La îndemnul Cugetului am deschis foişoarele secrete, altare de  iubiri furate, am strigat zânele îndrăgostite din anii tinereţii, altădată veneau la chemarea privirii, nu mi-au răspuns, plecaseră pe alte meleaguri şi tărâmuri, am forţat frontiere, am ajuns în bolgiile Infernului, rezidenţe de păcate, le-am găsit  goale, dizgraţioase, duhurile rele se strecuraseră pe sub praguri, plecaseră în căutarea de suflete nevinovate. Am redeşteptat nopţile petrecute lângă oameni încrâncenaţi împotriva morţii, da, nu-i pot tăgădui puterea, m-am întrebat dacă am găsit leacurile potrivite, n-am putut să răspund, prea grele sunt întrebările existenţiale şi consecinţele păcatelor.

M-am întors la bietele mele amintiri, îmbătrânite, firave, neglijate, ascunse printre buruienile şi bălăriile pustiului, singurele rămase credincioase poruncilor divine.

*

Voi începe cu amintirea primului păcat, cel originar, cu ziua în care mi s-a predat întâia lecţie de iniţiere. Eram, unde altundeva, decât într-una din poienile Izlazului, prima mea Universitate. Din întâmplare, sau nu, memoria nu-mi este de niciun ajutor, oile tatălui meu se amestecaseră cu oile Măriei, erau numeroase Mării în sat, fiecare familie avea una sau mai multe Mării, fică, mamă sau bunică, nu-mi amintesc din ce speţă făcea parte tovarăşa mea de păşunat oile. Tot din întâmplare, sau nu, oile ajunseseră în Poiana Albului, ascunsă între două pâraie, cea mai puţin frecventată de păstorii de oi. Stăteam aşezaţi pe iarbă, unul lângă altul, destul de apropiaţi ca să simţim fiecare, parfumul ce venea de la sudoarea celuilalt, îmi amintesc amănuntul că mirosul de femeie îmi provoca o senzaţie ciudată, deloc respingătoare. Izmenele mele, sumese până la rădăcina piciorului, nu mai puteau ascunde umflătura spontană ce apăruse în locul unde se afla unealta de făcut pipi, era evident că sub izmzne se petrecea o mică răzvrătire, un act de nesupunere, pe care încercam zadarnic să-l tăinuiesc.

-Ce jucărie ai tu acolo, ce ai dosit în izmene ? m-a întrebat curioasă Măria.

-Nimic, n-am nimic, ce să dosesc, n-am nimic, m-am grăbit să răspund, încercând să mă ridic.

-Nu pleca, stai lângă mine, m-a obligat Măria, trăgându-mă de mână. Ia să văd eu ce piteşti acolo în izmene.

N-am avut timp să mă apăr, Măria m-a tras lângă ea cu mişcări blânde, afectuoase, mi-a scos izmenele cu o iscusinţă ce proba cunoaşterea tehnicii printr-o exersare prealabilă şi a scos la iveală mădularul răzvrătit.

-Ce e bazaconia asta ? m-a întrebat cu o curiozitate bine simulată.

-Ce să fie, ce vezi, am încercat eu să evit răspunsul aşteptat.

-Pentru ce e bună ? Şi de ce s-a întărit aşa, a continuat Măria jocul de-a curioasa. Tu ştii ce să faci cu asta ?

-Păi, ştiu, am răspuns orgolios, de frică să nu creadă că sunt un nătâng.

-Ia să văd eu dacă ştii, s-a grăbit să verifice Măria, ridicând fusta şi aşezându-mă între picioarele ei, de data asta cu mişcări mai puţin blânde, grăbite de nerăbdare, aş putea spune chiar silnice.

Nu m-am împotrivit, am încercat chiar să-i înlesnesc munca, necazul era că nu ştiam cum s-o fac, mă străduiam să găsesc locul unde voia Măria să ajung, nu ştiam unde se afla şi cum să-i usurez  truda, tremuram, începuse să-mi fie frică.

-Ce faci ? N-o bagi ? m-a apostrofat Măria. Bag-o odată !

-Păi eu o bag da’ iese, e gaura prea mare.

-Nu e gaura mare, e puţa ta prea mică.

Eram disperat, nu ştiam cum să fac să fie mai mare, mă chinuiam, împingeam şi ţineam apăsat, Măria mă trăgea în ea, începuse să mă doară, nu mai ştiam cum să mă decurc.

Dintr-o dată Măria a început să orăcăie ca o broască, chirăia, se zbătea ca un animal înjunghiat, se agăţase de puţica mea şi o ţinea strâns, mestecând vintrele ei cum se mestecă mămăliga cu făcăleţul. M-a ţinut aşa mult timp, mă durea, m-am şi speriat, credeam că i-am făcut ceva rău. Puţica se muiase ca o cârpă udă, dar ea continua să o ţină înăuntru.

Când mi-a dat drumul n-am avut timp să-mi domolessc usturimile, pentru că dădusem de altă belea, nu mai era în Poiana lui Albu nici picior de oaie. Buimaci, îngrijoraţi, am plecat prin pădure, orbecăind, oile parcă intraseră în pământ, speriate de horcăielile Măriei, nu le-am găsit decât seara când s-au întors singure acasă.

Cu Măria n-am mai vorbit nicodată, când mă vedea mă ocolea, nici eu nu stăruiam cu privirea spre ea, sunt sigur că n-a spus nimănui povestea noastră, nici eu n-am spus-o, am ascuns-o într-un ungher al memoriei, am resuscitat-o acum, când amintirea ei nu mai este păstrată nici de rudele apropiate, dovada find crucea şi mormântul, nerevendicate, rămase pentru vecie în cimitirul vechi, abandonat de preotul cel nou. Măria a rămas în amintirea mea pentru semnificaţia de preoteasă iniţiatică. O încredinţez, cu tandreţea meritată, Memoriei postume, îngăduitoare şi generoasă cu păcatele nemărturisite.

A trecut multă vreme până când am putut să exersez cele învăţate de la prima mea dăscăliţă, dorinţa îşi revendica dreptul de fiecare dată când adulmecam mirosul cunoscut de femeie, sfioşenia îmi zădărnicea gesturile, îndrăzneala mă părăsea, nu primeam niciun semn de încurajare, plecam ruşinat cu pofta neîmplinită. Imaginam scenarii de ademenire, înduplecare, schimburi comerciale, nu le puneam în aplicare, îmi subevaluam puterile şi posibilităţile, de multe ori citeam în privirea ispititoarei dojană, sfidare, câteodată chiar o întrebare nepusă : Ce-mi dai ?

Ce să dau ? Cu sărăcia, care se ţinea scai după mine, nu se putea cumpăra nimic. De abia după ce am reuşit s-o alung au început ofertele, aparent necondiţionate, din ce în ce mai insistente. Mărturisec acum, în calitate de Postum, că de multe ori n-am rezistat, am păcătuit, câteodată în exces. Inţelegător, Cugetul mi-a şoptit că a primit mărturisirea, fără să mă asigure că mi-a acordat iertarea. I-am mulţumit tot în șoaptă, cu liniștea omului ce­-și făcuse  datoria.

*

Păcatele de care ne ruşinăm cel mai mult se ascund, nu se lasă mărturisite, ne vin în minte păcatele altora, suntem prea înţelegători cu prpriile păcte, le apărăm, le interpretăm, le negăm.

Multe amintiri ale păcatelor nu vor să fie încredinţate nici celui ce le revendică în calitate de Postum, spun că nu pot fi justificate, se tem că nu vor fi iertate. Le respect opţiunea, le las pentru mai târziu, sau pentru niciodată.

 

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest