In genomul, deja descifrat de ştiinţifici, se află încă multe secrete. Din postura de viitor (apropiat !) postum, deci iresponsabilizat prin plecare definitivă, mă hazardez cu prezumţia că genele încrederii şi ale decepţiei, aflate în litigiu, sunt vecine, nu numai pentru a se confirma o lege născocită de om, legea atracţiei dintre contrarii, ci pentru banala observaţie că nu se pot certa doi potrivnici dacă nu se întâlnesc. Conflictul  început odată cu formarea oului este câştigat de gameţii purtători ai genei încrederii, pentru învinşi rămâne doar şansa recesivităţii şi reluarea disputei la prima ocazie a decepţiei de a revendica drept la revanşă, nu s-ar putea altfel pentru că şi-ar fi pierdut temeiul existenţei.

 

La prima ieşire în lume biruitoare este tot gena încrederii, dacă n-ar fi aşa copilul ar refuza să vadă lumina, însă gena decepţiei nu renunţă, declanşează rapid alela de reciprocitate (allelon= reciproc) şi induce îndoiala : “stai să vezi dacă te vor”. Destinul, aflat în ambele gene, suportă efectul confruntării, devenită condiţie a împlinirii sau eşecului său.

Increderea este de multe ori trădată şi vătămată de cei ce trebuiau s-o apere. Părinţii, din motive omeneşti, neglijenţă, ignoranţă, egoism, nu reuşesc să-şi asume răspunderea ce li s-a acordat, preotul, ambasador al departamentului divin şi conservator de Har se lasă greu convins înainte de a-şi obţine partea lui de jertfă, prevăzută de Levitic, dascălii cheamă la meditaţie, cu plată bineînţeles, şefii, mai mici şi mai mari, îşi cer “dreptul”, prietenii nu văd cu ochi buni încrederea (convingerea) că vei fi ajutat să urci în virtutea unor calităţi ce nu pot fi revendicate pentru reprocitate.

Intr-o lume  exigentă şi complicată apariţia conflictelor este inevitabilă, rezolvarea lor a impus inventarea unor instituţii patronate de Zei şi Zeiţe. La greci, Themis, fiică a pământului şi a cerului, prima soţie a lui Zeus, a primit misiunea de aplicare a legilor şi împărţire a  dreptăţii, dar Zeii şi Zeiţele, dăruiţi cu mari puteri, au dat naştere şi altor Zei şi Zeiţe, pretendenţi naturali şi îndreptăţiţi la moştenirea părinţilor. Fiicele Zeiţei Thémis au preluat fiecare atribuţii speciale, Eunomia-ordinea, Dicé-departamentul represiv, Eiréne-pacea. Şi alte zeităti din tabăra celui ce a învins  pe titani, marele Zeus, au primit atribuţii la departamente ale virtuţilor şi păcatelor : Thyché a preluat norocul şi prosperitatea, cu datoria de a veghea, împreună cu soţul ei Agatodimon, bunul simţ, pe beneficiari, să nu se laude, să mulţumească zeilor, dacă nu vor să fie daţi pe mâna lui Nemesis, fiica Necesităţii, personificare a indignării faţă de avantajele nemeritate.

Romanii, popor de cuceritori, şi-au însuşit nu numai bunurile învinşilor  greci, ci şi zeitătile de care aveau nevoie, botezându-le cu nume latine. Zeus a devenit Jupiter, Thémis a deveni Justitia, Thyché – Fortuna, Nemesis –Invidia, şi aşa mai departe.

Justiţia, personificare alegorică a dreptăţii la romani, a primit atributul de împărţire a dreptăţii, după legi prestabilite în Codus Romanus. S-a sperat atunci că disputa între încredere şi decepţie îşi va găsi rezolvarea,  Justiţia, Zeiţa Dreptăţii, fiind legată la ochi, neînduplecată, nu vede şi nu poate fi coruptă prin metode omeneşti.      Aşa ni s-a spus că a fost la început. Legionarii romani veniţi cu  Impăratul Traian în ţara regelui Decebal n-au impus alţi zei, au lăsat Dacia cu zeii ei, în frunte cu Zalmoxis, discipolul lui Pitagora, dar au adus-o pe Justitia, probabil pentru că aveau mare nevoie de ea.

Viitorul Postum depune mărturie, cu mâna pe cruce, ca la Judecătorie, că Justiţia din vremea cât a domiciliat el pe pământ nu şi-a justificat renumele, o fi fost ea legată la ochi, dar nu era greu de  înduplecat, deci vedea, îşî vedea interesul,  dacă ştiai să foloseşti cea mai josnică metodă, aflată sub controlul ei, corupţia. Prin lege, judecătorii au primit puteri discreţionare, mai mari decât trimişii Domnului pe pământ, în faţa lor nu mai poţi să te aperi, te obligă să angajezi, cu bani mulţi, un intermediar, pe avocat, colegul, prietenul şi aliatul  judecătorlui.

Respectând angajamentul luat la începutul Memoriei Incomode, nu vom folosi nume şi  fapte precise, un judecător, ajutat de un avocat, ar putea găsi articolul şi interpretarea, potrivite pentru a pedeapsi în lipsă, într-o contumacie biologică. Dar memoria nu renunţă uşor, se cere povestită.

 

In sala de judecată, sobră, intimidantă, nu se auzea la început, decât foşnetul dosarelor răsfoite de avocaţi, mai rar de părţile aflate în conflict. Liniştea a fost curmată de vocea oficială, hotărâtă,  a grefierei : “Curtea ! vă rog să vă ridicaţi !”. Pe uşa deschisă de cineva nevăzut a intrat o tânără doamnă, domnişoară, convinsă în mod evident că i se cuvine ceremonialul monarhic de întâmpinare în sala de judecată. După ce s-a așezat pe fotoliul demnităţii, Curtea, adică doamna, înveşmântată oficial într-o robă neagră, a încuviinţat cu un gest binevoitor de suveran, aşezarea pe scaune a celor ce au avut norocul să le găsească neocupate. Un bătrân se agita, mormăia ceva, vrea şi el un scaun.

-Liniște ! Dumneata să ieşi din sală, i-a ordonat răstit suverana Curţii.

-Eu ? a întreabat nedumerit bătrânul.

-Dumneata !

-Am venit la proces, am citaţie şi n-am unde să stau, toate scaunele sunt ocupate. Am dosarul numărul..

-Aici nu vorbeşti decât dacă eşti întrebat.

O doamnă s-a ridicat de pe scaun şi l-a ajutat pe bătrân să se aşeze. După ce s-a instalat, omul a întreabat-o pe stăpână :

-Imi permiteţi să-i mulţumesc doamnei ?

N-a primit răspuns, amabila doamnă i-a dat de înţeles că a primit mulţumirea. Un bec, singurul din sală, pâlpâia cu intermitenţă, se stingea, semiîntunericul accentua şi mai mult liniştea sumbră. Doamna cu robă neagră, vădit iritată, a cerut grefierei primul dosar, apoi a revenit şi a întrebat :

-Cine vrea să amâne ?

-Şapte ; Patru ; Unsprezece, şaptesprezece ; douăzeci ; opt ; sunt multe, grefiera le prezenta preşedintei care dădea termene şi dispoziţii, după ce ascultă motivele amânărilor.

-Dosaru’ număru unu, strigă grefiera

-Prezent ! răspunde bătrânul cârcotaş.

-Pe dumneata te cheamă Dosaru ? îl întreabă doamna preşedintă, cu evidentă intenţie de persiflare.

-Nu, dar am dosarul numărul unu.

Grefiera strigă părţile din dosar.

-Prezent, răspunde bătrânul când îşi aude numele.

-Dumneata n-ai apărător ?, îl întreabă preşedinta Curţii.

-Nu am, n-am mai avut cu ce să-l plătesc, de șapte ani sunt târât prin instanţe, am vândut tot, pensia de-abia îmi ajunge pentru mâncare ; dar, de ce îmi trebuie apărător, eu am drepate, n-am nevoie să mă apere nimeni, mă apăraţi dumneavoastră.

-E nevoie de cineva care cunoaşte articolele legilor, să le  interpreteze, un avocat.

-Avocat ?!  Nu doamnă preşedintă, n-am nevoie de un mincinos, avocaţii sunt mincinoşi, de ce să plătesc pe cineva să mintă, să interpreteze legea cum îi vine lui bine, eu voi prezenta fapte, documente, iar dumneavoastră veţi face dreptate după lege fără s-o interpretaţi, cine ar putea s-o cunoască mai bine decât dumneavoatră ? Am cumpărat o casă în temeiul Legii…, am fost cumpărător de bună credinţă, mi s-a recunoscut contractul de cumpărare prin hotărâre irevocabilă.

Judecătoarea l-a întrerupt și l-a admonestat :

-Iar vorbeşti neîntrebat.

-Credeam că…

-Nu mai crede nimic, aşteaptă să-ţi vină rândul. Are cuvântul avocatul recurentului.

Se apropie de completul de judecată o tânără ridicată pe tocuri, cu nas ascuţit, de vulpiţă, zâmbitoare, mieroasă,  schimbă o privire complice cu preşedinta,  colegă de facultate ?, se uită pe ciorna pledoariei şi începe să turuie o cuvântare plină de citate, legi, norme, articole de Cod Civil şi de Procedură, decizii ale instanţelor, invocă acte şi paragrafe, îi turuie gura, nu spune nimic despre dosarul aflat pe masa judecătoarei, despre excepţiile prezentate în  Intâmpinare, dar îşi încheie cuvântarea printr-o concluzie ce nu poate fi pusă la îndoială : cumpărătorul era dator să ştie că statul nu era proprietarul apartamentului şi în conformitate cu articolul Nr… din Codul Civil cerem Instanţei să decidă restituirea şi lăsarea în deplină posesie a apartamentul din ştrada.. Nr.. proprietatea clientului nostru.

-Are cuvântul pârâtul.

Bătrânul, uluit de avântul şi terminologia greu de înţeles a avocatei, se ridică greu de pe scaun, o privește umil pe judecătoare, vrea să afle dacă poate aştepta înţelegere şi îndurare, oftează abia auzit şi cu ultima putere a omului aflat pe marginea unei prăpastii se încredinţază speranţei, singura năpastă rămasă în cutia cu necazuri a Pandorei..

-Nu cunosc legile şi deciziile instanţelor menţionate de doamna vorbitoare înaintea mea, o felicit pentru învăţătura sa, dar nu cred că  ce a spus are legătură cu necazul meu.

-Asta o să stabilim noi, l-a întrerupt aspru judecătoarea. Te rog să-ţi prezinţi apărarea.

Obidit şi resemnat, bătrânul caută cuvintele.

-In urmă cu mai mult de cincizeci de ani, când statul a preluat imobilul, se ştia că era proprietatea unei instituţii. Apartamentele erau ocupate de chiriaşii acestei instituţii, dispărută şi din câte se știe nerevendicată. Statul a preluat imobilul printr-un Decret, un act legal, şi a închiriat apartamentele timp de peste cincizeci de ani, în calitate de proprietar necontestat de nimeni. In anul 1995 s-a dat o lege, cred ca 112, prin care au fost vândute chiriașilor existenţi la vremea respectivă apartamentele în care locuiau. Legea punea condiţia să nu existe o revendicare la data când se încheia actul de vânzare-cumpărare.Toţi locatarii din blocul unde este aprtamentul meu au cumpărat în calitate de chiriaşi de la stat şi sunt proprietari, niciun apartament n-a fost revendicat înafară de al meu, unde, după şase ani de când l-am cumpărat, a apărut urmaşul unui cumpărător, cu un act de vânzare-cumpărare din anul 1945. Vă rog să reţineţi anul despre care, se știe din istorie că stăpânii ţării din acea vreme au devalorizat moneda naţională, leul, ca să poată lua, pe nimic, tot ce era de luat. Cumpărătorul din 1945 nu a intrat efectiv în posesia apartamentului, care a fost închiriat în continuare de instituţia vânzătoare până la preluarea de către stat în anul 1950. Numai Dumnezeu mai știe cât de curată a fost tranzacţia din 1945. Nu pun în discuţie abilitatea cumpărătorului de a investi într-un moment când banii se devalorizau, dar când se face compararea de titluri e bine să existe informaţii cât mai exacte. Am depus la dosar actele doveditoare.

Anii au trecut, peste cincizeci, primul cumpărător şi cei doi fii ai lui au decedat şi după şase ani de la  cumpărarea de  către mine a aprtamentului a venit un nepot al cumpărătorului, care-l revendică în baza actului din 1945. Vă rog să reţineţi şi  următorul amănunt procedural : urmașii cumpărătorului din 1945 sunt doi nepoţi, câte unul de la fiecare fiu. Dar al doilea nepot nu a apărut niciodată, s-a adus o procură, în care se spune că locuieşte în Franţa. Procura, nelegalizată, deci neoficială, este atestată printr-o declaraţie a unui un notar din București, care declară că îl ştie pe acest al doilea nepot, de unde şi de când nu spune, declaraţie “legalizată” de un coleg de cabinet al notarului care face declaraţia. Nici actul de vânzare-cumpărare din 1945 nu a fost prezentat în original, deși se ceruse de către instanţa de fond. A fost depusă doar o fotocopie (! ) “legalizată” de avocatul revendicatorului. Intreb Onorata Instanţă : cum şi de ce au fost posibile astfel de nereguli ? Cum poate fi evacuat un om din casa cumpărată legal cu documente şi dovezi neoficiale ?

Epuizat, bătrânul s-a oprit în aşteptarea unui răspuns. In loc de răspuns a primit o întrebare :

-Mai aveţi ceva de adăugat ?

-Aştept răspunsul dumneavoastră.

-Il veţi afla din condica, la Arhivă.

L-a aflat, Instanţa a decis că trebuie să lase în deplină posesie nepotului, urmaş al cumpărătorului din 1945, apartamentul Nr.. din Strada ..cumpărat cu respectarea legilor fapt confirmat printr-o hotărâre irevocabilă. A aflat, cu această ocazie, că respectarea legilor nu este obligatorie, cei ce le-au întocmit au lăsat mult, foarte mult loc  pentru o interpretate dirijată. Intre timp avocaţii au scos de la naftalină o lege prin care se puteau respinge alte legi pe motivul că este mai veche, se spune că efortul le-a fost bine răsplătit, proprietarii deposedaţi de comunişti, oameni înstăriţi, le-au oferit onorarii de succes egale cu jumătate din valoarea imobilelor ; cu aşa sume se putea cumpăra orice, inclusiv bunăvoinţa unei justiţii legată la ochi.

Au trecut trei ani, bătrânul n-a mai am avut locuinţă, adresa de pe Cartea de identitate nu mai era valabilă, era, cum se spune, cam neinspirat, un cetăţean fără domiciliu fix..

Pentru recuperarea, de la stat (!) a sumei cu care a cumpărat apartamentul s-a adresat din nou justiţiei, a fost rătăcit printre proceduri, a angajat un avocat care i-a cerut un procent de 10% din valoarea casei, onorariu de succes ( !) dar şi o sumă importantă ca onorariu obişnuit, plătită la angajare, deci înainte de a i se face vre-un serviciu. A înghiţit în sec, s-a împrumutat şi a plătit. După un an de amânări procedurale a aflat că ar fi trebuit să se adreseze la Instanţa superioară, la Tribunal, pentru că Judecătoria nu era competentă în cazul lui. Pe avocat nu l-a mai găsit, nu mai răspundea la telefon, îşi schimbase domiciliu.

Intrebăm cu naivitatea victimei, cât de corectă a fost hotărârea prin care a evacuat un bătrân pensionar din casa cumpărată cu ultimele sale economii, şi cât de cinstiţiţi au fost avocaţii plătiţi pentru “apărare” ? Sau, poate, o mai fi şi altceva ?! Greva ilegală a judecătorilor ar putea să fie un argument pentru răspuns.

Legile se schimbă ca ghetele. După ce justiţia, da, cu j mic, le-a interpretat cum a găsit de cuviinţă, Parlamentul a votat o lege prin care cumpărarea caselor de către foştii chiriaşi a fost considerată legală, casele cumpărate rămânând în posesia cumpărătorilor, iar foştii proprietari dezmoşteniţi de comunişti urmând să primească de la stat o sumă echivalentă valorii actuale a imobilelor. Pentru sărmanul bătrân legea a venit prea târziu. Păcat, ar fi vrut să plece convins, încrezător, că cel puţin Justiţia a rezistat celui mai scârbavnic flagel, corupţia. Decepţia si-a luat revanşa.  Numai că, în genomul decodificat, prin inspiraţie divină, a mai rămas o fărâmă din gena Increderii, singura supravieţuitoare după care aleargă oamenii.  Voi pleca din această lume cu această fărâmă, pe post de bănuţ cu care să plătesc vama dintre lumi.

 

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest