Un memorialist incomod nu poate să rateze şansa unor evocări sincere a gândurilor nespuse, deranjante de multe ori. In ceea îl  priveşte pe mărturisitorul din această carte, o mărturisire jenantă se impune : și-a pus gândurile în cuvinte, fără să le măsoare tăria și consecinţele.

Portretele neretuşate vor mai avea o meteahnă, vor semăna cu modelele văzute de portretist şi mai puţin cu chipul din oglinda fermecată, dar nu vor trăda criteriul artistic. Justificarea metehnei am găsit-o la Hegel, filozoful german, după care se pot accepta şi valorizarea ororile, manifestări regretabile ale spiritului, plecat să se regăsească în lume. Timpul, aşezat între impresie şi expresie, a permis pasărei de pe umărul Minervei, zburătoare în crepuscul,  să reconstituie adevărul din refexii.

Un capitol de portrete neretuşate este incitant, ispita de a-l vedea pe rege gol a inspirat multe spirite fanteziste, distrând  mulţimea, deranjând pe regi. Ştim că avem datoria să respectăm pe cei ce nu pot să răspundă unor aprecieri (era să zic alegaţii) dacă n-ar fi de acord, de aceea vom evita folosirea unor expresii din sfera ironiei  acide, a derizoriului, a persiflării, vom păstra doar caricatura, ca mod de subliniere a păcatelor şi imperfecţiunii, ne angajăm să strunim impulsiunile maliţioase, veninoase, nu i-ar sta bine unui vârstnic, poate chiar postum, să se răfuiască precum Don Quijotte cu duşmani virtuali, plecaţi în lumea umbrelor, să ia peste picior personaje reprezentative pentru vremea trăită de el însuşi. Vom domoli rigoarea, cu varianta individuală  – rigiditatea, vom evita datele civile precise, nu vom folosi, pe cât va fi posibil, nume adevărate și profesii. Vom adăuga portretelor colorit empatic, cu dorinţa de a-i convinge pe cititori că portretele merită să fie încredinţate memoriei, chiar dacă este incomodă.

*

De profesie slugă.

Există un un nume de profesie, folosit cu nemeritată uşurinţă depreciativă, cuvântul slugă. Nu-i cunoaștem aventura etimologică, nu ştim din ce limbă şi cultură vine, curioşilor le stau la îndemână multe mijloace moderne de documentare. In ceea ce ne priveşte, putem spune că după ce am înţeles ce este o slugă, am respectat această profesine. Cerem Cugetului să ne fie partener la dezbaterea şi desluşirea de temeiuri pentru acest respect. Ii propunem câteva  întrebări fundamentale :

Ce este o slugă ?

Păstrează o slugă însuşirile unui om liber ?

Ce portrete de slugă a reţinut memoria ?

-Este prea restrictiv programul dezbaterii, mă tem că n-ai să convingi o postumitate destinată să fie o lume de slugi.

-Tristă prevestire ! Şi cine vor fi stăpânii ?

-Stăpânii vor fi nevăzuţi, ascunşi. Istoria a dovedit că un stăpân la vedere se expune riscului de a fi tras la răspundere. Viitorii şi deja actualii stăpâni vor avea statut de zei, vor dispune de soarta slugilor fără să-şi asume riscuri. Nu vor mai fi războaie de cucerire, se vor plăti impozite, biruri, asigurări, dobânzi, teveauri şi altele, toate pentru dreptul de a exista.

-Vor fi mulţi stăpâni ?

-Nu mai mulţi decât va fi nevoie.

După ce mi-am îmbogăţit cunoaşterea cu noile informaţii convingerea mea că noţiunea de slugă merită atenţie şi că slugilor li se cuvine respect, şi-a găsit o întreită întemeiere.

Am luat-o de la capăt, de la definiţie şi semnificţie.

Dicţionarul defineşte sluga drept persoană angajată de un stăpân ca ajutor pentru treburi casnice. Sluga  este  retribuită în bani  sau în natură, ultima variantă având valoarea hranei zilnice şi a locuinţei. Cuvântul slugă, cu sens de unealtă ajutătoare, suport, capră, trăgător, încălţător, este folosit şi  în unele meserii ca dulgheria, cizmăria, zidăria şi este asociat de obicei cu supunerea şi devotamentul, dar şi cu o conotaţie negativă, slugărnicia, servilismul sau ploconirea. Cuvântul poate fi folosit şi pentru unele servicii şi funcţii onorabile : jupâneasă, majordom, curtean, gardian şi chiar oştean. Salutul ”sluga dumneavoastră” este, de obicei, acceptat ca o ofertă de ajutor şi prietenie între egali.

Oricare ar fi funcţia îndeplinită se subînţelege că profesia de slugă presupune o limitare a libertăţii.  De ce omul îşi amanetează libertatea acceptând să fie slugă ? Pentru că este forţat de trebuinţe şi nevoi, şi aş adăuga, pentru a-l confirma pe Marx.  Retribuţia în bani, sub formă de salariu, a unui om care nu are de oferit decât puterea de muncă nu schimbă însă decât un nume, fosta slugă-proletar devine salariat. Marx şi adepţii lui s-au oprit la inventarea unui nou cuvânt, n-au răspuns şi la întrebarea dacă noţiunea nouă, asociată omului cu multe trebuinţe şi nevoi, presupune lipsa de libertate. Ce deosebire este între o slugă şi un proletar ? De ce s-a spus că sluga este victima exploatării şi proletarul este un om liber şi neexploatat  ? Nelămurit şi curios, chem amintirile să-mi restituie portrete de profesionişti recunoscuţi sub numele de slugă.

O gospodărie ţărănească din secolul trecut, cu multe animale, grohăitoare, zburătoare, cornute sau şute, avea nevoie de ajutoare. Ofertele nu lipseau, veneau în fiecare zi fete şi băieţi să întrebe dacă pot să ajute cu ceva, oamenii erau săraci, făceau copii, îi creşteau cum puteau, dar venea un timp când nu mai puteau să le asigure hrana şi îmbrăcămintea, îi trimiteau să muncească, să se descurce singuri, să se bage slugă, dar în sat nu rămăseseră decât 15 – 20 gospodari mai înstăriţi, ceilalţi sărăciseră, fie prin fărămiţarea lotului împărţit la copii timp de mai multe generaţii, fie prin lenea și nepriceperea foştilor clăcaşi, neobişnuiţi să administreze pământul primit gratuit de la Cuza.

Prima slugă de care îmi aduc amite a fost Irina, o ţigăncuţă frumoasă, o păpuşă tuciurie liniştită, fără pretenţii, fusese colegă la şcoala primară cu sora mea. Era fata cea mare a Gârleştilor, singura familie de ţigani stabiliţi în sat şi acceptaţi de toată lumea pentru că erau harnici şi nu puneau mână, mai pe româneşte nu furau. Tatăl ei Gârlescu era meşter lingurar un adevărat artist, făcea şi albii sau covete pentru copt pâine, toată lumea venea la el când avea nevoie de obiecte casnice scobite în lemn. Dacă nu vindea ce lucra îşi lua unealta lui specială, o copăiţă de lemn scobit la un cap şi pleca pe Gârla Bisericii de unde se întorcea cu câteva grame de aur rămase după cernerea pietrişului.

Irina venea de multe ori la mama s-o întrebe dacă n-are nevoie de ajutor şi pentru că o plăcea, că era harnică, îi găsea ceva de lucru şi nu pleca niciodată cu mâna goală şi fără s-o așeze la masă.

A venit într-o dimineaţă cu noaptea în cap, cum se spune şi a întrebat ca de obicei dacă poate să ajute şi ea cu ceva. De data asta a avut şi mai mult noroc :

-Bine c-ai venit Irina, ia vitele şi du-le în izlaz, da’ să nu te duci prea departe că o să trmit copiii, când se scoală, îi mai lăsai să doarmă o ţâră, zic mereu că n-au dormit d-ajuns.

Şi eu şi sora mea am auzit-o pe mama, dar am tăcut mâlc, ba ne-am întors cu faţa la perete, nu puteam să pierdem aşa o pleaşcă, somnul de dimineaţă fiind cel mai dulce.

Irina a scos vitele din obor, n-a fost nevoie să le îndemne, oile s-au bulucit la poartă, au ieşit primele, după ele au ieşit vacile şi iapa, s-au îndreptat grăbite  spre izlaz, cu Irina după ele. Le-a adus, la prânz,  le-a rânduit în obor, le-a adăpat, era clar că fata ştia ce are de făcut.

-Te-a întrebat cineva ceva, a ispitit-o mama.

-E, a zis doda Lisandrina că de ce m-am băgat slugă, da’ m-am făcut că nu aud, am plecat să întorc oile, ştii matale cum e ea.

A stat la masă împreună cu cei ai casei şi n-a mai plecat seara acasă, i-a spus mama să rămână şi a rămas. Irina făcea parte din familia noastră nu i se vorbea ca unei străine, nimeni nu o trata ca slugă. S-a adaptat cu o uşurinţă, o dovadă că nu e greu să treci de la rău la bine. Intr-o seară i-a spus mamei că vrea să-şi vadă părinţii și fraţii, a primit încuviinţarea, dar şi un sac plin cu alimente şi îmbrăcăminte, a revenit destul de repede, la fel de încărcată cum plecase : aducea linguri şi o albie de lemn lucrate măiestrit de tatăl ei :

-Am văzut că albia matale era cam veche, i-a spus mamei.

După vre-o doi-trei ani au venit părinţii unui flăcău dintr-un sat de peste Olt şi au cerut-o de nevastă pentru feciorul lor.

-Ce dacă e fata lu’ Gârlescu, e frumoasă şi i-a plăcut lu’ fimio, s-a justificat mama băiatului. Am auzit că e şi vrenică.

A fost bucurie mare, mama a lăudat-o pe Irina, fata merita, şi i-au făcut o nuntă frumoasă, a primit zestre ca toate fetele de măritat  şi un pogon de pământ în lunca Oltului.

La puţin timp după plecarea Irinei a venit Gogu, un băiat de vre-o cincisprezece-şaisprezece ani, n-avea tată, mai bine zis nu-l  știa. Era băiatul Mitrei, nume scurtat de ea însăşi de la Dumitra, pentru că era bâlbâită, o femeie cu mustăţi, boccie,  amărâtă, săracă, n-avea pământ, n-avea vite, avea numai o cămăruţă din chirpici, fără fereastră, învelită cu papură, mai mult bordei decât casă, muncea pe mâncare, n-o prea chema nimeni, că nu se puteau înţelege cu ea. Il făcuse pe Gogu, nu se ştia cu cine, nu vrea sau nu ştia să spună, copilul crescuse mai mult singur, îşi câştigase cele necesare vieţii prin muncă şi prin zâmbetul naiv cu care îi întâmpina pe cei ce-l priveau, pentru care primea o bucată de pâine sau mămăligă, rareori şi altceva, a fost ajutat şi de robusteţea naturală, moştenită probabil de la tatăl necunoscut. Copilul Mitrei era frumuşel, isteţ, vesel, râdea din toată inimă, cuceritor, plăcut, nu se văita niciodată, nu fura, nu cerea, primea ce i se dădea şi făcea ce i se spunea. A venit ca şi alţi copii de vârsta lui să întrebe dacă aveam ceva de lucru, i-a plăcut mamei, l-a întrebat dacă nu vrea să rămână la noi, a zis că vrea, însă a rugat-o să-l lase în fiecare seară, după ce termină treaba, să meargă la Mama Mitra să vadă ce mai face. Mama a văzut că păstra o parte din mâncarea lui, s-o ducă Mitrei și i-a pus într-o desagă de-ale gurii şi câteva ţoale vechi curate şi nerupte, un gest foarte apreciat de Gogu.

Pentru mine Gogu a fost ca un frate mai mare, mă proteja şi mă apăra când eram agresat, m-a salvat şi de la înec, m-a scos dintr-o bulboană a  Oltului, unde alunecasem străduindu-mă să învăţ taina înotului.

Când avea vre-o şaptesprezece ani, se împlinise, era vânjos şi harnic, a fost ademenit de Mărin Manea cu tractorul şi cu moara lui, a plecat de la noi, a zis că se face tractorist, meserie atrăgătoare pentru un băiat de la ţară. Lucra zi şi noapte, ziua ara ţarina şi noaptea măcina grâul şi porumbul satului, Manea îl lăuda pentru hărnicie, fără să spună că munceşte pe mâncare şi că nu mai avea timp să treacă seara pe la Mama Mitra. Femeia şi-a dat duhul într-o zi, negrijită, nespovedită, neîmpărţăşită, nemâncată.

Gogu, supărat, a lăsat moara şi tractorul, a venit plângând la mama şi printre lacrimi şi-a descărcat sufletul :

-Rău am făcut când am plecat, m-a muncit Manea ca pe ocnaş, mi-a spus că-mi dă tractorul pentru ce i-am muncit şi când i l-am cerut m-a înjurat şi a vrut să mă bată. Mama Mitra, aşa cum era ea, era mama mea, a murit ca un câine, nu mă lăsa deloc să trec pe la ea, spunea că pierd timpu’. Plec în lume, am auzit că la Banat sunt oameni cum se cade şi au nevoie de tractorişti. A plecat şi nu s-a mai auzit de el.

Ajutoare am avut şi după ce a plecat Gogu, au venit copii Floricăi, o nepoată de soră a mamei, se măritase cu un lăutar viorist beţiv, omul nu ştia să facă altceva decât să cânte la vioară, dar asta numai dacă nu se îmbăta şi cum la nunţi curgea băutura, nu mai putea să ţină vioara în mâini, nicidecum să cânte, nu-l mai chema nimeni. De fapt a mai ştiut si altceva, a făcut o droaie de copii, amărâţi care mureau de foame, îi trimitea Florica la Leliţa, adică la mama, să le dea ceva de mâncare. S-au perindat toţi copii lăutarului prin curtea noastră, veneau, furau şi plecau, de muncit nu le plăcea, semănau cu tatăl lor. Numai fata cea mică a Floricăi, Măria, a fost harnică, nu punea mâna, poate că nu era fata lăutarului, aşa spunea mama, asta a fost spre norocul ei, a rămas în casa noastră, nu i-a lipsit nimic şi când a venit timpul au măritat-o cu un nepot  de soră a tatei, plecată la Banat care se măritase şi întemeiase o gospodărie frumoasă, cum sunt multe în Banat.

A mai fost şi Gherghina, o fată de treisprezece ani, adusă de cumnatul Ionel, de la Milcoiu, satul unde se născuse el, zicea că a luat-o de milă nu avea nici tată nici mamă, a adus-o a doua zi după ce ne-au prădat hoţii îmbrăcaţi cu haine militare ruseşti, în toamna lui ‘45. In legătură cu acestă potriveală tata avea o bănuială, spusă cu jumătate de gură, mai ales când vorbea singur :

-Cum dracu, Doamne iartă-mă, veniră hoţii când Ionel era plecat la Milcoiu s-o aducă pe fata asta ?

Nu spunea mai mult, dar toţi ştiau că aşa zişii hoţi, îmbrăcaţi ruseşte, erau români din Piteşti, unde cartiruia un batalion al Diviziei Tudor Vladimirescu formată din prizonieri, instruiţi în Uniunea Sovietică şi apoi aduşi ca voluntari (  ! ) să spună ce bine era acolo, să facă propagandă comunistă şi că  Şef al  acestui batalion era învătătorul N.G., soţul uneia dintre verişoarele cumnatului Ionel, cea care îl adusese la  sora mea s-o peţească. Imi stăruie în minte ziua peţitului, când viitorul ginere a insistat asupra amănuntului că are şapte perechi de pantofi şi cinci costume. Părinţii, impresionaţi de garderoba neobişnuită, au uitat să mai întrebe dacă mai are şi altceva în afară de pantofi şi costume. L-au întrebat mai târziu când au văzut că n-a mai adus nimic și când întrebarea nu mai avea niciun rost. dar n-au primit răspuns.

Incurcate şi necunoscute sunt căile Domnului, aşa e scris în Cartea Sfântă, nu e bine să le cercetăm pot să ducă la rătăcire şi păcat.

Prea multe amănunte despre viaţa Gherghinei nu s-a ştiut, bunul simţ natural, bine distribuit la satele româneşti, ne îndemna să nu punem întrebări, de ce să scormoneşti în cimitir, mortul de la groapă nu se mai întoarce. Pentru felul ei de a se purta, inimoasă, ascultătoare, harnică, Gherghina a fost acceptată repede ca făcând parte din familie. Şi-a câştigat încrederea, a avut libertate deplină, a ajutat la creşterea celor două fete ale binefăcătorului său, faţă de care avea respect şi o admiraţie statornică, confirmate după măritiş printr-un fecior, nelegitim bineînţeles, o copie destul de reuşită a lui Neica Ionel, apelativ rostit de Gherghina cu o melodioasă afecţiune.

A fost bine răsplătită, i s-a făcut nuntă, a primit toate cele necesare într-o gospodărie nouă şi un hectar de pământ, daruri de la socrii lui Neica Ionel.

Numai că, aşa cum este scris la Cartea sfântă, toate păcatele neiertate prin Taina spovedaniei, oficiată de preot, sunt pedepsite, unele sunt ispăşite de cei ce le-au făptuit în timpul vieţii lor, altele într-o viaţă ulterioară, ceea ce presupune o reîncarnare, aşa cum a susţinut Origene, cel ce a speriat-o pe Impărăteasa Teodora, de l-a pus pe Justinian să-l condamne, după 300 de ani de la moarte, şi să  modifice evanghelia lui Matei, unde era scris că “cine scoate sabia de sabie va fi tăiat” ( Matei, 24, 51-52 ). Logica Teodorei era simplă şi eficace : dacă se interzicea reîncarnarea şi se modifica Evanghelia nu mai puteau fi pedepsite numeroasele ei crime !

 

Din motive neexplicate, dar confirmate de Sfântul Evanghelist Ioan,( 9-3,) unele păcate trec în contul urmaşilor “ca să se arate lucrarea lui Dumnezeu” şi, adăugăm noi, ca să se adeverească Marea Taină a creştinismului : neştiute sunt căile Domnului.

Numai aşa putem înţelege năpasta abătută asupra feciorului născut din păcatul Gherghinei cu Neica Ionel, care a murit în plină tinereţe înecat în Dunăre, în împrejurări rămase necunoscute. Era bun înotător şi locul unde s-a petrecut nenorocirea nu era un vad periculos.

Portretele prezentate mai sus aparţin primei decade istorice din vremea trecerii noastre pe acest pământ, cea în care  liberalismul se manifesta în forma lui specifică la satele din România, unde trăiau oameni dezrobiţi de curând de pe marile moşii şi unde cuvântul slugă nu mai avea conotaţia lipsei de libertate. Şi-a recăpătat-o însă după ce  ţara a fost “eliberată” de sovietici, aşa ni s-a spus când s-au pus bazele noii orânduiri fără exploatatori, fără proprietari, dar cu proletari, oameni ai muncii lipsiţi de alte mijloace de muncă înafara braţelor şi minţii, obligaţi să se supună unei forme ciudată de dictatură, dictatura proletariatului (?), o asociere de cuvinte imposibil de înţeles : cum puteau fi dictatori oameni care nu aveau decât braţele de muncă şi împotriva cui dictau ?

 

Atunci curtea s-a golit de animale, n-am mai avut nevoie de ajutoare, cei ce căutau locuri de muncă se  adresau Ceapeului, unde nu se primea nici hrană nici locuinţă, se muncea puţin sau deloc, pentru că li se spunea că pământul le aparţine, că nu mai sunt slugi ca înainte, că toţi sunt  stăpâni. Norocul proletarilor-stăpâni a constat într-o nouă formă de libertate, libertatea de a fura.

Am încercat să aducem în memorie portretele unor tineri crescuţi în casa noastră, cu speranţa că vom înţelege care a fost deosebirea între slugă şi proletar.

 

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest