Mi-aş risipi credibilitatea dacă aş trece dezinvolt peste nebuniile săvârşite în trecerea prin lumea rătăcirilor, blestemată de Dumnezeu din cauza lui Adam şi răscumpărată prin sacrificiul Hristosului.

Prima năzdrăvănie am făptuit-o încă din viaţa intrauterină, rezistând eforturilor disperate ale mamei, femeie de 44 ani, cu fată  măritată de la care aştepta un nepot, să mă scoată din măruntaiele ei. Ași putea spune că n-aveam nici o vină, nu ştiam cum am ajuns într-un loc de unde nu vedeam nimic şi nu ştiam ce mi se pregăteşte, ar fi numai pe jumătate adevărat pentru că eram dotat cu o mare curiozitate şi cu instrumentele necesare cunoaşterii prin simţuri şi prin judecăţi, ascunse, e adevărat, în lăstărişul ADN- ului. Cred că atunci, pe întuneric, am început să-mi descos destinul folsind un limbaj simplu, eficient, poate chiar limbajul binar, adevăr şi fals, fără să le divulg numele, explicaţie posibilă a gustului pentru expresii neobişnuite, aş zice metaforice, dacă nu m-aş teme de cei ce au stabilit o definiţie precisă, constrângătoare, pentru cuvintele metaforă și calofilie.

Am trecut, cu greu, dar am reuşit să trec şi peste prima înfăţişare, unde mă aştepta un juriu indecis : “lăsaţi-l să moară, aveţi grijă de muiere” a dat verdict un judecător. Şansa a fost că nu era singurul decident, aşa cum am văzut mai târziu în primele instanţe, era prezentă şi principala mea martoră, legătoarea de ombilice, o bătrână aprigă, gata să înfrunte pe oricine pentru a spori numărul celor ce îi vor spune moaşă :

-Pleacă d-aici, păcătosule, du-te în fundul iadului unde sunt ăi de au lăsat copii să moară nebotezaţi,  neîmpărtăşiţi !

Incurajat de bărbăţia bătrânei, de atunci păstrez o slăbiciune pentru bătrâni şi bătrâneţe, am tras aer în piept, nu era prea curat, casa era prea plină de guri nespălate şi băgători de seamă, l-am expirat, am aflat mai târziu că aşa se cheamă restituirea aerului din plămâni, şi am lansat un chiuit vestitor că am ajuns.

Intervenţia Moaşei Despa a fost prima informaţie că pentru a trece de instanţa de fond a unei judecătorii ai nevoie de cel puţin un martor cinstit şi aprig.

Mi s-a trecut cu vederea încăpăţânarea de a vedea lumina zilei, am fost înscris la prima cantină, la ţâţa mamei, m-am declarat mulţumit, m-am ridicat cătinel pe două picioruşe, am învăţat să merg, să înjur, să dau înapoi ce nu-mi convenea, inclusiv pumnişori şi pentru început asta a fost cam tot.

Potrivniciile nu m-au părăsit, instinctul entropic deranja pe cei ce stabiliseră că lumea este perfectă. Am stârnit,  fără voie, pizma celor ce duceau lipsă de gânduri şi proiecte, foarte supăraţi că le primeau înainte de a le găsi în mintea lor. Am înţeles târziu că se ducea o acerbă competiţie a răzvrătiţilor entropici şi că toţi revendicau atestat de prioritate, sau, cel puţin, o cota parte din licenţă. Prins în confruntarea înscrisă în proiectul Universului, mi-am căutat locul, l-am găsit ocupat de altul, am înţeles că şi căutarea destinului intră în foaia de drum, am fost nevoit să negociez, de multe ori în pierdere.

 

Toate războaiele sunt Ne-bunii, terminate cu pierderi, biruitor fiind cel ce pierde mai puţin, asta am aflat-o mai târziu, când am început să întocmesc bilanţuri. Pentru că orizontul era prea aproape şi lumea prea mică, am plecat să văd ce este dincolo de ceea ce vedeam eu. Am aflat noutăti interesante, mai întâi de la cei ce plecaseră înaintea mea, apoi din experienţa confruntării, cu preţul unor loviturii necruţătoare.  Mi-a fost greu să-l înţeleg pe Creator. De ce a fost nevoie de o lume Ne-bună ? Dacă ar fi iar la început, ar mai face o astfel de lume ?

Parafrazând, voi spune că din mici Ne-bunii se face Ne-bunia cea Mare. Culeg din grădina amintirilor ce îmi iese în cale. Nu trec peste cele O sută cincizeci de examene şi concursuri, tot atâtea nebunii, n-am ratat nici o oportunitate, m-am prezentat în faţa examinatorilor ca la prăvălie, dacă aş lua-o de la început aş face la fel. Nu mi-au ajuns două facultăţi şi un doctorat, m-am prezentat de bună voie la un Curs de Limbă Germană, patru ani bătuţi pe muchie, la trei cicluri de Acupunctură şi la toate cursurile de specializare şi perfecţionare organizate în meseria mea. Am fost clientul fidel al bibliotecilor unde mi-am tocit multe perechi de pantaloni pentru că aveam prostul obicei să schimb poziţia fundului pe scaun, fără să ştiu, la vremea respectivă, că gestul era cea mai bună profilaxie a escarelor de decubit produse de imobilizarea prelungită.

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest