradisiacă. Mi-am propus păstrarea în memorie a acestui tablou, intitulat de mine “Un joc al soarelui cu apa”. Am ieșit pe punte cu intenţia să-mi încălzesc mădularele pe un sezlong, mi s-a alăturat motoristul Moroianu, un tânăr ascuns după o barbă şi o mustaţă stufoasă, cu chef de vorbă. Mi-a făcut rapid toate calculele, ce cotă voi avea, cât voi câştiga din Buf, termen folosit de marinari pentru obiectele cumpărate pentru a fi comercializate, mi-a spus sa nu vând mai ieftin decât alţii că le stric piaţa, mi-a spus preţurile din Tulcea,  Constanţa, Galaţi, Bucureşti și Suceava. La Craiova sunt cele mai bune preţuri dar trebuie să ai acolo pe cineva. El îi avea pe părinţii prietenei lui, că n-a luat-o de nevastă, i-a spus să-l aştepte până se lasă la uscat. Carpetele se vând cel mai bine, cele mari cu câte 1000 de lei, tacâmurile argintate se vând bine, dar trebuie să găseşti un client cu bani mulţi ; parpalacul nu mai merge, nu merită să bagi banul în lucruri care nu se vând. Cuvertura şi faţa de masă nu se vând, le dau ălora de la vamă. Oricum, el face un Buf de vre-o 10000 de lei pentru muiere şi prieteni, restu’ îl ţine  pentru sufleţelul lui, pentru o bere la Gibraltar şi o fetiţă la Las Palmas, că doar de aia se chinuia p-aici.

A vorbit mult, nu l-am putut urmări, mi-am adus aminte că eram pe 22 Noiembrie, fiul meu Mihnea împlinea trei ani, m-am imaginat alături de el şi de copii chemaţi la aniversare. “La mulţi ani fiule, să creşti mare, să ai parte de mulţi prieteni şi de puţini vrăşmaşi”.

Un cârd de cormorani profitau de liniştea din Ocean şi de limpezimea apei ca să plonjeze în căutare de hrană, pescuitul le reuşea, reveneau cu prada în cioc, pluteau cţîva metri şi o înghiţeau pe nerăsuflate..

Se pescuia bine, se scoteau în fiecare zi câte 3-4 vagoane de peşte, dar echipajul, mă refer la pescari, dădea semne de oboseală, mi s-a spus că este un moment critic la fiecare voiaj, când tot echipajul este nervos, când rolul meu este mai important. Veneau la Cabint tot mai mulţi marinari, cereau vitamine, somnifere, frecţii, antinevralgice şi …sfaturi. Starea de iritaţie a contaminat şi echipajul de la Comandă, Căpitanul a dat ordin să mi se taie apa la infirmerie, a zis că face economie, că nu ne ajunge apa. Era, desigur, o şicană de care nu era străin Belferescu şi Bârnaru, ultimul foarte supărat că i-am scos valizele depozitate la Cabinetul Medical. Ofiţerul III mi-a spus că are ordin de la Căpitan să nu lase pe nimeni să stea pe puntea de Comandă, locul de unde se vedea cel mai bine Cerul înstelat şi Oceanul. Mitică Urcan repartizat din  nou la prelucrare, a venit la mine să se plângă de toate durerile, reale sau închipuite, de ameţeli, se clătina, dădea ochii peste cap. Mi-a fost greu să discern între boală şi disimulare, dacă se prefăcea trebuie să-i recunosc talentul de actor. Simptomatologia nu se corela cu nici o boală, Tensiunea arterială era normală, pulsul fără modificări de ritm sau alură, nu găseam argumente pentru a-l trimite de urgenţă în ţară, nu înţelegeam presiunea Comandantului de a-i întocmi un referat de boală ce nu putea fi tratată pe vapor. Singurul om de încredere, Pan Doljenco, era şi el ezitant, m-a avertizat că dacă nu se justifica urgenţa aş putea fi obligat să plătesc cheltuielie de transport şi daune. Pe de altă parte, dacă avea o boală serioasă, răspunderea mea era şi mai mare. L-am internat la Infirmerie ca să-l pot ţine sub observaţie şi evoluţia a fost surprinzător de bună, spre decepţia lui Belferescu și a celor din gașca lui. Urcan era un actor bun a înţeles că i-am apreciat talentul, şi că am jucat şi eu rolul ce-i convenea.

Stimulaţi de detractori, sau simpli bârfitori, mulţi l-au suspectat de simulare, spuneau că este un chiulangiu, că ar fi fost văzut cum boxa în faţa oglinzii. Dorin Strat, coleg de cameră şi prieten intim, a venit la Infirmerie să-i spună ce se bârfeşte despre el.

-Las’ că ies eu de aici şi o să-i distrez puţin, l-a liniştit Mitică.

S-a ţinut de cuvânt, a ieşit pe punte când era lume multă, l-a luat de guler pe unul mai pirpiriu şi l-a întrebat :

-Cine a zis mă, că m-am prefăcut bolnav ? Am auzit că tu ai răspândit vorba asta?

-Eu ? Ferească Dumnezeu, cum să spun eu aşa ceva, alţii vorbeau, nu eu.

-Care alţii ? Pe cine ai auzit ?

-Păi, erau mai mulţi, era şi domnu’  Pretorian.

-Aa ! Bubosu ! Ia să vedem noi ce are de spus.

S-a îndreptat ameninţător spre Tehnolog.

-Am auzit că m-ai acuzat de prefăcătorie şi chiul, cum îţi permiţi să pui la îndoială un diagnostic dat de doctor ?

-Fâstâcit, Pretorian a încercat să se apere.

-Vai de mine, cum poţi să crezi Nea Urcane.

-Pe mine să nu mă iei cu Nea Urcane, eu sunt tovarăşul Urcan, membru de partid şi proletar, şi să ştii că m-am săturat de gunoaiele burgheze şi de ifosele voastre. Acum nu mai e ca pe vremuri când vă prefăceaţi că munciţi şi sugeaţi sânge de proletar.

I-a întors dosul şi l-a lăsat fără replică.

-Ai văzut potaia, credea că-I merge cu mine, l-am pus cu botu pe labe. Să văd acum cine mai are curaj  să se ia de mine. Şi să ştii de la mine că eu sunt bolnav, dar trei sferturi din cei de pe vaporul ăsta sunt într-o ureche. Şi nici al patrulea sfert nu e normal.

Până la plecarea spre ţară a mai trecut pe la bucătărie şi a mai lucrat ca marinar vre-o câteva zile.

După o vizită la Comandantul Urban am obţinut redeschiderea apei caldă si rece la Infirmerie. I-am vorbit şi depre starea de igienă a bucătarilor şi a celor ce ajutau la bucătărie, despre halatele murdare şi nevoia de apă caldă. A fost surprins, a dat imediat dispoziţie să se ia măsurile cuvenite. Iar m-am pus rău cu Căpitanul, dar nu se putea altfel, ne-am fi îmbolnăvit cu toţii.

 

Stan Ion, Şef de tură la prelucrare, era un bărbat voinic, în jur de 1 metru şi 90 centimetri, mă saluta cu respect când îl întâlneam, dar nu venea niciodată la Cabinetul medical. Intr-o zi i-am spus să treacă, totuşi, pe la mine. S-a prezentat a doua zi, îngrijorat, nu ştia de ce l-am chemat.

-Vreau să stăm puţin de vorbă, să­-ţi ascult inima, să-ţi măsor tensiunea arterială, în sfârşit, să-ţi fac un consult.

-N-am nimic, sunt sănătos, obosit ca toată lumea, da’ sănătos. Vorbea tare, aproape ţipa.

I-am scris datele de identificare în Registru, avea 31 de ani, i-aş fi dat mai mult, din cauza începutului de burtă şi privirii triste. L-am privit insistent, am încercat să-i inspir încredere şi optmism, l-am lăsat  să se liniştească şi i-am examinat trăsăturile feţei. Era un bărbat bine, chiar frumos, cu frunte lată, nas drept, tip de frumuseţe bărbătească antică. Apoi i-am făcut un examen medical atent, ochii, limba, nasul, ganglionii, toracele, mobilitatea coloanei, pliul cutanat, abdomenul, reflexele etc, i-am cerut să-mi spună de ce boli a suferit şi dacă are în familie alte probleme. La ultima întrebare a ezitat să-mi răspundă, am insistat şi am căzut peste adevărata cauză a privirii triste. A fost căsătorit, are şi un copil, este al unsprezecelea voiaj al lui pe o navă de pescuit, a câştigat bine şi a umplut casa cu mobilă şi obiecte casnice. La ultima revenire din voiaj n-a mai găsit nimic, nici nevastă, nici copil, nici lucruri, casa era goală.

-Daţi-mi mie legea pe mână, numai două zile şi să vedeţi ce ordine fac.

-Ce ai vrea să faci ?

-Le spânzur de limbă pe toate femeile necinstite, le învăt eu minte.

Câtă ură şi obidă a strâns în mintea lui Stan Ion !

-Şi să ştiţi că toţi pescarii cu muieri ca a mea ar face la fel.

Nu i-am dat niciun tratament.

 

Pescuitul mergea strună, am umplut două magazii din patru şi dacă se va continua în ritmul acesta va fi  cel mai rapid voiaj din istoria pescuitului românesc, Belferescu promitea decoraţii şi prime, marinarii le preferau pe ultimele. Se lucra pe trei ture de câte 12 ore, toţi marinarii erau foarte extenuaţi, dar nu se plângeau, voiau să ajungă cât mai repede acasă. Incercam şi eu să fiu folositor, ajutam la sortarea peştelui, transportam brichetele la magazie, scoteam peştele agăţat între ochiurile plasei spre vinciu, ajutam la curăţatul traulului şi a punţii.

In acea perioada am avut cele mai multe solicitări la Cabinetul medical, unele justificate altele simulate mai mult sau mai puţin reuşit. Din cauza oboselii atmosfera era încărcată, cu multe suspiciuni şi chiar scandaluri şi încăierări. Prietenii mei de la departamentul de diversiune, agitau spiritele, inventau scenarii şi lansau zvonuri şi bârfe despre felul în care favorizam pe simulanţi.

Intr-o seară, când am ajuns la cabinet mă aşteptau patru marinari, Dorin Strat, Tavi Bouroş, Pancrat Filat şi Vasile Puşcaşu. Dorin Strat, coleg de cabină al lui Urcan, se plângea de dureri abdominale, ştia deja diagnosticul, zicea că are apendicită, L-am examinat şi cu toate insistenţa lui nu i-am confirmat diagnosicul, motiv de mare dezamăgire. Tavi Bouroş mi-a spus că şi el are apendicită, nici el n-a reuşit, să mă convingăşi a plecat din Cabinet fără să comenteze. In schimb, Pancrat Filat, un uriaş de 2 metri, avea o colecţie purulentă la nivelul palmei, o infecţie cu stafilococ agravată de starea de igienă precară. I-am spus că nu mai poate lucra, că puroiul contaminează peştele şi periclitează viaţa celor ce îl vor consuma. A sărit ca ars :

-Eu pot să lucrez, pun mănuşi şi lucrez, dacă nu lucrez nu-mi dau banii, eu n-am venit aici să pierd timpu’.

Colegii i-au luat apărarea, Pancrat făcea cât patru, până şi Gorjenco mi-a spus că nu e bine să-l opresc de la lucru. Comandantul Urban m-a lăsat pe mine să decid, problemele de sănătate erau de resortul meu,  dacă fac adresă el îi interzice să intre pe punte, dar nu poate să-l plătească, pentru concediul medical se primeşte numai un procent din salariul de bază, nu şi valuta. Belferescu a râs mânzeşte şi mi-a aruncat, aşa, în treacăt, o vorbă otrăvită :

-A zis că dacă nu-l laşi să muncească vine noaptea, te ia din aşternut  şi te aruncă peste bord, dăm de altă belea.

Nimeni n-a confirmat vorbele atribuite lui Filat, dar, la mintea lui, după ce i-au fost și sugerate, le-ar fi putut  lua în serios. S-au format două grupuri, unul pentru Filat, altul împotriva lui. Până şi Gorjenco era prudent :

-De la nebunul ăsta te poţi aştepta la orice, nu-l prea duce capul, rău a făcut cine i-a dat ideea.

Eram foarte îngrijorat, n-am dormit câteva nopţi, mă baricadam în cabină şi mă speriam la cel mai mic zgomot, conştient că la gabaritul lui nici-o uşă nu i-ar fi rezistat.

Până la sfârşit Comandantul Urban şi-a dat seama de gravitatea momentului şi prin înţelegere cu Şefii de tură s-au înţeles ca după terminarea concediului, Pancrat să facă două ture pe zi, ca să completeze zilele cât a lipsit. Nu ştiu dacă le-a făcut cu adevărat, era muncă grea, sau a fost numai o ieşire onorabilă dintr-o situaţie complicată.

După ce l-am vindecat de infecţie m-am înţeles mai bine cu Pancrat, s-a supărat numai când l-am obligat să-și taie unghiile, zicea că pentru el sunt scule de lucru, că nu poate munci fără unghii. A văzut în dulapul de medicamente sticluţe de Frecţie galenică și a început să-mi ceară zilnic câte o frecţie, i-am dat cât am avut, când n-am mai avut s-a supărat din nou pe mine şi iar am auzit că mă înjura și spunea că mă aruncă în Ocean. L-am chemat la Cabinet şi l-am pus să caute peste tot, și dacă găseşte sticluţe de frecţie galenică i le dau toate lui. A luat vorba mea în serios, a căutat prin toate colţurile, a venit şi la cabina mea, s-a convins că nu mai am doctoria cerută de el şi a plecat îmbufnat. De abia atunci am aflat ce făcea cu Frecţia galenică, o filtra prin pâine, culoarea albastră dispărea, el credea că în culoare era otrava și dacă nu mai era colorată, frecţia nu mai era toxică, deci putea să o bea ca alcool. Nu ştia că otrava era în alcoolul metilic, un produs incolor și că se colora produsul tocmai pentru a nu fi folosit ca băutură alcoolică.

Ştiam că nu pot să mă aştept la recunoştinţă, la vorbe bune şi mulţumiri, ştiam că cei mai puţin recunoscători sunt cei cărora le-ai făcut cel mai mare bine, cunoşteam vorba de duh : ”Nu ştiu ce are cu mine că nu i-am făcut niciun bine”, am sperat că pe Ocean, unde mulţumirea nu poate fi alta decât sufletească, voi avea parte de prietenia celor îngrijiţi cu devotament şi profesionalitate. N-a fost aşa, n-am reuşit să-mi fac mulţi prieteni printre cei ce au trecut pe la Cabinetul medical sau Infirmerie.

Pescarii, oameni singuratici, morocănoşi, mulţi erau lipoveni și aveau dificultăţi de comunicare în limba română, vorbeau între ei într-un dialect rusesc simplificat, greu de înţeles. Erau musculoşi, voinici, peste o sută de Kilograme, căliţi în condiţii grele de furtună, ploaie,  vânt şi ger. Deşi se cunoșteau dinainte de îmbarcare, nu aveau prea multe să-şi spună, se adunau în cabina unuia dintre ei şi-şi înecau grijile în alcool. Multă vreme n-am reuşit să pătrund în cercul lor, aproape închis, nu găseam nimic interesant să le spun şi nici ei nu credeau că pot purta cu mine o discuţie, interesul şi pragmatismul fiind pentru ei singurul motiv de întâlnire. De abia când singurătatea m-a împins către aceşti oameni posaci, taciturni, am aflat cu surprindere că dincolo de aparenta nepăsare se afla o puternică solidaritate, negălăgioasă dar foarte eficientă. Pentru primul lipovean internat n-a fost nevoie să rog pe cineva să-i aducă masa şi cele necesare unui bolnav izolat, de fiecare dată găseam câte un coleg sau prieten venit în vizită şi nu cu mâna goală, unii au venit special să se intereseze de evoluţia bolii şi să mă roage să-i dau tot ce știu eu mai bun. M-au rugat să nu-i fac internare, să nu i se reţină din cota de valută, au promis chiar că îl vor înlocui cât va fi nevoie, să nu i se cunoască lipsa.

Atunci am fost invitat în cabinele unor pescari şi am înţeles cum pot marinarii de la prelucrare să facă faţă eforturilor. In afară de masa de la Careul marinarilor fiecare avea cele necesare de gătit şi nu cratiţe sau ibrice ci cazane de aramă. Peştele îl aveau la discreţie, ingrediente, grăsimi, ceapă, usturoi şi alte mirodenii,  erau aduse din ţară. M-am convins că peştele gătit de pescari nu poate fi comparat cu peştele gătit de cei mai mari bucătari, nu pot uita saramurele, ciorbele, și alte preparate pescărești rafinate, cu care m-au delectat lipovenii, adevărate festinuri. Aduceam şi eu ce ştiam că le place, băuturi de la  ”Zarea” şi alcool dublu rafinat, primit ca doctorie de la Tulcea, mi-a trebuit un timp până să-i învăţ modul de folosire. De obicei îl îndoiam cu apă, dar unii marinari mă certau :

-Nu stricaţi băutura, lăsaţi-o așa că e mai bună.

Am păstrat în memorie un pacient, Puşcaşu Vasile, fost campion de Canotaj, venit să se plângă de dureri la şale, avea toate semnele unei sciatice. Mi-a spus că nu vrea concediu, să-i fac o injecţie şi o să-i treacă, nu era prima dată când îl durea. I-am făcut o infiltraţie cu Xilină şi a plecat spunând că i-am luat durerea cu mâna, o expresie ce valora mai mult decât orice altă mulţumire, dar n-a fost numai asta, m-a invitat în cabina lui şi pe lângă ospăţul cu specialităţi din peşte am asistat la un spectacol pescăresc organizat în cinstea mea. Am fost primit  în anturajul închis al adevăraţilor pescari, oameni simpli, respectuoşi, oneşti, neviciaţi. Mi-au cerut sfaturi, nu numai de specialitate ci şi în privinţa unor aspecte intime, mi s-au destăinuit ca unui preot, Moş Cubaneţ mi-a vorbit despre fetele lui, una măritată, alta studentă la Filologie, îndrăgostită de cărţi, mi-a spus că-şi face griji pentru ea, că s-a cam îngrășat şi fug băieţii buni, le plac schiloadele. M-a întrebat dacă nu ştiu un medicament să-l ia din Gibraltar, ar da oricât pentru fata lui. Când i-am spus că ar fi bine să ţină un regim s-a supărat :

-Cum s-o opresc de la mâncare, dacă nu mănâncă nu mai poate să înveţe. L-am înblânzit cu un pahar de tărie pe care l-a băut pe nerăsuflate veselindu-se :

-Asta a fost pe neaşteptate, da’ a mers la casa sufletului.

Iova Petre mi-a spus că a fost foarte supărat pe mine când l-am certat că a băut un pahar de tărie :

-E adevărat că băusem şi nu trebuia, că-mi făceaţi injecţii, dar aţi fost prea aspru. Acum v-am iertat că sunteţi de-al nostru şi mi-aţi dat un pahar de Bitter.

Sava Gheorghe a fost mai curajos :

-Am venit să-mi daţi şi mie un păhărel cu ceva bun, am auzit că aveţi, vă rog să mă iertaţi de îndrăzneală.

A revenit cu o colecţie de scoici :

-Le aveam pentru băieţii mei, sunt foarte frumoase, au preţ bun, dar vi le dau dumneavoastră.

Alexei Simion şi-a tot zgândărit o rană până când a făcut puroi, a venit să-i dau drumul cum zicea el :

-Să mă tăiaţi pe viu, că rabd, să nu-mi faceţi injecţie că-mi vine rău când vad acul.

Nu l-am ascultat şi rău am făcut, când am început să-i injectez Xilina a căzut de pe scaun. Nu mi-a fost uşor să-l ridic, avea 106 Kilograme şi 1, 98 metri. L-am incizat fără anestezie şi n-a zis nici pis.

Mai greu mi-a fost să-i conving de respectarea regulilor de igienă şi de obligaţia de a-şi tăia unghiile, ei erau convinşi că microbii mor la congelare, iar despre unghii mi-au explicat că n-ar putea să lucreze fără unghii. In privinţa curăţeniei şi igienei n-am reuşit să cădem la pace. Cea mai bună măsură de profilaxie rămânea pe seama bucătarului, care era obligat să spele şi să fiarbă sau prăjească bine peştele.

Lipovenilor le plăcea să povestească filmele văzute de ei, ce uitau, completau cu imaginaţia, dau nume româneşti personajelor şi râdeau când îşi aduceau aminte de întâmplările văzute în filme. M-a împins Aghiuţă să-l corectez pe unul care vorbea de Marais Jean citindu-i numele cum se scrie, la prima corectare m-a privit ameninţător, dar la a doua mi-a dat o lecţie de bună purtare pe care n-am uitat-o :

-Il cunoşti p-ăsta ?

-Din film ca şi matale.

-Dacă l-ai recunoscut lasă-l cum îi spun eu, că dacă îi spui altfel  nu-l mai cunosc eu.

Au fost şi încercări de manipulare, dar avizat şi cu experienţa acumulată, am reuşit să trec printre boli şi simulări. Apogeul a fost atins tot de Mitică Urcan într-o seară când puntea era plină cu peştele tras din Ocean la ultimul traul, o cantitate record şi de cea mai bună calitate. Toţi marinarii veniseră să ajute, era mare păcat să se strice peştele. M-au chemat de urgenţă că moare Mitică. Ajuns pe punte l-am văzut pe marele păcălici jucându-şi rolul ca un adevărat  artist. Marinarii erau speriaţi, îl credeau mort, unul a spus că a alunecat uşor, s-a întins pe o parte şi n-a mai respirat. Intr-adevăr nu vedeam mişcările respiratori, însă pielea  şi buzele erau bine colorate, pulsul regulat şi bine bătut. Nu mi-am asumat riscul să spun că ne aflăm în faţa unui simulant perfect, am jucat și eu rolul profesionistului, am mimat câteva manevre de masaj cardiac, am pus urechea pe inimă, mi-am zis ”Merge” şi, calm, i-am rugat pe marinari să-l transporte la Infirmerie, unde am rămas numai noi doi. Acolo am continuat jocul impus de Mitică până când l-am văzut că deschide uşor ochii. Blând şi optimist i-am spus ;

-Bună dimineaţă Tovarăşe Urcan. Da’ ce ai păţit bre ?

Vulpoiul a deschis un ochi, apoi celălalt, am continuat jocul, el în rolul victimei, eu în cel al salvatorului, fiecare conştient că jucăm teatru.

Am mers la Comandant, i-am vorbit despre starea de epuizare a echipajului şi de riscul unor accidente. M-a ascultat, a înţeles, a dat ordin să se oprească pescuitul pentru două zile şi a organizat o masă colectivă, abundentă, cu tot ce avea mai bun la cambuza navei, bine stropită cu vin dobrogean. A oferit și un cadou pentru marinari, vestea că vom intra în portul Las Pamas unde vor putea face cumpărături.

Am profitat de pauză şi de soare şi am făcut plaje pe puntea de la pupa, cu o carte în mâini. A venit și baderistul Moroianu Traian, a văzut cartea şi  mi-a spune pe un ton ce nu suporta replică :

-Aaa, Goethe, am citit şi eu Faust, nu e interesantă, n-are acţiune.

 

5.12.1970 . Vreme rea pe Oceanul Atlantic, bate un vânt puternic, Marea Neagră se zbate pe coamele valurilor, se ridică şi coboară într-un balet ce sugerează tortura, un amestec de tangaj şi ruliu, la care conţinutul capetelor noastre participă cu dureri intensificate de toanele vântului. Când traulul este în apă vaporul are mai multă stabilitate, când este scos pe punte nava începe să danseze ca un drac supus exorcizării, terorizând echipajul. De la fabrica de făină vine o duhoare greu de suportat, un adaos la răzbunarea lui Eol. Şi pentru ca tacâmul să fie  complet, a mai apărut un potrivnic, gen picătură chinezească, un fâşiit permanent, cu intesificări la intevale regulate, un scârţâit ce zgâria timpanul, provocat de o girobusolă defecte, instrument ce nu putea fi oprit.

 

In jurnalul de bord personal am găsit o pagină uitată, scrisă într-o zi încrâncenată. Revolta şi disperarea aveau o colatură patologică, sugerând celebrul sindrom de voiaj, temut de marinarii ocazionali, ignorat de profesioniști. Nu-mi amintesc fapte reale, nu le-am notat, mă voi limita să descriu încleştarea confruntării. Furtuna a avut fără desigur, o contribuţie importantă, fără să justifice însă alunecarea evidentă în hăul subconștientului bântuit de idolii revanșei. Am încredinţat pagina uitată Memoriei incomode unde se află împreună frustrări și resentimente.

Aflat într-o dispoziţie belicoasă, frecventă de când sunt pe ape, i-am convocat pentru confruntare de argumente logice pe vrăjmaşii mei dintotdeauna. Au venit trupuri, duhuri şi demoni, Doamne, de ce mi-ai dat atâţia duşmani, pe unii îi uitasem, nu le mai ştiam numele, am fost surprins că au venit să-şi apere cauza şi cei despre care ştiam că plecaseră de pe pământ.

Am recunoscut mulţi, învăţătorul pizmaş, Ţaţa Lisandrina cu turmele de oi şi de prichindei,  Mitică Utecistul, Costică Delatorul, Trandafir Comunistul, demoniaca Doamnă B., cu trupa de bârfitoare și informatoare : Ariana Cocoşata, Mia transfuzista,  Ica liftiera, Veronna telefonista…

Am reconstituit şi le-am prezentat scene de confruntări, le-am arătat că știam ce ascundeau sub poleială şi în vorbe goale, am revăzut  varietatea modalităţilor de a face rău, începând cu găleata goală purtătoare de ghinion, ieșită la poartă întâmplător ! când plecam de acasă, continuând cu bârfa otrăvită, cu tăinuirea adevărului şi terminând cu delaţiunea ce trimitea la puşcărie. Am reproşat celor veniţi la judecată lipsa unor motivaţii, le-am vorbit despre lege şi morală, i-am rugat să se privească în oglindă, să-şi vadă chipul schimonosit de ură. Nu mi-au lipsit argumentele, eram convingător în plan logic, deşi aflasem de mult că logica foloseşte numai celor ce vor şi pot s-o înţeleagă.

Un glas nelegitimat a dat drumul la cuvânt :

-E vina ta ! Ne-ai chemat la judecată, să vedem cine pe cine judecă, cine este reclamantul şi cine este vinovatul.

-Da, Da, Da ! Cine-i vinovatul, au vociferat demonii şi duhurile.

-Vinovat eşti tu, pe tine te vom judeca, a strigat nelegitimatul.

-Vinovat eşti tu, pe tine te vom judeca, i-au răspuns vocile.

-De ce ? i-am întrebat.

-Pentru că te urâm, ne-ai stat în cale, totdeauna te aşezai în faţă, ocupai locul nostru.

-Fiecare avea locul lui, nu putea nimeni să ia locul altuia.

-Tu ajungeai primul, când veneam şi noi te găseam pe tine.

-De ce aţi vrut să fiţi neapărat pe locul din faţă ?

-Am vrut să fim înaintea ta.

-De ce n-aţi trecut înaintea mea, să fiţi voi primii.

-N-am putut, erai tu acolo şi degeaba treceam, că tu erai tot înaintea noastră.

-Ce ar trebui să fac să nu vă mai deranjez ?

-Să nu te naşti.

-Mam născut împotriva voinţei mele, şi a voastră.

-De aia te urâm. Degeaba ne-ai chemat la judecată. Pe tine te vom judeca. E vina ta ! E vina ta ! E vina ta !

-De ce sunt eu vinovat pentru neputinţele voastre ?

-Pentru că exişti ! Pentru că exişti !

Doamne, de ce nu m-ai făcut şi pe mine ca ei ?

 

Am fugit întrebându-mă dacă nu au şi ei dreptatea lor şi dacă n-am căzut în mania persecuţiei. Am trecut pe lângă mulţi ranchiunoşii mai mici sau mai mari, pe lângă cei ce nu mai puteau fi recunoscuţi, l-am căutat pe Cocostârcul cel Viclean, de teamă l-am căutat, eram pe terenul lui, pe apele oceanului, nu l-am găsit, rămăsese pe baltă în căutarea unui peştişor cu oase moi şi mai puţin al dracului.

 

A venit la urmă, nu putea să lipsească, Belferescu, însoţit de trupa de aplaudaci, Bernaru, Flochiş, Neicu.

-Să ne dai medicamentele cumpărate pentru noi la Gibraltar.

-V-am dat pentru trei luni.

-Să ni le dai pe toate.

-Nu pot, n-am cum să le justific,  am depăsit deja doza pentru o sută de zile.

-Le descarci pe alte nume.

-Nu pot, mi-e frică.

-De cine ţi-e frică, pe vaporul ăsta eu sunt cel mai mare, am putere să fac ce vreau.

-Nu e bine să poată face un om ce vrea şi dacă am înţeles eu bine dumneata vrei să faci numai rău, n-am văzut nimic bun făcut de dumneata, în afara poate, de faptul că nu prea faci nimic.

-Asta e organizarea şi modul de lucru la noi.

-Se poate, dar nu e bine.

-Ai putea şi dumneata să fii mai amabil, ai avea numai de câştigat, aşa…

Au plecat îmbufnaţi lăsându-mă să înţeleg că mă pot aştepta la meritate represalii.

 

Invins, am invocat Divinitatea, Legea conservării materiei, energiei şi informaţiei, nimic nu se pierde, materia şi energia se transformă, mi-am spus că răul se plăteşte cu rău, am înţeles că răul nu poate fi uitat nici după ce ai trecut Stixul.

 

Răspunsul Divinităţii a fost o urgie mare pe Ocean, cu ape învolburate, întărâtate, zbuciumate, îmbrâncite de vânt, cu sălbaticiuni ieşite din vizuini urlând înfuriate :

-E vina ta ! E vina ta ! E vina ta !

Mult timp am auzit acest cor lugubru de văicăreli şi mugete, de bubuituri înspăimântătoare, vrăjmaşii mei se însoţiseră cu suflete de vieţuitoare sacrificate în Ocean şi cereau cu voci de tunet pedepsirea mea :

-E vina lui, e vina lui, e vina lui.

Ura oarbă a neputinţei biciuită nemilos de Zeul Eon, cerea dreptul la revanşă. Inconjurat de duhuri oarbe şi nemiloase, cum numai în Infern se pot întâlni, m-am lăsat pradă unor gânduri rele care mă îndemnau să pizmuiesc pe cei ce-şi consumau visele într-un pat nelegănat, necunoscători de furtuni înfricoșetoare. Spectator şi părtaş la spectacol, m-am oprit din scris, am tremurat, am aplaudat și i-am compătimit pe absenţi, palidă consolare.

 

Nu ştiu la ce foloseşte o viaţă trăită într-o luptă permanentă cu entropia perturbătoare, dar sunt convins că orice război are o importanţă a lui. Când voi fi lăsat la vatră promit să-mi trăiesc bătrâneţea într-un sat fără vânturi, fără furtuni, fără confruntări, fără griji, consumator modest al unei pensioare de fost vindecător, dacă voi ajunge s-o capăt. Voi dărui vieţii mele un an sau doi sabatici, apoi o voi reconstitui ca  Memorie, protoistorică, uitată, resuscitată, incomodă şi dacă va fi cazul, postumă  La orizontul imaginaţiei întrevăd o rază de sublim, luminos, fascinant.

Nota : Promisiune nerespectată !

 

Intr-un moment de întâlnire miraculoasă între deznădejde şi optimism mi-am pus iarăşi întrebarea chinuitoare : De ce nu răspund oamenii la oferta de iubire prin iubire? Am găsit răspunsul în Sfânta Scriptură : Pentru că nu se respectă Legea cea Nouă adusă de Mântuitorul Isus Hristos : ”Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”.  Dacă n-ar fi fost nevoie de Lege Nouă de ce ar fi adus-o Fiul Domnului ?

 

Aş vrea ca la sfârşitul acestei călătorii să pot spune cu voce tare şi inima deschisă : Să ştiţi că vă iubesc pe toţi  ! In cele peste 1oo de zile cât am fost împreună v-am îndrăgit, pe cei ce mi-aţi bătut la uşă pentru un sfat, pe cei cu care am împărţit puntea de la prova sau pupa pentru întâlnirea cu soarele, şi cât mi-a fost îngăduit, puntea de Comandă, pe cei ce mi-aţi oferit o ciorbă pescărească, o saramură sau un pahar de Murfatlar. Vă iubesc şi pe voi cei ce mi-aţi întrerupt apa, pe cel ce mi-a pus în farfurie un os în loc de carne și pâine rămasă de trei zile, îl iert, fără să-l  pot uita pe cel ce, pentru prima dată în viaţă, m-a înjurat de mamă. Vă strâng la piept, vă încălzesc inima voastră, îngheţată de ură, la sufletul meu fierbinte de iubire. Am învăţat multe de la Oceanul Atlantic, am învăţat ce este singurătatea, cât de mici suntem şi cât de îndrăzneţi în nimicnicia noastră. Nu i-am iubit mai puţin pe cei ce m-au umilt, pentru că în umilinţă şi nu în indiferenţă, am suportat mai ușor singurătatea – cea mai severă pedeapsă a oamenilor. A trebuit să ajung pe Ocean ca să văd că Ne-bunia lumii n-are margini şi că antidotul universal -iubirea- poate să fie refuzată. De aceea vă rog primiţi oferta mea de dragostej, gratuită şi fără prea multe cuvinte, adevărul se  spune şi fără cuvinte. Dacă îmi cereţi, mă ofer să fiu sluga voastră, deşi mi s-ar cuveni mai mult, chiar şi numai pentru zilele negre şi nopţile albe, dăruite vouă. Nu refuzaţi oferta mea !

 

Am primit, destul de repede, răspuns la gândurile de mai sus. Mesageri au fost Căpitanul şi Ofiţerul II, prietenul meu Paul T. care, au venit să mă felicite de ziua numelui şi au adus un tort pregătit de cofetarul vaporului, mâncăruri pescărești dintre cele mai rafinate, însoţite de o sticlă de şampanie Zarea. Greu de spus cât de mare mi-a fost bucuria, am uitat şicanele pricinuite de Căpitan, l-am strâns la piept ca pe cel mai bun prieten şi m-am lăsat sărbătorit sub patronajul Sfântului Nicolae, făcătorul de minuni. Am stropit și eu festinul cu produse Zarea din dotare.

*

 

In ultimele zile am citit Camus, un meteor literar şi filozofic, o strălucire greu de măsurat. Intr-un eseu, schiţă, nuvelă, se referă la moarte, o face cu un amestec bine temperat de curaj, teamă, respect, măsură, curiozitate şi competenţă. Am reţinut o frază memorabilă : “Sunt prea tânăr ca să pot vorbi de moarte”. Prea tânăr ! Speranţa, tainică, a fiecăruia dintre noi, în zilele ce vor veni, poate fi întreruptă în câteva secunde, oriunde. Camus a murit la 47 de ani, nu pe front, la Marna, unde a fost numai rănit, ci pe Naţionala 5 în dreptul locului zis Villeblevin, un cătun mărunt din Departamentul Yonne ! A murit …prea tânăr ca să poată vorbi de moarte.

Literatura lui Camus nu este una obişnuită, cred că scriitorul nu s-a gândit la cititorii lui, n-a încercat să-i convingă, să-i înveţe, să le satisfacă un gust sau interes, îşi dăruia gândurile aşa cum i se prezentau cu o generozitate gratuită, în aşa fel ca cititorul să nu rămână dator, deşi pleca, în mod evident, mult mai bogat. Povestea, dimensiunea epică, trecea pe un plan secundar fără să i se  simtă lipsa. Bogăţia primită de la Camus nu este materială, măsurabilă, nu ştii pentru moment cum s-o foloseşti, dar ştii că este a ta, un dar tainic, greu de împărtăsit, dar şi greu de păstrat numai pentru tine.

Am încercat în aceste câteva rânduri să o dăruiesc și cititorilor mei, sub forma de incitaţie la lectura cărţilor scrise de Camus, nu ştiu dacă am reuşit, ar fi păcat să nu îmbogăţească şi alte spirite receptive.

 

18 Decembrie 1970..

Magaziile sunt aproape pline, vom duce în ţară 850 Tone de peşte congelat, 20 Tone de făină de peşte si câteva Tone de ulei de peşte. In ultimele zile s-a pescuit mult berix, o specie de macro, considerat cel mai valoros peşte oceanic, evaluat la 1200 dolari Tona, de peste patru ori mai mult decât stavridele, care se vinde cu 300 dolari Tona. Plata echipajului  se va face în funcţie de valoarea totală a peştelui şi de procentul cuvenit fiecărei funcţii îndeplinită pe vapor. Marinarii au pregătit multe brichete de peşte sărat, afumat şi congelat, pentru folosinţă personală, mi-au pregătit şi mie câteva brichete, cum se spune pe vapor, de specialităţi apreciate, macrou în primul rând. Am depus la cambuză şi două brichete de calamar, nu din cel mai mare, cum era cel de la Cap Bojador, dar destul de bun pentru cei ce n-au văzut niciodată calamar.

 

Forfotă mare pe vapor, ne pregătim de întoarcere, se fac ultimele plinuri şi retuşuri, nu mai e timp de pierdut, numai Mitică Urcan face, ca de obicei, excepţie, ziua se bronzează şi noaptea joacă şah.

-Ce faci tovarăşe Urcan, nu te pregăteşti ?

-De ce să mă pregătesc ?

-De plecare spre ţară.

-Şi dacă nu mă pregătesc nu plecăm ?

- ?!?!?!

Plecarea a avut loc la ora locală 15 şi 33 de minute. Sirenele au sunat prelung de trei ori, era semnalul de mulţumire al vaporului  pentru generozitatea oceanului măsurată în vagoane de pește. S-au tras și salve de artificii, entuziasmul a fost general, iar eu mărturisesc jenat că am șters câteva lacrimi de pe obraz. Momentul a fost sărbătorit printr-o masă bine stropită cu tot felul de băuturi, oferită de Comandantul Urban.

 

21 decembrie 197…

Intre ora 20 şi 21 vom trece din nou peste ecuator, ne vom întoarce în emisfera boreală. Punţile sunt pustii, zăpuşeala i-a alungat pe marinari, s-au retras în cabine unde ventilatoarele învârt aer cu vapori fierbinţi.

Eliberaţi de corvoada zilnică, bagă traulul, scoate traulul, sortează, distribuie, încarcă şi descarcă, depozitează în magaziile frigorifice, aruncă resturile în ocean, spală puntea, marinarii şi-au acordat un binemeritat repaus. Cei cu limbariţă au profitat în felul lor, s-au adunat la careul mrinarilor, numit între mese club, unde se întâlnesc cei ce ştiu să  joace şah şi chibiţii. Ultimii privesc, chibiţesc, se mai şi plictisesc, n-au răbdare să vadă ce se mută, umplu timpul cu… bârfe, nu costă nimic, te  distrezi şi verşi năduful pe cei ce se vâră în faţă, nu numai la şah, la toate, se cred mai dibaci pentru că le merge mintea mai repede. Sunt vre-o douăzeci cei ce vin la club, destul de puţini, restul echipajului îşi îneacă plictisul cu ce a mai rămas din băuturile aduse din ţară sau cu răchia fabricată pe furiş în cabinele celor chibzuiţi, posesori de cazane speciale, mici, dar bune la nevoie.

Cei din înalta societate nu frecventau clubul, loc de întâlnire a vulgului, a plebeilor, rămâneau la Careul ofiţerilor unde practicau aceleaşi ocupaţii ; şahul şi bârfa. Toleraţii, Neicu, Bârnaru şi Flochiş înplineau funcţiile de lachei şi furnizori de noutăţi amuzante, haioase, răutăcioase despre cei ce nu se aflau în graţiile “elitei”, selectaţi după antipatii şi complexe de inferioritate. Venea fiecare cu omul neagreat, îi punea numele pe jarul bârfei şi se încălzea la dogoarea răzbunării. Piromanii sunt pitici revoltaţi, cu o zestre intelectuală pe măsura staturii, dar focul aprins de ei, înteţit de ura ce le otrăveşte sufletele, e devastator. Efectele se măsoară cu răul ce poate face  neghiobia nesupravegheată. Faptul că  cei ce ar trebui să stingă incendiul, se poartă ca nişte spectatori amuzaţi devine circumstanţă agravantă.

 

Ca jertfă predestinată am fost ţinta bârfitorilor şi a spectatorilor amuzaţi. Au lansat vorba că vreau să intrăm în portul Dakar, un loc de care toţi marinarii fugeau pentru că mărfurile sunt scumpe, de calitate proastă şi nu pot face cumpărături. Au venit oamenii să-mi reproşeze, am fost nevoit să dezmint un zvon răutăcios, menit să mă denigreze. Nu i-au mulţumit spectacolul, au căutat şi au găsit şi alte forme de perfidie. L-au trimis pe Bârnaru să-mi ia frigiderul de la Infirmerie, să-l ducă la Careul Ofiţerilor, zicea că a primit ordin de la Belferescu. M-am opus, aveam medicamente ce trebuiau să fie ţinute la frigider, mi-a spus că le pot lăsa, că o să aibă el grijă, n-am fost de acord şi m-a chemat Urban pentru explicaţii. Ca să dea mai multă importanţă i-a convocat pe Gorjenco de la partid, pe Căpitan şi pe tov. Lefterescu din partea Ministerului. Am avut parte de multe reproşuri, că am dat scutiri în timpul campaniei de pescuit, că nu particip la primirea alimentelor de către bucătar, că se plângeau unii marinari de tratamentul meu, că nu era eficient ..

-Cine s-a plâns, la mine au venit să mulţumească.

-Mulţi, ieri am stat de vorbă cu Moroianu, a zis că tot mai are blenoragie, deşi i-ai promis că-l vindeci.

-Mie mi-a spus că s-a vindecat, o să-l întreb din nou.

-Pui la îndoială cuvântul meu ?

-Credeam că vorbim de Moroianu.

-Ce zici tovarăşe Gorjenco ?

-La mine n-a venit nimeni să se plângă, eu știam că sunt mulţumiţi, a răspuns cu diplomaţie secretarul de partid. In legătură cu frigiderul, eu zic să-l lăsăm unde a fost pus, nu stăm noi într-un frigider, găsim în altă parte.

-Surprinşi, zeii nedrepţi au dat înapoi.

-Bine, îl lăsăm, da’ să vedem ce doctorii ţine în el, s-a băgat în vorbă şi Bârnaru.

-Asta nu e treaba ta, l-a pus la punct Doljenco.

Am plecat dezgustat de la şedinţă, sau cum să-i spun, nu mi-au plăcut niciodată şedinţele și cu atât mai puţin cele de intimidare.

M-a lămurit Pan Gurjenco :

-Au făcut şedinţa ca să aibă motive de încondeiere când ne vom întoarce în ţară, să spună că au pus în  discutie și la Partid felul în care ţi-ai îndeplinit obligaţiile. Dacă mă întreabă pe mine le spun adevărul, dar cred că nu mă vor întreba. Am vorbit şi cu Moroianu, a zis că nu s-a plâns, că ei l-au chemat și l-au întrebat dacă s-a lecuit, omul a zis că nu mai are scurgere, dar urinează mai greu.

-Mi-a  spus şi mie, are stricturi pe uretră, pentru asta n-am ce să-i fac, este complicaţia blenoragiei.

-Nici pe alţii nu i-am auzit că sunt nemulţumiţi de dumneata, mulţi te laudă.

Am fost anunţat că sunt programat să le vorbesc marinarilor despre Religie şi Credinţă, de fapt despre Ateism, o provocare, în speranţa că voi face o greşeală ideologică. M-au ascultat cu mare atenţie Bârnaru și Flochiș, trimișii lui Belferescu, cred că i-am dezamăgit, m-am strecurat printre vorbe lăsând auditoriu să aleagă ce i se potrivea mai bine.

 

N-am mai jucat nici şah din ziua când unul dintre cei ce se străduiau fără succes să mă învingă şi el cel puţin odată, mi-a spus cu o sinceritate ce nu lăsa nici o îndoială :

-Am prins o ură mare pe dumneata !

Mă străduisem să-l ajut, îi lăsasem cu două mutări înainte o tură în priză, n-a văzut şi când i-am spus m-a pedepsit cu mărturisirea de mai sus.

 

Mi-e dor de pământ nelegănat, ferm sub tălpile mele, mi-e dor de pădure, de cântecul solitar al cucului, de trilul privighetorilor, de orchestra polifonică a pădurii. Imi place vocaţia muzicală a oceanului, clipocitul metronomic de acompaniament al apelor, premergător furtunei sabatice, dar mi-e dor de chemarea pădurii, de cântec de leagăn, de cor, de lied, de simfonie, câteodată fantastică…

Voi păstra memoria Oceanului voi păstra emoţiile trăite pe mişcătoarele valuri, auzul meu le-a păstrat  simfonia neterminată, dar mi-e tare dor de primele iubite, de Padurea Pleşii, de Poiana Ogoarelor, cu feţi frumoşi, zâne şi moşnegi, de prietenele mele sburătoare, cântătoare, le asigur că nu le-am trădat. Promit că mă voi aşeza în Dealul Bolindeţului, sub Tufanu’ trăznit şi le voi spune poveşti despre mări şi oceane. Voi reînnoi vechea promisiune de iubire, până se va cânta singură în frunzele pădurii.

 

Privesc la babord un Soare care apune, coboară încet printre nori zdrenţuiţi, este când galben-palid când roşu-purpuriu și dispare deodată lăsând în urma lui un nesfârşit de ape agitate. N-am văzut nici de astă dată celebra rază verde, raritate astrală scurtă ca o nălucire, despre care se spune că reprezintă un mesaj trimis de cer unor aleşi ai soarelui.

 

25 Decembrie, Crăciunul

Ar fi trebuit să fie zi de sărbătoare, de pace şi înţelegere, n-a fost, băutura servită la masă şi în cabine a aprins spiritele, a redeschis conflicte vechi. Zeicu l-a ameninţat pe Rafira, brutarul vaporului, că nu mai pupă un nou voiaj, că-l pune el bine când va ajunge la uscat, electricianul Sandu, personaj ciudat, se spune că are pile mari, a mers la Comandant să-i spună că cei din jurul lui îşi cam fac de cap. Urban a reacţionat pentru prima dată, i-a repezit pe Neicu şi pe Bârnaru, le-a spus că dacă vor să fie directori să rămână la Tulcea, că el nu are posturi de directori pe vapor. Nervos a fost şi Pan Gorjenco, se pare că avea o neînţelegere mai veche cu ospătarul de la Careul marinarilor, Nicola, a venit la mine şi mi-a spus să-i fac raport pentru mizeria de pe mesele unde se servea masa, mi-a arătat două farfurii murdare puse la mese. E adevărat că Nicola era cam obrăznicuţ, se certa şi cu bucătarul şef, dar eu n-am făcut în viaţa mea un raport, l-am rugat pe Pan Gorjenco să-l ierte, nu mi-a răspuns, însă am văzut după expresia feţei că i-a plăcut şi n-a mai insistat. In seara de Crăciun s-a proiectat un film celebru, aşa a spus Tovarăşul Belferescu, am coborât la Careul marinarilor unde se strânsese aproape tot echipajul, am vrut să mă așez pe unul din scaunele libere, dar mi s-a atras atenţia că sunt rezervate pentru  Comandant şi suita lui. Am avut norocul să mi se ofere un loc pe scaun de către foştii pacienţi, s-au oferit mai mulţi, desigur dintre cei mulţumiţi de tratamentul meu. Am aşteptat aproape o oră până când au sosit zeii.

 

27 Decembrie, ziua Sfântului Ştefan, primul martir al creştinătăţii. Am serbat-o în cabina mea, rememorând prietenii şi cunoscuţii ce poartă numele Sfântului, m-am întrebat de ce a mai fost nevoie de martiri după ce am fost mântuiţi prin patimile Hristosului, fără să găsesc un răspuns, m-am mulţumit cu Porunca lăsată de Fiul lui Dumnezeu : “crede şi nu cerceta”, poate că aşa e Voia Domnului, să repetăm calvarul Crucii pentru păcatele neîmpărtășite.

Am cautat zilele de împăcare cu mine, cu oamenii, cu Dumnezeu, am găsit puţine, cele petrecute în imaşurile unde păstoream vitele cornute, oile şute, câteodată chiar gâştele. Prima meserie, cea de păstor, a fost şi cea de unde păstrez cele mai frumoase amintiri, inclusiv zilele şi serile când nu mai găseam oile pierdute şi le căutam cu felinarul prin pădure, cu teama în sân că o să le aflu hărtănite de lupi, şi că nu puteam să mă duc la tata fără oi. Plăcute  au fost şi zilele de muncă câmpului, săpatul cu rândul, alături de profesioniştii sapei, cositul alături de cosaşi, seceratul alături de secerători, culesul alături de culegători. Nici zilele de negustor nu mi-au fost neplăcute, am fost vânzător de fructe în piaţă, de mere, prune, nuci, de ţuică prin subteranele Bucureştiului, am secerat şi legat snopi sub soarele dogorâtor la Techirghiol şi n-am adus nimic acasă pentru că tovarășul de negustorie a dus totul în curtea lui şi m-a alungat cu o furcă de la poartă, când i-am spus că nu așa ne-a fost înţelegerea. Povestea vieţii mele a fost scrisă pe câmpuri de luptă, fugar și fugărit, nimic n-am primit fără să alerg, fără să mă războiesc și dacă oamenii m-au dezămăgit de multe ori, Dumnezeu nu m-a părăsit niciodată.

M-am privit în oglindă și am văzut un bărbat cu mult păr alb, mărturie a zilelor de încleştare cu potrivnici imprevizibili, hotărâţi să mă oprească, fără altă vină, decât acea că le acopăr soarele şi le umbresc chipul, sau, poate, să-mi pună la încercare credinţa.

Las aici o mărturisire : am avut totdeauna o vrajbă cu cărţile, eram miop, am aflat asta târziu, cu cât mă apropiam de litere cu atât le vedeam cum fug de mine, alergam după literele fugare, pentru că voiam să aflu ce ascund, mă chinuiau durerile de cap, continuam, cred că am câştigat războiul când le-am introdus în memorie şi mai târziu când le-am lăsat la vatră pe pagini de carte.

 

29 Decembreie

Apele Oceanului Atlantic, stârnite de vânt, se mai opintesc odată împotriva navei de pescuit “Marea Neagră”, îi încetinesc înaintarea către Las Palmas, mult râvnitul port unde se fac afacerile marinăreşti. Vaporul hrănit de echipa lui Hefaistos-Vulcan se opinteşte, tanghează şi rulează, fandează, înaintează cu jumătate din viteza obişnuită. Speranţa că în portul Las Palmas voi afla veşti despre familie, pentru că acolo au fost îndrumate scrisorile trimise din ţară, mi-a fost vestejită  de cinismul Secundului :

-Nu pierdem noi timpul în porturi pentru nişte scrisori.

Nu ştiu dacă a vorbit din convingere sau numai din dorinţa de mă amărî, îi făcea mare placere să mă şicaneze ca să fie pe placul lui Belferescu. Şi ca tacâmul să fie complet o enterocolită rebelă mă teroriza cu simptomatologia ei supărătoare, nu ştiu de unde mi se trăgea, n-am făcut abuzuri sau greşeli de igienă.

Mirăuţă, un marinar încredinţat de medicul de pe nava Galaţi să fie dus de urgenţă în ţară, cunoscător al tuturor bolilor, simptomelor şi cauzelor, devenit abonat zilnic al cabinetului medical, m-a întrebat dacă n-aveam vreun duşman pe vapor.

-De ce mă întrebi, ai auzit pe cineva că mă vorbeşte de rău ? l-am chestionat.

-Nu, că eu nu m-am amestecat cu ăștia, nu-i cunosc şi n-am încredere, dar ştiu că pe vapor când ai necaz pe vreunul îi dai ceva pentru constipaţie şi râzi de el când îl vezi că merge des la closet.

M-a pus pe gânduri, mă temeam de paranoie, dar n-am putut să nu mă gândesc şi la posibilitatea de a mi se fi provocat diareea  prin administrare unui purgativ în mâncarea servită de câteva zile  la careul ofiţerilor. Ca măsură de precauţie am hotărât să nu mai iau niciodată masa la careul ofiţerilor. Timp de două zile am băut doar ceai de mentă şi sunătoare, oferite generos de unul dintre pacienţii mei.

Cu Mirăuţă am avut necazuri, în fiecare zi venea să se plângă, că are arsuri în capul pieptului, că are un nod în gât,  mâncărimi pe piele, stare de slăbiciune, transpiraţii, dureri oriunde puneai mâna, nu doarmea toată noaptea, plângea tot timpul, spunea că n-o să mai ajungă în ţară. Am încercat să-l liniştesc, i-am spus că inima era bună, că nu-i găsesc semne de boală, dar cu cât îl asiguram că nu e bolnav, cu atât era mai neliniştit, zicea că boala lui este rară, că n-o cunosc doctorii. Mi-a descris semnele multor boli, avea cunoştinţe de Anatomie, mi-a desenat scheletul uman şi muşchii corpului, sistemul nervos, rinichii şi viscerele, mi-a spus că are silicoză, că a lucrat într-o fabrică unde era mult praf, dar asta era numai boală secundară, boala principală nefiind încă descoperită. Vizitele lui erau de fapt adevărate consultaţii pe care mi le acorda, nu asculta ce îi spuneam eu, el ştia tot şi chiar mai mult decât ştiam eu. Mă obişnuisem să-l ascult pentru că  orice contrzicere îl înfricoșa, singura lui dorinţă fiind să mă convingă pe mine cât era el de bolnav. Nu-l  bănuiam de simulare, nu avea motiv, nu se mai lucra pe navă şi mergea în ţară.

Intr-o zi mi-a mărtusit ceea ce numea el un mare secret : înainte de plecarea în voiaj venise dintr-un sat din Nordul Moldovei mama lui, forte speriată, i-a spus că a avut un vis rău, că nu e bine să plece că n-o să se mai întoarcă de pe mare.

Cunoşteam termenul ipohondrie, sau hipocondrie, folosit pentru o boală psihică manifestată prin teamă de boli, considerată de multi un moft sau răsfăţ, i-am pus uşor diagnosticul, însă Mirăuţă era mai mult decât un ipohondru capricios, era un om bolnav, am început să mă tem că prezicerile mamei lui ar fi putut să declanşeze un impuls al subconştientului, de trecere la actul suicidar, din dorinţa de a nu o contrazice.

Circulă în anturajul medical multe exemple de condiţionare între cuvânt şi act, cea mai sugestivă fabulaţie fiind cea a unei bătrâne venită pentru o consultaţie de rutină. La plecare l-a rugat pe medic să-i spună cât mai are de trăit.

-Dumneata vei muri a doua zi după ce voi muri eu, i-a răspuns medicul, om zdravăn, în plină sănătate.

Peste câteva zile medicul a făcut un infarct şi a decedat. Vestea a ajuns repede, ca toate veştile rele, la urechile pacientei, care a doua zi s-a grăbit să-l urmeze pe doctor, ca să nu-l contrazică.

Am încercat să-i îndepărtez gândurile de la boală, l-am rugat să-şi amintească cele mai frumoase zile din viaţa lui, începea cu amintiri plăcute şi termina cu o boală sau cu scene de tristeţe. I-am povestit întâmplări din viaţa mea, le-am ales pe cele cu final fericit, optimist, i-am citit din Ovidiu,“Arta de a iubi”, “Metamorfozele” am evitat “Tristele”, m-am străduit cât am putut, să-i atrag atenţia de la gândurile negre, să-i dau curaj, la început m-a urmărit, era curios, dar pe măsură ce eu mă înflăcăram în epica relatării, el se depărta, privea pe lângă mine, era absent, nu mă mai urmărea, se rătăcea în infernul de gânduri rele.

Am fost foarte îngrijorat, l-am supravegheat cu cea mai mare atenţie şi am fost fericit (da!) când l-am condus  de pe vapor în portul Tulcea.

 

Am oprit în rada portului Las Palmas, am rămas acolo 20 de ore, însă n-am mai coborât pe uscat. Am privit cu nostalgie oraşul de care mă despărţea 500 de metri, am admirat luminile multicolore, feerice și  am ascultat, la radioul reparat de Hodorog, muzică spaniolă, virilă, antrenantă. Inainte de plecare mi s-au adus mult aşteptatele scrisori din ţară, mi le-a înmânat Paul T., la ora două şi jumătate, noaptea. Numai veşti bune, sunt aşteptat ca un Moş Crăciun pricopsit prin porturi capitaliste.

La plecare am mai aruncat o privire către oraşul Las Palmas, l-am văzut cum se depărtează, l-am engramat într-o amintire trainică şi m-am întrebat dacă îl voi mai revedea, poate da, poate nu….

In drum spre Gibraltar i-am acordat o revanşă lui Dorin Strat, l-am lăsat să câştige, l-am făcut fericit, s-a lăudat, le-a spus tuturor că m-a bătut la şah, sper să se lepede și de ura împotriva mea.

 

31 Decembrie, noaptea de Revelion.

Ca de obicei, la sfârşit de an am întocmit un bilanţ, mi-am spus că de această dată pot să-l consider un bilanţ al primei jumătăţi de viaţă. După ce am adunat şi am scăzut am ajuns la rezultatul că n-am trăit fără un rost, capitalul de zile bune trăite este pe un credit pozitiv, n-am datorii importante neachitate, n-am trădat aspiraţiile, idealurile, continui să fac proiecte, să acţionez. Dorinţa mea cea mare a fost să las o amintire, bună sau rea, consemnată într-un op de memorii, mărturie a treceri prin lume şi a celor văzute şi auzite, obiceiul de a întocmi caiete de lectură, citate, observaţii şi jurnale fiind un mijloc de realizare. Până acum, la o vârstă când alţii au dăruit lumii fructe ale imaginaţiei şi inteligenţei, eu n-am rodit, m-am limitat la pregătiri şi generozităţi, mai ales faţă de cei aflaţi în suferinţă, aparent inutile. N-am întâlnit spectatorul şi auditoriul avizat, priceput, să mă asculte și înţeleagă, cei din anturajul meu au fost motivaţi de nevoi şi trebuinţe şi de interese mărunte.

-La ce îţi foloseşte am fost întrebat când am vrut să aflu răspuns la întrebări fundamentale.

N-am renunţat la bucuriile şi plăcerile vieţii, am gustat, fără să abuzez, din toate licorile sufletești și trupești oferite oamenilor. Conştient de limitele impuse de timp, am gândit că ar fi nedrept să nu mă bucur de toate darurile lăsate lui Adam şi urmaşilor săi de Creator, de ce le-ar fi lăsat dacă n-ar fi dat şi dreptul de folosinţă ? Interdicţia dispăruse odată cu alungarea din Paradis unde a mâncat din mărul buclucaş, aşa am gândit şi dacă am păcătuit se va mai găsi Cineva să-mi răscumpere greşeala. Era o judecată simplistă, recunosc, dar n-aveam premize şi reguli de operare pentru alte judecăţi. Admir pe cei ce pot să-şi sacrifice viaţa – una singură, pentru o credinţă sau convingere, dar nu cred că am fost făcut pentru sacrificiu, nu i-am simţit niciodată vocaţia. Fără vocaţie şi fără convingerea că fapta va fi apreciată şi răsplătită, orice acţiune este lipsită de interes. Dacă destinul ar fi fost altul, mi-ar fi trebuit şi motivaţia şi mijloacele pentru a fi împlinit. N-am primit un destin de Sfânt, pentru că mă bucur de fiece clipă, chiar păcătoasă, şi n-am reuşit niciodată să ajung până la împăcarea deplină. Clipa, scurtă mai ales când e plăcută, pleacă înainte de a fi trăită. Dumnezeu nu poate să trăiască într-o clipă.

Cred în Dumnezeu, nu concep inexistenţa unui Creator, însă n-am găsit drumul către El, m-am rătăcit în Istorie, o pădure sălbatică, printre eroi, trădători, morminte, incertitudini, şi n-am înţeles de ce nu a făcut o lume pe măsura mea şi la ce folosesc unii oameni ca imbecilii, paranoicii și nemernicii.

Revelionul propriu zis a fost, pentru Belferescu, un nou prilej de răfuială cu echipajul navei. A compus pentru fiecare câte o strofă de banalităti, înghesuită precar în rime simpliste, cu umor de cea mai proastă calitate, transparent, răutăcios. N-a avut succesul scontat, a fost nevoit să-și ascundă dezamăgirea într-un rictus dispreţuitor. Nimeni n-a ripostat, însă a fost pedepsit prin indiferenţă şi lipsă de entuziazm. Numai Secundul, uşor afumat, s-a  ridicat de la masă, a înjurat şi a plecat lăsând în urma lui o atmosferă de înmormântare. Mi-a rezervat, cum era de aşteptat, cele mai veninoase expresii, cuvinte grosolane, se vedea că le-a căutat cu obstinaţie, că a vrut să verse toată ranchiuna neputinţei, n-a reuşit decât să afle, din indiferenţa generală, cât era de antipatic. Gaşca de pe puntea de comandă rânjea obtuz, evident jenată. Urban a încercat să redea atmosfera de sărbătoare printr-un concurs de bancuri şi parodii improvizate. N-au fost prea mulţi povestitori, marinarii ştiu bancuri ce nu pot să fie spuse de faţă cu “zeii”. Ca să învioreze adunarea Comandantul a dat ordin să se umple paharele cu băuturi proaspete aduse de la magazie. Ordinul a fost primit cu aplauze. Intr-un moment de relaxare am improvizat şi eu o poveste simplă despre un vânător de piei de focă strecurat pe un vapor de pescuit prin ordin ministerial. S-a râs pe înfundate, unul singur  n-a râs, s-a făcut că nu înţelege şi nu mi-a apreciat snoava. Şi-a înecat supărarea în Whiski-ul adus special pentru îmbolnăviţiii de ciudă. Pentru cei sănătoși Revelionul a continuat în cântece şi veselie. In prima zi a Noului An s-a dormit mult. Când ne-am trezit eram în Golful Gibraltarului.

Insoţit de Mirăuţă şi de un alt moldovean, mărunt şi blond, Crăineţ Vasilică, un fel de paj  aciuat pe lângă infirmerie de câtăva vreme, am plecat să hoinărim prin buticuri. Vasilică s-a oferit să mă ajute, să-mi spele rufe, să măture cabinetul medical, infirmeria și cabina mea, să-mi fie interlocutor în zilele de singurătate, să-mi dea sfaturi privind cumpărăturile, să mă înveţe cum să trec vama la sosirea în Tulcea. Mi-a spus că fratele lui era Inginer Şef la Direcţia de pescuit oceanic și avea relaţii la Partid, la vamă, la toate autorităţile.

Imboldit de însoţitorii mei am intrat şi într-unul din barurile de zi ale Gibraltarului, am cerut câte o bere şi cartofi prăjiţi, celebrele chipsuri. In bar erau separeuri de două mese, aranjate intim, cu o banchetă şi scaune. Grăbiţii şi cei ce nu găseau loc pe scaune îşi beau băutura preferată, rezemaţi de bar. Erau multe baruri în Gibraltar, marinarii, clienţi obişnuiţi, aveau de unde să aleagă, Vasilică, aflat la al şaselea voiaj ne-a dus direct la locul unde zicea el că ne vom simţi bine, am înţeles de ce când am văzut că una din cele două ospătăriţe i-a zâmbit cu subînţelesul ”fi bine venit !”. Am privit-o insistent, poate prea insistent, pentru că mi-a răspuns, fără să se uite la mine cu o cochetărie profesională, poate chiar mai mult. Insistenţa privirii avea, desigur, şi o altă explicaţie : era prima femeie în carne si veşmânt aflată într-o vecinătate tangibilă, după mai mult de două luni de legănare pe Ocean. Nu era o frumuseţe, era o femeie împlinită, distinsă, cu toate calităţile necesare seducţiei. Dacă aş fi vrut să-i atribui o virtute, cea mai potrivită ar fi fost arta de a vorbi prin tăcere. Așezată pe un scaun privea undeva departe, cu buzele uşor strânse, de teamă să nu le scape o vorbă. Ciudat era faptul că tăcerea nu se tălmăcea prin refuz, dimpotrivă, eram tentat s-o înţeleg ca o chemare discretă, fără ostentaţie. Privirea distrată era compensată prin gesturi de întâmpinare, chiar dacă profesionale, din care se înţelegea bine că prezenţa noastră nu-i era indiferentă. Fuma cu o eleganţă bine supravegheată o ţigară pe care o lăsa pe scumieră când servea la mese şi din când în când completa deliciul cu o sorbitură nezgomotoasă dintr-un pahar cu, probabil, vin roşu. Am avut naivitatea să cred că voi putea s-o apropii oferindu-i un pahar de vin, m-a refuzat cu o eleganţă naturală, printr-un gest de negaţie, n-am avut nici şansa de a-i auzi vocea. Ne-am simţit bine la barul ales de Vasilică, poftele noastre de marinari rătăcitori pe ape au fost satisfăcute pe jumătate.

In drumul de întoarcere la navă am admirat Castelul Maurului, pe Stânca Gibraltarului, o bijuterie în peisajul feeric luminat, nu i-am aflat povestea, am construit-o cu imaginaţia, am  ”văzut” scene de luptă cu iatagane şi haremuri păzite de eunuci. Am închis amintirea Gibraltarului într-o genă a memoriei cu intenţia de a o deschide odată şi de a o oferi iubitorilor de poveşti şi privelişti. Până la culcare am risipit clipele ascultând întâmplări despre chinezi și alţi asiatici, povestite fără haz de Hodorog.

4 Ianuarie

M-a trezit cu noaptea în cap soneria de legătură cu Infirmeria, mă chema Mirăuţă, mi-a spus că nu m-a sunat în timpul nopţii pentru că a vrut să mă protejeze, dar că el a avut o noapte îngrozitoare, s-a visat mort, părăsit de toţi și că a înţeles că nu va mai ajunge în ţară. Mi-am pus în grabă halatul şi am coborât la Infirmerie unde l-am găsit pe Mirăuţă cu ochii încercănaţi, palid, sfâşietor de trist.

-Faceţi ceva şi pentru mine, că nu mai pot, vai de păcatele mele.

Pe un pat alăturat, Crăineţ Vasilică, de abia se ţinea pe picioare.

-Eu cu ăsta nu mai stau, puteţi să spuneţi ce vreţi, ăsta mă îmbolnăveşte şi pe mine, e nebun, e dus cu pluta, se vaetă meru, ăsta nu se mai face bine.

M-am răţoit la amândoi, nu mai ştiu ce le-am spus, au tăcut, Vasilică a plecat la cabina lui să se culce, iar Mirăuţă, ştiindu-mă alături de el a dormit până la prânz, de abia l-am trezit să meargă la masă. Nopţile rămase până la sosirea în ţară le-am dormit într-un pat din Infirmerie. Andrei Mirăuţă a dormit şi el ca un prunc, n-a mai avut fantasme.

De la Gibraltar se ajunge la Tulcea într-o săptămână, sau mai exact, în şapte zile şi jumătate. Am început pregătirile pentru finalul voiajului, împachetarea, declaraţia de vamă, controlul registrului de evidenţă a medicamentelor şi a instrumentelor. Frigotehnistul şef m-a vizitat într-o seară şi m-a atenţionat că e bine să trec tot ce am cumpărat pe carnetul de vamă ;

-Vedeţi că aveţi un duşman, s-a lăudat că are un  prieten la vamă şi o să v-o facă. Nu vă spun cine e, dar cred că-l ştiţi.

-Nu poate fi decât unul din anturajul lui Belferescu, cred că e Bârnaru.

A mişcat capul de la dreapta la stânga şi apoi de sus în jos, gura i-a rămas ferecată, am înţeles că nu poate spune mai mult.

Mediterana a avut ceva împotriva navei noastre, ne-a zdruncinat cu ciocane mici şi dese, mai greu de suportat decât munţii de apă prăvăliţi de Ocean. Toţi membrii echipajului au suportat curajoși, pedeapsa Mediteranei, fiecare pentru păcatele lui. Cel mai pedepsit a fost Ofiţerul III Mihai T., ajuns la Infirmerie cu o colică renală sfâşietoare, provocată de un calcul plecat la vale din bazinet  pe ureter din cauza zdruncinăturii. Fiul judecătorului din Tulcea, un tânăr incolor, inodor, insipid, care nu s-a sfiit în timpul voiajului să-şi manifeste ostilitatea, nu numai pentru că l-am bătut la şah, ci şi, influienţat probabil de bârfele auzite în anturajul Belferescului, a aflat, înainte de a ne despărţi, un adevăr neplăcut : totul se plătește,  câteodată printr-un calcul migrat în ureter pe vreme de furtună în Mediterană. Cu milă creştinească şi cu o fiolă de Mecodin l-am ajutat să-şi ispăşească vina fără dureri insuportabile. Se știa de mult că facerea de bine a fost dintotdeauna motiv de ranchiună, ofiţeraşul Mihai nu putea să facă excepţie, mi-a  “rătăcit” brichetele de calamar şi de peşte calitativ mai bun, încredinţate să le păstreze la cambuza frigorifică.

 

Colectivul unei nave de pescuit oceanic este un eşantion aleatoriu, reprezentativ de colectivitate neomogenă, nestructurată, temporară. Prieteniile şi duşmăniile sunt scurte și puternice. Dorinţa de revanşă rămâne de multe ori nesatisfăcută. Cei mai nemulţumiţi sunt marii orgolioşi, învinşi de cele mai multe ori. O navă de pescuit este loc potrivit pentru confruntarea temerarilor, îndrăzneala de  a înfrunta mări şi oceane fiind probă convingătoare a trufiei însoţitoare. Am fost martor şi din nefericire şi actor, al unor competiţii de orgolii, al întemeierii şi destrămării de prietenii şi adversităţi. Repartizat la început în categoria echidistanţilor, am ajuns teren de recuperare pentru unele tabere aflate în conflict, profitându-se de disponibilitatea de implicare, un defect-calitate primit de la ursite.  Am fost avertizat că voi avea necazuri la debarcare, nu vedeam în ce ar consta, răutatea n-are nevoie de motive, aşa că mi-am făcut griji, adică exact ce îşi doreau neprietenii mei.

Intr-o seară am fost vizitat de Căpitan, unul dintre inamicii permanenţi din timpul voiajului. Se certase cu Urban, era băut ca de obicei, a venit la mine, zicea el să mă ajute împotriva lui Belferescu şi a şleahtei de excroci din jurul lui. Fără să-l întreb a început să-mi vorbească despre afacerile lui Urban ș Lefterescu, despre peştele şi calamarul vândut în porturile Las Palmas şi Gibraltar, despre sute de sticlele de Whiski cumpărate din banii pentru aprovizionarea navei și despre alte afaceri ale lui Belferescu.

-Am auzit că-l cunoaşteţi pe Directorul general N., să-i spuneţi tot ce au făcut bandiţii ăştia.

L-am ascultat cu uimire, naivitatea mea nu-şi putea imagina atâtea grozăvii, nu i-am spus niciun cuvânt, nu i-am promis, nu l-am contrazis, a plecat uşor contrariat, nemulţumit. Alcoolul și ura îi  simplificase judecăţile, a crezut că poate să-și rezolve conflictul cu ajutorul meu, numai aşa a putut să-şi imagineze că m-aş fi amestecat în afacerile unei mafii ce ajungea până la Ministrul Adjunct, prietenul declarat al lui Beferescu.

Ultimele zile ale voiajului au fost banale, sărace în  evenimente, echipajul pregătea întâlnirea cu vameşii, cu cei ce îi ajutaseră să plece pe Ocean, cu familiile şi prietenii, clubul şi punţile erau pustii, nu se mai acorda atenţie locurilor pe unde trecea vaporul. Marea Neagră, cea adevărată, ne-a primit cu răceală, cu temperaturi corespunzătoare începutului de an, cu gerul Bobotezei. N-am mai notat nimic în jurnal, mă pregăteam ca toţi ceilalţi pentru întâlnirea cu familia, cu prietenii, cu necazurile.

N-am mai găsit la cambuza frigorifică nimic din ce preparasem pe Ocean, a trebuit să mă mulţumesc  cu ce mi s-a oferit, peşte de calitate inferioară. Cât despre calamar n-am mai insistat, aflasem de la Căpitan că se vânduse cu preţ bun în portul Las Palmas.

Moldoveanul Vasilică, bine informat despre tot ce aveam în cabină pentru că se oferise ca ajutor, mi-a spus că nu e bine să mi se găsească la controlul vamal unele  ”mărfuri” cumpărate  la Gibraltar sau Las Palmas, că e mai bine să i le dau lui, să le scoată cu ajutorul fratelui său, i-am urmat sfatul şi rău am făcut pentru că imediat după ce am ajuns în Tulcea a dispărut. Fratele său mi-a spus că Vasilică a plecat în Moldova. La vamă am trecut fără să mi se controleze niciun bagaj.

Aici se termină  pribegia de fugar predestinat   pe “Marea neagră”  una dintre primele nave de pescuit oceanic dintr-o flotă de 47 pescadoare românești, dotată cu două vase de transport tip Polar, două tancuri petroliere de aprovizionare și o uniate de cercetare a metodologiei de pescuit, foarte eficientă. Specialiștii români furnizau, la vremea respectivă, informaţii despre potenţialul de capturi pe anotimpuri, despre zilele, orele și temperaturile cele mai potrivite pentru pescuit în Oceanul Atlantic despre locul unde se concentrau bancurile de pește.

Am păstrat amintirile de marinar în Jurnal, şi le-am încredinţat Memoriei Incomode după ce au trecut mai mult de patruzeci de ani, timp suficient pentru iertare și prescriere.

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest