Logica subiectivă, de multe ori o antilogică, este supărătoare, deranjantă prin inconsistenţă asociată cu perseverenţă. Pentru cei ce o practică, și sunt mulţi, argumentele sunt cu atât mai combătute cu cât sunt mai valide, efotul de a-i face să înţeleagă pe cei ce refuză este inutil. Să-i lăsăm la o parte pe cei ce din comoditate sau infirmitate funciară nu pot recepţiona argumentele, să ne limităm la cei ce nu vor să le audă pentru că nu le convin, ei au ajuns deja la o concluzie și orice argument contra este o agresiune, sunt potenţiali dușmani și tratează cu superioritate dispreţuitoare pe cei ce nu sunt de acord cu punctul lor de vedere.

Am devenit fără să mi se ceară consimţământul, confesorul lui A.U. coleg de exil asumat la Nalut. Depărtarea de locul faptelor și de momentul înfăptuirii lor i-a dat curajul mărturisirii cu speranţa că va scăpa de vinovăţie. Am aflat multe păcate, fecioare seduse și părăsite, prunci care nu-și vor cunoaște tatăl, minciuni prezentate ca virtuţi ale inteligenţei, inutile, lașitatea prezentată ca diplomaţie. L-am ascultat și l-am întrebat de ce îmi spune mie păcatele lui, i-am explicat că n-am harul necesar pentru iertarea lor și mi-a răspuns orgolios :

-Eu nu mă simt vinovat ! Eu sunt un om liber.

Mi-am dat seama că păcatele erau mai mari decât îmi închipuisem.

-De ce mi le spui, atunci ?

-Ca să le mai trăiesc odată.

Omul avea o logică personală, subiectivă, validată de pragmatism și orice încercre de a-l convinge că n-are dreptate era inutilă. Am încercat să-i descifrez mecanismele, să-i demontez convingerile, bazându-mă pe faptul că nu era lipsit de inteligenţă, avea o cultură generală mulţumitoare, era un bun partener de dialog, instruit și rafinat, avea replici rapide, spontane, ce păreau să exprime candoare și francheţe. M-a întâmpinat cu ochii lui mari, dispuși la orice confruntare, a continuat să-și apere libertatea, fără ezitări, convins că i se cuvine. Mi-a povestit viaţa, folosind-o ca argument al subiectivităţii sale.

Era fiu de preot, tată a doi copii legitimi, despre care spunea că îi iubește, deși n-a stat niciodată lângă ei mai mult de câteva zile. A fost victima de serviciu, a fost bătut, furat, umilit, minţit, pedepsit pe nedrept, a primit picioare în fund pentru că era cel mai pipernicit în armată, n-a îndrăznit să se apere de frica repercusiunillor. A scăpat ca prin minune de cuţitul unui coleg de cameră la internat, un turc, convins că dacă îl omoară face o faptă plăcută lui Alah. M-a asigurat că nu era o glumă, turcul vrea să-l pedepsească pentru că refuzase trecerea la religia musulmană.

Şi însurătoarea a fost o consecinţă a statutului de victimă. Intr-o excursie studenţească la o staţiune montană, a fost nevoit să împartă camera cu singura fată venită fără partener, o studentă medicinistă cu un an mai mare decât el. Povestea era atât de naturalistă încât ar putea fi inclusă în Germinalul lui Zola. Tânăra a constatat dintrodată că are o mare pasiune pentru victimă. A doua zi l-a luat de mână l-a dus la centrala telefonică din staţiune, de unde a dat mai multe telefoane prin care cerea să se facă pregătiri pentru că va sosi în seara respectivă cu viitorul ei soţ. Faptul că se consumase o relaţie într-un colţ al camerei unde îl înghesuise într-o clipă de înflăcărare, a fost suficient pentru hotărârea unilaterală a fetei.

N-a avut curajul să se opună, totul s-a petrecut ca într-o poveste cu poantă finală lipită ca să se termine.

Au fost așteptaţi la gară de numeroasa familie a fetei, părinţi fraţi, mătuși, bunici, mobilizaţi în grabă pentru a sărbători evenimentul. S-a dat o masă îmbelșugată, tata socru era șeful comerţului din judeţ, s-a mâncat, s-a băut, s-a cântat, s-au ţinut toasturi și urări de casă trainică, de piatră. A doua zi viitorii socri au hotărat să plece  cu tot alaiul în satul natal al viitorului ginere să continue petrecerea, pe el nu l-au mai întrebat, ca de obicei, conducerea era asigurată de mama soacră, o persoană ce n-avea nevoie de acordul nimănui. Luaţi prin surprindere părinţii lui n-au mai fost lăsaţi să vorbească, s-au trezit cu lăzi de vin, de bere și de tot felul de bunătăţi, în curte, în casă, peste tot. In singurul moment când a rămas cu feciorul său, Taica Popa i-a aruncat printre dinţi : “Nu e bine fiule, o să plătești scump pentru lăzile astea”. Speriată, Coana Preoteasă a încercat să-și salveze băiatul, i-a ascuns Buletinul de Identitate ca să nu se poată face căsătoria, tentativă inutilă, pentru că părinţii fetei aveau relaţii la judeţ și i-au scos repede un duplicat. Gestul preotesei a fost pedepsit, nici ea nici Părintele n-au fost chemaţi la nuntă și nici n-au fost primiţi în casa fiului, de fapt a mamei soacre. Așa cum prevăzuse Taica Popa, viaţa lui a devenit un calvar, nu mai avea nici un drept, tot ce spunea era interpretat și criticat, devenea motiv de afront. O singură dată a avut curajul să reacţioneze, câd soacra l-a apostofat :

-Nu faci nimic în casa asta, nici un cui n-ai bătut de când ai venit. A privit în jur, nu știa unde putea să bată un cui, a văzut în curte o ulucă slăbită, a luat un ciocan și un cui și a întărit uluca. In drum spre magazie a aruncat, timid, o vorbă către mama soacră :

-Am bătut și eu un cui într-o ulucă.

Surprinsă, zgripţuroaica n-a mai găsit nimic de zis.

Putea să-și facă stagiile de intern într-un oraș apropiat, dar a preferat să plece la București unde a rămas încă trei ani pentru secundariat. Copii i-a făcut între două trenuri, când venea, la câteva săptămâni, să-și ia rufe de schimb și de-ale gurii. A continuat viaţa dinainte de căsătorie, cu amoruri furate, cu seducţii, cu abandonuri și cu minciuni. După ce a terminat secundariatul ar fi trebuit să revină în orșul unde locuia și unde avea postul, dar n-a avut curaj, a căutat motive de îndepărtare și auzind că se caută specialiști pentru  Libia, a depus un dosar, a fost acceptat și a ajuns la Nalut. A scăpat și de data asta de surghiunul din familia socrilor, a motivat opţiunea sa cu vechiul argument : “Eu sunt un om liber”. N-a uitat să răspundă la singura întrebare ce-i punea în discuţie libertatea :

-Dar copiii ?

-Pe copii tot nu puteam să-i ajut prea mult dintr-un salariu de medic de laborator și, oricum, mama lor se descurcă bine ca medic de circumscripţie.

Cel mai nemulţumit a fost fiul cel mare, pentru el prezenţa tatălui ar fi fost un antidot la despotismul bunicii, dar s-a lăsat încântat de promisiunea că la revenire îi va aduce dolari, mulţi dolari.

 

Portretul colegului meu, violent colorat, se cere completat cu amănunte ulterioare.

La Nalut mijloacele de seducţie din ţară n-au mai funcţionat, preţul

cerut de singurele femei disponibile, româncele, era mult prea mare, cererea depășind cu mult oferta, localnicii ofereau cu generozitate aproape tot ce li se pretindea, bijuterii în mod special. AU nu s-a descurajat, a căutat, a găsit, s-a adaptat. Printre românce se afla și o colegă mai puţin solicitată, o naivă rătăcită în deșert, la o vârstă apropiată de deceniul șapte,  gata să angajeze orice experienţă. Vârsta și uzura o dezavantajau și tentaţia nu depășea pretenţiile de rentabilitate. AU a declanșat ostilităţile și a ieșit biruitor fără să se obosească prea mult. Oferta, un bărbat de 38 de ani, nu putea să fie respinsă și înţelegerea a fost rapidă. Au urmat numeroase conflicte, scene de gelozie, separări și împăcări, spectacole cu martori amuzaţi, confidenţe încrucișate, încheiate cu intimităţi și momente de tandreţe. Punctul culminant a avut loc cu ocazia venirii în Libia a fiicei de 23 ani a amorezatei tomnatice. Tentaţia a fost prea mare și AU nu i-a rezistat, dar metodele lui de seducţie au eșuat de această dată, fata l-a pârât mamei sale și s-a iscat un scandal încheiat cu o rapidă reconciliere, după ce fata a plecat spre ţară. Intr-o discuţie cu AU i-am cerut amănunte despre metodele folosite de el pentru seducţie. A intrat repede în rolul specialistului avizat și mi-a prezentat o teorie foarte bine argumentată despre diferenţele psihologice dintre sexe. Femeile, specialiste înnăscute în aspectele rafinate ale seducţiei folosesc metoda amânării, ezitării, renunţării aparente, se servesc de slăbiciune pentru aţâţarea poftelor, invocă principii morale și religioase, plăcute bărbaţilor dar cu atât mai incitante. Femeile se pricep să-i descurajeze pe cei neintersanţi  la fel cum știu să atragă atenţia celor ce intră în planul lor. Numai celor din urmă le arată vulnerabilitatea și le oferă motive de ajutor. Bărbaţii sunt tentaţi să-și probeze puterea, mulţi o și utilizează, procedeu neplăcut femeilor. Un bun seducător se prezintă în faţa femeii vizate ca un inabil, neștiutor, neajutorat, un om ce are nevoie să fie învăţat, femeile sunt solidare cu cei slabi și sunt dezarmate în faţa celor ce schimbă registrul comportamental, folosind registrul lor.

Ascultându-l a trebuit să recunosc validitatea discursului,

o adevărată lecţie de logică subiectivă și mai ales eficacitatea acestei speţe de logică.

După plecarea fiicei relaţiile s-au reîncălzit până la temperaturi fierbinţi, erau tot timpul împreună, s-au mutat în aceeași camera, au făcut excursii, au fost singurii din grupurile de români care au ajuns până în Egipet, la Piramide, unde au fost arestaţi ca spioni sioniști, au fost eliberaţi fiind consideraţi ca persoane fără discernământ, cu dificultăţi de înţelegere, au vrut să meargă la Ierusalim, ajunseseră destul de aproape, dar spre norocul lor au fost opriţi, un binevoitor  i-a informat că dacă vor avea viză de intrare în Israel nu vor mai primi viza de intrare în Libia.

Reveniti în România, au mers în orasul de reședinţă al doamnei  unde AU a fost prezentat ca soţ legitm. Adevărata soţie, informată nu s-a știut de cine, nu e greu să faci necazuri cuiva, că soţul ei este în România, a organizat rapid o adevărată urmărire, cu detectivi, cu fotografii, cu toată recuzita, dar n-a reușit decât să-i convingă că tot în Libia era mai bine, așa că s-au întors îninte de confruntare.

Situţia devenise incomodă, da, ca memoria noastră, pentru “omul liber”, cătușele unui amor supradimensionat erau greu de suportat și a hotărât să-și recapete libertatea. A întocmit forme de plecare din Libia, fără știrea “iubitei” și într-o zi a dispărut. A fost rândul celei de a doua “soţii”, abandonată, să trăiască momente de disperare, a invocat un deces în familie și a plecat de urgenţă în ţară, un gest inutil, pentru că ingeniosul logician subiectiv n-a mai ajuns în România, a rămas în Italia unde avea pregătite mai multe adrese, seducţia i-a reușit și acolo, a fost găzduit de o doamnă de la o pensiune catolică, foarte impresionată de tristeţea lui, care l-a și recomandat pentru angajare temporară la un spital din Florenţa. Neconsolată și umilită, tomnatica îndrăgostită n-a mai găsit de lucru în ţară, s-a întors în Libia să-și consume jalea și dorul. După șase luni a apărul și fugarul, nu s-a mai dus la soţie, a rămas în București unde s-a angajat la o policilinică particulară cu proprietar arab.

Am insistat asupra portretului unui specialist de logică subiectivă, am scormonit în psihologia lui, am căutat determinisme, judecăţi și echivalenţe și am ajuns la concluzia că AU a fost un reprezentant al generaţiei postcomuniste, setoasă de o libertate inutilizabilă sau inexistentă. Născut și crescut într-o societate fără repere morale, unde minciuna era instituţie de stat, umilit, obligat la o supunere necondiţionată, “omul nou” a întreţinut în plan individual o revanșă și a exercitat-o asupra fetelor și femeilor, le-a pedepsit fără milă pe cele ce au avut slăbiciunea să i se ofere, a pdepsit fecioare fără experienţă, naive, amatoare de dragoste totală sau de bărbaţi cu situaţie socială bună, a pedpsit femei fragile, amatoare de aventură, fără să conștientizeze consecinţele, a pedepsit-o pe cea care l-a forţat să se căsătorească fără să-i ceară consimţământul, a pedepsit-o pe naiva colegă din Libia pentru că nu si­-a asumat statutul de viitoare bunică. A minţit și a înșelat din viciu, consecinţă a logicii subiective, adaptat special pentru pedepsă. La întrebarea dacă AU a fost un om curajos sau un laș logica mea ezită să dea un răspuns. Argumentul că este un om liber era găselniţa generaţiei descătușate, necunoscătoare a noţiunii de libertate, educată în spiritul unei logici subiective, atotputernice, prin care fiecare individ se credea îndreptăţit să ia ceea ce era convins că i se cuvine. Speţa subiectivă a logicii n-avea nevoie să verifice validitatea, criteriul adevărului se confirma prin practică și eficienţă.

Implicarea imoralităţii, cu minciuni, seducţii și abandonuri, păcate acceptate cu indulgenţă de proletari, ca dovezi semnificative de eficienţă ale logicii subiective, ar putea să fie refuzată de specialișii genului, ar fi, credem , o eroare, păcătoșii acţionează acolo unde pot să-și manifeste viciul, iar dimensiunea răului este cel mai bine evaluată de cei ce-i suportă consecinţele. Dacă cineva se îndoiește, să întrebe victimele lui AU.

E adevărat că marile tragedii ale secolului XX , organizat după modelui unei logici subiective, s-a petrecut în domeniul politicului, dar suferinţa era o trăire individuală, la fel de greu de suportat atât de victimele unui amor viciat, cât și de cei întemniţati pe nedrept.

 

*

Transcriu din Jurnal.

Noul an este la fel de nemilos ca mulţi ani din viaţa mea, sunt pălmuit cu necazuri și incertitudini, mi-am spart ochelarii, citesc și scriu cu o lupă împrumutată, obosesc, am dureri de cap dar timpul s-ar opri dacă n-aș citi și scrie. Din ţară am vești proaste, proiectul de a-mi aduce familia s-a dovedit utopic, rămași fără sprijinul meu se zbat în sărăcie, aș vrea să mă întorc, însă mă aflu într-o situaţie fără ieșire, pentru a pleca din Libia am îmi trebuie viză de emigrare pe care nu pot s-o obţin decât după ce voi avea carte de sejur, document ce nu se eliberează decât după semnarea contractului de muncă, la rândul lui condiţionat de aprobarea enigmaticului organ administrativ și politic de la Sirt. Formalităţile se fac la Nalut și eu sunt detașat la Tiji, o localitate aflată la vreo șaptezeci de Km. Directorul spitalului a vrut să mă transfere la Tiji însă i s-a spus că nu se poate pentru că sunt propus pentru spitalul din Gadames, cea mai îndepărtată localitate din districtul Garian, în plin deșert, unde temperatura medie este în timpul verii în jur de 45° Celsius. Asta ar fi cea mai puternică lovitura a noului an. Şi ca să nu lipsească nici sarea și condimentul, aseară m-am certat cu singurul coleg român din Tiji, chirurgul G, un provocator înrăit, n-am mai putut să trec peste modul incitator, permanent agresiv, al dialogului său, am ripostat și l-a împodobit cu toate epitetele răutăcioase ce mi-au venit în minte. M-a întâmpinat cu o privire ucigașă și m-am temut, pentru că era o privire de om capabil de orice. L-am lăsat să-și consume mânia și m-am întors la singurătatea mea.

G. merită un portret special pentru că este un exemplar aparte al speciei umane. Din punct de vedere antropologic se situează pe la jumătatea distanţei dintre primate și umanoide. Sunt un iubitor al animalelor, inclusiv al oamenilor și sper că cele spuse mai sus nu vor fi considerate ca discriminatorii. Dantura cabalină, privirea crudă de vietate încolţită, gata de atac, ironia nedisimulată, coama leonină, braţele ce ajung mai jos de genunchi, degetul mare de la mâna dreaptă lipsă, pierdut probabil, într-o confruntare, pledează pentru un stadiu inferior, dar inteligenţa vie, amestec de intuiţie și logică pragmatică, cultura punctuală și polivalentă, calităti care îl ajută să fie un interlocutor atrăgător, cu singura condiţie, să nu se declanșeze spontan o reacţie arhaică din personalitatea lui, ar putea fi argumente pentru un etaj superior al speciei umane. Afirmaţiile de mai sus se cer ilustrate de relatarea unor confruntări.

Cunoscându-mi convingerile creștine m-a provocat fără vreo justificare precizată :

-Nu înţeleg cum poate un om instrit, un intelectual să creadă toate bazaconiile din Biblie.

-Tu ai citit Biblia ?

-Am răsfoit-o și m-am lămurit, mici istorioare fără legătură cu lumea de azi. Intr-o carte de fizică găsesc mai multe răspunsuri la întrebările mele.

-Dar ce faci cu întrebările fără răspuns ?

-Nu-mi pun întrebări fără răspuns.

-Cum poţi să nu te întrebi de unde ai venit, de ce ai venit și ce scop ai ?

-Am apărut dintr-o întâmplare, sunt mii de întâmplări posibile, chiar miliarde din care unele ajung să se manifeste.

-Dar, de ce ai venit ?

-Nu știu și nu mă interesează.

-Recunoști nevoia de moralitate ?

-Nu, pentru că nu există nici pedeapsă nici răsplată pentru morală.

-Deci tu poţi să faci tot ce vrei ?

-Da !

-Poţi chiar să și ucizi ?

-Asta nu, pentru că mi-e frică.

-De ce nu te lasă oamenii să ucizi, să faci ce vrei ?

-Pentru că niște imbecili au inventat legile, minciuni care limitează libertatea.

-Este vreo legătură între tine și restul lumii ?

-Intâmplătoare !

-Inţeleg că te supui legilor de frica oamenilor ? Te mai consideri un om liber ?

-Nu, pentru că nu mă lasă imbecilii.

-Dacă ai fi liber ce ai avea de spus oamenilor.

-Nimic.

-Atunci de ce trăiești, cine ești, exiști cu adevărat ?

-Sunt eu, cel ce nu este de acord cu tine și cu nimeni, toţi sunteţi niște întâmplări nefericite, demne de tot dispreţul, care mă chinuiţi cu întrebări stupide, cu morala voastră, o latrină în care aţi îngropat libertatea mea.

La o astfel de provocare creștinul n-ar fi trebiut să răspundă, a răspuns omul, împins de mânie, atribuindu-i toate păcatele, unele adevărate, altele inventate. A doua zi ne-am reconciliat, G. nu putea să-și trăiască ateismul în singurătate iar eu mi-am amintit porunca Mântuitorului : “Iubiţi pe vrăjmașii voștri, binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc și rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc” (Matei,5,44). Şi nici singurătatea mea nu era ușor de suportat.

Singularitatea, pentru că nu-i pot spune originalitate, un cuvânt valorizant, se manifesta și în exercitarea meseriei și cred că relatarea următoare va fi sufucient de convingătoare. După multe zile de trândăvie, a venit la spital o bolnavă cu Apendicită acută, o urgenţă. Coridoarele eru înţesate de spectatori, mulţi bărbaţi, și femei acoperite cu voalul tradiţional, cred că se mobilizase toată populaţia din Tiji, pentru că și curtea, luminată à giorno, se umpluse de curioși. Erau de faţă si toţi șefii spitalului, mai mari și mai mici. Era ora 11 (23), oră în care localnicii își scot familiile la plimbare, pentru că soarele dogoritor din timpul zilei îi forţează să stea în case, la umbră. Chemat de urgenţă de trimisul urgentistului am alergat strecurându-mă prin mulţime și am început pregătirile pentru anestezie generală. Mi s-a spus că era vorba, probabil, de un plastrom apendicular, diagnostic evocat de G. la camera de gardă. Totul era deja pregătit când a sosit împingând spectaculos ușile batante, chirurgul G. și fără să-mi acorde atenţie a dat ordin să i se pregătească seringi sterile și Xilină pentru anestezie locală. I s-a spus că nu există decât Xilină 8 la sută pentru Rahianestezie.

-N-are importanţă, o să fac jumate din cantitatea folosită de obicei.

Surprins și speriat, i-am atras atenţia că toxicitatea Xilinei crește în progresie geometrică în funcţie de concentraţie. Cu o doză de câtiva zeci de centimetri de Xilină 8 la sută, bolnava riscă să facă convulsii și chiar să decedeze.

-Asta e încă una din inepţiile dumitale, toxicitatea depinde de cantitatea totală de substanţa administrată. Eu am injectat și câte 200-300 centrimetri cubi de Xilină și n-am avut niciodată convulsii.

-Domnule, te rog să iei în serios ce spun, dăm de dracu, ne linșează mulţimea care s-a strâns în jurul spitalului.

-Vam spus să-mi daţi Xilina, le-a apostrofat G. pe asistentele de la sala de operaţie.

Situaţia era foarte încordată și putea să genereze o dramă cu urmări imprevizibile, cunoșteam încăpăţânarea lui G. nu știa să facă pasul înapoi. Numai Dumnezeu mai putea să mă ajute și m-am rugat fierbinte să facă o minune și Dumnezeu mi-a ascultat ruga, a  lăsat toate treburile Sale din cer a coborât la Tiji, și l-a trimis pe Ali, singurul tehnician anestezist din localitate, un om care trecea foarte rar pe la spital. Când l-a văzut pe G. că trage Xilină într-o seringă i-a spus pe un ton ce nu admitea cotrazicere :

-Doctor, anestezia locală este interzisă în Libia.

-Cum așa, interzisă, cine a interzis-o ?

-Ministerul Sănătăţii, au fost accidente și a interzis-o, avem ordinul.

Eficienţa intervenţiei divine a fost promptă și salutară, G. a aruncat seringa cu Xilină într-un lighean, s-a întors către asistenţă și a comandat scurt !

-Pregătiţi pentru anestezie generală.

Totul era pregătit, G. si-a schimbat halatul și a început să opereze fără să mai spună nimic. S-a confirmat diagnosticul de Plastrom apendicular, o variantă clinică în care de regulă se lasă un dren și se închide abdomenul, pentru că apendicectomia este riscantă din cauza aderenţelor și fragilităţii ţesuturilor. Pentru că Dumnezeu îmi ascultase rugăciunea m-am lăsat învins de păcatul trufiei și i-am spus:

-Cred că nu vrei să scoţi un apendic imobilizat de aderenţe.

Mare greșeală ! Pentru G. provocarea a fost prea puternică, nu mi-a răspuns, a început să execute apenducectomia. Ţesuturile erau friabile din cauza inflamaţiei, se rupeau la atingerea cu pensa și sângerau, orice manevră devenea periculoasă, cecul, ileonul și apendicele formau un bloc inflamator imposibil de disecat. Un chirurg responsabil ar fi renunţat la apendicectomie, atitudine recomandată în toate tratatele de chirurgie, dar G era un exemplar special, el nu asculta de nimeni, mai exact făcea exact invers de ce i se spunea. Trei ore și jumătate a durat masacrul din abdomenul sărmanei bolnave. A scos apendicele bucată cu bucată, cu preţul unei hemoragii abundente și a lezării ileonului și cecului, a lăsat în abdomen o rană sângerândă, mustind de secreţii purulente. A treia zi au apărut semnele de fistulă digestivă, pe drenuri curgea puroi și materii fecale. L-am întrebat :

-De ce te-ai încăpăţânt să scoţi apendicul ?

-Ca să-ţi arăt că se poate.

N-am putut să mă stăpânesc, i-am spus toate cuvintele urâte pe care le știam. Mai mult de două luni au durat pansamentele și dacă bolnava a plecat acasă, nu mă jenez să spun că s-a datorat unor  tehnici corecte de terapie intensivă. G. mi-a suportat cu stoicism răbufnirile nervoase și reproșurile.

Voi completa portretul particular al colegului meu de singurătate din deșertul african cu relatarea unui nou incident.

Am fost invitaţi de proprietarul unui magazin cunoscut pentru cea mai potrivită corelaţie între calitate și preţ, magazin rezervat unei clientele selecţionate. Ni s-a trimis chiar o mașină să ne aducă din colonia românească. Patronul ne-a invitat în biroul său și ne-a oferit cafele și dulciuri. A înţeles că invitaţia nu era întâmplătoare când mi s-a spus că a auzit despre unele rezultate miraculoase de tratament prin acupunctură, tehnică folosită de mine la unii bolnavi din spital. Mi-a spus că soţia lui are o durere vie a pielii capului , că n-a găsit niciun remediu și mă roagă să merg la el acasă pentru un consult și eventual tratament. G asculta atent convorbirea mea cu libianul și dintr-odată s-a ridicat ostentativ și a început să râdă zgomotos. Omul l-a întrebat ce s-a întâmplat și de ce râde. I-a răspuns într-o arabă inprovizată, combinată cu o engleză stâlcită că Acupunctura este o șarlatanie, o minciună și înșelătorie și că nu se pot obţine rezultate medicale cu o astfel de metodă. Stupefiat, i-am amintit, pe românește, că mi-a recomandat mulţi pacienţi pentru a fi trataţi prin Acupunctură, printre care și rude apropiate și că metoda este recunoscută și folosită în toată lumea. A continuat să râdă cu evidentă răutate, fără să-mi răspundă. Negustorul n-a înţeles ce am vorbit dar s-a ridicat și ne-a dat de înţeles că invitaţia a luat sfârșit.  Ne-am întors la camerele noastre din colonie, aflate la mai mult de doi Kilometri pe drumuri prăfuite acompaniaţi de latratul câinilor, pe propriile picioare Mi s-a spus că negustorul a făcut unele comentarii defavorabile despre românii din Tiji.

Cele trei întâmplări explică, fără suspiciune de ranchiună, cauzele frecventelor dispute dintre doi colegi de suferinţă încheiate de regulă cu reconcilieri intelectuale. Rămâne loc și pentru interpretări, motiv de completare a portretului  cu câteva precizări : G era un bun chirurg și familist, paroxismele comportamentale erau excepţionale, poate răbufniri atavice ale unui biologic necunoscut, bine exprimat de prima componenta antropologică descrisă mai sus. Paroxismele erau reglate spontan de componenta umanoidă. Confruntarea cu G era oricând posibilă, dar se încheia întotdeauna cu restabilirea unor bune relaţii, chiar de prietenie. Ne întâlneam pe multe planuri, în ciuda tentaţiei lui spre negare permanentă și nu în ultimă instanţă ne apropia condiţia de rătăciţi în Sahara, uitaţi de lume, nimeni nu ne întreba dacă avem ce să mâncăm, dacă avem apă de băut, de gătit, de spălat, nevoi fundamentale pentru viaţă. Se apropia sezonul cald și noi nu aveam un frigider, n-aveam bani, n-aveam libertate, eram urmăriţi permanent.

După două luni detașarea la spitalul din Tiji a luat sfârșit, am revenit la Garian unde am reînceput sa măsor curtea spitalului, în lipsa altor activităţi, să scriu scrisori și note de lectură.

 

Relaţiile cu autorităţile administrative din Spitalul Garianului au fost reci încă de la sosirea noastră, pentru ca apoi să coboare până aproape de punctul de îngheţ, nu știam nimic despre soarta contractelor de muncă, nu știam pe ce muncim și ni se strecura îndoila că s-ar putea să nu se aprobe. Dr Ali, Directorul spitalului, se purta ca un vătaf, ne trata ca pe slugi, ne urmărea toate mișcările fără rost prin curtea spitalului, singura lui grijă fiind să nu ieșim pe poartă, se așeza la intrare unde avea un bar, fuma ţigară din ţigară și bea sucuri de fructe speciale cu efecte euforizante, probabil alcoolizate, deși alcoolul era interzis în Libia. Când treceam pe lângă el îmi ocolea privirea, încercând să ascundă o evidentă ostilitate, al cărui motiv nu-l înţelegeam.

După zece luni și jumătate de la venirea noastră la Nalut ni s-a spus că au sosit dosarele de la Sirt. A doua zi am fost chemat la direcţie unde m-a primit însuși directorul. M-a invitat să iau loc pe scaun și mi-a ţinut o scurtă cuvântare într-o engleză arabizată. La sfârșit, pe un ton inexpresiv mi-a comunicat că a primit dosarele de la Sirt, dar nu și dosarul meu. Il urmăream cu atenţie și am surprins în privirea lui o diabolică satisfacţie. Prevăzuse, fără îndoială, tăria loviturii și era pregătit s-o savureze. Reacţia mea a depăsit cu mult așteptările, la început am crezut că este un coșmar, m-am forţat să mă trezesc și când mi-am dat seama că totul se petrecea aevea m-am văzut pe marginea unei prăpăstii, de unde am căzut. M-am trezit într-un pat din Reanimarea spitalului înconjurat de cei doi interniști palestinieni și de Dr. Ali pe faţa căruia se citea îngrijorare, primul lui sentiment omenesc. In spatele celor trei l-am văzut pe singurul meu prieten din Garian, tehnicianul anestezist Salem, de la care am aflat mai târziu că am căzut de pe scaun.

Timp de două săptămâni am rămas în pat, într-o imobilizare forţată, incapabil să mă duc nici până la toaletă. Am încercat ulterior să găsesc o explicaţie a aceste stări de patologie neobișnuită, am căutat în literatura medicală ajuns la concluzia că ar fi putut fi vorba despre un sindrom recent descris, o depolarizare generalizată, asemănătoare cu cea din electrocutare, întâlnită în anumite stări de ștress. Lipsit de suportul biologic al organismului psihicul a intrat într-o stare de stupoare alternând cu disperarea. Cei doi interniști ai spitalului treceau zilnic pe la mine, vorbeau ceva în arabă, îmi vedeau electrocardiograma, nu-mi spuneau nimic, dar din mimica expresivă a feţelor se putea înţelege că nu-mi acordau nici o șansă. Diagnosticul de pe Fișa de internare a fost cel de Infarct miocardic, dar pe electrocardiograma citită și de mine mai târziu,  se vedea numai o inversare a axelor electrice ale cordului în toate derivaţiile și semne evidente de ischemie miocardică. Tratamentul administrat a fost cel potrivit unui infarct miocardic. Când am început să-mi reiau discernământul am ameliorat, ajutat de Salem, schema de tratament. De altfel numai el știa să execute electrocardiograma și o făcea de mai multe ori pe zi. Dintre români numai AU, medicul de laborator a mai trecut zilnic să mă vadă în timpul cât am stat în Reanimare. Norocul meu s-a numit Salem, nume ce semnifică Pace în arabă, el și-a închis prăvălia de obiecte menajere, unde, ca toţi salariaţii spitalului, își completa veniturile și a rămas lângă mine. Fără el n-aș fi primit nici apă, nici tratament, nici îngrijirile curente ale unui bolnav imobilizat. După trei săptămâni de spitalizare am fost externat și tot Salem m-a dus în camera unde eram așteptat de greierușul meu și unde am petrecut multe zile de singurătate.

Eram convins că voi termina viaţa acolo, uitat de toată lumea, fără apă, fără mâncare, fără speranţe. Nici Salem nu mai venea zilnic să mă vadă, să-mi aducă alimente și apă, jenat mi-a spus că Dr. Ali nu-l mai lăsa să iasă din spital, îl obliga să fie permanent la sala de operaţie, pentru eventuale urgenţe chirurgicale.

Trecuse mai mult de o lună de zile de când nu mai aveam nici o veste de la familie, despre contractul meu de muncă nu se mai vorbea, cu speranţa probabil, că n-o să mai fie nevoie. Singurul prieten statornic a fost, ca de obicei, destinul. După câteva săptămâni de la ieșirea din spital, timp în care număram orele și minutele și pierdusem orice speranţă a venit  în mare grabă, gâfâind, Salem, urcase scările blocului în fugă și m-a întrebat :

-Doctor, crezi că poţi să vii cu mine la spital să facem o anestezie la un bolnav grav? Te ajut eu să cobori și te duc cu mașina.

Fără să ţin seama de situaţia în care mă aflam am răspuns că nu încape nici o îndoială, că mă îmbrac și voi merge imediat, așa cum am mers întotdeauna când am fost solicitat pentr urgenţe. De abia când am coborât din pat și am început să mă îmbrac mi-am dat seama că mă grăbisem cu promisiunea, dar nu puteam să mai dau înapoi. Salem m-a ajutat să îmbrac pantalonii și o cămașă, m-a încălţat, apoi m-a sprijinit pe scări și m-a urcat în mașina lui, un Mercedes vechi, pe benzină. Când am ajuns am văzut că în curtea spitalului se aflau aproape toţi locuitorii Nalutului. Cei trei chirurgi palestinieni erau foarte agitaţi și deranjaţi de apariţia mea, ei hotărâseră că bolnavul nu poate fi operat din cauză că nu aveau anestezist. M-au luat deoparte și mi-au spus că bolnavul are perforaţie ulceroasă de mai mult de șase ore și că șansele de supravieţuire sunt foarte mici. Am văzut bolnavul, mi-am dat seama de gravitatea bolii, o peritonită după o perforaţie duodenală, am fost de acord cu riscul chirurgical, dar i-am întrebat :

-Ce șanse are dacă-l trimiteţi la Tripoli, la peste 500 de Km cu mașina?  Face 8-10 ore pe drum, prea mult pentru un abdomen plin de puroi.

-Niciuna, însă nici dacă e operat n-are șansă.

-Intervenţia de urgenţă este singura lui șansă, mică, dar singura.       Atunci a intervenit Salem :

-Dacă are o șansă, cât de mică, trebuie să i-o dăm

A urmat un moment de tensiune, vorbeau în limba arabă, nu înţelegeam ce-și spuneau, se certau cu Salem care a ridicat tonul și i-a pus la punct.

-Incepem anestezia, a decis libianul, vă rog să vă spălaţi pentru operaţie. Mai târziu Salem mi-a spus că i-a ameninţat cu mulţimea din curte.

Chirurgii palestinieni erau cătrăniţi,  ei nu operaseră niciodată un stomac perforat

Am optat pentru o anestezie superficială, cât mai puţin agresivă care asigura analgezie, relaxare și protecţie vegetativă cu doze minime de substanţe anestezice. Riscul era decompensarea cardiocirculatorie manifestată prin hipotensiune, turburări de ritm  cardiac și efecte dezastruoase asupra organelor vitale. La începutul anesteziei TA era 70 mm Hg, scăzută deci până la nivelul critic al necesităţilor de perfuzie tisulară, sub această valoare rinichiul nu mai poate să elimine urina și se instalează anuria, complicaţie foarte gravă. După injectarea anestezicelor și administrarea de oxigen TA a crescut până la 90 mm Hg, un semn bun pentru un început de combatere a șocului. Aveam emoţii, știam din experienţa acumulată în cei 40 de ani de medicină că infecţia și mai ales șocul toxi-infecţios sunt complicaţii redutabile, am început să administrez antibiotice pe cale intravenoasă încă de la începutul operaţiei și i-am rugat pe chirurgi să izoleze, pe cât pot mai bine lichidele scurse în cavitatea peritoneală și să o spele cu antibiotice. Chirurgii palestinieni erau de multe ori refractari la sfaturile mele dar de data asta au înţeles că trebuie să le urmeze întocmai. Au încercat să închidă perforaţia prin înfundare în fund de sac, dar ţesuturile era foarte friabile și se sfâșiau. A fost una din cele mai dizgraţioase operaţii văzută de mine, un adevărat carnaj, sucurile digestive, gastric, duodenal, intestinal, amestecate cu bilă și cu puroi pătrundeau în cavitatea peritoneală, se insinuau printre intestine și rezorbite de peritoneu, acţionau ca cele mai periculoase otrăvuri. După ce au reușit să înfunde gaură din duoden, au spălat, la rugămintea mea,  de mai multe ori cavitatea peritoneală cu ser fiziologic încălzit în termostat la temperatura de 37 de grade. Trei ore a durat operaţia. Vlăguiţi de efot, dar mulţumiţi că au reușit, chirurgii și-au scos halatele, ude leoară, și s-au apropiat de bolnav, au văzut că era bine colorat și m-au întrebat ce TA mai are. Le-am spus că din punctul meu de vedere bolnavul a suportat bine operaţia și că se va trezi în curând. Ocupat cu munca de anestezist și mulţumit de rezultat, uitasem de boala mea și de necazuri, m-a adus la realitate Salem care foarte fericit mi-a zis :

-Am scăpat, privește pe fereastră,  dacă murea bolnavul pe masa de operaţie nici noi nu mai ieșeam cu viaţă din spital, am fi fost linșaţi. N-a apucat să termine fraza că pe ușa sălii de operaţie au intrat trei arabi îmbrăcaţi tradiţional, urmaţi de umilul Dr Ali, directorul spitalului. După câteva momente de surpriză, marcate printr-o liniște de înmormântare, a grăit primul intrat, fără îndoială un șef mare. M-a privit insistent și m-a întrebat în limba arabă :                                                                                                                                                                                                                                         -Trăiește ?                                                                                                                                            Dr. Ali m-a privit înspăimântat.                                                                       -Trăiește, dar nu poate să respire singur, îl respir cu aparatul, i-am răspuns eu cu puţinele cuvinte arabe cunoscute.                                                          După alte câteva momente de liniște a cuvântat din nou :                      -Tabib R, știu că ai necazuri cu viza și contractul. Mâine dimineaţă voi trimite un om la Sirt cu dosarul tău. In câteva zile va veni cu toate aprobările. S-a întors și a părăsit sala de operaţie.                   L-am întrebat pe Salem cine este acest șef cu putere așa de mare.                                                                                                                  -Este fratele bolnavului operat și cel mai puternic om din Garian, prieten cu Ghadafi.                                                                                                               Bolnavul s-a trezit destul de repede și evoluţia post operatorie a fost neașteptat de bună.

Am aflat de la Salem că bolnavul era un profesor foarte apreciat la liceul din Nalut, un om inteligent, cu simţ al umorului. Am avut și confirmarea destul de repede, când bolnavul s-a trezit și ne-a spus că a trăit împreună cu noi drama prin care a trecut, plus durerile groaznice, a înţeles că s-a aflat într-o stare foarte gravă, că dacă nu se opera la Nalut nu mai rezista până la Tripoli, știa și de necazurile anestezistului și m-a asigurat că fratele său va rezolva totul. In legătură cu operaţia a fost de acord că i-am salvat viaţa, dar a adăugat că a fost voia lui Alah.

 

 

Intâmplarea a scos la suprafaţă adevărul despre dosarul meu. Mi l-a relatat Dr. Mahmud, ginecologul spitalului, absolvent al Facultăţii de Medicină din București, sirian de origine și vorbitor de limbă română. Când a primit dosarele grupului de români directorul Ali n-a apreciat numărul mare de diplome din dosarul meu, de medic, de specialist, de medic primar, de doctor în știinţe medicale, l-a luat și l-a pus într-un sertar, nu l-a mai trimis nici la Minister nici la Sirt. Purtarea lui era justificată de faptul că deși pierduse ani mulţi prin Italia, unde plecase pentru studii medicale, n-a reușit să se întoarcă la Nalut cu nici o diplomă, italienii n-au vrut să-­i dea și lui una. I se spunea Dr. Ali dar n-avea nici un document că ar fi medic. Imbolnăvirea mea, dar mai ales operaţia profesorului la reușita căreia mi s-au recunoscut meritul, l-au obligat să dea explicaţii despre dosarul meu. A fost imediat demis și după o săptămână a sosit și dosarul de la Sirt, cu toate aprobările. Mi s-a propus prelungirea contractului, un salariu mult mai bun și facilităţi pentru aducerea familiei, am refuzat și i-am rugat să mă ajute la obţinerea formalităţilor de plecare, Experienţa promisiunilor nerespectate mă obliga să fiu prudent și să mă bazez mai mult pe ajutorul divin, invocat prin rugăciuni zilnice.

Ca de obicei Destinul a sosit exact când aveam nevoie. Intoarcerea în ţară era complicată de embargoul impus Libiei. Aveam de urmat următorul traseu : Nalut-Tripoli cu Taxiul, Tripoli-La Valeta cu vaporul, La Valeta-Roma cu avionul și Roma-București cu alt avion. Ministerul sănătăţii libian plătea numai biletele de avion. Bunul meu prietn Salem s-a oferit să mă ducă la Tripoli pentru a obţine biletele de vapor și apoi la Minister pentru biletele de avion. In port era mare aglomerţie pentru bilete de vapor până la La Valeta. Ni s-a spus că se dau bilete cu plecarea peste minimum o lună de zile. Salem a zis că e bine să luăm mai întâi biletele de avion de la Minister și apoi să ne așezăm la coadă pentru bilete de vapor. I-am dat ascultare și bine am făcut pentru că la Minister ne-au oferit bilete de avion pe traseul Tunis-Roma-București, mai avantajos deoarece evitam vaporul. “Fi faida Tabib” ai noroc doctore, mi-a spus vesel Salem, ” la Tunis te duc eu cu mașina”. Am luat biletele și am ieșit fericiţi de la Minister. Salem a verificat traseul și a descoperit că de fapt ni se dăduseră bilete pe ruta Tunis-Roma-Budapesta. Ne-am întors la funţionarul de la Minister și i-am explicat confuzia. “Budapest-Bucarest sua sua” ne-a spus omul, evident deranjat, pentru el Budapesta și București erau același oraș. Am insistat, dar omul a devenit foarte nervos,  mi-a spus pe arăbește ceva ce nu putea să fie plăcut. Salem, bun cunoscător al psihologiei compatrioţilor săi, m-a tras de mână și mi-a spus : ” nu insista, ne ia biletele  și nu ne mai dă nimic” In acel moment a intrat întâmplător un alt funcţionar și a întrebat ce s-a întâmplat, Salem i-a explicat încurcătura și noul venit s-a întors către mine și m-a întrebat :

-Ai 25 de dinari ?

-Are, a răspuns Salem și a scos din portofelul lui 25 de dinari.

-Raje șue, așteaptă puţin, a spus omul și a dispărut pe o ușă. A revenit cu bilete pe traseul Tunis-Roma-București, ne-a zâmbit și ne-a spus : “Ce să caute un român în Ungaria ”

Un necredincios ar putea să invoce hazardul unor coincidenţe norocoase, eu nu pot să cred în apariţia întâmplătoare a unor coincidenţe, toate favorabile, sunt convins că în cazul meu s-a implicat o putere aflată dincolo de întâmplare, într-o zonă unde ajung numai rugăciunile. Prea multe au fost coincidenţele dintre momentele grele și apariţia unor întâmplări salvatoare.

Am renunţat la oferta lui Salem de transport la Tunis cu mașina lui când am văzut că între Nalut și Tunis erau 1600 Km, 3200 Km dus și întors, m-a dus până la Tripoli de unde am luat unul din Taxiurile ce făceau regulat traseul Tripoli-Tunis.

La gânduri despre oameni, un loc în fotoliul de orchestră i se cuvine lui Salem. Tânărul de 26 ani, nici înalt nici scund, cu ten de culoare intermediară între brun-arab și alb european, cu discretă strălucire metalică, era întâmpinat de toate grupurile unde apărea, palestinian, egiptean, românesc sau libian cu un entuziasm sincer. Un zâmbet reţinut, privirea clară, directă, inspira încredere și chema prietenia. Făcea parte dintr-o familie berberă, numeroasă ca toate familiile respectabile din Nalut, nu înstărită dar nici strâmtorată,  patronată de un străbunic de 96 ani, încă verde și autoritar. De la început am remarcat și mi-a plăcut modul cum evita răspunsuri la întrebări incomode, fără să ascundă niciodată adevărul. După ce ne-am cunoscut mai bine mi-a încredinţat multe amănunte despre condiţia berberilor într-o ţară dominată de arabi. Am aflat că șefii instituţiilor din Nalut erau arabi dar toate hotărârile se luau după ce erau consultaţi șefii de familii din Nalut, un fel de Consiliu al înţelepţilor. Neînţelegerile au dat câteodată naștere la tensiuni, manifestate prin revoltă și rezolvate uneori prin forţă. Coeziunea naţională era asigurată de islamism, o forţă aflată deasupra tuturor conflictelor. Entuziasmul ponderat era modelul de comportament al lui Salem, bine servit de abilitate, eficienţă și spontaneitate  intuitivă, gene moștenite de la strămoșii berberi. M-a condus în locurile unde se păstrau amintiri ale istoriei zbuciumate a berberilor, și mi-a vorbit cu mândrie și respect despre ei.

Intr-un moment de mare sinceritate mi-a mărturisit că trăiește o dramă sufletească, este la vârsta când ar trebui să se însoare, dar cea aleasă de familia lui, o verisoară primară, nu-i este pe plac, a cunoscut o tânără din Pluat, un sat vecin, la vreo 30 Km ! și ar fi vrut să rupă tradiţia, să se însoare cu ea. Reacţia comunităţii a fost însă promptă și dură, așa cum am aflat de la două momarde, nume dat cadrelor medii în Libia, care au venit în cabinetul meu, mi-au spus că ele știu că Salem îmi este prieten și mă roagă să-i spun că tot Nalutul este supărat pe el că nu vrea să respecte tradiţia și datinile orașului. Mi-au spus că dacă va face greșeala să nu se însoare cu fata aleasă de familie va fi nevoit să plece din Nalut, pentru că nu i se va mai acorda atenţie si nu va mai cumpăra nimeni de la magazinul lui, va fi mai rău ca un străin. I-am vorbit lui Salem despre vizita neașteptată și mi-a confirmat că este într-o situaţie fără ieșire, că ameninţările colegelor trebuiesc luate în serios. După câteva zile mi-a povestit că și fata a avut mari necazuri și că va plăti scump pentru faptul că s-a îndrăgostit de el. Oameni răuvoitori au răspândit zvonul că a fost văzută într-o mașină cu un bărbat, faptă dezonorantă pentru o fată și chiar pentru o femeie în Libia. Faptul că omul era soţul sorei sale n-a mai fost spus, dorinţa delatorului era compromiterea fetei, nu adevărul. După ce m-am întors în ţară am obţinut și trimis o aprobare de schimb de experienţă pe numele lui Salem la Spitalul Fundeni, însă n-am mai primit niciun răspuns de la el. Am auzit că s-a transferat din Nalut la Tripoli, nu știu dacă s-a și căsătorit cu aleasa inimii lui.

Imbrăţișarea prietenească de rămas bun, într-o piaţă din Tripoli a rămas ultima amintire despre Salem. Reconstituite și consemnate în aceste pagini, gândurile nu mai păstrează prospeţimea momentelor trăite, răcoarea timpului și a depozitului de memorie le conservă însă o valoare sentimentală și istorică în plan personal.

Pe drumul dintre lumea transcendentală și lumea oamenilor gândurile sunt vămuite de numeroase treceri prin lumi intermediare, minerale, vegetale, animale. Ajunse în lumea omenească, a puterii de cunoastere, gândurile sunt supuse proceselor psihice, judecata, memoria, gândirea și reacţiilor de atracţie – respingere, favorizate sau stânjenite de educaţie, morală, empatie, valorizare și toleranţă.

 

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest