Intr-o noapte am primit poruncă de chemare la Dumnezeu. N-am zăbovit, porunca e poruncă, am plecat cu viteza neîngrădită a gândului, pe drumul Cerului nu sunt limitări de viteză, am ajuns la  Poarta Paradisului, un bătrân cu barba albă, Sfântul Petru ?, mă aştepta, mi-a arătat un Altar în faţa căruia am îngenunchiat, am primit şi o lumânare. In Altar l-am văzut pe Duhul Sfânt, cu chip ce semăna cu cel ce mă privea când mă uitam în oglindă.

A fost o întrevedere scurtă, o lumină orbitoare mi-a însufleţit înţelegerea, ca să-l confirme pe Sfântul Apostol Pavel :  ”aceste lucruri sunt osândite de lumină când sunt scoase la iveală ; pentru că ceea ce scoate la iveală este lumina” (Efeseni, 5, 13). Mi s-a învederat că în curând mă voi întoarce din călătoria de pe pământ, eram îndemnat să nu las păcate nerecunoscute, neiertate, să le încredinţez unui confesor nepărtinitor priceput la suflete şi aflat  departe de locul unde au fost săvârşite. Am fost avertizat că nu voi găsi uşor un confesor dăruit cu harul  să ierte păcate  greu de înţeles de cei încremeniţi în litera Scripturii.

Pentru o comunicare atât de importantă ar fi trebuit să cunosc imbajul  dîn Impărăţia Duhurilor, eu nu vorbeam decât mărginita mea limbă, a fost uluitoare surpriza că a priceput ce mi s-a spus, fără cuvinte.

Paradisul este Certitudine zidită de Cuvântul Creator, unde cugetările şi judecăţile sunt inutile, unde Rugăciunea este singura Cale şi unde eşti primit când sufletul este neliniştit şi frământat. Cerusem în rugăciunile mele o audienţă, nu ştiam dacă aşa se spune în Paradis, am folosit cuvântul cunoscut, mă frământau întrebările, mă rătăcisem printre concepte, nu le mai desluşeam tâlcul, doream să împlinesc poruncile, dar  puterile mele omeneşti, supuse vremelniciei, nu reuşeau să deprindă limbajul faptelor, să înţeleagă  mesajulul dăruit lucrului creiat după proiect.

Chemarea la Dumnezeu a fost, o reprezentare în imagini a a concepţiei biblice, n-aveam speranţe să-L văd pe Cel Ce Este, dar speram să aflu răspunsuri la întrebări, nu le-a aflat, în Paradis nu se vorbeşte  limbaj omenesc, cu forma logică de dialog – întrebare – răspuns,  mi s-a dăruit, însă, o lumânare, cu lumină pe măsura vederii mele şi poruncă să caut singur răspunsuri la întrebări şi drumul de întoarcere. Am plecat bâjbâind, lumina din Paradis orbea, lumânarea primită nu mi-a fost de folos decât după ce am ajuns în patul meu.

Am apucat imediat să caut, am luminat ungherele întunecoase, am scotocit aducerile aminte, am răvăsit bibliotecile, n-am găsit răspunsuri, am vrut  să dezbat, cu cine ?, să lămures întrebările fără un răspuns cert, să văd greşelile, am plecat după confesorul cel depărtat,  neinteresat  de mărturii mincinoase, de bârfa şi ocara  pizmuitorilor şi informatorilor, l-a căutat în Biserici, în Mânăstiri, în schiturile cu sihaştri, în adunările de oameni, în ascunzişurile munţilor, în instanţele dreptăţii,  în temniţe, a scotocit foişoarele tinereţii unde lăsase iubirle furate, am căutat zânele iubitoare de dragoste, altădată vneau la chemarea privirii, nu le-am mai găsit, am intrat în bolgiile Infernului pământean, erau goale, duhurile păcătoase nu suportaseră hidoşenia şi dezordinea vinovăţiei, se strecuraseră pe sub praguri în căutare de locuri unde ticăloşia mârşavă poate să-şi satisfacă plăcerea de a macula şi contamina.

N-am găsit decât sărmanele mele amintiri, acoperite de bălăriile abandonului, cât despre confesorul cu har şi competenţă, nu mai credeam că există.  Descurajat m-am întors la propriul lui Cuget, uitat în închisoarea sufletului, l-a găsit, ghemuit într-un colţ, înspăimântat, nu mă mai aştepta, era convins că m-am rătăcit printre păcate și păcătoşi.

Am avut cu el o dispută aprigă, încrâncenată, avea avantajul că mă cunoştea foarte bine, nu uitase niciuna dintre faptele mele, rele sau bune. L-am întrebat când voi fi chemat să dau socoteală de rătăcirile trupului şi ale omului, răspunzător de vocaţia şi zestrea primite la fiinţare, am primit un răspuns derutant, mi-a spus că pot s-o fac oricând, chiar acum, de ce să aştept, nimeni nu ştie mai bine ca el, cugetul meu, când şi cum am păcătuit, nu avem nevoie de martori şi avocaţi.

-Bine, i-am zis, dar mai întâi va trebui să vină sfârşitul, moartea, nu voi putea fi judecat decât după ultimul păcat.

-Ce este moartea ? m-a întrebat ?

-Moartea este sfârşitul unei vieţi, despărţirea sufletului de trup, am îngăimat.

Cugetul a fost nemulţumit de uşurinţa răspunsului.

-Ce este  ”o viaţă” , de ce se desparte sufletul de corp, cine moare, sufletul, corpul sau amândouă ? Intre o viaţă şi moarte nu se păstrează legături, morţilor nu li se mai pot aplica legile viului, morţii nu mai pot fi nici iubiţi nici duşmăniţi, nu mai pot fi judecaţi şi pedepsiţi, nu ne mai este nici milă nici frică de morţi. Ai văzut oameni morţi ?, mai poate mortul să-şi recunoască păcatele ? De ce să aştepţi plecarea sufletului ca să dai socoteală de păcatele trupului ? Pentru suflet, moartea,  cuvânt inventat, nu există, durata vieţii unui om, o podoabă efemeră, este o salbă de clipe, iar clipa este o nălucire, o parte a timpului, o noţiune vidă, fără formă, fără conţinut. Spiritul etern, nu putea fi conceput ca o sumă de clipe  trecătoare, ca un spectacol cu decor şi actori. Darul  primit a fost libertatea, dreptul de alegere, ceea ce numeşti moarte este libertatea spiritului de trecere prin diferite forme ale materiei.

Am ascultat uimit discursul Cugetului, surprinzător, logic, limpede. A continuat :

-Cum poate sufletul, despărţit de trup, să se cureţe de  păcate,  de ce să aştepţi neviul trupului ca să te uşurezi de rătăcirile lui ? Trupul fără suflet nu are nevoie să fie iertat. Dacă vrei să te eliberezi de povara greşelilor trupeşti, te poţi judeca singur, o singură condiţie este obligatorie, să fii neîndurător cu propriile păcate, să le recunoşti şi să te pocăieşti. Voi fi, ca de obicei, alături de tine.

-Dacă îmi asum şi rolul de judecător cad în păcatul « nemăsuratului orgoliu » semnalat de Berdiaev.

-Aşa este, numai că dacă îl chemi în ajutor pe Berdiaev, nu uita că filozoful şi-a completat cugetarea acceptând neputinţa de a cunoaşte adevărul, în ciuda orgoliului  nemăsurat, compensator pentru “ fiinţa sa limitată” . Dacă eşti neîndurător cu propriile tale păcate, dacă le recunoşti şi te pocăieşti, ţi-ai făcut datoria de fiinţă imperfectă, de restul se ocupă Dumnezeu.

M-a lăsat un timp, să-i înţeleg spusele, apoi a continuat  :

-Dar să revenim la Moarte.  Cuvântul grecesc Tanatos-Moartea nu are înţeles de neexistenţă sau inconştienţă, ci de separare a trupului de suflet, nu este un sfârşit în sens de capăt ultim de drum. Mai mult decât atât, sufletele rămân legate sau separate şi după despărţirea de trup prin sentimentele stabilite între ele. Despre suflete se ştiu puţine lucruri sigure, noţiunea este complexă şi greu abordabilă prin mijloace carteziene, în suflete se amestecă procese vitale, psihice, energetice, spirituale, aparent nemateriale, greu de sezisat, accesibile numai prin manifestarea lor în relaţia cu alte suflete. Printr-un efort al proceselor de cunoaştere se admite că sufletele,  formate din entităţi de energie vitală, respectă dualitatea  fiind structurate în două principii opuse : benefice şi malefice. Energiile distrugătoare reprezentate prin nuanţe de negru şi întuneric, sunt ura, frica, senzaţia de neputinţă, trufia, tristeţea, emoţiile puternice, simptome ale suferinţei şi bolilor psihice. Energiile benefice, exprimate prin tonalităţi luminoase, au fost bine descrise şi clasificate de Dionisie Areopagitul : Ingeri, Arhangheli, Puteri, Virtuţi, Domnii, Heruvimi, Serafimi etc,. Sufletele sunt supuse principiului libertăţii, manifestat prin voinţă, fără de care lumea ar fi rămas fără perspectiva evoluţiei. Rău folosită, libertatea mobilizează energiile distrugătoare, întunecă sufletul. Dimpotrivă, rugăciunea spală, curăţă energiile malefice şi atrage energiile luminoase, benefice. Răul şi binele sufletului este filtrat de voinţă, nimic nu poate să intre în suflet împotriva voinţei noastre. Lipsa voinţei ne face să acceptăm rolul de victimă, să ne epuizăm în confruntări lipsite de sens şi de importanţă, să inventăm duşmani imaginari, să folosim energia vitală pentru întunecarea sufletului şi nu pentru înălţarea lui în împărăţia luminii.

Parapsihologii moderni au probat că sufletele sunt existenţe reale, structuri ale entităţii umane, proiecţii individualizate ale spiritului, situate între corpul fizic şi corpul spiritual, coordonate de conştienţă, exprimate în plan energetic printr-un câmp vibratoriu structurat perceptiv pe patru paliere de frecvenţă : Delta, Teta, Alfa şi Beta, între 4 şi 60 de Hertzi. Sufletele se manifestă prin reacţii emoţionale măsurabile, ca relaţii între senzaţie, sentiment, dorinţă. Se dă ca certă o lume a sufletelor, întrate în trupurile fizice ale pruncilor după zămislire. Dacă actul fizic de zămislire nu este însoţit de participarea afectivă a partenerilor, sufletul copilului venit din Astral, va fi ataşat mai mult de mamă. Dacă nu e conceput cu dragoste sufletul se întoarce în Astral.   Parapsihologii au descris chiar o graviditate sufletească de trei luni şi existenţa unor  fii sufleteşti, care merg direct în Astral, unde aşteaptă un alt corp fizic pentru întrupare.

Nu există sfârşit fără un nou început, moartea este trecerea unei forme a materiei în alta, noul este moştenitor inocent de păcate al vechiului, dar şi a părţilor sale bune, vechiul nu moare până când zestrea faptelor bune din el nu a trecut în noul ce se naşte.

Ascultând Cugetul, grăunte de Spirit şi Inger păzitor, însămânţat în trup, am avut, o clipă, iluzia Eternităţii – o Existenţă nepieritoare, o trecere a materiei în forme-structuri imateriale, energie, informaţie, poate şi altele. A fost, ca orice clipă, o amăgire, frântura de Existeţă care eram avea un sfârşit de unde pornea un nou început, inaccesibil pentru abandonatul  sfârşit.

M-a lăsat să-mi consum iluzia apoi a continuat :

-Sfârşitul este un moment obscur unde prezentul devine amintire, se abandonează trecutul, dispare perspectiva, unde existenţa nu mai este posibilă decât într-un proiect nou, un act de creaţie. Căutăm zadarnic locul unde sunt explicate sensurile, nu există un astfel de loc, trebuie să-l inventăm de fiecare dată sau să ne mulţumim cu înţelepciunea consolatoare : ’’aşa trebuie’

 

Sfârşit ! Am privit cu ciudă cartea de căpătâi, DEX-ul, am deschis-o la cuvântul sfârşit, cu speranţa să-i aflu înţelesul, am fost derutat, dezamăgit, am găsit noţiuni de referinţă nelămurite, ce ar fi trebuit să înţeleg prin capăt, încheiere, isprăvire, încetare, stingere si mai ales, moarte, o modalitate de sfârşit neclară,  inventată de muritori fără s-o cunoască, fără formă precisă şi fără conţinut. ? Unde era semnul lăsat de sfârşit ? Am căutat în amintiri, un depozit uitat de oameni, prea ocupaţi de conflicte pentru a găsi timpul şi mărinimia să caute ce a fost înainte de sfârșit. Convingerea că după sfârşit au rămas amintiri mă obseda, mi-am zis că dacă n-ar fi păstrat în amintiri, sfârşitul n-ar avea niciun rost într-o lume unde totul este rânduit cu tâlc şi justificare.

Incertitudinea m-a tulburat, răspunsul nu poate fi imprecis, îndoielnic, precedat de condiţional.

 

Dacă răspunsul nu poate fi imprecis, trebuie să mai fie ceva. Am pus cap la cap generaţiile, cărţile de istorie, am căutat încheieririle, isprăvirile, capetele, morţile, după toate urma un nou început, dar lipsea mărturia despre sfârşit. M-am întors la Cugetul meu :

-Caută răspunsul acolo unde se află începutul cel nou.

-Unde este începutul cel nou ?!  Oamenii nu recunoasc naşterea unui nou început dintr-un sfârşit, am încercat să-l destabilizez.

-Lumea oamenilor este o confruntare permanentă, oamenii nu renunţă la conflicte, considerate condiţiile continuităţii, trec dintr-o confruntare în alta fără să mai vadă începutul şi sfârşitul. Lumea se lasă greu cunoscută, descrierea ei nu este suficientă, e nevoie să înţelegi natura conflictelor, să le deslegi, să le pui un capăt înainte de a ajunge la o nouă confruntare. Deschide cartea de istorie şi vei vedea, cu imaginaţia, miliardele de eroi dăruiţi sfârşitului cu speranţa unor noi începuturi pentru păstrarea continuităţii. Lupta şi sacrificiul lor nu puteau fi zadarnice.

 

Ajuns în acest loc şi moment al dialogului  despre sfârşit am avut nenorocul, sau poate dimpotrivă, să-mi iasă în cale Cârtitorul, un alter ego al meu, călător grăbit, aflat şi el  pe drumul dintre un început şi un sfârşit. L-am oprit şi l-am întrebat ce urmează după sfârşit. Cârtitorul m-a privit, nu mi-a dat un răspuns, dar i-am ghicit nemulţumirea de cârtitor :                     -Fleacuri ! După sfârşit nu mai rămân urme. Stârvul se strică şi-l înghite pământul. Pierzi timpul vânturând vorbe goale.

L-am întrebat :

-Incotro te gràbesti ?

- ?! .

- Cine te aşteaptà la capătul drumului ? Ce vei face după ce ajungi la sfârșit ?

M-a privit cu ciudà, m-a suspectat că sunt un smintit şi vreau să-l destabilizeze, s-a îndepărtat fără să-mi ràspundà. L-am urmărit cu privirea şi am mizat pe bobul semănat, pe fructele cunoaşterii, ce vor creşte din el. I-am citit gândul :

-De ce m-a întrebat cine mà aşteaptă ? Cine ar trebui sà mà aştepte şi de ce mă întreabă ce voi face după ce ajung unde am plecat ? La sfârșitul călătoriei ?! Prostii, îmi pierd timpul căutând răspuns la întrebările ăstuia, se crede filozof,  pune întrebàri ca să încurce lumea. E adevărat că sunt mulţi ca el, te împiedici de ei peste tot, legea nu te apără împotriva lor.

Si dupà o vreme :

-De unde vin întrebările ? Popa zice că e bine să credem, fără  să  întrebăm. Dacă ce spune popa este adevărat, înseamnă că cei ce pun întrebări sunt trimişi de Satana.

Dacă nu s-ar fi grăbit i-aş fi dat un răspuns pe măsura înţelegerii lui, i-aş fi spus :

- Dumnezeu ne-a dat libertatea să născocim, să plăzmuim, să întrebăm şi l-am auzit pe Curiosu, fratele tău, spunând că ’’un om fără fantezie este ca un ac fără gămălie, ha, ha, împunge, dar nu coase’’

Nu știu dacă ar fi apreciat filozofia acului de croitorie, a plecat grăbit, am aflat, însă, că sămânţa gândului prinde rădàcini în mintea celui ce o găzduieşte, când întrebàrile fàrà ràspuns m-au năpădit din toate părtile.        M-am adresat din nou bunului său tovarăş de drum – Cugetul, partener statornic, devotat şi sincer  :

-Când începe sfârşitul, când începe trupul să moară ?

-Logica elementară, formală, cum i se mai spune, caută, urcând treaptă cu treaptă, judecăţile din care se trag concluziile, fiecare judecată fiind obligatoriu concluzia altor judecăţi valide din punct de vedere logic. Toate existenţele au un început şi un sfârşit, Universul însuşi s-a născut prin Big-Bang, a crescut, se află în expansiune, şi va termina, se pare, prin Big-Crunch, o moarte colosală, inimaginabilă pentru mintea oamenilor, aflată de la început în istoria lui. Dacă începutul este zămislirea embrionului din oul care dispare, o judecată incontestabilă, înseamnă că în acel moment va trebui să cauţi şi începutul sfârşitului.

-Complicată este logica elementară a concluziilor deduse din alte concluzii !

-Sfârşitul şi începutul încep şi se termină unul din celălalt, după un sfârşit vine un nou început din care începe un alt sfârşit. Dacă este adevărat, şi nu poate să nu fie, pentrucă sunt respectate principiile canonice ale logicii, înseamnă că sfârşitul începe la naştere.

Orice pas înainte este un pas către sfârşit. Inceputul şi sfârşitul viului se trăiesc în acelaşi timp, ignorându-se, din momentul când începe să se formeze embrionul. Dacă despre formarea embrionului din ou s-au aflat, cu amănunte, numeroase momente importante, s-a trecut cu uşurinţă peste continuitatea dintre sfârşit şi început.

In acest moment de limpezire logică, mi s-a prezentat o întrebare inevitabilă :

-Ce se ştie despre sfârşitul omului ?  Nu se poate ca  viaţa omului, să nu lase amintiri, certitudini ale memoriei. Sfârşitul desparte lumi imposibil de întâlnit, dar amintirile nu pot fi oprite la frontieră, cum să împiedici o amintire să iasă pe o portă ? Este sfârşitul omului o descompunere, o dispariţie, mi-am întrebat Cugetul.

-Sfârşitul omului nu este dispariţie, este o trecere într-o altă formă a eternităţii, păstrată de amintiri. Moartea ca sfârşit nu este frumoasă, nu există o poezie a morţii, există însă o ştiinţă şi o artă a trecerii dintr-o lume în alta, transmisă din generaţie în generaţie, prin amintiri. Sfârşitul este un moment şi un loc întunecat, unde se pierde trecutul, dispare prezentul, singura modalitate de dăinuire fiind amintirea păstrată printr-un act de creaţie. Căutăm în zadar alte sensuri şi explicaţii ale trecerii prin lume, dacă există, ne sunt inaccesibile. Sfânta Scriptură ne-a lăsat speranţa unui miracol al Invierii, inaugurat de Mântuitorul Hristos, fără să precizeze dacă Invierea este un act de Creaţie, din nou, a lumii. In trupul reînviat nu se vor regăsi toate elementele fizice, materiale, energetice, aflate la un moment dat în trupul pământesc. Nu ne rămâne decât să dăm crezare, dacă putem, Sfântului Părinte Grigore de Nissa care ne asigură că se vor regăsi în trupul înviat virtuţile şi păcatele imprimate şi depozitate în suflete.

Intrebările l-au năpădit ca buruienile.

-Când voi pleca de pe pământ ?

-Când va veni sorocul.

-Cine decide sorocul ?

-Sorocul este stabilit prin Destin.

-Sfârşitul poate veni printr-un accident, printr-o întâmplare nefericită.

-Sfârşitul trupului pământesc poate fi întâmplător, dar sufletul rămâne până la împlinirea Destinului. Intâmplarea nefericită, este consecinţa unei greşeli, a unui păcat, sufletul rămâne să ispășească păcatul prin suferinţă trecând într-o altă fiinţă.

Intr-o altă fiinţă ! Prin câte fiinţe voi fi trecut fără să le păstrez amintirea ! Doamne, cât de păcătoși suntem ! Am trecut pe lângă păsările tale fără să le învăţăm neamul şi numele ! Am trecut pe lângă florile tale fără să le spunem : Bună dimineaţa !  Am trecut pe lângă fluturii tăi, bijuterii zburătoare, fără să-i întrebăm de unde vin şi unde se duc ! Am călcat pământul cimitirului fără să ascultăm tânguirea celor din morminte ! Câte sfârşituri-începuturi am străbătut fără să le admirăm porţile de ieşire şi intrare ! Câte lumi întunecate, cât întuneric negru, culoarea uitării, am străbătut între un sfârşit şi un nou început.

Voi căuta în istorie și în literatură amintiri rămase după sfârșit cu teama că nu voi găsi în noul început dovezi despre sfârşitul neterminat, cu nostalgia duratei dintre început şi sfârșit, cu regretul că n-a fost bine trăită : “Dacă aș putea s-o iau de la capăt !”

Inceputurile ar trebui să fie repetate înainte de ultimul sfârşit  !

Un text încredinţat maşinii de păstrat amintiri poate să aibă soarta unui gând uitat într-un fund de circomvoluţiune a creerului. Poate că aceste pagini vor pleca odată cu maşina la un centru de colecţionat deşeuri, fără să fie citite de nimeni. Ar fi păcat, dar n-ar fi nici primul, nici ultimul, într-o grădină părăsită de zei, plină de rătăciţi şi ispite.

Oamenii şi-au pus întrebări dacă se mai păstrează legături între omul viu şi omul mort, dacă viul lasă mortului o clironomie, dacă viul se poate pregăti de moarte. Fiecare om poate da un răspuns pe măsura puterii lui de înţelegere, personal cred că moartea vine totdeauna prea devreme, nimeni nu este pregătit s-o primească, să-i asigure mortului o moştenire meritată și necontestată. S-a spus că sfârşitul laudă începutul, dar relaţia dintre  oamenii este o relaţie de indiferenţă, nu suntem remarcaţi decât când ne opunem, şi atunci reacţia este de îndepărtare a unui obstacol. Supravieţuirea fiinţei este obişnuinţa de a trăi în indiferenţa lumi, pe când supravieţuirea amintirilor este biruinţă asupra indiferenţei. Dorinţa de a lăsa urme, amintiri, este legitimă după o viaţă trăită în abundenţa gândurilor şi a faptelor.

La înmormântare, o festivitate a sfârşitului, prilej de bilanţ, de încheiere a unui ciclu din existenţa materiei însufleţite, participanţii sunt atenţi să intre în posesia proprietăţilor şi obiectelor ce vor rămâne fără stăpân și să găsească testamentul. Defunctul era dator să-și rezolve toete obligaţiile, să plătească impozitele, să cumpere locul în cimitir, dacă vrea să se bucure de respectul urmașilor. Pentru a evita confuzii şi neclarităţi  era bine să aleagă fotografia de pus pe cruce, una corespunzătoare impresiei  ce o avea despre el şi să nu uite epitaful, o scurta istorie a  trecerii prin lume, să nu-l lase pe seama altora, s-ar putea să nu-i placă, să-i tulbure zilele şi nopţile, când rămâne singur cu crucea şi cu scrisul de pe ea.

O repetiţie cu spectatori au imaginat sudcoreenii, sinucigaşi înverşunaţi, introduc viitorii candidaţi la înmormântare în ’’camera morţii’’, o încăpere mobilată cu sicrie deschise şi altar, actorii sunt invitaţi cu respectul cuvenit să ocupe fiecare un sicriu, vin tâmplarii, așează capacele sicriilor, bat cuiele, fac treabă de profesionişti, apoi vin  groparii, coboară sicriile în morminte şi aruncă pământ cu lopata, cu grijă să se audă zgomotul specific, îi lasă pe morţii vii să trăiască din plin spectacolul, timp de o jumătate de oră, după care se practică operaţia inversă, învierea în trup, după ritualul biblic al resuscutării, se ridică sicriile, se scot cuiele şi morţii înviaţi sunt invitaţi, cu acelaşi respect, să iasă din sicrie şi din ’’camera morţii’’. Purificaţi, înviaţii, mulţi convinşi că au fost cu adevărat morţi, se angajează să nu mai păcătuiască, devin mai buni, nu se mai sinucid şi spun că lumea este frumoasă. Un bun prieten, specialst reputat în recuperarea critică a relaţiei dintre viaţa şi creaţia unui mare scriitor român, povestea, cu fermecător umor, că a asistat la înmormântarea simulată a unui coleg, bolnav incurabil, bine regizată, cu slujbă religioasă,  discursuri elogioase, lacrimi, pomană stropită cu vin din belşug. După spectacol a urmat un altul, bietul mort îşi plângea de milă, se înduioşa de vorbele auzite, nu ştiuse că avea atâtea calităţi, mare păcat să moară un astfel de om. Şi-a înnecat lacrimile în vin. Spectacolul a fost atât de frumos încât cei ce au asistat şi participat la el s-au gândit că n-ar fi rău să fie generalizat, de ce să lipsim dela propria noastră pomană.

La adevărata înmormântare, întâmplată într-un viitor apropiat, prietenii mortului n-au putut să rămână până la terminarea slujbei, semăna prea mult cu cea regizată şi nu-şi puteau stăpâni râsul.

 

Intr-un moment confruntare cu idolii cavernelor am văzut un Inger, mă privea fără să spună nimic, am crezut că nu ştia să vorbească, mă înşelam, privirea lui era mai expresivă decât cuvintele, am înţeles că era Vestitorul sfârsitului. Eram nepregătit, aveam proiecte neterminate, l-am rugat să-mi acorde un răgaz, a fost înţelegător mi-a spus că mă va lăsa un timp, cu o condiţie :  totate amintirile evocate să poarte chezășie în Taina Confesiunii, o garanţie că nu vei neglija Memoria incomodă. Personajele și peisajele vor fi neretuşate.

La plecare a mai adăugat o atenţionare : Mărturisirea nu exclude pedeapsa.

Mi-a dat de înţeles că ultimul act, pregătitor Epilogului, a început deja.

 

Am consemnat vizita Vestitorului, am înscris-o în memorie, botezată cu numele Incomodă şi beneficiind de graţioasa păsuire, am încredinţat-o mijloacelor de înregistrare şi conservare.

Ingerul a venit într-o după amiază mohorâtă de toamnă, în timpul unei dispute înverşunate cu moştenitorul numelui. Este cunoscută îndărătnicia tinerilor de a respinge sfaturile şi de a refuza să accepte experienţele neverificate de ei. Convinşi de temeinicia puterii lor de judecată, merg pe drumul cu cele mai mari obstacole şi riscuri. Lumea în care trăim este însă vicleană, perfidă, s-a despărţit de morală şi credinţă, s-a însoţit cu locatarii Infernului, cei certaţi cu tămâia şi crucea. Creduli, naivi, îndepărtaţi de Sfânta Scriptură, creştini fără să fie întrebaţi, prin Botez, cei chemaţi să ducă mai departe lumea, se lasă uşor deturnaţi spre stabilimentele deschise de patronii iadului pe pământ : cârciumi, baruri, discoteci, ’’cutii de noapte” (“boîtes !”), toate având ca semne distinctive  fumul de tutun şi alte ierburi, obscuritatea, hărmălaia și  vacarmul. Proiectul mesagerilor iadului este, pe cât de simplist, pe atât de eficient, ei vizează irosirea timpului de viaţă trăită.

Refractari la povaţă şi călăuză, încredinţaţi că opţiunea pentru locurile obscure le aparţine, cei aflaţi la început de biografie  nu văd ispita strecurată parşiv de trimişii iadului, nu văd viclenia minciunii, iarbă otrăvitoare, fug de lumină, de adevăr, şi sunt atrași spre locuri întunecate. Cel căzut în cursă, devenit ucenic al Satanei, cu cât se zbate cu atât se afundă mai mult în hăurile infernului, de unde cu greu mai poate face cale întoarsă. Dacă ar fi ascultat îndemnul şi sfaturile  ar fi înţeles că minciuna este păcat, pedpsit de Zeii cerului, de legile omeneşti şi de propria conştiinţă, că prima minciuna este numai începutul căderii, urmată fără putinţă de întoarcere de altele, din ce în ce mai multe şi de grele de  consecinţe, ar fi înţeles că o minciună nu se poate susţine decât cu alte minciuni.

Aveam de ales între îngăduinţă şi confruntare. Călăuzindu-mă după învăţătura biblică din Proverbul 22 ; 24 : “Nebunia este lipită de inima copilului, dar nuiaua certării o va deslipi de ea” am ales confruntarea, ştiam că îmi asum riscul demonetizării prin repetare, am mai avut dezbateri, terminate cu promisiuni nerespectate, am sperat  că voi putea să-l conving cu argumente greu de contrazis, n-a fost aşa, dialectica vulgară şi  toleranţa au subminat logica, s-au amestecat şi cunoscutele erori ale judecăţii : ignoratio elenki, petitio principi, error fundamentalis, circulus in probando, circulus viciosus, dar mai ales erorile subiectivismului, un idol păgân intrat în măruntaiele sufletului. Mi-am pierdut controlul, trimişii nesupunerii mi-au întins ispita mâniei, un păcat mare, am fost vehement, excesiv, m-am descumpănit şi pentru că nivelul disputei coborâse până la cuvinte necontrolate, am căzut în întunecimea incoherentă al absurdului, unde nu mai este logică. O banală controversă a luat proporţii existenţiale, prin folosirea  excesivă a procedeelor de argumentare şi a unor judecăţi, definite de Nietzsche ca ’’amăgiri necesare’’

Vestitorul sfârşitului i-a apreciat stăruinţa şi m-a lăsat o vreme în no man’s land unde am rămas un timp, înainte de a mă întoarce în corpul material.

Eram aşezat pe patul unde trăisem și visasem, nemişcat, înconjuratt de spectatori liniştiţi, preocupaţi de nevoile lor, convinşi că cel ce vedea tot, cârcotaşul, cel ce era gata oricând să denunţe o judecată falsă, un neadevăr strecurat abil printre vorbe, o mistificare, o falsificare ipocrită, nu vedea nu auzea, nu mai avea nici o putere. Cel ce deranja prin stăruinţa de a obliga partenerul să se confrunte cu oglinda adevărului ieşise din biologie, redevenise mineral, materie adormită, n-avea drept de apărare, revanşa moare odată cu înfrângerea, cei biruiţi nu mai au loc în istorie.

Eliberat de datoria mărturisitorului, în noua stare civilă de viitor postum, m-am privit în oglinda memoriei, unealtă necruţătoare, unde am descoperit o viaţă risipită, ca, de altfel, cele mai multe vieţi omeneşti. Din tot ce am zidit, dăruit, resuscitat şi restituit, vor dăinui numai amintirile încredinţate hârtiei, confruntate şi ele cu zidul indiferenţei şi mlaştina ignoranţei. Plecarea va trece neobservată, toate vor fi la fel ca înainte, aceleaşi feţe inexpresive,  încremenite, cu luminile interioare stinse, cu proiecte părăsite, pământul va continua să se învârtească, soarele să se ascundă după nori, refuzând să privească o piesă cu spectatori plictisiţi, adormiţi.

Am revăzut filmul vieţii aflat în depozitele cu rafturi multe, cum frumos zice un specialist al mecanismelor memoriei.

Convins că nepăsarea nu poate să fie un semn al continuităţii, am ales riposta ca modalitate de manifestare, am avut curajul să protestez, poate  disproporţionat, împotriva ofenselor nemeritate. Am fost atacat fără cruţare pentru că am dezvăluit adevăruri incomode, lupta cu neadevărul a fost soartă şi blestem, ştiam că minciuna profanează şi dezonorează, că nu respectă legea şi valoarea, știam că lupta cu reaua credinţă cere asumarea unor riscuri, ştiam dar n-am vrut să mă supună zicalei înţelepte : “capul plecat sabia nu-l taie”, în ce mă privea n-ar fi fost respectată, pentru că prea mulţi s-au înverşunat împotriva capului meu. Câteodată am mai şi greşit, am protestat din obişnuinţă, am fost avocat de serviciu al adevărului logic, o speţă deranjantă, mi-am supraevaluat puterile, am folosit argumente neînţelese. Prin destin mi-am asumat datoria de a plăti viaţa cu lupta împotriva durerii şi a morţii, cu strădania de a prelungi dăinuirea trupului, am reuşit de multe ori. Porunca de dragoste am luat-o din Noul Testament,  călăuză mi-a fost învăţătura primită de la părinţi şi de la maeştri. i-am iubit pe oameni, pe cei bolnavi şi pe cei sănătoşi, am primit pedepse pentru dragoste de la toţi, m-au duşmănit vecinii, colegii, foştii prieteni, rudele, nepoţii şi copiii, cei pe care i-a iubit cel mai mult.

Eliberat de obligaţia de a mă reprezenta, am căutat şi o identitate profesională, potrivită rolului de mărturisitor, n-a fost uşor, majoritatea profesiunilor sunt asociate cu metehne şi năravuri, nepotrivite unui postum incomod, pocăit prin spovedanie.

Să fiu preot, mi-am zis, darul şi educaţia morală ar fi temeiuri pentru chemarea la Dumnezeu, pentru răgazul acordat, pentru confruntarea dintre eul profan şi cel divin, pentru o confesiune cu mai puţine păcate. L-am căutat pe cel ce credeam că va corespunde personajului ataşat calităţii de mărturisitor desăvârşit, am mers la Biserica unde oficia Harul încredinţat, m-am întristat găsind un orgolios, îndrăgostit de arginţii cuveniţi Casei Domnului, neînfrânat la câştiguri, dispreţuitor, lacom. Ii lipseau numai două păcate capitale, mânia şi lenea, amândouă bine stăpânite în vederea folosului personal. Dacă vor fi existând şi preoţi nepăcătoşi, trebuie să existe, vina este a mea că nu i-am descoperit, deşi i-am căutat insistent

M-am îndreptat către omul sărac, “fericiţi cei săraci .. ”, L-am găsit în numeroase ipostaze, umil, nevolnic, cerşetor, impostor, binevoitor, ademenitor, agresiv, alcoolic, nu erau păcate capitale, dar nici virtuţi, o îndoială nedesluşită se învârtea bezmetică în jurul meu, nu înţelegeam ce îi lipseşte săracului să fie un mărturisitor ideal. Am intrat în universul lui interior, am vrut să ştiu ce se află în gândurile lui, ce a înţeles din experienţele trăite, m-am înfiorat, în spatele privirii  umilului, nevolnicului, cerşetorului, binevoitorului, am găsit imense spaţii goale, nelocuite, nefolosite, lungi perioade de viaţă trăită inutil, n-am găsit fericirea omului sărac deşi am căutat-o stăruitor. Pentru neputincioşi a avut explicaţii, pentru cei ce se făceau vinovaţi de păcatul lenei am fost neîndurător, m-am îndepărtat de teamă să nu cad în păcatul mâniei.

Am inventariat multe profesii, pe avocaţi, pe procurori, pe judecători şi pe politicieni i-am lăsat deoparte, erau orbi prin natura meseriei, certaţi cu adevărul. Funcţionarii erau fie săraci, fie lacomi  şi invidioşi, unii se luptau cu lenea şi erau învinşi. Pe ingineri i-am găsit între patru pereţi, aplecaţi peste hârtii, le învârteau pe faţă şi pe dos, nu înţelegeam de ce şi dacă munca lor îndârjită le va lăsa timp pentru confesiune. Ţăranii, militarii şi meseriaşii, îndeplineau, fiecare în domeniul lor ritualul învăţat, nu aveau timp pentru filozofări, fiecare se ţinea de filozof, eficienţa era principiul vieţii lor. Cât despre filozoful propriu zis, n-am putut să mă apropii, exemplarul, convins de  unicitatea lui, ajunsese la o concluzie neîndoielnică şi privea de la înălţimea certitudinii, îngăduitor dar neînduplecat.

Creatorii de proiecte, inventatorii, poeţii, povestitorii, zugravii şi pictorii, cântăreţii, compozitorii, salariaţi sau liberprofesionişti, nu sunt potriviţi pentru mărturisire, pentru ei păcatele pot fi judecate numai în Purgatoriu, departament tăinuit pe pământ. Mi-a lipsit temeritatea exploratorului, mi-a fost frică de necunoscut şi, de ce să nu recunosc, de invidia unor eventuali frustraţi. Am trecut, jenat, peste meseriile mai noi, grijuliu să nu supăr cu neştiinţa mea mânuitorii de mecanisme neînţelese. Ajunsesem aproape la convingerea că nu voi găsi eroului meu o identitate profesională, mă durea îngrozitor capul, postum, postum, dar cu un cap pe umeri, durerea mi-a adus aminte că mai există şi meseria de tămăduitor, am strigat ca Arhimede, când a descoperit principiul ce-i poartă numele : “Am găsit !”

Postumul va avea meseria de tămăduitor, un om învăţat, blând, puternic, legitimat printr-un un cuvânt plăcut, liniștitor, armonios, muzical. Am evitat expresii care au conotaţii imprecise, misterioase-vraci, oficiale-medic, inexacte-doctor, calitate nejustificată de multe ori. Voi renunţa și la cuvântul spital, un loc unde omul ajunge înfricoșat, voi folosi cuvinte cu semnificaţie mai generală, neutră : stabiliment, ospiciu sau bolniţă. Tămăduitorul va fi un personaj fără identitate civilă dar cu personalitate.

 

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest