Motto : 

„Nimeni nu este mai rob decât cel ce crede că este liber”
Johann Wolfgang Goethe

„Puterea libertăţii nu este reală decât după ce încetează munca forţată de nevoi şi trebuinţe”
Karl Marx


                         I.   PREDOSLOVIE

 

N-am fost un sfânt, am fost un om, obligat prin datina creștină să încep rugăciunea cu vorbele : sunt un păcătos Doamne și Te rog să mă ierţi, dacă păcatele mele mai pot fi iertate. Am greșit cu fapta, cu vorba și cu gândul, pentru fapte și vorbe am primit pedepse de la semeni, pentru gânduri le aștept încă. In  Memorie incomodă încerc să scap de unele păcate prin mărturisire scrisă, n-am avut curajul să le încredinţez unui confesor, altul decât propriul meu cuget. Titlul este potrivit celui ce nu mai poate întrista decât prin amintiri, notate în caiete de lectură și însemnări, devenite instrumente bibliografice. Poate că un titlu mai provocator, cum ar fi fost de exemplu Memorie postumă, ar fi reţinut mai bine atenţia puţinilor cititori rămași fideli librăriilor, n-am avut în vedere seducţia  prin provocare, am optat pentru echivocul imprecis și neangajant al incomodului. Cartea este o selecţie din numeroasele pagini scrise într-o viaţă de pătimaș utilizator al instrumentelor grafice.

Vor fi prezentate  scene, portrete și reflexii restituite de o memorie dezordonată, obligată să depoziteze cugetări incomode și deși nu mi-am propus răzbunări s-ar putea să fi scăpat, pe ici pe colo, mici răfuieli, fără să mă depărtez prea mult de adevăr.

 

Incredinţez Memoriei incomode amintirile păstrate în  gânduri  de un truditor într-o lume bună şi rea, mai mult rea, plecat după informaţii neconfirmate, într-o altă lume despre care nu ştia nimic. Nu sunteţi obligaţi să le acordaţi atenţie, dar dacă o veţi face, aveţi  libertatea să judecaţi, fără să uitaţi că judecăţile sunt de multe ori părtinitoare, câteodată false. Cu îngăduinţa dumneavoastră vom evoca, păstrând distanţa cu modestie, un caz de judecată falsă, dezonorantă pentru cel ce a rostit-o, profesorul universitar al lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel, renumitul filozof de mai târziu. Profesorul, al cărui nume Istoria l-a uitat, n-a înţeles nimic din scrierea elevului său şi a spus, despre el că este un retardat mintal, un imbecil.

Sperăm să-i fie respectată memorialistului neputinţa de a se apăra, interpretările tendenţioase se vor face pe răspunderea comentatorului, pentru greşeli ne asumăm consecinţele, pentru eventuale nemulţumiri se pot accepta reproşuri, dar nu se cer scuze. Am evitat, cât am putut, nume de oameni cunoscuţi pe deplin conștienţi că posibile asemănari cu personaje reale ar conferi mai multă credibilitate, dar lăsăm  cititorilor libertatea de asociere. Dacă vor fi şi cititori îngăduitori şi înţelegători îi asigurăm că, de acolo unde se va afla duhul autorului, le va trimite mesaj de recunoștiinţă, suntem convinşi că îl vor primi.

 

Istoria păstrează amintirea celor ce au marcat viaţa cu fapte, mai ales a celor ce au avut curajul să ducă faptele până la limita sacrificiului, dovedind că limita între Bunie şi Ne-bunie nu poate fi determinată cu precizie. Convingerea noastră este că miliardele de oameni trăitori vreodată pe  pământ au avut sensuri şi înţelesuri, multe nereţinute de istorie, dar păstrate în memoria nescrisă a mineralului. Au fost uitaţi oameni merituoși, Istoria, o culegere de poveşti scrise, ignoră tragediile simple, nespectaculoase dar semnificative, preferă aventurile unor exaltaţi ajunşi din întâmplare pe scaune aurite. Mai rău, păstrează nume ce ar trebui să fie şterse definitiv, vă lăsăm libertate să le propuneţi, sunt multe, aveţi de unde să alegeţi.

 

Mecanismele memoriei se lasă greu descifrate, oamenii de ştiinţă şi filozofii le-au căutat în particula elementară a existenţei, botezată cu numele quarc, naş de botez fiind, se pare, scriitorul James Joyce, absent de la festivitate.  Nu se ştie de ce unii oameni sunt dăruiţi cu o supermemorie, în vreme ce alţii uită cu dezinvoltură întâmplări importante, mai ales facerile de bine. S-a dovedit că în afara unor motivaţii subiective, pentru uitare există şi explicaţii anatomice și fiziologice. O celulă din nucleul caudat, dizgraţios nume, aflat la baza encefalului, poate păstra informaţiile pentru o durată scurtă, apoi le rătăceşte, le pierde, memoria de lungă durată are nevoie de ajutorul unor altor celule, aflate însă la depărtare, în lobul temporal. Faptul că cele două formaţiuni cerebrale nu sunt vecine, complică înţelegerea mecanismului. Nu se ştie de ce numai la unii oameni se stabileşte colaborarea, şi de ce elefanţii au o memorie uimitoare, cunoscută din sintagma valorizantă, memorie de elefant. Am citit, sau am auzit, nu mai ştiu unde, că cei cu memorie scurtă sunt pedepsiţi să scrie. Legăturile dintre idei le las pe seama cititorului.

 

O carte este o construcţie zidită din cuvinte, scriitorul, arhitect şi zidar singuratic, îşi evaluează puterile, face proiectul, cumpără materiale, pune temelia, aşează cu migală cărămidă peste cărămidă, până la învelișul expus ochilor și vecin cu cerul. Bătrânii spuneau că cei ce n-au zidit o casă au trăit degeaba, n-au lăsat nimic în urma lor, pomenirea li se va termina odată cu ultimul parastas. Dacă acceptăm comparaţia între casă și carte dăm o şansă în plus amintirii, păstrată de memoria cărţii.

Strădania scriitorului-zidar va fi răsplătită numai dacă va izbuti să-i fie recunoscută dovadă că n-a trăit în zadar, fără să pierdem din vedere şi adevărul că scrisul este pedeapsă.

Amintirile sunt realităţi bine conturate, ele se păstrează în structurile informţiei, energiei şi materiei, cele trei forme ale existenţei dezvăluite până acum. Amintirile se supun legii universale a dăinuirii, nmic nu se pierde, totul se transformă, ele  nu mor, devin izvoare din care se nasc râuri și fluvii.

 

Nevoit să strâng obiectele de meseriaș, folositor la nevoie, când un bastard al berzei cu stârcul, ajuns stăpân peste baltă, m-a alungat, am crezut  că mi-am câştgat libertatea, că nu voi fi obligat să trudesc pentru nevoi şi trebuinţe, aşa cum învăţasem de la Marx. Am cunoscut atunci drama libertăţii : nemaiştiind ce  se poate face cu zilele rămase, le-am ocupat cu aduceri aminte.

Aflat la poarta de ieşire, către finalul apoteotic sau apocaliptic, la fel de cutremurătoare, am chemat duhurile să-mi deschidă lacătul înţelegerii către marele mister al trecerii prin purgatoriului de pe pământ. Stagiritul, patronul logicii  şi al metafizicii, inevitabilul  duh al judecăţilor, mi-a luminat calea când a prezis că începutul este prima jumătate a întregului, fără să-mi spună dacă jumătatea împarte întregul în părţi egale. E nevoie de îndrăzneală să cauţi temeiuri, într-o lume  despre care se spune că nu poate fi cunoscută, dar, ca om liber, nu poţi să reziști imboldului de a înţelege de ce ai fost trimis, ce ai aflat şi ce ţi-a rămas nepătruns.  

 

S-a spus şi s-a scris foarte mult despre sfârşit, al omului, al pământului, al universului chiar, numit Big Crunch, interesul pentru ultima bornă de la capătul drumului, s-a măsoart cu efortul sisific de a pune mâna pe infinit. Savanţii, preoţii sacerdoţi instruiţi în căutarea adevărului  descurajează, spun că timpul este spaţiu potenţial, iar spaţiul este timpul în dinamică, că materia este energie concentrată, că infinitul se află la mijloc, (la jumătate ?) că atunci când crezi că ai găsit, vezi că ceea ce căutai nu mai există deja. Mai multă speranţă găsim în legile antice ale Kybalionului unde se spune  că suntem bucăţi mici, morfene ! de Dumnezeu şi că toate celelalte bucăţi ale universului sunt informate despre existenţa noastră. Acceptând ceea ce se spune, cutezăm  să întemeiem un raţionament optimist : ca părţi ale unui întreg, începutul şi sfârşitul sunt contingente, e greu de spus când suntem în Paradis şi când în Infern, cele două Impărăţii sunt împreună şi în acelaşi timp, ar fi trist să fie altfel, într-o lume unde eroii se nasc prin dispariţie, prin trecerea dintr-un sfârşit într-un nou început. Se atribuie lui Heraclit din Efes, marele dialectician al antichităţii, cel ce spunea că principiul fundamental a tot ce există este focul, afirmaţia că războiul este mama tuturor întâmplărilor de pe pământ, locul unde se întâlneşte sfârşitul cu începutul, un adevăr întâlnit în orice carte de istorie S-a mai spus şi că sfârşitul laudă începutul, confirmând filiaţia dintre cele două momente.

In ce priveşte adevărul, obiect fragil, categorie, după Arisotel Stagiritul, dialecticienii, diplomaţii, politicienii, au adus probe că afirmarea nu este criteriu de adevăr, că s-au afirmat adevăruri false, că Porunca dată lui Moise pe munte : ’’Să nu minţi !’’ poate fi  păguboasă, că cei mai veneraţi sfinţi, Petru şi Pavel, au fost nevoiţi să mintă ca să-şi salveze viaţa. S-ar putea găsi ușor o circumstanţă atenuantă în formularea destul de imprecisă a Poruncii : n-a fost  o interdicţie absolută, n-a fost adăugată precizarea : ’’să nu minţi’’  niciodată. Limita fragilă dintre adevăr şi variantele afirmate este bine exprimată în sintagma jovială : “adevărul se spune glumind”

 

Ca şi altă dată grădinarii literaturii, specializaţi pe sortimente şi varietăţi, vor contesta. Le vom răspunde ca şi atunci : ne-am propus cultivarea de cuvinte într-o grădină literară, nu le vom rândui în răzoare după genuri, varietăţi şi tipuri : memorialistică, mistică, eseistică, descriptivistică psihosociologistică, istoricistică, anticipatistică, Chick-lit-istică şi alte istice, inventate, înmulţite ca ciupercile după ploaie, comestibile sau otrăvitoare.

Cu îndrăzneală orgolioasă vom sfida pe boteazătorii de genuri şi speţe literare şi ordonatorii de norme. Opţiunea  pentru sortimentul roman, impune precizarea că nu vor fi respectate canoanele. De ce roman ? Pentru că a apărut în Evul Mediu cu înţelesul de povestire accesibilă vorbitorilor de limbă romană populară, vulgară, cea vorbită în Italia. Pentru aceşti vorbitori şi cititori au fost scrise Alexandria, Divina Comedie, Decameronul, acceptate ca primele romane, deşi nu respectau cu stricteţe rânduiala de mai târziu : structura ascendentă, personaje pregătite pentru un eveniment, intriga, punctul culminant şi deznodământul final.

Nu suntem singurii insurgenti, noţiunea de roman a fost hărţuită, contestată şi modificată, pe măsură ce literatura a devenit un bun de consum. Franz Kafka a renunţat la caracterizarea personajelor, James  Joyce şi Marcel Proust au introdus analiza psihologică şi viziunea lor originală asupra timpului, dilatat la Joyce, ciclic la Proust, s-a renunţat la coerenţa acţiunii, ceea ce l-a făcut pe Ricardon să spună că romanul nu mai este scrierea unei aventuri, ci aventura unei scrieri. Promotorii Noului roman, de la Robbe Grillet la Pynchon au resuscitat descrierea stufoasă, cu amănunte ispititoare, cu fraze lungi cât pagina.

Noţiunea de roman-povestire poate fi extinsă la toate formele de existenţă : informaţie, energie, materie, toate au povestea lor şi pot fi puse într-un roman. Povestea gândului, formă de existenţă aflată la limita dintre informaţie şi energie, poate fi la fel de interesantă ca toate istoriile cu războaie şi confruntări. Ar fi pasionant să ştim cum se întâlnesc şi se combină quarcii, particule elemenentare înzestrate cu simţuri, sentimente, simpatie, antipatie empatie, însuşiri necesare armoniei, cromatice, muzicale, psihice şi legilor habitatului, ar fi interesant să ştim cum au reuşit moleculele  ADN-ului să se combine pentru a realiza forma helicoidală a antenelor receptoare. Dar să fim serioşi, nu orice insurgent este Marat sau Robespiere, ne mulţumim cu statutul bravului Gavroche.

Un prim păcat literar, pe care îl mărturisim pios, este acela că de teama răzbunătorilor postumi am evitat să evocăm personalităţi uşor de identificat, am abuzat de nume abstracte, mai puţin precizate, nepericuloase. De multe ori am renunţat la nume, lăsând faptele să le reprezinte. Dacă vor fi şi cititori circumspecţi, bănuitori, dispuşi la identificarea unor eroi reali, nu vom protesta, dar  îi rugăm să nu divulge nimic din ce au înţeles. De altfel, pentru a deruta eventualii hăituitori, n-am dat personajului principal o identitate civilă, l-am numit cu  o poreclă a meseriei.

Pentru a nu lăsa loc de confuzii vom întocmi o fişă de personalitate, capabilă să-şi asume responsabilitatea faţă de autoritatea întemeietoare.

S-a născut profan, neştiutor, spurcat, cum se spunea în limbaj local, a fost creştinat fără să fie întrebat, n-a protestat împotriva botezului, deşi era nemulţumit de temperatura scăzută a apei, n-a primit la naştere o moştenire culturală, tot ce a ştiut a învăţat singur, prin imitaţie şi prin dispoziţia înăscută a creerului de a imagina o putere separată de corp, capabilă să inventeze, să creeze, să judece, să răsplătească şi să pedepsească. Mintea, dar primit de la această putere, nu se putea dispensa de justificarea efectului printr-o cauză, a înţeles că este condiţionat să fie credincios. In prima parte a vieţii nu s-a străduit să afle tainele, ascunzişurile, acestei condiţionări, s-a lăsat dus de rostogolirea timpului, a acumulat greşeli şi păcate, vremea Judecăţii nu se întrevedea, s-a amăgit cu ideea că este liber, că dimensiunile morale sunt facultative, de multe ori a uitat că datorează totul  puterii nevăzute, aparent absentă în ecuaţia cauză-efect.

Confruntarea dintre creaţionişti şi evoluţionişti, acerbă în timpul trecerii lui prin lume, nu l-a descumpănit, a reţinut aspectul limitativ din titlul celebrei cărţi a lui Darwin, Originea speciilor,  nu a vieţii ! , a luat de la Dawkins (duşmanul lui Dumnezeu !!) axiomele supravieţuirii prin obedienţă şi credinţă şi i-a înapoiat gena egoismului, dimensiunile culturale ale genelor, spălarea ideilor ca rufele murdare, concepte numite de filzof meme şi alte erezii anticreaţioniste. A întârziat mult timp asupra unor versete din Vechiul Testament, excesiv de beligerante, s-a întrebat dacă interpreţii Cuvântului fondator au înţeles corect Mesajul Divin, a acordat licenţa cuvenită limitei omeneşti, dar n-a pus la îndoială existenţa Lui Dumnezeu.

Se spune şi se crede că păcatele sunt pedepsite prin suferinţe ale mentalului şi că patologia psihică, ştiinţa despre cauzele şi mecanismul bolilor spirituale, turburări de afectivitate, sminteală, poate fi extinsă la tot Universul : pot fi stresate galaxiile, planetele, sateliţii, munţii şi adâncul oceanelor, plantele, animalele, oamenii, tot ce există. N-a crezut că Divinitatea a lăsat moştenitorilor spre ispăşire păcatele înaintaşilor, ne facem singuri necazurile, inventăm obstacole şi capcane, apoi imaginăm scenarii de evitare sau salvare. Pentru păcatele noastre suntem noi înșine vinovati şi dacă nu obţinem iertare prin taina mărturisirii, ne rămâne şansa lui Origene, reîncarnarea.

 

Sursa foto: wikimedia.org, Daniel Valcarce – „Echilibru”

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest