In primele zile după debarcare mi-a fost greu să mă readaptez mersului pe pământ, capul şi ce era înăuntrul lui continua să se legene în ritm de valuri, amestec de ruliu şi tangaj, lipsit însă de farmecul nemărginitelor ape. Am fost primit, ca un Moş Crăciun venit din depărtări. La început, când s-au distribuit darurile, a fost linişte, când s-au terminat, am intrat în vechiul regim de viaţă familiară, cu nemulţumiri, și reproşuri. Colegii de serviciu m-au primit cu ostilititate și deși nu mă angajasem să-mi caut un alt loc de muncă la revenire, mi s-a sugerat că ar fi bine s-o fac. Nu i-am dezamăgit, am înţeles că nu era bine să optez pentru confruntare și după câteva luni de căutare am găsit un post în apropierea “Teatrului de Comedie”. unde toate așezămintele din vecinătate, printre care un bar prosper, erau asociate firmei atârnată pe ușa Teatrului.

 

Intâmplările petrecute și personajele întâlnite la Ospiciu de Comedie merită câteva pagini în Memoria Incomodă.

Nu știu cu ce destinaţie a fost construită clădirea, în plin centru al Bucureștiului, e greu de crezut că a fost un proiect de stabiliment medical, multe bune intenţii au fost deturnate după ce puterea socialist-sovietică a întors mersul istoriei spre răsăritul siberian. Noii stăpânitori i-au schimbat nu numai destinaţia ci și modul de folosire, au închis poarta principală și au deschis o ușă secundară concepută de proiectant pentru personalul de serviciu, probabil că s-au identificat mai bine în aceasta ipostază. Dătătoare de speranţe erau vecinătăţile, Palatul Poștelor, vechiul cartier bucureștean al comerţului cu străzile Lipscani, Covaci, Şelari, Gabroveni, vechile biserici și, nu departe, la o aruncătură de praștie, vestitul Car cu bere.

Am aflat ușa de intrare de la casieriţa Teatrului, am trecut pe lângă un portar dezamăgit că n-a primit bacșis la ora când vizitele nu erau permise și am urcat la etajul II, unde mă aștepta personajul principal, directorul Emilian G. un bărbat trupeș, cu gât scurt, cap mare, ochelari pe măsura capului, glas autoritar, dogit de o laringita cronică, efect secundar al tutunului prizat dintr-o pipă veche, un fel de talisman.

-Bine ai venit, mi-a dat telefon tovarășul L. avem nevoie de dumneata, am aflat că ești un profesionist bun, exact ce ne trebuia.

Nu m-a lăsat să vorbesc, știa tot despre mine, ca de altfel despre tot ce se poate vorbi. M-a prezentat colectivului cu mândria geambașului cumpărător al unui cal de rasă. Am înţeles că el este un fel de buric al Bucureștiului chirurgical, în jurul lui învârtintu-se restul mânuitorilor de bisturiu. Ştia multe amănunte, știa tot, despre fauna medicală bucureșteană și provincială, marii profesori, numiţi pe numele lor mic, erau, bineînţeles, colegi mai tineri motiv ce-i îndreptăţea apelativul de Mama însușit de subalterni sub varianta Măta, la propunerea primului sfetnic, marele blond Lulu L. Mi-a vorbit deschis despre relaţiile lui cu tovarăși puternici, vechi militanţi ai Partidului, aflaţi pe scaune înalte, de unde pot decide carierele, numirile și îndepărtările din posturi de conducere. Din spatele ochelarilor mari, doi ochi exoftalmici supravegheau atent, bănuitori, efectul monologului său și mă forţau să înţeleg că nu pot fi în dezacord cu puternicul Emilian Măta. Avea o deschidere declarată pentru noutăţi, le accepta dar numai după ce le înţelegea și le aproba el, condiţie dificilă pentru un pesonaj certat cu bibliotecile.

Am aflat și alte amănunte. Venise de la un spital din Brașov, cu ajutorul unui persnaj politic de dimensiune naţională, ajuns pe linie secundară, dar cu suficientă audienţă la Ministerul Sănătăţii. Iși însușise destul de bine meseria de director comunist, își crease o reţea de informatori începând cu portari, telefoniste, îngrijitoare, cadre cu origine sănătoasă și terminând cu sora șefă, Otilia, o persoană de încredere, verificată personal sub toate aspectele. In fiecare dimineaţă, la Raportul de gardă primea informaţii proaspete din viaţa și activitatea colectivului, profesionale dar mai ales personale. Avea, ca orice șef respectabil, o favorită oficială, Ana, o tânără elegantă de 23 ani, fără altă ocupaţie, în afara celei de favorită, angajată a Spitalului pe post de registratoare medicală. Fata era foarte bine îmbrăcată, coafată, parfumată, venea la serviciu pe la ora nouă, după Raportul de gardă, fuma ţigări Kent și asigura Şefului o bunădispoziţie prielnică activităţii multilaterale. In jurul prânzului mergeau împreună să inspecteze mersul lucrărilor pe șantierul spitalului. Ușa către șantier era încuiată, unica cheie aflându-se în buzunarul Şefului. N-am știut niciodată ce lucrări se făceau pe șantier. Absenţa domnișoarei de la serviciu deteriora în mod evident dispoziţia Şefului, tot colectivul fiind mulţumit când apărea, după ora nouă. Pentru curioși tânăra era fiica unei iubite din tinereţe, informaţie întărită șoptit cu amănuntul  “e fiica mea”.

Atmosfera generală era sugestivă pentru un ospiciu unde se practica și chirurgie. Obișnuit cu regimul de muncă silnică al lefegiilor statului socialist, cu o condică de prezenţă ridicată la ora de începere a programului, chemare la ordine după trei întârzieri și reducerea salariului, am descoperit la Așezământul medical “De Comedie” că timpul petrecut la cafeaua de dimineaţă, cel puţin o jumătate de oră pe zi, e mai bine folosit dacă te scoli mai târziu. Am avut nevoie doar de o firească adaptare la obiceiul casei.

Așezământul funcţiona după rânduiala tradiţională, cu saloane de femei și de bărbaţi, cu două săli de operaţie, și sală de pansamente. După operaţie bolnavii erau duși în paturile de unde fuseseră luaţi, fără instalaţie de oxigenoterapie fără funcţionalităţi speciale pentru eventuale ingrijiri de urgenţă. Chirurgii nu aveau cunoștinţe de terapie postoperatorie, pregătirea lor de specialitate fiind cea  chirurgicală.

Am profitat de entuziasmul stârnit de venirea  specialistului mult așteptat, am reușit să obţin trei camere în apropierea sălii de operaţie și le-am dotat cu un minimum de instalaţii tehnice. Mai greu a fost cu instruirea unor cadre de specialitate. In spital se obișnuia ca bolnavii operaţi să  angajeze cu plată, pentru mici servicii, un pahar cu apă, o compresă pe frunte, o vorbă amabilă, o strângere asigurătoare a mâinii, una dintre cadrele medicale din Secţie. Prezenţa era mai mult simbolică, niciuna dintre ofertante neavând  pregătirea de specialitate și competenţele necesare, toate provenind din femei de serviciu în urma unui examen practic foarte sumar. Am desfiinţat cutuma, spre nemulţumirea vechilor beneficiare, am preluat șase tinere absolvente de școală saniară, proaspăt repartizate la spital și le-am învăţat tehnici de îngrijire a bolnavilor aflaţi în perioada postoperatorie și de monitorizarea funcţiilor vitale, am reușit să stimulez interesul noilor colaboratoare și să alcătuiesc o echipă de specialiste în Terapie Intensivă. Am aflat, mai târziu, de la foști pacienţi că domnișoarele s-au perfecţionat și în tehnici de iniţiere amoroasă, informaţie de înţeles dată find prospeţimea tinereţii și galopul hormonilor prin sângele clocotitor de armăsărese, dacă vreţi să acceptaţi acest plural inedit, foarte sugestiv. Spre confirmare voi adăuga o mică istorioară : focoasa reanimatoare Fănica s-a căsătorit cu un tânăr operat de urgenţă pentru ulcer perforat, pe care l-a îngrijit cu mult devotament în salonul de Terapie Intensivă. E adevărat că am avut și eu o parte de vină, a doua zi după operaţie i-am spus tânărului că l-am visat împreună cu Fănica și cu un copilaș născut din dragostea lor. Am inventat visul ca răsplată pentru abnegaţia Fănicăi și pentru că știam cât de mult își dorea un viitor soţ. Amănuntul că visul s-a îndeplinit îl pun pe seama destinului. Celelalte colaboratoare n-au dus aventurile până la capăt, n-a fost să fie.

Al doilea personaj al spectacolului zilnic jucat la Ospiciul de comedie era marele blond Lulu L. Cu cei aproape doi metri ai săi și cu poante bine plasate Lulu domina scena și liniștea spiritele înfierbântate din bibliotecă, locul unde se adunau actorii interpreţi  și aveau loc repetiţiile sub forma Rapoartelor de gardă asezonate cu monologurile Mătii. Rafturile bibliotecii fiind închise cu chei pierdute, de negăsit, lăsau spaţiului din jurul mesei centrale confortul unei săli de repaus și taclale. Lulu era genul de “băiat bun”, nu deranja, deși tot ce spunea avea un tâlc și o adresă. Inteligent, ager, intuia slăbiciunile omenești, le stropea cu câte o poantă fierbinte, fără să le ofilească. Chiar și Măta râdea zgomotos la glumele Marelui blond. Meseriaș talentat, Lulu L. își făcuse clientelă printre cei ce apreciau umorul și optimismul, studenţii, actorii și ceea ce numea el parașutele, tinere fete în căutare de aventuri. Barul de lângă Spital, botezat de Lulu “Barul parașutelor”, era locul potrivit pentru viitorii amatori de tăiere a mădularelor bolnave.

Il lăsăm, fără să-l uităm, pe Lulu, ca să trecem la următorul actor important  Bogdan O., fost premiant de onoare al Liceului Sfântul Sava, fost coleg de clasă specială al Regelui Mihai, om cu o cultură polivalentă, literatură, istorie, arte plastice, muzică, o enciclopedie, dar și un amestec ciudat de temeritate, circumspecţie, suspiciune și alte comportamente imprevizibile. Bogdan O era gata să-ţi răspundă împotriva așteptărilor, să întoarcă logica de argumentaţie împotriva afrmaţiilor anterioare. O singură consecvenţă păstrase totuși, era totdeauna de partea celui slab. Plătise scump pentru caracterul său distorsionat și povestea cu un orgoliu asumat, că deși se aflase de multe ori în dezacord cu fostul său Şef, doctorul Porumbaru, un renumit chirurg, când acesta a fost acuzat de un veleitar, amator să-i ia postul de șef, Bogdan s-a ridicat în calitatea lui de președinte de sindicat și l-a combătut, împotriva Directorului Direcţiei Sanitare prezent la adunarea de linșaj. Curajul nu i-a fost tolerat, a fost învinuit de complcitate și sancţionat prin transfer disciplinar la Policlinică, pedeapsă ucigătoare pentru un chirurg. De abia după schimbarea conducerii la Direcţia Sanitară s-a găsit și pentru el un loc la… Ospiciu de Comedie.

Apărător din oficiu al celor năpăstuiţi, Bogdan O. era mult prea sensibil pentru a fi chirurg, orice gest invaziv fiind pentru el greu de suportat. Deși era un foarte bun teoretician, firea lui emotivă era un mare handicap, tremura când tăia carnea.

Model de conștinciozitate, meticulos, scrupulos, studios, era informat în toate domeniile, filozofie, istorie, arte, cunoștea biografiile oamenilor celebri, avea un cult pentru marii cuceritori, știa toate bătăliile lui Napoleon I, locul, anul, faptele de vitejie, generalii, mareșalii, rudele Impăratului, aventurile amoroase. Recunoștea cu mândrie că se afla sub papucul nevestii, o ginecoloagă cu trăsături bărbătești, autoritară, mama celor trei feciori, doi gemeni cu nume de voevozi,  și un cadet năzdrăvan, Griguţă, pe care l-a surprins la șapte ani cu ţigara în toaletă.

-Să te lași imediat de fumat îi ordonase mama lui, după ce în prealabil îl altoise cu o nuia.

-Nici o problemă, mă las, că m-am mai lăsat de vre-o patru ori, a asigurat-o Griguţă.

Era ţinta ironiilor urzicate ale lui Lulu, dar se simţea valorizat când era luat în tărbacă.

-Ce faci Nea Bogdane, iar scoţi un colecist sănătos?

Zâmbea pe sb mască, aprecia gluma și nu ezita să ceară sfaturi, înaintea unor decizii operatorii.

-Pe nevastă ai întrebat-o ?, îl tachina Lulu.

Actorii Ospiciului “de Comedie” erau foarte buni profesioniști, discipoli instruiţi ai marilor maeștri mânuitori de bisturiu din Așezămintele bucureștene. Bogdan O. avea pentru specialitatea mea respect și preţuire declarate fără ezitare, recunoștea că a avut o mare contribuţie la dezvoltarea chirurgiei, a dus la scăderea riscului și a mortalităţii operatorii. Imi acorda încredere ca specialist. Mai târziu, când a fost numit Şef de secţie la un alt Așezământ medical a solicitat detașarea mea două zile pe săptămână pentru operaţiile importante.

Mi-a rămas în memorie un moment al colaborării din această perioadă. Era detașat M., Şef de lucrări la un spital din București. M venise cu o grupă de studenţi pentru practică și instruire, însă, de fapt, urmărea să ocupe postul de Şef de Secţie, al lui Bogdan O. Pretendentul, bazat pe relaţiile de la Partid, se purta deja ca un Şef, aducea bolnavi și îi punea direct pe masa la operaţie. Intr-o dimineaţă, mi-a spus că a internat un pacient, l-a trimis la sala de operaţie și mă așteaptă să-l adorm.

-Ce operaţie vreţi să-i faceţi ? l-am întrebat.

-O rezecţie gastrică pentrun ulcer duodenal.

L-am privit cu o surpriză nedisimulată.

-Ce investigaţii i-aţi făcut ? Vreau să văd analizele.

-Fără analize, eu operez fără analize, nu pierd timpul cu investgaţii inutile.

Mă aflam în faţa unei încercări de impunere a unui malpraxis, am vrut să port un dialog civilizat, nu am avut nici o șansă, omul a început să mă ameninţe cu  Partidul, dacă refuz să-mi fac datoria. Am fost scos din încurcătură de Şeful oficial, Bogdan O. care, într-un moment de curaj și bărbăţie, și-a impus punctul de vedere :

-In această Secţie se face medicină, dacă vreţi să faceţi comerţ mergeţi în piaţa Unirii, începând de azi nu se vor opera decât bolnavi programaţi, cu analize recente, examinaţi în prealabil de anestezist, numai anestezistul poate să decidă momentul operator, el poate să evaluează riscul și răspunde pentru tot ce face.

Uimit de reacţia neașteptată la un om de regulă blând și docil, aspirantul la șefie n-a mai găsit nimic de spus, Bogdan O. și-a ţinut cuvântul, a făcut în fiecare zi programul operator pentru ziua următoare, cerând de fiecare dată avizul anestezistului. Mai mult decât atât, în perioada când am lipsit din Spital a oprit activitatea operatorie. A fost ajutat și de faptul că doi dintre cei trei bolnavi operaţi de chirurgul M., cu un anestezist adus de la alt spital au decedat.

-In secţia noastră mortalitatea chirurgicală a fost zero ! Oprim activitatea operatorie până la venirea aestezistului din concediu.

Dar, să revenim la Ospiciul de Comedie unde atmosfera generală părea descinsă din teatrul lui Eugen Ionescu. Nu se prea muncea, nu se grăbeau oamenii să-și taie mădularele, așa că rămânea timp destul pentru scenarii și repetiţii. Ne strecuram cum puteam pe lângă zile, le lăsam să treacă, nici de clipe nu ne agăţam, le mângâiam cu glumiţele blânde ale celui ce juca rolul de nebun al regelui și regizor al timpului pierdut. La teminarea programului Lulu se ridica și ordona:

-Ușcheală, gata, nu mai e nimic de făcut aici, luaţi papucii și coborâţi că ne așteaptă parașutele, nu le lăsaţi să se plictisească.

Mobilizarea se făcea la fel și dacă nu se terminase treaba în sălile de operaţie.

-Gata, închideţi iute burta bolnavului într-un singur strat, că tot moare, nu daţi de lucru autopsierului cu închidere în straturi anatomice.

Vara opera desculţ și în slip, peste care îmbrăca un halat steril, ochii lui albaștri, pătrunzători dezbrăcau și vedeau, ca razele X , toate interioarele. Prietenul său cel mai bun era actorul Amza Pelea, se întâlneau  o dată pe săptămână la “Carul cu bere” unde aveau o masă rezervată. Mulţumit de ajutorul profesional, am fost de multe ori invitat la masa lor și am avut ocazia să cunosc virtutea tăcerii la întâlnirea dintre prieteni. Rămâneau împreună câteva ore, se priveau din când în când, se vedea bine că sunt mulţumiţi, schimbau puţine cuvinte, prietenia lor era dincolo de vorbe, folosite numai pentru informaţii importante. Restaurantul “Carul cu bere” merită și el, câteva rânduri. Așezat în plin centru al Bucureștiului, într-un bloc vechi, un fel de palat, localul ocupa două nivele, parterul și etajul I. Mesele erau așezate pe laturile unei săli mari, asemănătoare celei de teatru. Cele două nivele, parterul și balconul, lăsau în centru un spaţiu generos, sobru, cu candelabre mari, sugerând un templu, un lăcaș de rugăciune, unde berea, servită în halbe speciale, păstra simbolul creștin al sacrificiului. N-am văzut niciodată la “Carul cu bere” băutori agitaţi, agresivi, atmosfera de slujbă religioasă tempera avânturile profane, iar prezenţa lui Amza Pelea, un semizeu al scenelor actoricești, completa atmosfera evlavioasă a celebrului local.

Lulu divorţase de prima nevastă, se recăsătorise cu fiica unuia dintre miniștrii sub toate regimurile, nu am aflat amănunte, dar se spunea că femeia era bolnavă de nervi și nu era greu de înţeles că n-avea o viaţă de familie tihnită, dacă își petrecea timpul în barul de lângă Teatru, încojurat de parașute.

Intr-o dupăamiază, când am venit la contravizită mi-a spus că mă aștepta să-i adorm nevasta, avea o colecţie purulentă, era o mare fricoasă și nevricoasă și nu putea s-o opereze fără anestezie. Când am ajuns la locul faptei am găsit-o pe Ioneasca, o soră medicală bătrână, cunoscută pentru talentul de bârfitoare și incompetenţa notorie. Mi-a spus că ea e prietenă cu doamna și că i-a promis că va sta la capul ei în timpul operaţiei. I-am explicat că acolo e locul de unde ventilez bolnava și îi administrez anestezicele.

-Imi spui mie ce să-i dau și eu fac ce-mi spui, eu de aici nu plec.

Pentru Ioneasca orice tehnică medicală se putea efectua precum salata : pui verdeţuri, pui sare, pui oţet, pui ulei, mesteci și gata, ce mare lucru !

A intevenit Lulu, a luat-o cu vorbă bună și când a văzut că n-o poate convinge s-a enervat :

-Pleacă hoașca dracului, ori vrei să te scot cu piciore în c..

Operaţia au decurs fără alte incidente.

 

Intr-o dimineaţă a venit îmbrăcat într-un costum negru și o pălărie cu borduri largi, neagră, ne-a spus că va lipsi două zile pentru că i-a murit mama și că o înmormântează la Cimitirul Belu catolic. Directorul Emilian ne-a dat voie să mergem la înmormântare, am cumpărat o coroană și ne-am prezentat la Capela Cimitirului catolic. Slujba a fost scurtă, când s-a terminat Lulu a ieșit din starea de doliu și a rostit :

-A murit mama, gata, fără bâlci, ce vă holbaţi, ce așteptaţi, aici nu se fac pomeni, mergeţi fiecare acasă și serviţi masa ca de obicei, beţi un pahar de vin roșu pentru mama, îi plăcea și ei, la ocazii.

La sugestia directorului am plecat cu toţii spre “Carul cu bere” unde l-am găsit, împreună cu Amza Pelea la masa lor. Ne-am așezat și noi la o altă masă, nu prea apropiată și am comandat o pomana stropită  cu vin roșu. Lulu ne-a văzut, însă ne-a ignorat.

După vreo câteva luni de la moartea mamei lui ne-a spus că a doua zi pleacă în Germania, cu trenul. Agitaţie mare, cum? de ce nu ne-ai spus până acum? când te întorci ?, te mai întorci ?

-Sigur că mă întorc, ce să fac acolo ? Nu v-am spus pentru că nu-mi plac spectacolele proaste. Şi să nu vă prind că veniţi la gară.

A doua zi ne-am întâlnit, fără să ne dăm întâlnire, la Gara de Nord, l-am găsit pe Lulu într-un vagon de clasa I-a, când ne-a văzut a tras perdelele. A revenit în București după schimbarea orânduirii.

Al patrulea membru al colectivului era blândul Romică M. Blând și blond, cu mulţi peri albi, frunte lată, ochi bulbucaţi cu pungi, subicterici, privire tulbure, efecte neîndoielnice ale imensei cantităţi de băuturi alcoolice ingurgitată, Romică era camaradul nedespărţit de pahar al lui Lulu. In mers corpul avea tendinţa să alunece spre stânga, se ţinea bine nu cădea, picioarele îi erau sănătoase, beteșugul era sus, în cerebel sau în canalele semicirculare, burate de alcool etilic sub toate formele.

Fusese un student foarte bun, învăţase meserie la Clinica unui mare Profesor, reputat pentru exigenţa faţă de viitorii chirurgi. Destinul i-a a fost lovit de năpastă după ce s-a însurat cu o colegă de facultate, ginecoloagă la un mare spital din București. Femeia n-a mai suportat rigorile vieţii din epoca de aur, a plecat într-o excursie în Germania împreună cu un fost coleg de facultate și nu s-a mai întors. Decepţionat, Romică a început să-și înece necazul la Barul Parașutelor alături de colegul și camaradul de pahar Lulu L. Printre multele parașute din colecţia lui Lulu, s-a găsit una hotărâtă  să joace rolul de îndrăgostită și să-l ducă în faţa Altarului. Mai întâi l-a ademenit la garsoniera sa din Ferentari unde i-a oferit un set complet de practici amoroase, l-a iniţiat în practici perverse, i-a dat să bea cât a cerut. După două luni l-a informat că va fi tată, Romică a vrut să-i găsească un ginecolog dispus contra cost să facă un păcat, dar parașuta a refuzat, i-a spus că nu vrea să avorteze, că vrea să ţină copilul, și că dacă el nu e de acord se va sinucide. Tărășenie mare, Lulu a încercat s-o îmblânzească, apoi s-o intimideze, n-a reușit decât s-o întărâte, o ţinea morţiș, ori copilul ori otrava. A înghiţit două tablete de luminal și s-a lăsat dusă cu targa de la bar la Spital.

-Joacă tare parașuta dracului, a constatat Lulu, asta merită o păruială bună și un picior în c..

-Las-o Lulule, că mă însor cu ea, n-am ce să mai fac dacă nu vrea să avorteze.

-Te însori cu asta ? O să fie vai de capul tău !

-Şi dacă nu mă însor ce o să fie ?

Ne-a chemat la nuntă și la botez, ne-am adunat cu toţii la Biserica din faţa Spitalului, apoi am mers la apartamentul lui Romică de lângă Cișmigiu, am băut, am mâncat și ne-am veselit, Lulu n-a pierdut ocazia s-o avertizeze :

-Incepând de azi barul parașutelor va fi închis pentru tine, acum ești doamnă.

Şi-a ţinut promisiunea, când a văzut-o odată la ușa barului i-a spus :

-Tu să speli putina, n-au ce căuta aici doamnele. Dacă nu pleci închid barul.

Ameninţarea lui Lulu a rămas la ușa barului, în generosul apartament al lui Romică din centrul Bucureștiului, devenit reședinţă de parașută, au fost aduse, împreună cu bulendrele, și năravurile din Ferentari, altoite pe statutul de doamnă.

Copilul, rod al unei întâlniri nefericite între prefidie și depresie a moștenit păcatele părinţilor : debilitate trupească și handicap mintal. Continuarea dramei s-a jucat în noul cămin al cuplului, Romică, biatul bun dintotdeauna, distribuit în rol de tată nefericit, fosta parașută în rol de doamnă, iar handicapatul cel mic și nevinovat în rolul ce-i revenise prin destin. Final trist, nemulţumită de ce îi aducea Romică, salariul și mici cadouri, noua doamnă și-a adus aminte de prima ei ocupaţie, a restabilit vechile relaţii, și în final a reușit să-l alunge pe Romică din casa lui cu ajutorul unui avocat, fostul ei client, prin divorţ pronunţat în favoarea ei.

Stabilimentul “De Comedie”, prin poziţia lui în centrul Bucureștiului, i-a tentat pe mulţi veleitari, amatori de șefie fără merite profesionale, dar cu relaţii la Partid și în alte zone ale puterii. Un fecior de popă și mare prelat a cumpărat postul cu o slujbă de binecuvântare din partea tatălui și cu promisiuni că va aduce bani mulţi și aparatură modernă. Actorii cei vechi au fost împrăștiaţi în tot Bucreștiul, feciorul Popii si-a adus oameni pe măsura lui. Romică, proaspăt evacuat din propria lui casă, hoinar prin baruri și spelunci, a fost trimis la un dispensar pe post de consultant.

L-am mai întâlnit la o ședinţă de pedepsire a unui coleg nevinovat, unde spre surprinderea generală a avut curajul să combată urzeala perfidă a celor ce puneau în practică dictatura proletariatului. Ultima informaţie despre Romică M am găsit-o în ziarul România libera unde i-am recunoscut fotografia de pe Buletinul de identitate postată sub următorul text  : “persoană decedată, găsită în stradă”.   N-am avut puterea să merg la identificare.

Al cincelea actor, angajat la Spitalul de Comedie,  era tratat ca oaia neagră, inamic, reclamagiu, cel ce trebuie evitat. Provenit din vechea garnitură și pretendent la postul de Şef al Secţiei, Ţ. avea rol de figurant, nu era distribuit în spectacol. Omul se obișnuise cu rolul său, nu mai venea în bibliotecă decât când avea probleme administrative. I-am acordat asistenţă de specialitate și nu am primit nici elogii, nici reproșuri. Eventualele mulţumiri, mici cadouri sau plicuri subţiri, primeam și de la pacienţii lui, obiceiul balcanic nu ţinea cont de culoarea oilor, de prietenii si de adversităţi.

Timp de două stagiuni am fost distribuit în repertoriul bolniţei vecină cu Teatrul și Barul de Comedie și poate că aș fi continuat să-mi interpretez rolul dacă poftitorul fiu de prelat n-ar fi invadat scena, cu gașca lui de veleitari. Mica noastră trupă, uitată de zeii cerului, fără pile și relaţii în lumea nesfinţilor de la Minister, s-a rătăcit într-un București cu prea multe puncte cardinale.

Mă despart de amintirile păstrate de la Ospiciul cu nume de teatru. Cei mai mulţi dintre actori (toţi!) au trecut în lumea umbrelor, motiv convingător pentru o slujbă la “Carul cu bere”, lăcașul de cult cel mai potrivit pentru pomenirea celor ce respectau porunca lui Hristos despre vin ca simbol pentru iertarea păcatelor. La despărţire nu pot să trec pe lângă o parodie ce-mi iese în cale, moștenire de la Miron Costin, modificată fără aprobarea celebrului înaintaș : “Acolo șezum și băurăm multe din zilele noastre”. Las urmașilor rugămintea de a scrie pe frontispiciul stabilimentului o cuvenită rugăciune : “Să le fie iertate păcatele necapitale, tămăduitorilor cu bisturiul de la “Stabilimentul de Comedie”.

Dacă, așa cum am încercat să conving, este adevărat că există o continuitate între sfârșituri și începuturi cred că locul unde Lulu și gașca lui au deschis o bolniţă cu bar poartă numele “Carul cu bere de ..comedie” și este patronat de semizeul Amza Pelea.

 

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest