-Să nu uiţi păcatul cel mare, ai întemeiat o familie fără  Taina Cununiei, oficiată de cel dăruit cu Harul preoţiei. E un păcat împotriva legii fundamentale a creaţiei – iubirea.

-Un păcat greu de rânduit. In primul rând nu ştiu ce mai înţeleg oamenii prin iubire. Nu ştiu dacă iubirea mai are valoare de lege a creaţiei. Nici creaţia nu mai este actul de apariţie a unei lumi. In artă, domiciliul creatorilor, au apărut numeroşi impostori, falşi creatori, servitori ai zeilor moderni, locatari ai palatelor numite bănci, stăpânitori ai lumii prin camătă şi înşelătorie. Adevăratele creaţii sunt ignorate cu premeditare dacă nu sunt surse de îmbogăţire. Iubirea, ca lege a creaţiei nu mai poate fi evocată nici pentru miracolul pruncilor, mulţi copii se nasc din păcat, din relaţii între  femei şi bărbaţi robiţi de pasiuni, de ierburi, de hormoni şi de  neuromediatori. Şi pentru că textualismul a devenit un procedeu, dacă nu stil literar, ne vom folosi de rodul lecturilor, chemându-le să ne scoată din conflictul aporiilor noastre.

Cunoscuta Helen Fisher, cercetătoare americană, a probat în lucrările sale că în afara androgenilor, hormoni sexuali implicaţi în atracţia dintre sexe, relaţia dintre un bărbat şi o femeie este modulată şi de alţi metaboliţi  : dofamina – hormonul pasiunii şi al scopului, adrenalina, hormonul  elanului şi inspiraţiei, serotonina, hormonul plăcerii şi al fericirii, oxitocina şi vazopresina, hormonii tandreţei şi ataşamentului, endorfinele aducătoare de mulţumire şi linişte. Un amănunt de reţinut este acela că scăderea endorfinelor, când iubirea nu e împărtăşită, se tratează cu “ciocolată caldă” şi cu joging, observaţie atestată de orgasmul alergătoarei.  De la aceeaşi cercetătoare am aflat că iubirea pătimaşă este limitată în timp la 12-18 luni, după care fie este abandonată, dacă e respinsă, fie se transformă în ataşament şi prietenie, dacă este reciprocă. Dincolo de această limită iubirea pătimaşă epuizează, putând să ducă chiar până la moarte, de fericire sau decepţie.

-Dacă rezultatele obţinute de Helen Fisher prin cercetări ştiinţifice sunt admise şi la confesiune, voi avea un motiv de iertare pentru neîndeplinirea căsătoriei religioase. N-am putut să să mă sustrag legilor de funcţionare a sistemului hormonal, primite ca zestre de la procreatorii mei.

După un lung moment de gândire Cugetul mi-a răspuns   dilematic, la fel ca preoteasa Pytia la oracolul din Delfi.

-Dacă iubire nu e, nimic nu e. Nu există creaţie fără iubire și la confesiune nu se rânduisc păcatele după criterii hormonale.

Am înţeles că tentativa mea textualistă n-a avut succes. Mi-am continuat pledoaria cu argumente semantice.

-Sunt mai multe feluri de iubire : iubirea de Dumnezeu, iubirea de sine, iubirea aproapelui, iubirea vinovată, furată, iubirea interesată, iubirea neîmpărtăşită, iubirea platonică, iubirea părinţilor, iubirea homosexualilor, poate şi altele…

-Ai uitat iubirea adevărată prin care intră Dumnezeu în suflete și le unesc, fără iubirea între suflete copilul pierde legătura cu creaţia. In iubirea adevărată egoismul nu mai are loc, nu poate să trăiască înpreună cu Dumnezeu, îndrăgostitul nu aşteaptă nimic în schimb pentru iubirea lui, este fericit că i se permite să iubească. Iubirea adevărată este deasupra influenţei hormonilor, deasupra atracţiei dintre sexe, nu e milă, nu e respect, nu este plăcere de a proteja, o formă mitijată a egoismului. In iubirea adevărată suferinţa nu se poate manifesta, cel ce iubeşte este condamnat să fie totdeauna fericit. Iubirea adevărată se simte, nu se spune în cuvinte. Iubirea de sine nu se exclude, s-ar contrazice porunca Hristică :  ”iubeşte-ti aproapele ca pe tine însuţi”. Taina căsătoriei consfinţeşte intrarea lui Dumnezeu în casa celor ce vor îndeplini acte de creaţie - copiii. Mariajul fără Taina căsătoriei, oficiată de un preot, este păcat, nu încerca să-l eviţi la confesiune, ai încărca sufletul cu o greşeală de neiertat.     
                                               *

Am însufleţit voinţa, am chemat-o să deschidă porţile memoriei dureroase, locul de păstrare a amintirilor incomode și neplăcute. Nu sunt sigur că voi putea să duc la bun sfârşit povestea păcatului de a nu fi respectat Taina căsătoriei, rătăcire care mi-a ruinat cei mai frumoşi ani din viaţă, cer îngăduinţă pentru poticniri, pentru lipsa de coerenţă, cu repetiţii de idei, secvenţe şi conflicte, pentru că tot ce s-a petrecut în timpul primei căsnicii mă obsedează, şi mă doare. Sigur că am păcătuit, deşi la momentul respectiv n-am ştiut cât de mare a fost păcatul. Caut cuvintele şi le găsesc cu greu, nu vreau să ascund, nu vreau să caut vinovaţi, voi mărturisi în acelaşi timp atât vinovăţia cât şi  pedeapsa primită.

-Tot răul a plecat de la un moment de slăbiciune. Ajunsesem la vârsta când se întemeiază familia, se spune că năzuinţa cheamă personajele şi împrejurările ce pot s-o împlinească. Personajul a fost o tânără, repartizată la singura intreprindere din satul unde mi-am efectuat stagiul de începător în meserie, am avut cu ea o relaţie amoroasă zbuciumată, fără angajamente, întreruptă repetat de ezitări şi nestatornicie.  Având de ales între un tânăr absolvent, a cărui singură avere era viitorul şi un directoraş dintr-o capitală de judeţ, fiica de perceptor, ajunsă Şefa la o fabrica de marmeladă, n-avea altă aspiraţie decât să plece cât mai repede, să ajungă într-un oraş, perspectivă oferită de directorul seminţelor din capitala judeţului.

Relaţia noastră era întreruptă de vre-o cinci luni, de când plecasem din satul unde ne întâlnisem. Vizita neaşteptată, după despărţirea ce părea irevocabilă, m-a descumpănit printr-o surprinzătoare schimbare  de comportament a vizitatoarei. De data asta n-o mai aveam în faţă pe orgolioasa şi năzuroasa domnişoară inginer, cum îi plăcea să i se spună, ci o tânără înlăcrimată, resemnată, smerită. După ce m-a felicitat pentru reuşită, mărturisind că nu-mi acorda multă şansă, a găsit, pentru prima dată, cuvinte frumoase despre munca și  aspiraţiile mele. S-a oferit unei reluări a relaţiei întrerupte n-am respins-o, însă am păstrat o rezervă, repede confirmată de o rugăminte, să-i spunem insolită, ca să evităm cuvântul mai aspru, insolentă. Imi cerea s-o duc la ginecolog pentru un chiuretaj, ştia că aveam cunoştinţe. Pe vremea aceea un chiuretaj era o practică obişnuită, aspectele religioase și morale nefiind reţinute, aşa că n-am avut nici-o ezitare, am dus-o la un profesionist reputat unde s-a săvârşit o crimă legalizată printr-un decret oficial.

-Pruncuciderea este unul dintre cele mai îngrozitoare păcate, nu există pruncucidere legală, nu ceda uşor cuvintelor nechibzuite, m-a atenţionat Cugetul Confesor. Nu uita vorbele bine ticluite ale unui rege vinovat :  ”Conştiinţa îţi este prieten, înainte de a fi judecător”. Confesorul nu este  judecător, el poate fi, în cel mai bun caz, un apărător.

Incă odată n-am găsit nimic de spus, am tăcut un timp, necesar pocăinţei, apoi am continuat:

-Legătura restabilită într-un moment de îngăduinţă şi toleranţă, urmat de o crimă, a fost un avertismaent, nu l-am înţeles. Au venit la întâlnire şi împrejurări favorabile unei depăşiri a ezitărilor, între care şi  amănunte nostime, greu de evaluat acum, n-aveam locuinţă, am fost găzduit de o cunoştinţă a tinerei domnişoare, m-am simţit dator să nu dezmint o declaraţie că sunt logodit consemnată în cererea de repartizare a unui apartament, declaraţie inutilă, pentru că până la sfârşit mi s-a dat tot o garsonieră. Consecinţa acestor detalii ale hazardului a fost un contract civil de căsătorie întemeiat la primărie unde dragostea ca temei al înţelegerii n-a fost înscrisă în tranzacţie. Abia mai târziu mi-am dat seama că prin tranzacţia civilă, soţul devine un partener legal al unei femei, fără obligaţia de a fi iubit de ea. Prin tranzacţia civilă mi-am asumat riscul de a nu primi şi iubire.  A trebuit să treacă mulţi ani de suferinţe până când am aflat că riscul asumat era inutil, că prin contractul de căsătorie civilă patronul este femeia şi că dragostea și respectul sunt  asigurate numai prin legământ întărit de Taina căsătoriei.

Cugetul meu confesor-apărător s-a simţit dator să-mi explice  temeiul principiulul ce stă la baza Tainei :

-Iubirea între bărbat şi femeie, principiu Divin, nu poate fi încredinţată legilor omeneşti. Numai preotul, dăruit cu Har, are puterea de a introduce iubirea de natură Divină în familie, prin Taina Cununiei. Dăinuirea comunităţilor umane în istorie s-a realizat prin respectarea acestei Taine. Atracţia dintre bărbat şi femeie, un imbold greu de stăpânit, este aventura hormonilor, nu este iubire adevărată. După consumarea actului atracţia trupească se risipeşte, pentru că împreunarea fără dragostea conferită prin Taina cununiei, este păcat. Cununia religioasă, oficiată de un preot la întemeierea familiei, a fost un dar al Lui Dumnezeu, pentru a conferi statornicie împotriva înstrăinării şi a pierderii identităţii, necesară stabilităţii şi continuităţii prin urmaşi.

-Comuniştii sovietici (nu am cunoscut alţi comunişti, şi nu vreau să anatemizez şi posibili comunişti buni) au interzis credinţa, românii, creştinaţi de Sfântul Apostol Andrei, ucenicul lui Hristos, nu mai aveau voie să se cunune religios şi să boteze copiii. Ei programaseră o lume fără legătură cu Dumnezeu şi n-au ezitat s-o impună cu forţa, au instituit teamă şi reprimare, o armată de informatori, foarte eficientă, urmărea cu înverşunare orice mişcare şi de ce să nu recunoaştem, nici curajul nu era la înălţime, puţini au îndrăznit să înfrunte restricţia.

Cugetul meu, trist, m-a ascultat, a oftat şi apoi mi-a şoptit :
   -Unii au înfruntat-o….

După o nouă pauză, de înţelegere a nevoii de pocăinţă, am reluat confesiunea :
   -Da, au fost şi temerari, nu m-am aflat printre ei, Cununia religioasă era, pe vremea aceea, un gest de curaj, preoţii erau îndemnaţi să informeze Securitatea când primeau cereri de cununie în Biserică.                     
   -Au fost şi preoţi curjoşi, ar fi trebuit să-i cauţi.
   -Am căzut în păcatul generaţiei ’60, o generaţie atee, nu credea în Taina cununiei, nu credea într-un Dumnezeu Creator, în cel mai fericit caz admitea că există o putere nevăzută, aflată undeva departe, neinteresată de ce li se întâmplă oamenilor. Cuvântul Iubire era un cuvânt de ocară, evitat, iar cuvântul Taină era aproape necunoscut. Despre credinţă se vorbea ca despre o ameninţare, Biblia era interzisă, nu o puteai găsi în biblioteci sau librării.

-Fiecare generaţie răspunde pentru păcatele sale.  Cartea Sfântă era greu de găsit în acele timpuri, dar Taina cununiei este înscrisă în moştenirea culturală a tuturor civilizaţiilor de pe pământ.
   -N-am acordat atenţie tradiţiilor şi Tainelor creştine : rugăciunea, confesiunea, întemeierea familiei am făptuit păcate greu de iertat, plătite prin umilinţe şi necazuri. Antrenat de torentul istoriei, am pierdut, ca mulţi din generaţia mea, legătura cu Religia, despre care se spunea că este o invenţie, un opium pentru poporul exploatat şi oprimat. Nu înţelegeam, dar nici nu m-am străduit să aflu ce ascundea propagandistul sub cuvinte. N-am acordat atenţie nici efectelor provocate cu premeditare de noii stăpâni asupra oamenilor prin extenuarea fizică şi psihică,  consecinţă a stressului şi emanciparea femeii, un  cuvânt folosit  ca lozincă de agitatori. In realitate, femeile, obosite după ce obţinuseră dreptul de a munci la fel ca bărbaţii, erau mai vulnerabile, iritabile, supărăcioase, arţăgoase. Familiile constituite fără oficierea Tainei sfinte a căsătoriei au fost cele mai vulnerabile. Şi istoria este opera lui Dumnezeu, numai El ştie de ce le-a dat românilor pedeapsa comunistă, încercarea de a înţelege şi de a găsi remedii nu avea şansă de reuşită, nu se putea influenţa ursita. Oamenilor le rămâne răspunderea pentru păcatele lor.
    -Căsătoria nu este spectacol, un divertisment de o seară sau de o vară, Dumnezeu nu a lăsat unirea dintre un bărbat şi o femeie pentru distracţie, căsătoria este o Taină, un dar divin primit de familie pentru a-şi asigure continuitatea. Dumnezeu a încredinţat omului Iubirea ca valoare supremă, prin Taină, El se face garantul Creaţiei, căsătoriile întemeiate în afara Sfintei Taine sunt sortite netemeiniciei, nimic nu poate fi durabil fără dragoste, oricât ne-am strădui, nu putem schimba ordinea lăsată de Creator : “Ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă”    ( Matei – 19, 5-6 )
   -Originea şi tradiţia ţărănească mă îndreptăţea să sper că voi păstra căsătoria, deşi eram informat asupra greutăţilor vieţii în familia socialistă, supravegheată, pusă în acord cu doctrina marxistă, având ca motor al progresului lupta de clasă şi demascarea celor ce nu erau de acord cu ideile  materialiste, certate cu morala creştină. Am trecut cu mare uşurinţă, într-un moment de omenească slăbiciune, peste faptul că cei din rândul cărora veneam nu întemeiau o familie fără să împlinească Taina căsătoriei şi am uitat  sfatul bun primit de la înţeleptul meu tată : “să te uiţi  de unde vine sămânţa, acolo e secretulul belşugului”.

Confruntat cu realitatea am aflat adevărul cel trist : am păcătuit şi am binemeritat pedeapsa, am fost condamnat să-mi trăiesc, cei mai frumoşi ani de viaţă într-o bolgie a Infernului unde iubirea şi credinţa erau aspru pedepsite. Am încercat să rezist,  am petrecut zile şi nopţi în biblioteci, am plecat pe mări și oceane, am ajuns şi în Sahara, am fugit de gâlceavă, de reproşuri nemeritate, am zidit un foişor de singurătate sufletului meu vulnerabil, am costruit proiecte, am sperat într-o iertare, m-am înşelat, într-o noapte când se schimbau anii am primit pedeapsa, am fost alungat din casa în care se afla agoniseala de o viaţă, am fost obligat să mă despart de copii. Am jurat, în acea noapte când se schimbau anii, că Anul Nou viitor nu mă va găsi în casa de unde eram  alungat. N-aveam nici un  proiect, nu ştiam ce voi face, aveam o singură dorinţă : să fug, să scap.
   Cugetul meu, confesor, sever, m-au atenţionat :
   -Văicărerile unui păcătos, nu cântăresc prea mult în balanţa iertării. Ai nevoie de probe.

-De ce să probez ceea ce este clar şi evident ? Mi-a spus să plec din casa ei, să mă duc dracului.
   -De ce ţi-a spus să pleci ? Trebuie să existe motive şi explicaţii.
   De multe ori am fost pus în dificultate când partenerul chema în ajutor logica, o ştiinţă greu de înduplecat. Unde să găsesc motive şi explicaţii ? Am chemat amintirile în ajutor, primele venite, mai viguroase, au fost cele recente.         
   -Intors din deşertul african am regăsit infernul de care fugisem, am fost întâmpinat cu vechile reproşuri zilnice, le uitasem. Motive se găseau cu uşurinţă, toate cuvintele, toate gesturile deveneau pretext de agresiune. Revederea zilnică era moment de lansare a ofensivei. Iată un exemplu printre multe altele :

-Ai intrat încălţat în casă, de ce nu te-ai descălţat în faţa uşii ?

-N-am văzut pantofi la nici-o uşe, nimeni nu se descalţă în faţa uşii.

-La mine să te descalţi, să nu vii cu pantofii de stradă în casă, că nu faci tu curat.

Nu ripostam, aş fi dat ocazia unor noi reproşuri.

-Te pomeneşti că ti-e şi foame, aşteaptă, că şi eu muncesc, vin la fel ca  tine de la serviciu.

-Eu vin după 30 de ore de muncă, am avut o noapte grea.

-Nu mă interesează ce ai făcut tu, fiecare cu viaţa lui.

Deranjat de nivelul precar al disputei şi doborât de oboseală adormeam înainte de a fi pregătită masa. Scena primirii zilnice devenise un ritual, era evidentă plăcerea de şicanare şi de respingere a dialogului. Scena relatată este una banală, dintr-un registru ce părea nelimitat.

-Prea puţin, în toate familiile sunt ciondăneli şi controverse.

-Prea puţin ? ! Să coborâm puţin mai jos, la relaţia intimă dintre soţi. Toate încercările de apropiere deveneau  confruntări, în cei peste douăzeci de ani de căsnicie n-am gustat dulceaţa sărutului, n-am auzit niciodată cuvinte de dragoste.

-Nu poţi justifica prin asta păcatele tale, nici tu n-ai fost uşă de biserică.

N-am avut răspuns, de vină era tot logica, o ştiinţă ce nu permite minciuna. După un timp de tăcere am continuat :

-Alungarea brutală, într-o noapte de Revelion: ’’Să pleci din casa mea, să te duci dracului, aici e casa mea şi a copiilor mei’’, a fost numai picătura în plus, paharul era deja plin. Nu vreau să invoc alte motive ale jurământului spontan, dar justificat, dintr-o seară de An Nou, nu vreau să cobor în subsol, unde obscuritatea ascundea păcate omeneşti nemărturisite : minciuni, infidelităţi, ”demascări”,  considerate de doctrina marxistă ca virtuţi.

-Să nu coborâm, dar păcatul  făptuit nu poate fi iertat dacă nu-l mărturiseşti şi nu accepţi ispășirea, dacă ai păcătuit împotriva Iubirii, principiul Creaţiei, ai meritat umilinţele şi pedepsele.

- Mărturisec păcatul, n-am ştiut, atunci, cât de mare e vina mea, dar în privinţa ispășirii cred că am plătit  şi pentru păcate nesăvârşite. Creatorul a ştiut, desigur, de ce a  pus centrul iubirii într-o zonă centrală a creerului şi l-a făcut în formă de lacrimă, simbolul suferinţei. Acum, când privesc îndărăt, sunt convins că prin lacrima creerului am spălat şicanele și insultele, pedepse primite pentru păcatul împotriva iubirii, altă explicaţie nu am.

-Descarcă sufletul, mărturiseşte şi greşeli şi pedepse.

-Işi însuşise metodele de  pedepsire marxiste. Când am întrebat-o de ce mă alungă, ştiind că n-am unde să plec a ripostat cu cinism :

-Pleacă, să văd ce-o să zică ăia de la Partid când vor afla, oriunde te-ai duce îţi vor cere dosarul şi să ştii că pe copii, n-ai să-i mai vezi.

Ştia să lovească în locuri vulnerabile, la Partid eram deja încolţit, refuzasem un angajament de informator, primisem ameninţări de represalii, în dosarul de cadre întocmit de cei de la Securitate eram încondeiat, şi oriunde  m-aş fi dus mi se cerea dosarul.

Dar ameninţarea că nu-mi va da voie să-mi mai văd copiii era cea mai insuportabilă. Copiii sunt uşor de manevrat, legătura lor cu mama este puternică, nu poate fi ruptă, e greu, periculos, imposibil, să convingi un copil că mama ar putea să-i dorească rău. De altfel, copii trecuseră deja de partea mamei lor, faptul că mă vedeau în fiecare seară era dovada că n-am unde să plec, aşa cum o auziseră spunând de mai multe ori. Continuam să aduc toate cele necesare în casă, nu le lipsea nimic, prezenţa mea era acceptată  ca un  accesoriu natural,  nu se simţeau datori să-mi acorde vre-o atenţie şi nu-mi adresau nici o vorbă. Zbuciumul meu nu le era cunoscut.

Cugetul confesor mă asculta, mă asigura, fără să-mi spună, că înţelege, ştia, bineînţeles, că tot ce spuneam era adevărat. Am continuat :

-Folosea şantajul sub diferite forme în momentele când nu avea argumente,  ţipa, deşi nu era ameninţată de nimic. “Săriţi oameni buni !”. Nu venea nimeni, vecinii se obişnuiseră cu scandalul, ar fi fost bine să vină, m-ar fi văzut cum priveam stupefiat o artistă de mâna doua, deloc talentată, isterică. De fapt ea voia  să-mi  creeze o faimă  de scandalagiu, să mă dezonoreze, să mă compromită.  N-am înţeles niciodată motivele acestei dorinţe perverse. Privind retrospectiv, cred că nu a reuşit.

Intr-o zi m-a primit cu lacrimi de ciudă în ochi :

-Nici în tramvai nu scap de tine.

Nu înţelegeam ce voia să spună, am tăcut aşteptând explicaţii.

-Erau două ţaţe în tramvai, vorbeau tare, să audă toată lumea, vorbeau despre tine, spuneau că n-au văzut un om mai bun, nu ştiu ce le-oi fi făcut, le ascultam că n-aveam încotro, m-aş fi dat jos din tramvai dar aşteptasem prea mult ca să vină, îmi venea să le spun că se înşeală, că nu te cunosc, ar fi trebuit să mă întrebe pe mine, dar mi-a fost ruşine, am plâns de ciudă.

-Spovedania începe să fie un rechizitoriu împotriva fostei tale partenere de contract social, prea multe acuzaţii, spune ce vrei de fapt să-i reproşezi :

-Nimic, pentru că iubirea nu era inclusă în contract. Momentul jurământului că voi pleca a fost inspirat, fără îndoială, de un duh salvator, ştiam că nu-l voi călca, oricât de mare ar fi fost preţul de plătit, ştiam că cea mai  mare  pedeapsă era punerea în aplicare a ameninţării că nu-mi voi mai vedea copiii decât întâmplător.

-Nu amesteca păcatul contra Iubirii cu păcatul despărţirii de copii.

Iar m-a învins logica, un lacăt unde nici şperaclul nu este folositor. Am continuat spovedania spăşit, umilit, sub povara adevărului.

-Incepusem să regret că am jurat, îmi pierise şi curajul, nu mai eram tânăr, mă gândeam să merg la o mânăstire, nu ştiam dacă voi fi primit, dacă voi rezista regimului sever de pustnic, mă frământam zi şi noapte, amânam plecarea. M-a ajutat consoarta civilă să-mi respect jurământul, a înteţit ofensiva, m-a grăbit să plec, din ceea ce spunea că este casa ei şi a copiilor ei, prin tot felul de metode, ocări ,  insulte, scenarii compromiţătoare, agresiuni directe, ouă şi roşii aruncate după mine. Am întrebat-o :

-Ce vrei de la mine, ce ar trebui să fac :

-Să rabzi, să stai, ce dracu’ ai putea să faci.

-De stat aş sta, dacă n-ar fi şi dracu, i-am răspuns, declanşând o nouă rundă de insulte.

Răbdam, întârziam prin biblioteci, alt motiv de reproşuri, trăiam ca un condamnat în aşteptarea ştreangului,  îl vedeam cu ochii imaginaţiei  cum se strânge, aşteptam troznitura oaselor zdrobite şi întunericul din urmă. Pierdusem orice speranţă, norocul, înscris în destin, cel ce mă salvase în  momentele dificile, mă abandonase.

Nu m-am gândit la soluţia divorţului, proces, partaj, tapaj, am sperat că nu mă voi abate de la obiceiurile satului de unde plecasem, unde familia era sfântă şi cei ce se despart erau priviţi cu dispreţ şi suspiciune. Căutam un loc unde să mă ascund, mă gândeam să plec în alt oraş, îmi făceam iluzii că meseria mea este căutată, am pus întrebări, n-am găsit oferte, tagma tămăduitorilor nu căută meseriaşi, n-avea nevoie de potenţiali rivali, reputaţia nu era bine privită, singura mea şansă era să găsesc o ascunzătoare, un loc unde să mă protejez de vorbe urâte, jigniri şi sudalme.

-Pledoaria este părtinitoare, cauţi dovezi şi argumente favorabile ţie, uiţi dimensiunea empatică, definitorie pentru calitatea de om şi creştin.

-Empatia, o însuşire ideală, depăşeşte puterile omului, fiinţă bântuită de multe păcate şi dăruită cu puţine virtuţi. Ca să-şi împlinească rostul, empatia trebuie împărtăşită şi acceptată o situaţie rar întâlnită la generaţia mea ; empatia nu este posibilă fără dragoste.

-Nu te-ai gândit la despărţire  dar ai plecat şi nu într-un adăpost tăinuit. N-ai scăpat nici de păcat nici de urmăritori.

*

Principiile se dovedesc neputincioase în faţa ursitei, fiecare om are soarta lui, Destinul, a sosit exact la momentul când aveam nevoie, uitasem de el, aşa cum uităm de multe ori că nu suntem abandonaţi de Cel ce ne-a trimis. A venit prin confirmarea unei întâmplări neobişnuite, miraculoasă, petrecută cu mulţi ani în urmă.

Intr-o noapte, prin anii deceniului şase al veacului 20, nu pot să precizez data exactă, nu i-am acordat atunci atenţie, am avut un vis reţinut de memorie cu o exactitate aproape incredibilă. Am visat că la o adunare cu multă lume, a venit la mine o doamnă ce părea cunoscută, fără îndoială o Sibylă întâlnită vreodată şi mi-a prezentat o fetiţă de vre-o cinci-şase anișori, precizând că este viitoarea mea soţie. Alte amănunte nu-mi mai amintesc, ştiu numai că la trezirea din vis, destul de rapidă, eram neliniştit şi n-am crezut în previziune din cauza diferenţei mari de vârstă. Am reţinut însă, cu o nefirească precizie, chipul fetiţei şi jacheta de lână cu care era îmbrăcată, amănunte rămase obsedant în memoria mea vizuală. Am încercat chiar să mă debarasez de imaginea din vis, dar voinţa nu mi-a fost de niciun ajutor, au trecut anii, viaţa mi s-a complicat, mi-am găsit o consoartă, au venit copiii, m-au trădat mulţi prieteni, am angajat o luptă nemiloasă cu durerea, cu moartea, cu cei ce nu mă iubeau şi nu mă iertau când reuşeam, cu Satana, am fost de foarte multe ori învins, iar când am câştigat nu mi-au recunoscut biruinţa, nu vreau să fiu bănuit de algomanie sau de megalomanie, tot ce spun mi s-a întâmplat, n-am putut să evit necazuri predestinate, am avut păcate de ispăşit, nevinovăţia  nu conta, “eşti vinovat că te-ai născut”  mi-a spus odată unul dintre cei ce îndeplineau misiunea de pedepsire.

-Tot ce spui este adevărat, depun mărturie, numai că, nu uita, suntem la spovedanie, nu la inventar de necazuri.

-La spovedanie păcatele şi necazurile nu trebuie să fie despărţite, sunt legate între ele şi necazurile sunt datorate unor păcate, numai Cel ce ţine balanţa le poate separa. Dar, să ne întoarcem la visul sibilinic, obsedant. Intr-o dimineaţă a apărut în serviciul unde lucram o tânără stagiară, o prezenţă insolită, ciudată prin faptul că venea după trei luni după repartizarea semestrială a stagiarilor. Am remarcat imediat prezenţa intrusei, am avut un moment de discomfort, un amestec de premoniţie, teamă, curiozitate, ceva neobişnuit, nu ştiam unde o mai văzusem şi de ce mă turbura prezenţa noii stagiare. Când a fost repartizată să lucreze cu mine, am aflat mai târziu că a fost dorinţa ei, am fost tentat să protestez fără să am un motiv anume.

 

M-am oprit să revăd retrospectiv momentul şi să-l înţeleg mai bine din perspectiva anilor trecuţi de atunci, după care am relut confesiunea.

-Am primit-o cu rezerve, chiar cu ostilitate, i-am spus că se află într-un serviciu unde aproximaţiile şi erorile nu sunt admise, unde legea poartă numele de rigoare, impusă de responsabilitaea folosirii unor procedee cu potenţial periculos. Am întărit cele spuse printr-un sever examen al cunoştinţelor de specialitate, dificil pentru un nou venit.

Spre marea mea surpriză, noua stagiară s-a descurcat  onorabil, n-a încercat să evite dificultăţile, a dat răspunsuri, dacă nu precise, cel puţin inteligente, a dovedit că n-avea nimic din superficialitatea obişnuită a generaţiei sale, interesată mai ales de proastele obiceiuri şi de bârfe. Era o tânără instruită, cultă, vorbea curent engleză şi franceză, angaja discuţii despre cărţile citite, dovedind prin tot ce spunea o certă vocaţie intelectuală. Avea, spre deosebire de marea majoritate a colegelor de generaţi, un orizont  larg, putea dialoga pe teme din diferite domenii artistice, pictură, literatură, teatru, operă, muzică simfonică, era bine informată asupra vieţii culturale a capitalei, avea un discurs elevat, folosea dezinvolt noţiuni  teoretice şi filozofice, altele decât cele predate la cursurile de învăţămânul politic, punea suflet în tot ce făcea, era serioasă şi eficientă s-a adaptat repede rânduielilor dintr-un serviciu anevoios, de urgenţă, s-a integrat, a fost apreciată de un colectiv exigent, pretenţios, deprins cu respectarea întocmai a dispoziţiilor primite.

Incercările de a păstra discreţie asupra vieţii de familie nu mi-au reuşit niciodată, n-am ştiut să ascund gândurile, colaboratorii şi mai ales colaboratoarele ştiau despre mine mai mult decât ştiam eu, primeam sfaturi, eram avertizat că mi se pregătesc înscenări, de multe ori cu rea voinţă ca să mă destabilizeze. Pentru mica stagiară, prezenţă discretă, dăruită însă cu puterea de a observa şi înţelege tot ce se petrecea în jurul ei, o adevărată vocaţie detectivă, n-a fost greu să înţeleagă starea mea sufletească şi dificultăţile prin care treceam. Vorbea puţin, auzea tot, se oferea să mă ajute, fără să lase impresia că ar aştepta o recompensă,  nu puteam s-o refuz pentru că venea în întâmpinarea dorinţei. Am observat o modificare de atitudine a celor din jur după sosirea ei, corelată cu o dispoziţie optimistă, o pace sufletească, şi o speranţă că voi găsi o cale de ieşire onorabilă din sitaţia mea dificilă. N-am avut nevoie de prea mult timp să înţeleg că noua colaboratoare era un mesager al Destinului, purtătoarea unei oferte din rezervoarele Iubirii Divine şi a unui flux pulsional reconfortant, dovezi că n-am fost uitat. Am observat-o mai atent, m-am convins de efectul binefăcător exercitat de prezenţa ei şi am meditat îndelung asupra căilor prin care primim darurile dumnezeieşti.

Dovada că intuisem bine a venit într-un moment de revelaţie, când privind-o am revăzut-o pe fetiţa din vis, prezentată ca viitoarea mea soţie, nu putea fi pusă la îndoială asemănarea.

Au urmat şi alte dovezi de confirmare a misiunii încredinţată de Destin tinerei stagiare. Intr-o dimineaţă când mă pregăteam să înalţ din nou stânca lui Sisif pe muntele de unde se rostogolise, am fost întâmpinat, la locul pedepsei, de colaboratoarele mele cu flori, felicitări şi urări de  ”La mulţi ani”. La  început n-am înţeles ce se întâmplă, mi-am zis că este o farsă, o confuzie, am cerut explicaţii.

-Vă sărbătorim cu ocazia zilei dumneavoastră de naştere, mi s-a răspuns.

Mi-a trebuit un timp până să mă dumiresc :  în acea zi împlineam un număr de ani. Uitasem  că aniversarea zilei de naştere este o dată importantă.

Sărbătorirea fusese organizată din iniţiativa tinerei colaboratoare și a  fost garnisită şi cu nelipsite şi greu de evitat observaţii, unele maliţioase, dar am trecut cu multă eleganţă peste bârfe și șmenuri.

Aniversarea a fost momentul schimbării în viaţa mea.

-Unde ai aflat ziua mea de naştere ?

-Am rugat-o pe Dida să întrebe la administraţie. Ştiţi, este un obicei al meu, când cunosc pe cineva mă interesez de zodia lui, cred că este important să ştii cu cine lucrezi.

-Crezi în Astrologie ?

-Este cea mai veche ştiinţă, dacă n-ar fi adevărată n-ar fi durat.

-De ce ai organizat aniversarea mea, este un gest de prietenie neobişnuit ?

-Am văzut că sunteţi trist, am vrut să vă fac o bucurie, să uitaţi de necazuri. Dumnezeu a lăsat tristeţea ca o protecţie, o retragere din faţa necazurilor pentru meditaţie, şi pentru căutarea unei căi de ieşire. Dar tristeţea este suferinţă.

-De unde ai aflat tu aceste mecanisme psihologice de apărare ?

-Din cărţi și din ce ce am văzut și am înţeles.

Foarte surprins de explicaţia neaşteptată am insistat :

-Ce ştii tu despre tristeţea mea ?

-Ştiu ce ştie toată lumea, ştiu că aveţi un moment de viaţă greu şi că nu meritaţi să fiţi supărat. Nu sunt mulţi oameni cu suflet bun şi bine pregătiţi ca dumneavoastră. Chiar şi cei ce nu vă iubesc, vă recunosc meritele şi calităţile.

Au fost cele mai frumoase cuvinte auzite de la cineva care mă judeca fără părtinire sau asprime, după intenţii și fapte, oamenii sunt  fie ostentativi când urmăresc un scop, fie zgârciti cu laudele. De data asta mi se spuneau cuvinte lipsite de subînţelesuri sau de intenţii flatante.

 

Stânjenit de caracterul intim al desfășurării ulterioare, voi scurta confesiunea concentrând-o într-un mic rezumat.

Ceea ce a urmat ţine de ordinea firească a vieţii într-o comunitate. Am înţeles mesajul primit de la destin, s-a îndeplinit previziunea din vis, m-am prezentat în faţa Altarului, la Mânăstirea Plumbuita unde Părintele Ioan-Gură Bogată, m-a întrebat ca din întâmplare, câţi ani am, apoi a oficiat Taina Cununiei, cu adevărata mea soţie, cea predestinată, fosta stagiară, mama copilului nostru, dar primit de la Sfântul Duh, botezat şi el tot la Mânăstirea Plumbuita de către Sfinţia sa Părintele Stareţ Simeon Tatu, Dumnezeu să-l ierte, renumit pentru frumuseţea vocii, pentru talentul de sculptor al Marilor Voievozi români şi pentru calitatea de informator-patriot al Securităţii. Numele de botez al primului preot, Ioan, l-am reţinut cu justificare şi bună credinţă  pentru a sublinia plusul de Har al Sfinţiei sale şi întrebările mai puţin rituale, puse celor cununaţi de el.

Obosit de prea multe păcate mărturisite, m-am întors către Cugetul meu şi l-am întrebat :

-Voi fi iertat pentru păcatele mele și mai ales pentru că nu am îndeplinit Tainei Cununiei la prima căsătorie, pentru că am redus-o la un contract social, desfiinţat prin divorţ ?

-Divorţul după o căsătorie civilă este o anulare a unui act juridic prin care se întrerupe o convenţie, divorţul nu este o soluţie, este un eşec, o confruntare încheiată cu doi învinşi. Nu este considerat un păcat împotriva Iubirii, un principiu nescris în contract. Păcatul adevărat este desfacerea căsătoriei întemeiată pe Taina Sfântă a Cununiei.

L-am mai întrebat odată :

-Voi fi iertat?

-Dacă se va ţine seama de ispăşirea prin suferinţe, cred că vei fi iertat, a răspuns, după un moment de reflecţie, Confesorul meu. Dar un păcat atrage altele. Nu-i uita pe copiii din căsătoria prin contract civil, sunt copii tăi, nevinovaţi de păcatul părinţilor.

-Este greutatea cea mai apăsătoare şi chinuitoare, mi-am dorit copiii şi îi iubesc cu toată dragostea de tată, unul dintre cele mai frumoase sentimente. Dacă n-ar fi fost copiii n-aş fi suportat atâtea umilinţe. Când am fost alungat de lângă ei, am sperat că voi putea să păstrez relaţiile fireşti, dar n-am reuşit pentru că mama lor îmi cunoştea bine vulnerabilităţile, le-a folosit ca pedeapsă abuzând de ascendentul natural matern și manipulându-i împotriva mea şi a lor prin privarea de ajutorul meu. Dificultăţile prin care au trecut copii, lipsiţi de sprijinul tatălui, sunt urmări ale răzbunării stupide ale unei femei duşmănoase, îndărătnice, lipsite de simţul empatiei.

-Ce ai, totuşi să-ţi reprosezi ?

-Neputinţa şi uşurinţa acceptării unor fapte impuse prin rea credinţă. N-am fost alături de copii mei în momentele importante, când s-a decis viitorul lor. Toate încercărior de a-i ajuta au fost zădărnicite, subminate de mama lor din dorinţa de a-i îndepărta de mine. Imi reproşez că n-am găsit modalităţi de a-i zădărnici răutăţile.

-Confesiunea presupune vorbe acoperite cu fapte. Incearcă să le găsești. șpune ce și cum s-a întâmplat.

-Iată câteva fapte.

Agresiunile repetate şi comportamentul necivilizat, greu de relatat fără să cobor în derizoriu și în bănuiala de subiectivism, m-au obligat  să plec din casa unde aveam agoniseala de o viaţă, n-am luat decât câteva cărţi si obiecte personale. Datorită bunăvoinţei unor colegi am găsit o garsonieră, proprietarul fiind plecat temporar în provincie. Nu mi-a închiriat-o, m-a lăsat să locuiesc provizoriu, până când voi găsi o locuinţă. Garsoniera era nemobilată, n-avea decât un pat şi o saltea, condiţii de locuit erau necorespunzătoare, trăiam ca un eremit, deși lăsasem o casă cu utilităţi moderne, o locuinţă civilizată.

E uşor de înţeles cât de uimit şi încurcat am fost când feciorul meu, în vâstă de 15 ani, a venit la mine, trimis de mama lui, care avea informaţii despre condiţiile în care locuiam, fără pat și masă, cu o saltea improvizată, fără perne, fără o pătură, fără veselă. Motivaţia că băiatul şi-a exprimat dorinţa să rămână cu mine la divorţ era numai un pretext în acel moment, când ştia în ce condiţii grele trăiesc. In ciuda dificultăţilor, m-am bucurat să-l am lângă mine pe băiat, dar pentru el a fost o schimbare greu de suportat. Lăsasem o casă unde nimic nu-i lipsea şi trăiam ca ultimii nevoiaşi. Ii aduceam în sufertaşe mâcare gătită de la o cantină, îl duceam şi aduceam de la școală, îl ajutam la lecţii, mă străduiam să nu-i lipsească nimic din cele strict necesare.

Am depășit împreună toate greutăţile, a terminat liceul, a reușit să intre la o facultate, dacă n-a terminat-o nu e vina mea, s-a angajat pe un post ce părea să-l mulţumească. Toate încercările de a-l convinge să continue studiile au eşuat,  mijloacele de influenţare nu mai erau eficiente, câştiga  bine, nu mai avea motivaţie. Insistenţele mele nu i-au plăcut și s-a mutat în casa unde locuiau mama şi sora lui. De data asta nu l-a mai trimis la mine.

In privinţa fiicei nu-mi găsesc decât vina că n-am fost lângă ea în momentele când a luat decizii importante. La plecarea mea avea 18 ani, era pregătită pentru admiterea la Facultate, îi asigurasem condiţii de învăţătură cu cei mai buni meditatori, a reuşit, a fost sârguincioasă şi perseverentă, a terminat facultatea în condiţii onorabile. In afară de faptul că i-am lăsat o casă în care nu-i lipsea nimic, n-am mai putut s-o ajut prea mult, aveam şi eu greutăţi, luasem viaţa de la început. Greu de justificat a fost refuzul  de a evalua cu nepărtinire motivele despărţirii de mama ei şi de stabili relaţii civilizate cu noua mea familie. Mi-a fost greu să mă deprind cu gândul că nu mai eram tată decât cu aprobare.

Acestea sunt faptele, dacă am uitat unele amănunte sau am fost subiectiv, îmi asum toate greşelile şi neputinţele.

Fosta mea consoartă a confirmat un adevăr cunoscut, acela că o femeie părăsită devine animal de pradă, insensibil, a  continuat să mă urmărească după ce m-a alungat “din casa ei”, nemulţumită că i-a scăpat victima.

-Gena cruzimii este prezentă în genomul femeii, o rămăşiţă a instinctului de conservare, mai puternic le cei slabi, să te ferească Domnul de animale înfuriate, mor înfigându-ţi colţii în beregată, românul are o vorbă : mor cu tine de gât, a ţinut să adauge Cugetul confesor.

-Aşa a fost, cu precizarea că a preferat atacuri perfide, la modă pe vremea comuniştilor. A început prin a se plânge că mi-am părăsit copiii, uitând să spună că mă alungase, apoi a sunat adunarea celor ce mă dușmăneau, fără să-l uite pe ofiţerul de Securitate. Ţinea cu orice preţ să fiu pedepsit fără să spună și pentru ce. Au răspuns mulţi, nu știam câti vrăşmaşi aveam, nu le mai dau numele, îi las fără identitate, refuză memoria să o restituie, las pe seama zeilor osânda meritată, mulţi au primit-o deja, a mai rămas unul, probabil pentru că nu este, aici pe pământ, pedeapsă potrivită pentru nemernicia lui.

Am oprit un timp confesiunea de teamă să nu pătrund în lumea despre care nu ştiam cum se măsoară păcatele. Incurajat de propria mea smerenie am continuat :

- A imaginat scenarii de răzbunare, dovezi de răutate și cruzime, au fost multe şi variate, trec peste amănunte, vorbe urâte, injurii, blesteme, bârfe, telefoane în timpul nopţii zgârieturi ale maşinii şi alte  provocări. Mă voi opri la cel mai sugestiv act de ură dusă până la limita ticăloşiei. Ştia că refuzasem semnarea  angajamentului de colaborare cu Securitatea, aveam prostul obicei să-i spun tot ce mi se întâmpla, ştia că mi se pregăteau înscenări, a hotărât să-i ajute  pe securişti, n-a fost greu, ei erau bine informaţi de necazurile mele, au contactat-o şi au stabilit scenariile. Era posibil să fi avut deja legături cu instituţia de supaveghere, spre deosebire de mine ea știa să păstreze secretele. Cert este că la un an de la despărţirea prin divorţ, am fost aşteptat la ieşirea din casă de doi miliţieni, am fost urcat într-o maşină  şi dus la procuratură unde mi-au arătat  ”autodenunţurile” unor foşti bolnavi, din care rezulta că am primit bani şi obiecte necuvenite pentru serviciile efectuate : zahăr, unt, untdelemn, brânză. M-au şi confruntat cu un denunţător, l-au întrebat dacă îşi menţine declaraţia. L-am privit cu uimire, nu-mi aminteam să-l fi văzut şi l-am rugat să spună pe cine din cei aflaţi în cameră l-a recmamat. Omul s-a uitat la toţi cei prezenţi şi nu l-a recunoscut pe cel reclamat.

-Nu e aici.

In acel moment procurorul s-a supărat, a început să ţipe să spună că numai el pune întrebări şi m-a ameninţat :

-Cu mine nu-ţi merg şmecheriile, te bag la puşcărie, tâlharule ! Zece ani n-ai să mai ieşi de acolo !

A fost întrerupt de zbârnâitul telefonului. A răspuns la început nervos, deranjat de momentul nepotrivit, dar, dintr-odată l-am văzut că se schimbă şi devine blând, umil, s-a ridicat chiar în picioare, în semn de respect pentru cel de la celălalt capăt  al firului telefonic. Din toată convorbirea n-am reţinut decât repetarea cuvântului “da” şi câteva răspunsuri scurte : “e aici, am înţeles, să trăiţi, aşa voi face”, apoi nervos, a chemat poliţiştii care m-au adus şi a început să ţipe la ei :

-Mă nătărăilor, voi aţi avut ordinul comandantului când l-aţi luat pe.. tovarășu’ ?  (Am remarcat schimbarea apelativului din tâlhar în tovarăș)

-Am primit ordin de la tovarăşul Maior.

-Ala e şef de birou, nu  comandant. Ştiţi voi cine m-a sunat ?

Miliţienii n-au răspuns, a continuat tot procororul :

-Tovarăsul Baciu, mă amărâţilor !

Miliţienii au luat, automat, poziţia de drepţi, era evident că numele inspira teamă şi au început să frisoneze.

-Luaţi-l pe tovarăşul, şi duceţi-l de unde l-aţi adus. Cu maşina să-l duceţi. Executarea !

Am fost salvat, încă odată, de mesagerul ursitei, sosit pe firul telefonului. Amănunte am aflat ulterior M-a sunat acasă, cu totul întâmplător, un consătean, slujbaş la instituţia de pedepsire a “duşmanilor poporului”, sintagmă folosită pentru cei ce deranjau pe stăpâni. I s-a spus că nu se ştie unde mă aflu, pentru că după ce plecasem dimineaţa la serviciu au venit doi miliţieni, cu ordin să facă o percheziţie, au scotocit toată casa, au găsit doar un tablou  semnat de un pictor cunoscut, în rest obiecte obișnuite în orice casă. Au luat tabloul să-i verifice autencitatea şi la plecare au constatat cu jenă :

-Nu ştim de ce este acuzat soţul dumneavoastră, pentru că… sunteţi săraci”

Intervenţia consăteanului s-a terminat cu scena de la procuratură, descrisă mai sus.

-Cum ai reuşit să convingi ? l-am întrebat când ne-am întâlnit.

-Ştiam că a fost o înscenare, n-a fost greu.

N-am putut să-mi reprim întrebarea :

-Sunt multe înscenări reuşite ?

-Sunt, mi-a răspuns.

-Am avut noroc.

-Fiecare cu norocul lui.

Norocul ! Mare e puterea Ta Doamne ! Cât noroc se mai află în vistieriile Tale ? !

 

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest