MĂRTURISIRI

Cu puteri nebănuite am resuscitat în sala pustie portrete şi întâmplări, idoli ascunşi în labirintul memoriei, am selectat cu grijă, deliberată sau subconştientă, amintirile ce conveneau imaginii existenţiale a creştinului, tatălui şi profesionistului, construită cu convingerea, însuşită de la Jaspers, că, dacă nu pot împiedica pierderea existenţei, am datoria să nu o ratez. Nu ştim dacă am reuşit, procesul certitudinii se judecă postum, nu vrem să lăsăm îndoieli, ascunzând păcate nemărturisite, le vom căuta, le vom resuscita cu sârguinţă şi le vom încredinţa cuvintelor scrise cu rugămintea de a fi judecate odată cu procesul certitudinii.

 

Păcate capitale.

Am început, ca orice ucenic silitor, cu cele şapte păcate capitale,  învăţate la orele de Religie, recunoscute de preoţi ca fiind cauze ale tuturor păcatelor : mândria, iubirea de arginţi, desfrânarea, lăcomia, invidia, mânia şi lenea. Am constatat repede că recunoaşterea păcatelor capitale nu este uşoară. Luate împreună, ca un mănunchi de apucături rele, cele şapte păcate, se întâlnesc la toţi oamenii, buni sau mai puţin buni, credincioşi sau mai puţin credincioşi, educaţi sau needucaţi, culţi, ignoranţi sau semidocţi. Niciun om nu vrea să-şi recunoască reaua purtare, necredinţa, lăcomia, orgoliul, iubirea de arginţi, egoismul, lenea, toţi sunt gata să se ofere ca mari cunoscători în toate meseriile şi ştiinţele, învăţate de la alţii şi de la ei înşişi, mulţi s-au specializat în păcate şi pot să fie buni profesori de învăţături rele.

Mi-a fost greu să găsesc, într-o viaţă  dezordonată, locurile şi momentele unde se aflau păcatele. Am fost obligat să descâlcesc fire încurcate, să înnod firele rupte, să renunţ la multe fire greu de pus cap la cap, toate zidirile, alcătuirile, îşi au sacrificiile lor.

La adunarea păcatelor au lipsit multe, nu-mi aduceam aminte unele greşeli, mai ales cele vinovate, pentru altele am găsit înţelegere la Cugetul meu Confesor, ambasador îngăduitor şi înţelept al Judecătorului Cel Mare. Am abuzat şi de iubirea de sine o formă acceptată a egoismului, am judecat cu clemenţă unele păcate, convins că toţi oamenii, cu excepţia sfinţilor, găsesc explicaţii pentru multe fapte mai puţin curate. Prin convenţie cu alteregoul meu am hotărât să facem un inventar al păcatelor capitale, cu o evaluare cât mai sinceră şi corectă, fără exemplificări concrete, urmând ca într-un capitol ulterior să cerem memoriei restituirea unor cazuri concrete.

-Păcatul mândriei este considerat păcat capital. In limba română mândria nu este un păcat, se spune cu îndreptăţire şi convingere că avem dreptul să ne mândrim cu faptele noastre bune. Nuanţa păcătoasă are alte exprimări : trufia, lăudăroșenia, fudulia, vanitatea, înfumurarea. Limita este greu delimitabilă.

Mi s-a reproşat de multe ori că am fost îngâmfat, o expresie aflată la hotarul păcatului, reproşul poate fi adevărat, cu toate că n-am dorit să-mi supradimensionez vrednicia. Mândria este înscrisă în patrimoniul genetic al omului ca vocaţie utilă, pavăză protectoare, necesară, împotriva dispreţului, aroganţei agresive a nonvalorii şi a uitării. Dacă este păcat să susţii un punct de vedere cu argumente valide şi confirmate de practică, mărturisesc păcatul mândriei, variantă acceptabilă a îngâmfării. Am avut nevoie de înţelepciunea cugetării să trec peste unele reacţii  neaşteptate, ale unor apropiaţi, le-am primit ca manifestări naturale, e greu să accepţi că cineva a putut găsi înaintea ta un răspuns la întrebări neajunse încă la universul tău ideatic. Am fost mulţumit cu refuzul unei confruntări de idei, dovadă a lipsei de argumente. Am reţinut, totuşi, nevoia de prudenţă, acceptând că este posibil să păcătuieşti fără voia ta, nu degeaba spune preotul : ”iartă-i Doamne păcatele făcute cu voie sau fără voie”.

-Păcatul iubirii de arginţi îl recunosc, n-am fost milostiv, am scos greu din buzunar sau din pungă bănuţul cuvenit celor săraci, nu pot să justific păcatul prin sărăcie, n-am fost sărac, chiar dacă n-am avut totdeauna o masă bogată n-am răbdat, am găsit o bucată de pâine şi o zeamă de legume să-mi astâmpăr foamea. M-am bucurat la primirea unor daruri, cred că am uitat câteodată să mulţumesc, iar când am dăruit, n-am rezistat tentaţiei de a considera că merit  recunoştinţă, am fost convins că mi se cuvenea şi n-am ţinut în frână automulţumirea orgolioasă a binefăcătorului. M-am întristat când am văzut că cei ce primiseră dovezi de milă creştinească erau nemulţumiţi, priveau lacomi la ceea ce îmi rămăsese şi-mi reproşau că am împărţit pomana, că nu le-am dat lor tot ce aveam. Pentru unii mila creştinească este slăbiciune ce trebuie sancţionată, mulţi dintre amărâţii cerşetori sunt angajaţii unor excroci dubioşi, aleşi dintre cei cu defecte fizice şi handicapaţi, umiliţi, brutalizaţi și obligaţi să suporte frigul, ploaia sau arşiţa soarelui fără să beneficieze de darul binefacerii, ajuns în buzunarele “patronului”. Alţii încearcă să cumpere îndurarea pentru păcatul de a fi îndrăgit prea mult avuţia, prin zidirea de lăcaşuri bisericeşti, prin danii oferite preoţilor pentru rugăciunile lor, uitând de unde şi cum au reuşit să adune bogătia oferită pentru iertarea păcatelor.

Cugetul meu urmărea gândurile nerostite, cântărea, aşeza argumentele de o parte şi de alta a balanţei, nu se grăbea să dea verdict, lăsa judecata mea să justifice, să găsească drumul către iertarea avariţiei. Am continuat :

-Dacă păcatul iubirii de arginţi nu se limitează la lipsa ofertelor de bani şi bunuri materiale pentru nevoiaşi, mă amăgesc să cred că l-am compensat cu fapte bune, cu învăţătura pusă în slujba oamenilor, cu alinarea suferinţelor şi a durerilor.

-Pentru “faptele bune” ai fost răsplătit, ai primit leafă, cadouri şi onoruri, m-a atenţionat Cugetul.

Dezamăgit, am fost obligat să accept observaţia judecătorului meu şi după o pauză de smerenie am continuat :

-Al treilea păcat capital, recunoscut de religia creştină, este desfrânarea.

-De data asta cred că e bine să faci precizări, mi-a sugerat Cugetul confesor, există o întindere largă a noţiunii, cuprinsă între uşurinţa trecerii peste abaterile de conduită, stabilite prin consens şi dispreţul faţă de legile omeneşti şi religioase, cu diferite nuanţe : destrăbălare, depravare, exhibare ostentativă. Abaterile minore nu sunt judecate ca acte de desfrânare.

-Dacă este aşa mi-am mai uşurat conştiinţa de un păcat capital, faptele mele n-au depăşit micile abateri de la conduită, am fost, poate, aproape de frontiera marelui păcat, dar n-am trecut-o, cel puţin aşa cred, nu m-am  destrăbălat, nu m-am depravat, mi-a fost ruşine să-mi arăt mizeriile trupeşti, m-am cutremurat în faţa abjecţiei, imfamiei şi josniciei.

Am considerat tăcerea Cugetului drept îngăduinţă și am trecut mai departe.

Păcatul lăcomiei nu cred că l-am avut, n-am avut la ce să mă lăcomesc, nu mi-a fost niciodată masa prea încărcată, deși am răbdat de foame, n-am fost tentat să iau ceea ce se cuvenea altuia. Am respectat sfatul primit în copilărie :       ”

-Legumeşte mamă, mănâncă bucata de carne cu pâine şi nu lua două bucăţi, că laşi pe altul nemâncat.

Precizez că nerespectarea sfatului mamei era pedesit printr-o blândă atentionare din partea tatălui, prin ciocnirea frunţii mele cu lingura lui de lemn.

Cred că pentru fiecare păcat există o predispoziţie înscrisă în structurile genetice, lăcomia are o genă de nesaţietate, absentă în genomul meu, nesatisfăcută în prima parte a vieţii, a fost o şansă, în stomacul meu n-a ajuns niciodată mai mult decât putea să primească. In ce priveşte alcoolul, adjuvant obişnuit la mesele copioase, dotarea mea enzimatică a fost deficitară, a refuzat orice exces.  Am invitat cu plăcere la masa mea prieteni, rude şi chiar neprieteni, ca să nu zic duşmani şi mărturisesc păcatul de a-i  fi văzut lăcomindu-se.

Cugetul confesor n-a avut nimic de adăugat, aşa că am trecut la următorul păcat, invidia.

-N-am fost invidios, mi-au plăcut oamenii inteligenţi, harnici, chiar şi pentru descurcăreţi am avut înţelegere.

-In schimb, ai avut parte de invidie, manifestată gălăgios şi agresiv.

-Nu vreau să judec pe cei ce nu m-au iubit, dacă au avut motive sunt gata să primesc reproşurile cuvenite, cu o singură rugăminte, să fie bine argumentate şi prezentate pe un ton civilizat, să nu folosească, din respect pentru logică, neadevăruri şi insulte.

Am interpretat lipsa unor obiecţiuni ca acord cu spusele mele, mi-am acordat un răgaz necesar reflexiei şi  am trecut la păcatul capital de care mă ruşinez, pentru că mi-a adus cele mai mari necazuri, păcatul mâniei.

-Mânia este sora înfuriată a maniei, o boală periculoasă, manifestare nestăpânită, nejustificată, de furie necontrolată. Românul are pentru mânios o expresie sugestivă, spune :  ” i-a sărit ţandăra”, mai potrivită decât cea a francezului care spune : “péter un câble” tradus în româneşte prin ”i-a pleznit o coardă”. Toţi oamenii pot fi câteodată mânioşi, unii au motive, alţii nu prea, dar sunt convinşi că au, aşa că e de evitat confruntarea cu mâniosul. Se pare că înclinarea pentru păcatul mâniei ne este dăruită la naştere, există desigur o explicaţie, dar nu este aici loc şi timp de explicaţii. Am continuat cu obidă :

-Mi-a sărit, de multe ori ţandăra din nimic şi, greu de explicat şi suportat  a fost neputinţa de a mă opri, înainte ca scena să se umple de alte ţăndări şi de consecinţe. Regretele tardive au fost inutile şi de multe ori cauzele altor necazuri.

-Dacă prin păcatul mâniei n-ai păgubit pe altul, poţi să speri că vei fi iertat, ai plătit pentru el cu propriile tale suferinţe, m-a liniştit Confesorul meu, bine informat, dar şi înclinat spre iertare.

-Omul devine arţăgos când se mânie, nu se poate stăpâni, insultă, este nedrept, jigneşte, loveşte, răneşte. Am fost de prea multe ori mânios, am nedreptăţit și am ofensat, dar cel mai mare rău mi l-am făcut mie însumi, am fost nevoit să-mi asum consecinţele păcatului mâniei.

A urmat o pauză lungă, neîntreruptă de Cugetul Confesor, am înţeles că de păcatul mâniei va trebui să mai dau socoteală, după care am trecut la ultimul păcat capital, lenea.

-Lenea este un păcat aparte, greu de tălmăcit, de multe ori se asociază cu o boală musculară, miastenia, cu o suferinţă psihică şi cu dezordinea involuntară a vieţii, condiţionată de împrejurări potrivnice şi de împărţirea inegală a puterilor individuale. Nu poţi cere unui om obişnuit să explice şi să aplice relaţia dintre masă şi pătratul vitezei, neînţeleasă încă de mulţi matematicieni. Toţi oamenii pot să-şi reproşeze păcatul trândăviei, toţi sunt vinovaţi că n-au folosit bine zilele trăite, dar adevărata măsura este raportul dintre suma realizărilor, a faptelor bune, a cărţilor, a zidirilor, corelate cu puterea lor de înţelegere şi de efort. Am păcatuit prin lene, nu ştiu cât de mare e păcatul meu dar îl chem chezaş pe Blaise Pascal cu observaţia lui : “Dacă mă analizez, mă detest, dacă mă compar, mă admir” şi aduc în sprijinul meu cei peste douăzeci de ani de învăţătură instituţionalizată  cele douăspsrezece cărţi publicate, lucrările ştiinţifice, trei copii, două case, o bisericuţă, două puţuri ( !) şi nu în ultimul rând zecile de mii de semeni ajutaţi să suporte durerea, să învingă bolile, să trăiască. Reţinut, Cugetul Confesor, a refuzat să comenteze, mi-a sărit în ajutor fosta mea stagiară, a cărei prezenţă permanentă lângă mine o voi explica mai jos.

-A avut şi el păcate, însă leneş n-a fost.

După ce am epuizat cele şapte păcate, m-am întrebat dacă fiind CAPITALE pot să fie iertate. Atunci mi-am amintit  vorbele Mântuitorului :  ”Am venit pentru păcătoşi, pentru spălarea păcatelor voastre prin sângele Meu”, şi mi-am domolit multe angoase.

Am chibzuit îndelung asupra obligaţiilor mele de creştin, botezat întru Hristos şi respectarea poruncilor primite de Moise, un necreştin, de la un Dumnezeu gelos, aşa cum singur se prezintă la una din întâlnirile cu alesul lui Israel. Porunca adusă de Mântuitorul Hristos, a fost iubirea de aproapele, principiu ignorat, de Dumnezeul lui Moise. : ”Priviţi pe Madianiţi ca vrăşmaşi, şi ucideţi-i” (Numeri ; 25, 17)  Ca Dumnezeu al neamurilor, Iisus Hristos se desparte  de Dumnezeul lui Moise, despărţire greu de înţeles pentru mulţi. Dăinuirea Zeior, creatori atotputernici, recunoscuţi și iubiţi de popoare, mă convinge că Dumnezeul Cel Adevărat, aflat deasupra celorlalţi, este Dumnezeul Neamurilor. Am reţinut însă, dintre poruncile încredinţate lui Moise, un mare profet, pe cele primite de la tatăl meu pământesc : “să nu ucizi, să nu furi, să nu minţi,  să nu juri strâmb, să nu duşmăneşti, să nu râvneşti la bunul altuia, să nu preacurveşti, să-ţi respecţi părinţii şi învăţătorii”. Cred că am şi reuşit să le respect.

M-am oprit, o tăcere semnificativă de lăcaș pentru rugăciuni aşezată între mine şi  partenerul de confesiune îmi sugera o împlinire, o confesiune completă. A fost momentul iluminării, a înţelegerii adevărului că cel mai bun confesor este propriul meu cuget, de el nu pot ascunde nimic pentru că este dualitatea celor două fiinţe, a omului şi a Duhului Sfânt. Am primit încuviinţarea confesiunii împreună cu avertismentul :

-La spovedania cea adevărată,  respectarea poruncilor, cere mărturia faptelor.

*

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest