După întâlnirea cu Vestitorul sfârşitului a început să mă  bântuie fantasmele fără trup în  variante iniţiatice, postmoderniste. Am activat îndrăzneala din dotare şi m-am aventurat pe drumul plin de capcane al neştiutului, unde am căutat modalităţile de intrare şi de ieşire din lume. Oamenii de ştiinţă s-au străduit să afle cum se naşte viul din materie descântată şi cum se întoarce materia în natură, muncă emoţionantă, admirabilă, precizia amănuntelor este uimitoare dar, după ultimul capitol, otrava cuvintelor nespuse turbură somnul cu întrebarea : cine este cel ce descântă materia ? Am luat, ca de obicei când învăţătura nu-mi era deajuns, drumul bibliotecii, am căutat dovezi că si alţii înaintea sa au avut insomnii căutând răspuns la întrebare.

Am găsit amintiri despre sfârşit într-o ştiinţă specială, cu nume grecesc, ca toate ştiinţele, E s c a t o l o g i a, în traducere liberă vorbire despre sfârşit.

Meşteri mari, corăbieri îndrăzneţi, grecii spuneau că zeii şi semizeii lor, curioși să afle capătul lumii, au ajuns până la cele cinci fluvii ale Infernului, au fost îngroziţi de sălbăticia torturilor din Tartar, au trecut mai departe, au fost fermecaţi de muzica celestă din Câmpiile Elizee, dar din egoism, teamă sau discreţie, n-au depus mărturii în faţa instanţelor istorice.

Primul om cu identitate verificată, mărturisitor în scris şi demn de crezare, întors din departamentele de dincolo, a fost marele îndrăgostit medieval, Dante Aligheri.

In fabulaţia sa Divina Comedie, italianul descrie scene şi întâmplări greu de imaginat, dacă nu le-ar fi cunoscut. Nu ne încumetăm să-i punem la îndoială buna credinţă, dacă a venit să ne povestească, n-a fost un sperjur, n-a călcat legământul lui Zeus cu Oceanida Stix, el rămâne unicul om de pe pământ care a revenit cu trupul din lumea sufletelor. Vom da crezare mărturiilor sale publice și îl vom urmări în temerarul său periplu. Ne-am îndreptat către capătul pământesc al sfârsitului, unde am citit şi am înţeles cele scrise pe poarta Infernului :  ” Lăsaţi orice speranţă, voi ce intraţi “. N-am intrat.

 

Cavaler neînfricat, convins că  ”tutto lo scibile“, totul se poate cunoaşte, Dante Alighieri a fost un mare iniţiat al Evului Mediu. Nu ştim dacă a străbătut celebrele trasee ale groazei, dacă s-a confruntat cu sălbăticiuni şi capcane, riturile iniţierii, drastice, l-ar fi obligat, însă mai sunt şi miracole rezervate celor aleşi, florentinul fiind, cu siguranţă, unul dintre ei.

De fapt, ce este o iniţiere ? Un ciclu de învăţământ acceptat, asumat, neimpus, pentru ca   ”l’uom s’eterna”, omul să devină veşnic, cum l-a învăţat pe Dante maestrul său Brunetto Laini. Nu ştim, n-am aflat, şi nu căutăm să aflăm dacă iniţierea este rudă cu paideia, s-ar putea să fie surori, poate vitrege.

Dante Alighieri a fost un autodidact, a început cu poezia de dragoste, Vita nouva, a continuat cu filozofia, cu ştiinţa vorbirii, şi cu politica : Banquet, De vulgari eloquentia, De monarchia şi s-a împotmolit când a vrut să le pună în practică. N-a fost înţeles, a fost alungat din Florenţa sa natală, a fost persecutat şi umilit, s-a rătăcit într-o pădure întunecată, unde numai duhurile se ascundeau. Acolo, în plin Ev Mediu tenebros, a plăsmuit una dintre cele mai mari capodopere literare, strălucitoarea Divina Comedie. Harul şi Zeul împlinirilor, Destinul, s-au completat armonios prin întâlnirea cu Virgiliu, suflet pereche din altă vreme, ’’poet divin, lumină fără moarte’’ cunoscător al păcătoşilor şi al virtuoşilor, repartizaţi în cele trei departamente ale lumii de dincolo : Infernul, Purgatoriul şi Paradisul. Intâlnirea cu ghidul potrivit nu a fost întâmplătoare, Dante fiind un mare admirator al Eneidei, pe care, aşa cum spune călăuza Virgiliu, în Cântul XX al Infernului o cunoştea ’’din toască în toască’’ şi o putea recita în întregime. E greu de crezut că s-ar fi putut întâlnii alţi urmaşi ai lui Eneas mai potriviţi pentru a călători împreună în lumea celor plecaţi.

 

Dante a început călătoria pe lumea cealaltă în Infern, locul cel mai accesibil, niciun om nu speră să ajungă direct în Paradis, pentru că, venind de pe pământ, nu l-ar înţelege, dacă n-ar fi trecut mai întâi prin  Infern şi Purgatoriul. Potrivnice de serviciu ale florentinului au fost trei mari păcate deghizate în fiare, desfrânarea, trufia şi lăcomia, hotărâte să-l oprească,  nemulţumite că nu le-a cultivat deajuns. Inaintarea a fost, desigur, infernală, din bolgii îl ameninţa fauna păcătoşilor neîmblânziţi, condamnaţi să nu înţeleagă pentru ce au ajuns acolo.

Nu vom repovesti, aventura Marelui Florentin, curioşii o pot găsi în geniala sa Divina Comedie. Tămăduitorul n-a ajuns nici în până la pădurea cea deasă, se pleacă greu de pe pământ dacă nu ţi-ai împlinit destinul şi nu ţi-ai dus până la capăt crucea. Cred că aici s-ar putea găsi explicaţia faptului că, nefiind aşteptat de nimeni, i s-a îngăduit să amâne sfârşitul. In timpul acordat am găsit şi răspunsul la întrebarea, dacă voi fi întrebat, ce călăuză mi-aș fi ales :  l-aș fi chemat pe Mircea Eliade.

A trecut mult timp de la plecarea definitivă a lui Dante la frumoasa Beatrice poemul său a fost răstălmăcit, vulgarizat şi stigmatizat, ca şi alte capodopere, prin epitetul  expirat !  inventat de ignoranţi, autobotezaţi postmodernişti. Nu le vom acorda atenţie, îi lăsăm să-şi caute locul într-unul din cela trei compartimente, dacă vor reuşi să treacă de poarta păzită de fiorosul Cerber. Povestea lor îşi aşteaptă autorul,  un postmodernist, mai mult sau mai puţin iniţiat, dacă nu va fi oprit la porţile Infernului de cumplitul pândar, sau se va rătăci în pădurea întunecată.

Vom rămâne pe graniţa cu tărâmul celălalt, mai întâi alături de Mircea Eliade, mare iniţiat în Istoria religiilor şi explorator reputat al spaţiului escatologic, apoi alături de alţii.

 

Eliade era convins că după moarte urmează două etape : supravieţuirea şi nemurirea. Teama de moarte, spaima, suferinţa, nu pot să fie atribute ale supravieţuirii, ele sunt pedepse într-o existenţă cu început şi sfârşit.

Dar, ce poate fi nemurirea ? O altă existenţă, un nou început ? Cât va dura nemurirea? o veşnicie ? cât de lungă este o veşnicie ? ce sens are o lume, fie ea şi veşnică !, fără sfârşit ? cum va petrece sfârşitul, el, cel ce s-a încăpăţânat să-l amâne, ştiind că moartea biologică nu poate fi evitată, că scara dintre Cer şi Pământ s-a rupt dintr-un motiv necunoscut şi că nemurirea paradisiacă a devenit un mit ?

Astfel de întrebări sunt legitime, chiar dacă se acceptă că moartea este o trecere ireversibilă de la un regim existenţial în altul. Dacă moartea este un moment de trecere de la un nivel ontologic la altul, separate, cum a înţeles Mircea Eliade să explice cauza şi motivaţia mitică a morţii, ea nu poate să fie  decât un moment de continuitate al nemuririi.

 

Inainte de a trece prin uşa deschisă întru ieşirea dintr-un nivel ontologic şi intrarea în altul, am fost reţinut de un gând vrăjmaş :

-Şi dacă după sfârşit nu va urma niciun început,  dacă totul s-a încheiat definitiv şi ce s-a spus nu este adevărat ?

M-am oprit şi am răspuns :

-Ar fi trebuit să fie. Şi am căutat, împreună cu Eliade, mărturii.

Citând şi interpretând ’’grandioasa operă Ramura de aur’’, a lui James Frazer dar şi numeroase alte mărturii  culese de la triburi de primitivi, Eliade acordă crezare aşa zisei virtuţi magice a obiectelor de a păstra o legătură nevăzută cu corpul omului care le-a atins, ceea ce ar fi o dovadă de necontestat a  continuităţii, altfel spus, a nemuririi. N-avem drept să invocăm ignoranţa noastră împotriva unor evidenţe ale căror cauze nu le cunoaştem.

Moartea nu este, deci, o întâmplare miraculoasă, ci una obişnuită, un moment în procesul cunoaşterii, materia şi energia nu mor, nu dispar, se recostituie sub alte forme, sunt nemuritoare şi nu se pot imagina scenarii cu părţi de materie sau energie care să se comporte altfel. Mircea Eliade, omul care ştia secretele zeilor despre moarte, ne-a încredinţat că : ’’Reprezentarea morţii (..) este cel mai bun instrument de cunoaştere a unei realităţi de care vorbeşte toată lumea’’ că  ’’fiecare om îşi întâlneşte moartea în care a crezut, pe care şi-a reprezntat-o’’. şi că  ’’înveţi despre moarte numai de la oameni  care au cunoscut-o fără să moară’’. Nu se puteau aduce argumente mai bune pentru continuitatea sfârsitului, altfel spus pentru nesfârşit. ( Citatele au fost împrumutate și adaptate din Arta de a muri, a lui Mircea Eliade, Editura Eikon 2006, pg. 77, 81 ).

L-am căutat şi pe Jaspers, filozof şi psihiatru, foarte interesat de aspectele filozofice şi psihologice ale morţii, l-am găsit la un loc onorabil în rafturile bibliotecilor, aştepta cu calmul şi răceala temperamentală a neamţului, pregătit să încredinţeze ce aflase  prin Meditaţie, prin mobilizarea atentă a instinctului creator către Mentalul divin. Pentru început am lămurit originea etimologică a termenului atenţie, necesară pentru înţelegere, a aflat că  a t e n ţ i e  are o rădăcină latină, cu semnificaţie de năzuinţă, aplecare, aspiraţie către Divinitate. In treacăt, n-am putut să trec peste observaţia că în limbajul comun n­-a rămas mai nimic din înţelesul dat de strămoşi cuvântului atenţie. Continuând dialogul cu domnul Jaspers, cel din raft, am vrut să ştiu ce a aflat despre moarte. Nu mi-a fost uşor, neamţul  inventează şi defineşte meticulos termenii folosiţi într-o concepţie complicată. Vom încerca să prezentăm, fără pretenţie de specialisti, câteva idei ale filozofului despre sfârşitul fiinţei ca  ”situaţie limită între existenţă şi transcendenţă”.

Transcendenţa (Divinitatea ? ) este  ’’acea fiinţă ( ! ) ce nu devine niciodată lume’’ dar, ’’ vorbeşte în lume’’. Dacă filozoful are dreptate, foarte probabil are, suntem obligaţi să renunţăm la dorinţa de a afla ce este în Transcendenţă, adică înainte de început și după propriul  sfârşit, a cărui experienţă n-o vom trăi. Dispariţia fiinţării  factice, Dasein, este necesară existenţei, nu putem să ne opunem necesităţii, “fără dispariţie nu există fiinţă !!  ’’ Ceea ce est distrus prin moarte este fenomenul, nu fiinţa în sine’’ Incercările de a evita dispariţia prin teama sau indiferenţa faţă de moarte duc la eşecul găsirii ( ! ) fiinţei ;  a considera existenţa factică – Daseinul, ca fiind fiinţă în sine, conduce la uitare şi teamă. In situaţia limită moartea devine istorică, nu poate fi depăşită nici prin înţelegere, nici prin consolare. Certitudinea existenţială nu este dăruită, este trăită prin suferinţă. Moartea ca moment de profunzime a fiinţei nu este liniştire, ci desăvârşire ; necesitatea morţii nu poate fi înţeleasă obiectiv.

Descurăjetoare această filozofie jasperiană, după care moartea evoluează odată cu fiinţa, omul nu are altceva de făcut decât să nu rateze fiinţa, luptând împotriva morţii.

Ne vom opri vreme de o jumătate de pagină pentru a consemna o dispută inutilă între două tabere ce se vor ireconciliabile pentru că refuză să se întâlnească, e vorba de ştiinţifici şi religioşi. Ştiinţificii se străduiesc într-un efort colectiv, să afle secretele Lui Dumnezeu, vor să afle cauza Universului, uitând să se întrebe de unde vin legile şi rigoarea matematică, unelte obişnuite în meseria lor. Preoţii, şi mai îndărătnici, refuză să pună întrebări, spun că nu trebuie să-L cercetezi pe Dumnezeu. In urma acestei poziţionări ireductibile s-a ajuns la refuzul dialogului. In realitate Religia şi Ştiinţa, cu Ş mare ca să fie pe aceiaşi treaptă, sunt complementare, mai mult, după opinia preotului Stanley Jaki, profesor la Universitatea Seton Hall, Membru al Academiei Pontificale de ştiinţe, laureat al Premiului Templeton, ştiinţa nu s-a putut dezvolta decât în cultura creştină. Marile descoperiri ştiinţifice ale Fizicii nucleare şi cosmologice confirmă existenţa unei ordini în Univers, imposibilă de explicat fără o inteligenţă creatoare. De altfel, concepte de mare importanţă ale ştiinţei au fost introduse de ştiinţifici care au fost şi preoţi. Roger Bacon, preot şi filozof, a propus noţiunea de legi ale naturii iar Big-Bangul a fost descris de rusul Alexandr Fridman şi preotul belgian Georges Lemaître.

Nu vom continua inventarul lecturilor despre graniţa dintre vieţi, s-a scris mult fără să se adauge informaţii noi, o dovadă că fiecare generaţie reia abecedarul, cu acelaşi număr de litere şi aceleaşi semnificaţii fundamentale. Menţionăm pentru eventuali cârcotaşi că am citit şi cartea ’’expertului’’ R. Moody, ’’Viaţă după viaţă’’, mai multă negustorie decât informaţie.

Impinși de timp şi de nerăbdare, intrăm în camera dintre viaţa trăiită şi viaţa ce va să vină, în ceea ce vom numi Sala de așteptare.

 

Mai grea decât moartea este aşteptarea ei, o durată  săracă în întâmplări, monotonă, plictisitoare, inutilă, într-o gară pustie cu tren întârziat, fără program, fără călători, unde aştepţi, o favoare, o aprobare, fără să știi pentru ce și de la cine. Nu mai ai  program, proiecte nu mai faci, cele vechi rămân neterminate, de fapt nu știi dacă mai exiști, deşi te lovești de trupuri vii, ca orbii de stâlpii de pe marginea drumului. E greu să te simţi nefolositor, de prisos, după ce ai crezut o viaţă că fără tine lumea n-ar putea să existe, să constaţi că n-ai fost decât un detaliu nesemnificativ, o tuşe de culoare, neobservată, care putea să lipsească din tablou.

Obiceiul de a încrucişa priviri cu trecătorii, curiozitatea, dorinţa, dispreţul şi duşmănia, nu mai prezintă importanţă, dacă, din întâmplare, se îndreaptă cineva spre tine, e bine să te dai la o parte, altfel vei fi împins, de cele mai multe ori cu brutalitate, o ’’atenţie’’ ce poate trezi un orgoliu inutil. Grija, excesivă de obicei, a celor din jur nu mai este nici dragoste nici milă, te simţi urmărit în tot ce faci, ţi se îndepărtează obstacolele din cale, se îndreaptă obiectele deplasate, ţi se şterg urmele paşilor, ţi se arată drmul spre uşă, eşti o jucărie demodată, incomodă.

Zilele şi nopţile sunt totdeauna la fel, te scoli sau ești  trezit exact în momentul când adormeai, după una din numeroasele întreruperi ale somnului, impuse de nevoia de a goli vezica urinară, certată cu prostata. Dacă deşteptarea este rapidă, adormirea este un nemeritat prilej de întâlnire cu amintiri triste, ieşite din subconştient să te pedepsească pentru neîmplinirea lor. Din cele 8-10 ore petrecute în pat, cel puţin trei sunt ocupate de gânduri răzbunătoare, o oră, sau mai mult, de golirea vezicii urinare, leneşă, comprimată de prost-aticul adenom, obosită să tot împingă lichidul de excreţie, inutil ; pentru vise, deseori coşmururi, necesare se spune, la spălarea creerului de prea multe informaţii nefolositoare, nu rămân decât câteva zeci de secunde, nu e nevoie de mai mult timp să ştergi o tablă, plina de calcule neînţelese. Capul este îngreunat de oxizi şi peroxizi, de radicalii fetizi , toxici, ai metabolismului acizilor aromatici,  de proiectele neduse la capăt, de indiferenţa generală, de întârzierea drogului zilnic, cafeaua, muşchii, neantrenaţi,  slăbiţi, ridică greu scheletul, ruginit, gripat, scârţâind din toate încheieturile.

Multă, prea multă linişte, toţi au plecat, ușa nu ţi se mai deschide, telefonul a uitat să mai zbârnăie, cutia poştală e goală, strada e pustie, trecătorii au dispărut, îi bănuieşti instalaţi comod   în automibile, alergând fără să fugă, nepăsători la singurătatea din spatele zidurilor, din sălile de aşteptare a sfârşitului.

Ce poate să fie dincolo de uşa dinaintea sfârşitului ? Imaginaţia, chemată să inventeze, nu vede altceva decât întuneric, o imensitate neagră, oarbă, surdă, e greu să crezi că poate să existe viaţă într-o lume unde simţurile sunt nefolositoare. Te agăţi cu  disperare de scaunul lustruit de înintaşi al sălii de aşteptare, te rogi de amânare, ţi-e teamă de necunoscut, promiţi ascultare şi supunere, aici, pe pământ este singurul loc unde ai fost acasă, unde speri să fi iertat pentru nenumăratele greşeli ale păcătosului care ai fost.  N-ai avut curajul să destăinui, nici chiar Cugetului tău, rătăciri de care te ruşinezi, n-ai avut puterea să le scoţi din amintiri, cu toate că ştiai că de El nu poţi să ascunzi nimic.

-Caută motivele pentru care te simţi părăsit, în marea Lui îndurare Tatăl ceresc ţi-a mai lasat un timp de mărturisire şi pocăinţă, mi-a şoptit cu mâhnire Cugetul.

-Iţi mulţumesc Ingere, voi urma îndemnul tău, voi chema amintirile, memoria păcatelor, le voi judeca fără părtinire, atât cât puterile mă vor ajuta.

 

Sursa foto: wikimedia.org, Melanie Marie Kreuzhof, Die tote Stadt (2004).

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest