Prevăd prima reacţie a cititorului ajuns la această pagină : Ce vrea să spună cu acest titlu neobişnuit, insolit, provocator ? Voi încerca să răspund, cu tot riscul să nu mulţumesc. Ne-bunia, cu semnificaţia potrivită în Memorie Incomodă, este expresia unei boli universale definită ca opoziţie la ordine, boală ce reprezintă răul într-o lume creată din dragoste şi nebunie, două principii nedespărţite. Universul a fost creat de un Nebun îndrăgostit, lăsaţi blasfemia la o parte şi acceptaţi că numai o iubire înflăcărată ar fi putut concepe o lume unde Ne-bunia face legea.  Sfânta Scriptură, inspirată de Sfântul Duh, plină de sfaturi, pentru sau contra  nebunilor, probează că  Ne-bunia este boală genetică a creaţiei, disimulată  sau manifestată ca un ansamblu de rătăciri ce au nevoie de îndreptare. Pentru a nu ne lăsa descoperiţi vom face referinţă la Proverbele Vechiului Testament şi la cuvintele Eclesiastului, fiul lui David, Impăratul Ierusalimului, unde versetele privitoare la nebuni şi nebunie, greu de numărat sunt dovezi de netăgăduit că nebunii şi nebunia au fost dintotdeauna cauze de discordie între oameni. Grecul Empedocle, celebru discordant, a fost tranşant, a spus că că lumea este rezultatul luptei între iubire şi dezbinare, (Ne-bunie !) ultima reuşind să despartă cele patru elemente fundamentale : aerul, apa, focul şi pământul, pe care dragostea le va reda Haosului, unde erau împreună.  Precizăm că în sensul acordat Ne-buniei se va face distincţie între sintagma  nebun-nebunie, bolnav-boală  psihică şi Ne-bunia genetică a dezordinii. Criteriul diferenţei va fi controlul  prin iubire, la Ne-bunia genetică şi nevoia de asistenţă medicală la bolile psihice.

Ne-bunul, este un nemulţumit, vrea  să schimbe ordinea stabilită, nu distinge răul de bine, este făcut din amândouă şi condamnat să fie loc de confruntare între forţe care nu vor să fie reconciliate. Şi pentru că n-am vrea să se creadă că ne distrăm cu termeni serioși, vom prezenta câteva informaţii teoretice.

Ne-bunia este repartizată pe toată aria inteligenţei, noţiune definită ca un ansamblu al funcţiilor de cunoaştere conceptuală şi raţională, evaluată şi măsurată cu celebrul QI, la francezi, IQ la englezi. Specialista mea din dotaţie destinală, cer clemenţă pentru adjectivul neobişnuit, îmi pune la dispoziţie una dintre scările folosite pentru măsura inteligenţei, Textul Wexler. Mă avertizează că evaluarea QI este controversată, că se foloseşte mai ales la  estimarea aptitudinilor şcolare ale tinerilor la început de ciclu instructiv şi că există unele metodologii  adaptate vârstelor şi mediului de unde provin cei investigaţi.

Şi pentru că certitudinea este rara avis am aflat recent că destul de mulţi, dintre inteligenţii lumii, cu un IQ zdrobitor pot să se comporte ca cei mai lipsiţi de inteligenţă indivizi. Nu e nevoie să dăm exemple, le găsim la tot pasul bine exprimate de vorba românească : unde e minte multă e şi prostie.

Specialiştii în probleme de inteligenţă au descris noi tipuri, mai potrivite realităţii. Dintre multele ce au făcut obiectul unor studii şi comunicări se cuvine să fie prezentate următoarele :

-Inteligenţa personală, da !, aflată în dotarea fiecăruia, este capacitatea de acomodare cu toţi cei ce îţi ies în cale, inclusiv cu tine însuţi ;

-Inteligenţa fizică, abilitatea de a-ţi menţine corpul într-o formă fizică excelentă ;

-Inteligenţa simţurilor, capacitatea de le utiliza pentru buna funcţionare a trupului şi psihicului ;

-Inteligenţa temporospaţială, abilitatea de operare şi evaluare a spaţiului şi timpului ;

-Inteligenţa empatică, abilitatea de înţelegere şi compasiune ;

Nu avem informaţii despre o eventuală quantificare a acestor tipuri de inteligenţă, credem însă că ele pot fi ameliorate prin antrenament.

*

La istoria QI merită ne oprim, pentru că deficitul sau excesul de inteligenţă sunt considerate forme de manifestare a Ne-buniei

Problema evaluării inteligenţei a fost evocată în secolul XIX de englezul Francis Galton în cartea  sa “Inteligenţa ereditară”   şi asociată cu eugenismul, un ansamblu de metode ce limitează reproducerea purtătorilor de caractere considerate defavorabile.  In 1890 Mc Keen Cattell a propus o scală pentru a măsura diferenţele de asimilare de către studenţi a cunoştinţelor predate. Spearman, folosind analiză factorială a descris un factor numit de el Inteligenţă generală (factor q). Alfred Binet, în 1905, propune o scală metrică de inteligenţă. In 1939 Thurstone pune în discuţie metodologiile anterioare şi propune şapte factori principali de care trebuie să se ţină seama la evaluarea inteligenţei : factorul spaţial, factorul verbal, factorul percepţiei, factorul lexical, factorul numeric, factorul memoriei, şi factorul raţional ( capacitatea de a stabili legături între elemente ).

Aventura QI a continuat, scala de valori propusă de investigatori fiind diferită după testele folosite : Wexler, Catell, Binet, etc. Pentru a evita complicaţii inutile ne vom limita la folosirea Testului Wexler, cu valori  între 20 şi 180 şi normalitatea în jurul cifrei 100. După acest autor un QI mai mic de 25 au copii cu întârzieri profunde, între 25 şi 35 cei cu întârzieri grave, capabili să înţeleagă câteva cuvinte, între 35 şi 50 cei cu întârziere mijlocie, nu depăşesc primele două clase de şcolaritare ; între 50 şi 70 sunt cei cu întârziere moderată, termină cu greu primele 4 clase. Intre 70 şi 85 se află cei dotaţi cu inteligenţă limitată, fac de obicei activităti de rutină. Inteligenţa normală începe de la valori situate peste 90, până la 130. De notat că inteligenţa normală reprezintă 50 la sută din numărul celor investigaţi şi nu este nici ea exceptată de la manifestări Ne-bune, în accepţia precizată mai sus.

Un QI peste 130 intră într-o zonă de  anormalitate,  manifestată prin dificultăţi de adaptare şi derapaje comportamentale. Geniile, cei cu QI în jurul cifrelor de 160-170, neînţelese de obicei în timpul vieţii, sunt distribuite, de multe ori, în categoria Ne-bunilor.

*

Ne-bunia, păcat omenesc foarte răspândit, este manifestarea entropiei, a dezordinii, lege universală, nu numai a fizicii, definită ca opoziţie faţă de ordine, considerată ca stare iniţială, o ipoteză neverificată de judecăţi valide şi argumente irefutabile.

Am ales ca formă de scriere varianta întreruptă după negaţie, pentru a păstra posibilitatea unor extinderi a şi pentru a lăsa loc pentru  alte aspecte de manifestare a dezordinilor din sfera Ne-buniei.

Născuţi dintr-o nebuloasă, materie incandescentă sau gaură neagră, poate că nu vom şti niciodată, ne legănăm în scrânciobul iluziei că suntem făpturi ale unui Creator ordonat, concepute după un plan ce respectă legile logice şi matematice. De fapt, nimeni nu ştie care a fost planul, ce a fost la început, ce va fi la urmă şi de ce Ne-bunia face legea în Univers.

Certă este confruntarea permanentă a celor ce se străduiesc să facă ordine cu Ne-bunia, o pacoste naturală unde s-au adunat neînţelegerea, nefericirea, patologia, neputinţa, neadecvarea și.. geniile.

Istoria este o culegere de Ne-bunii, lupte, războaie-asasinate în masă legale, revoluţii, biruinţe şi înfrângeri, biruri, distrugere de cetăţi, asedii, tratate de pace, totdeauna nedrepte, dictaturi, toate sunt povestiri ale Ne-buniilor întâmplate pe pământ.

Ne-buniile acestei lumi sunt deseori ascunse dintr-un sentiment de pudoare, din cauza înţelegerii greşite a nebuniei ca boală ruşinoasă, ca stigmat. S-a spus de prea multe ori, şi s-a crezut, că nebunul este periculos, că  Nebunia, cu N mare, din respect pentru un adversar de temut, este boală gravă, pierderea puterii de judecată, demenţă, rătăcire, prostire, alienare, sminteală, scrânteală. Pentru a ne delimita de vorbele spuse cu uşurinţă precizăm că  folosind cuvântul Ne-bun nu-i vom acorda conotaţie depreciativă sau ofensatoare, îl vom lăsa să-şi spună singur rolul jucat pe scenă, în Teatrul Lumii, unde este distribuit de la începutul ei, botezat de ştiinţă cu înfricoşetorul nume de Big Bang, un aviz-avertisment că putem să ne aşteptam la întâmplări imprevizibile şi greu de înţeles. Marile Revoluţii au fost Ne-bunii care au schimbat o dezordine cu una mai mare, eliberând noi potenţiale.

Blaise Cendras, mare amator de aventuri, a definit Nebunia ca o stare debordantă. Pentru Jean Dubuffet, pictor şi sculptor care s-a inspirat din desenele copiilor, singuraticii, maniacii, creatorii de mituri stranii, hipersensibilii, vizionarii, nu sunt alienaţi, şi avem nevoie de ei, drama este, după Dubuffet, că nu este mai multă Ne-bunie în lume, că faptele Ne-bunilor sunt fie greşeli nevinovate, fie acte de îndrăzneală insolită.

Dezordinea, numită cu uşurinţă Ne-bunie, este pata de culoare, locul de  naştere al noutăţii, izvor nesecat al creativităţii, patrimoniu important. Este un mare păcat că multe genii putrezesc în cămăşi de forţă. Salvador Dali a propus conceptul de paranoie critică prin simularea psihozei.

Unele forme de manifestare au fost botezate şi cu nume mai blânde : nebuneală, faptă nesocotită, zăpăceală, nesăbuinţă, nechibzuinţă, ţăcaneală, necumpătare, câteodată nostime, poznă,  năzbâtie, ştrengărie, zburdălnicie, extravaganţă, trăzneală, zărgheală, neastâmpăr. Cerul, cu astrele sale, este vinovat de multe nebunii omeneşti, specialiştii pot să confirme, dar orice amator ştie despre influienţa lunii pline şi a auzit cuvântul lunatic, adresat unora cu purtări ciudate.  Această gamă largă de conotaţii stă la baza unei toleranţe, exprimată de moralistul Montherlant : “O mică flamă de nebunie limpezeşte viaţa”.   Şi apoi, cine nu cunoaşte sintagma : „toţi oamenii au o doză de nebunie“.   S-a mai spus şi că micile nebunii, abaterile de la cutume şi ritualuri, sunt primite în  preţul libertăţii, ca manifestări ale refuzului de uniformizare şi că viaţa este făcută din lupta dintre constrângere şi nesupunere : dacă te laşi constrâns eşti bun, dacă te opui eşti Ne-bun.

Sunt şi unele cugetări  încurajante : “numai copiii şi nebunii spun adevărul”  şi “prietenul adevărat nu-ţi laudă nebuniile”. Montaigne crede că “înţelepţii au mai mult de învăţat de la nebuni decât nebunii de la înţelepţi”. 

O stare şi o noţiune cu implicaţii importante, nesupunerea, interpretată uşor ca Ne-bunie, lasă urme adânci în istorie şi cere drept de restituire. Când am optat pentru Forma de scriere cu trăsătură de unire între negaţie şi bunie, un cuvânt inventat, am dorit să evităm semnificaţia comună, încărcată de conotaţii defavorabile. Am lăsat la o parte patologia  mentală, obiect al Psihiatriei, convinși că ne va rămâne suficient domeniu de studiu.  Pentru eventuale interferenţe cu psihiatria am consultat specialista, aflată prin destin într-o proximă vecinătate.

Plecând de la o premiză axiomatică, acceptarea Ne-buniei ca o afecţiune a sufletului, se poate spune că sufletele sunt contaminate de Ne-bunie, o formă de manifestare a conştiinţei, o prezenţă permanentă, atractivă şi riscantă în viaţa omului, care-l face să se îndepărteze, dacă nu este supravegheată, de la comunicarea cu lumea şi să alunece în dezordine. Pasiunile nimicitoare nu sunt manifestări patologice  absolvite de răspundere, cei afectaţi rămân complici, responsabili, pasul de la dorinţă la pasiune  este un act voluntar ce nu poate fi justificat decât la bolnavii confirmaţi de psihiatru.

In dramaturgia antică găsim multe exemple de pasiuni degradate în anormalitate : Medeea, după ce a fost abandonată de Jason multiplică crimele, Fedra respinsă de Hipolit se spânzură, Didona, disperată după plecarea lui Eneas intră într-un boschet şi îşi da foc, Tristan se deghizează în bufon ca să ajungă la Isolda, Zeus, cu toată măreţia lui, intră într-o piele de taur pentru a o seduce pe Europa.

Căutăm în cărţile de înţelepciune, vrem să aflăm ce au spus deştepţii lumii despre Ne-bunie şi Ne-buni. Toţi marii cugetători au fost tentaţi să definească Ne-bunia, sub aspectele ei metaforice sau obiectiv patologice. O impresionanta diversitate a cugetărilor probează că lumea este plină de Ne-bunii şi de Ne-buni şi că geniul este încoronat ca monarh al Nebunilor.

Din Sfânta Scriptură aflăm că cine refuză sfaturile este nebun ; pe nebun îl cunoşti uşor, n-are nevoie de învăţătură, vrea să arate ce ştie el, buzele lui sunt o cursă pentru suflet ; nu vorbi la urechile unui nebun, că el nesocoteşte cuvintele înţelepte ; un om  mânios este un nebun începător ; omul aspru cu sine şi zgârcit cu urmaşii este nebun ; cei ce fac rău altora şi lor însuşi sunt nebuni : cine nu ştie să ierte este nebun. Tinereţea este nebunie lecuită cu bătrâneţe.

Nu dăm indicaţii de capitole și versete, cine vrea să verifice n-are decât să le caute.

Cei cu minte puţină sunt nebuni, pentru că “nu e prostie  fără nebunie” spun englezii într-un proverb. Nici cei cu minte multă, nu sunt ocoliţi de răul Ne-buniei, beţia puterii, ca toate beţiile, îmbată pe consumator. Mulţi Ne-buni, aflaţi în libertate, sunt nelegiuiţi, criminali,  mincinoşi, ticăloşi infami, sperjuri.

Ne-bunia şi-a găsit loc şi în religie, unde Inchiziţia, Cruciadele şi războaiele religioase au fost forme majore de manifestare. Este greu de pledat normalitatea pentru justificarea crimelor săvârşite în numele credinţei creştine de Thoma Torquemada, Jacques Sprenger, Heinrich Kramer, şi alţi Mari Inchizitori păstraţi de istorie ca modele de ură necruţătoare. Cine o mai poate apăra pe Jeanne des Anges, Maica superioară a Mânăstirii din Loudun, biruită de iubirea pământească pentru Abbe  Grandier, şi instigatoare a călugăriţelor Ursuline contra sărmanului preot, “vinovat că se folosea de duhuri necurate pentru a le seduce” ? Condamnat de trimişii lui Richelieu, duşman declarat, el a fost ars de viu spre marea disperare cuvioaselor maici denunţătoare.

Unii sfinţi consacraţi au trăit la limita dintre ne-bunie şi normalitate din punctul de vedere al omului obişnuit, pentru că e greu de explicat purtarea lui Simeon Stâlpnicul, zis cel Vechi, care a trăit, s-a rugat şi a propovăduit mai mult de douăzeci de ani din vârful unui stâlp, unde construise o covergă de doi metri pătraţi.

La apelul Ne-bunilor au răspuns şi multe fiinţe necuvântătoare sau fenomene naturale : animale, vaca nebună, pădurea nebună, vântul nebun, marea nebună, şi, desigur, mulţi semeni ai noştrii legitimaţi cu nume de botez sau de familie.

Pentru Ne-bunii aflaţi în evidenţa lor, specialiştii folosesc numele de pacienţi sau bolnavi şi au întocmit o listă de boli,  unde au găsit loc pentru cei ce suferă sau fac pe alţii să sufere, condiţii cerute ca să fii trecut pe listă : autişti, schizofrenici, depresivi, maniaci, paranoici, dar mulţi rămân în afara listei, din lipsa locurilor din spitale. In ce ne priveşte, credem că şi proştii, semeni ai noştri al căror QI se situează între 30 şi 70, pe o scara ce cuprinde mai multe trepte : imbecilitate, idioţie, retardare mintală, ar trebui să fie repertoriaţi ca bolnavi, cu riscul asumat de a găsi pe această scară un procent important din populaţia pământului. Pentru proşti, N-ebuni nevinovaţi, nu se va găsi niciodată locuri în stabilimente de specialitate, aşa că vom fi nevoiţi să-i acceptăm ca însoţitori de drum. In afara celor oficializaţi, institualizaţi, mai există şi  Ne-bunii aşa zişi frumoşi, revoluţionarii, exploratorii,  inovatorii, plăsmuitorii, ei au condus lumea, s-au impus prin curaj, la nevoie prin sacrificiu, au învins, au şi ucis fără să dea socoteală nimănui. Artiştii, mesageri ai Spiritului Creator, au  înnobilat Ne-bunia prin, daruri de nepreţuit, poeme, epopei, ode, simfonii, Comedii Divine, sau Comedii umane.

Creaţia este un delir bine structurat,  anormalitate,  Ne-bunie , manifestare a raţiunii în stare de transă. Creatorul foloseşte scheme neobişnuite, anormale !, imaginaţia, depozitară conştientă sau subconştientă a unui mare număr de informaţii, conduce mâna sau limbajul într-o manieră diferită, anormală, Ne-bună. Puterea de a adapta delirul unei percepţii raţionale şi/sau senzitive a unei lumi normale, dacă există, este inclusă în arta creatorului. Lumea însăşi a fost concepută ca anormală, bolnavă, Ne-bună, Creatorul este şi terapeut, a ştiut asta de la început, n-avea rost să creeze o lume perfectă, la care nu mai putea să adauge nimic, a ştiut că perfecţiunea era mai rea decât imperfecţiunea. Ce farmec şi interes ar fi avut o lume finită, fixă, imuabilă, rece, moartă. Dacă lumea a fost rodul iubirii nu putea să fie decât caldă, instabilă, mişcătoare, fremătătoare, transformatoare, inovatoare, toate aceste determinări fiind forme de manifestare a entropiei. Geniul nu putea să fie un exemplar normal pentru că este mesager al anormalităţii, al Ne-buniei primare..

 

Pentru că ne-am obişnuit să-l investim pe Aristotel ca bornă iniţială a ştiinţelor, vom începe capitolul despre nebunii geniali prin amintirea celebrei Probleme XXX, text apocrif atribuit stagiritului, în realitate aparţinând peripateticienilor. Urmaşii lui Aristotel plasează pe cei cu stări psihice discordante melancolicii şi maniacii  în rândul celor dăruiţi   cu puteri de reflexie şi inovaţie, caracteristici ale dimensiunii geniale. S-a presupus chiar că epilepsia este o boală sacră. Dintre eroii antichităţii celebri   pentru manifestări discordante sunt de amintit legendarii eroi antici Hercule, Ajax, Belerofon, generalul spartan  Lysandru, filozofii Empedocle, Socrate, Platon. Predispoziţii la  melancolie au fost atribuite şi unor personaje mitologice zise inspirate, Sibylele şi Bacchantele, printre metodele de inducere a inspiraţiei  find folosit vinul, un aliat obişnuit al dezordinii. Un loc special păstrează memoria marelui poet chinez Li Tai Pe,  ”nemuritorul coborât din cer”, cum a fost numit de cei ce l-au cunoscut, poet al iubirii, care după o masă bine stropită cu vin, a urcat într-o barcă şi a plecat în căutarea lunii, a văzut-o în apa limpede a lacului s-a aruncat în braţele ei şi nu s-a mai întors.

Problema XXX  fost preluată de urmaşii Stagiritului şi argumentată cu noi exemple, mulţi dintre cei ce au îmbogătit viaţa politică, artistică şi ştiinţifică prin fapte originale, fiind pacienţi ai psihiatriei. Dintr-un lung tabel de mari personalităţi artistice, trecute prin spitale sau cabinete de psihiatrie, vom cita nume celebre de pictori, poeţi, filozofi, compozitorii, romancierii : Vincent van Gogh, Gerard de Nerval, Gui de Maupassant, Edgar Allen Poe, Arthur Schopenhauer, August Strindberg, Mihail Eminescu.

*

După ce am întocmit un mic inventar de nume şi purtători, vom căuta în, deja banalizatele, depozite ale memoriei, câţi Ne-buni am întâlnit, câte Ne-bunii am săvârşit, câte am inventat şi câte am lăsat  urmaşilor, pentru că nu vrem să le confiscăm şansele de a se făli cu Ne-bunii proprii într-o lume unde Ne-bunia poate să devină virtute și celebritate. Ne-bunul regelui, are o funcţie importantă, înveseleşte pe rege spunându-i adevărul, la fel ne-bunul satului, tolerat, iertat, pentru că spune ceea ce alţii nu îndrăznesc : “lasă-l p-ăsta că-i nebun”.,

 

Primul Ne-bun veritabil, notoriu, întâlnit a fost Dumitru Nebunu’, mai avea un alt nume, îl uit  din respect pentru nepotul lui, fost coleg de păstorit oi pe izlazul din Dealul Bolindeţului. Pe Dumitru îl vedeam deseori, trecea pe la poarta casei noastre aproape în fiecare dimineaţă, nu ştiam de unde venea, poate din Cimitir, că alte case nu prea mai erau după ce treceai de Tarifă, nume purtat de locul unde fusese odată, demult, marginea satului. Dumitru Nebunu trecea ca orice drumeţ pe uliţă, nu se uita nici în dreapta nici în stânga, vorbea cu el însuşi, cu voce tare, întreba şi răspundea păstrând ritmul şi incantaţia dialogului,  accepta mărturii și argumente, evita contrarietăţi, cu răbdarea celui chemat să împartă dreptate.

Ştiam că fusese judecător sau grefier, om cu carte, că înnebunise de prea multă învăţătură şi de câte auzise la judecătorie. Era mbrăcat nemţeşte, cu haină şi pantaloni negri, un fost costum, zdrenţuit şi murdar, pe cap avea o pălărie boţită, slinoasă, nu cred că o scotea niciodată de la locul ei de pe cap, îl vedeam trecând pe la poarta casei noastre, nu ştiam unde se ducea, dar după felul cum mergea se părea că are o ţintă, un plan. Spunea ceva cuiva, gesticula vorbea cu cineva, am încercat să înţeleg ce spunea, n-am reuşit. Mama îi dădea, de fiecare dată când îl vedea, ceva de mâncare, primea ca şi cum i s-ar fi cuvenit, fără să ceară niciodată şi fără să spună, ca alţii, bogdaproste. Odată l-a întrebat :

-Cu cine vorbeşti Dumitre ?

N-a răspuns, parcă n-ar fi auzit, dar când a plecat a spus :

-Cum cu cine ? Cu Dumnezeu.

-Şi ce zice Dumnezeu ?

-Nu zice nimic, numai eu vorbesc.

-Şi ce îi spui ?

-Imi pledez cauza.

N-am înţeles ce a spus Dumitru Nebunu. Acum, după ani mulţi, încerc să înţeleg ce cauză putea să pledeze un om cu mintea rătăcită înaintea Marelui Judecător, cum se justifica, ce-I reproşa, ce şanse de iertare avea.

Dumitru Nebunu a rămas în conştiinţa satului fără  conotaţii defavorabile, puţini au fost cei ce şi-au pus întrebarea ce i s-a întâmplat, de unde îi venea acest fel ciudat de purtare. Nu-mi inspira frică, dar păstram o distanţă de rezervă pentru fugă la nevoie, cu toate că ştiam că n-a făcut nimănui vre-un rău. Când trecea pe drum copiii, ascunşi după un pom sau după garduri strigau : “Dumitru Nebunu, Dumitru Nebunu, Dumitru Nebunu”, unii aruncau şi cu pietricele, aşa ca să se distreze. Dumitru trecea mai departe, nu se oprea, părea că nu vede, nu aude, nu ştiu dacă pricepea ce se întâmplă în jurul lui.

-De ce era Ne-bun un om care nu făcea nimănui rău ?

-Işi făcea rău lui însuşi.

-Dumitru nu s-a plâns niciodată.

 

Oamenii se obişnuiseră să nu-l intrebe de unde vine, ce face, dacă are nevoie de ceva, ştiau că nu vor primi răspuns, unii spuneau că a uitat să vorbească, nu era adevărat, înţelegea întrebările, însă nu răspundea, nimeni nu ştia ce se petrece în mintea lui.

Dumitru a fost un Ne-bun veritabil, diagnosticul pus de specialistă a fost cel de schizofrenie cu debut întârziat.

După ce Dumitru, a dispărut dintr-odată, i-au simţit lipsa, satul avea nevoie de un Ne-bun, unul veritabil, nu din ăia care făceau pe nebunii ca să-i înveselească pe melancolici.

A trecut un timp până a apărut Oane, un produs local cu rădăcini în genealogia satului. Oane era ţâfnos, îi sărea ţandăra de la te miri ce, se dădea mare, “ce vrei mă, dă-te la o parte, nu vezi că trec eu”, ce dacă n-avea ce pune pe el, ce dacă nu mâncase de două zile, el era om al muncii, asa îl auzise pe Stolcanu, că omul, adică el, avea drept să treacă în faţă, să fie respectat, ca proprietar, ca om al muncii. Avea, în felul lui dreptate, dacă îl chemai la muncă necalificată, muncea la fel ca ceilalţi, nu trăgea chiului, probând calitatea de om al muncii şi de proprietar. Oane a fost, pentru că nu mai este, un Ne-bun socialist deşi n-a făcut politică şi n-a supărat pe nimeni.

-Nici Oane nu a făcut rău cuiva, se mânia uşor dar nu lovea, nu insulta, nu păstra supărarea, nu se răzbuna, de ce ziceau că e nebun ?

-Pentru că nu era ca ceilalţi.

Diagnosticul retrospectiv al specialistei a fost cel de retardare mintală cu reacţii impulsive. Şansa lui a fost lipsa complexelor, a trăit şi a murit singur, fără să-şi pună întrebări.

Dintre Ne-bunii legitimaţi de anturaj memoria o prezintă pe Safta, Ne-buna de la capu’ podului din oraşul de reşedinţă al locului de obârşie. O cunoştea tot Târgul, se făcuse celebră printr-un discurs permanent al gândului, femeia spunea cu voce tare tot ce-i trecea prin cap, oamenii se opreau s-o asculte şi să afle ce se întâmplă în târg, ea ştia aproape tot, mai ales cine cu cine se întâlneşte, despre ce vorbesc, era, pentru vremea aceea crainic al buletinului de ştiri zilnic a oraşului, destul de bine informat. Nu cerea de pomană, curioşii veneau, ascultau, puneau un bănuţ într-o cutie de cremă goală şi plecau să ducă ştirile mai departe. A făcut mare vâlvă în târg o relatare a întâlnirii dintre un celebru avocat cu o nu mai puţin celebră farmacistă. Zile întregi s-au perindat  râmnicenii s-o întrebe pe Safta cum a fost când s-au întâlnit domnul avocat A. cu doamna farmacistă V.

-Aaa, eu nu spui ce am văzut în Zăvoi, că m-a rugat domnul avocat să nu spui, mi-a dat şi doi poli, ce, eu sunt proastă să spui când omu’ m-a plătit, nu, nu spui nimic.

-Ce nu spui Safto, ce a zis să nu spui ?

-Păi, cum să spui că l-am văzut pă domnu avocat A. cum se pupa cu doamna farmacistă V. când omul m-a plătit să nu spui la nimeni, nu mă întreba, că nu spui.

Nu ştiu dacă Safta era nătângă sau vicleană, las pe cititor să aleagă, sigur a fost că a primit mulţi bani pentru această ştire.

 

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest