În cele 366 zile ale celui de al doilea exil african am citit 56 cărţi de literatură: romane, eseuri, jurnale de călătorie, aventuri, comentarii, istorii, cred că am citit toată “biblioca” românească adusă de români la Nalut. N-am inclus între cărţile “bibliotecii” Biblia, pentru că nu a fost adusă, am cerut-o din ţară și printr-o conjunctură miraculoasă am primit-o, dar n-a intrat între cărţile “bibliotecii”, pentru că n-a cerut-o nimeni. Când am primit Biblia am pus-o la capul patului, pe un scaun improvizat ca noptieră și m-am rugat să primesc prin intermediul Sfintei Scripturi gândurile bune și să fiu protejat de gânduri rele. La început am citit-o de la prima până la ultima pagină, de la Geneză la Apocalipsa lui Ioan, n-am trecut peste miile de nume, patriarhi, regi, judecători, împăraţi, profeţi pentru că m-am simţit dator să trimit fiecăruia câte un gând de recunoștinţă. Apoi am recitit primele și ultimele capitole din Vechiul Testament, unele de mai multe ori : Iov, Psalmii, Pildele lui Solomon, Ecleziastul, Cântarea cântărilor, și tot Noul Testament.

Biblia este Carte fundamentală, legătură și legământ între om și Divinitate. Cei ce nu pot s-o înţeleagă, o consideră carte de povești, fără să vadă mesajele în firul narativ, un mănunchi de chei dăruit omului pentru a trece prin nenumăratele porţi întâlnite în cale.  Fiecare verset biblic este un grăunte de înţelepciune, unic prin perfecţiunea înţelesului. Mesajele se atașează de întâmplări trăite sau imaginate, de cugetări, formulează întrebări, dau răspunsuri, explicaţii și temeiuri, devin filozofie, cuvânt despre înţelepciune și izvoare de cugetare și meditaţie. In meditaţie iau naștere ipoteze, idei, concepţii și teorii, construcţii ale gândului, nu poate exista meditaţie fără proiect prefigurat și fără finalitate, înscrise în mesajul gândului , dar orice mesaj are nevoie de un receptor, pregătit să-l primească. Aici se află secretul Cărţii Sfinte, căci fără să piardă nimic semnificativ, fiecare verset biblic găsește drumul către cei ce  vor să-l primească fără să ţină seama de nivelul de instrucţie. Biblia este înţeleasă și de cioban și de savant.

 

Lectura este o sursă importantă de cunoștinţe, dar poate să fie devină și un viciu, o plăcere inutilă.  Grupul, cum a fost numit colectivul de români din Nalut, s-a organizat după obiceiurile de acasă, a pus la comun unele obiecte aduse din ţară, printre care și cărţile. S-a constituit o biblioteca unde s-au întâlnit cărţi de toate felurile și pentru toate gusturile. Printr-o întâmplare, ce ţine mai mult de miracol , am găsit în “bibliotecă” o carte mai puţin cerută, după ce unul dintre cititori a decretat : “nu e interesantă, n-are acţiune” Cu acest verdict a ajuns la mine “Conștiinţa nefericită” a lui B. Fundoianu. Reţinusem numele Fundoianu, pronunţat cu preţuire, de Traian Cantemir, profesorul meu de română, un distins cărturar, într-o vreme când mulţi scriitori erau cu premeditare ignoraţi ca să facă loc celor ce scriau despre marile izbânzi ale socialismului sovietic în taigaua siberiană. Am aflat din prefaţa cărţii că Fundoianu plecase în Franţa unde s-a făcut cunoscut sub numele Benjamin Fondane. Am mai aflat că titlul “Conștiinţa nefericită” a fost o previziune a destinului său. Persecutat la Iași ca evreu, a fost nevoit să se exileze înfruntând toate adversităţile rasiste ale timpului și a murit într-unul din lagărele naziste. Prima surpriză a fost constatarea că Fundoianu originar din Iași, unde profesorul meu de filozofie Ernest Stere ne spunea că Heidegger nu pot fi înţeles decât de un bun filozof dublat de un bun cunoscător al limbii germane, a îndrăznit să comenteze noţiunea de Fiinţă definită de filozofii germani, ceea ce atesta că îndeplinea cele două criterii. Heidegger de-abia publicase “Fiinţa și Neantul” în 1927 și “Ce este metafizica” în 1929 ia cartea lui Fundoianu “Conștiinţa nefericită” a apărut în 1936.

 

In notele de lectură a cărţii lui Fundoianu am găsit observaţii ce pot să completeze problematica morţii prezentată în Capitolul “Chemare întru sfârșit”. In interpretarea lui Fundoianu, Heidegger și-a propus să dea un răspuns la întrebarea “Ce este Fiinţa ?”. Spre deosebire de Edmund Husserl, profesorul său care definea Fiinţa prin faptul de a fi o conștiinţă a existenţei, Heidegger se mulţumea cu o accepţie mai puţin extinsă, exprimată prin faptul de a exista, numind-o Fiinţa existenţei, dată în lume. Timpul ca “succesiune care trece !!” este sensul ei fundamental. Plecând de la această diferenţă filozoful constată că Fiinţa are două moduri de comportare : existenţa banală cotidiană și existenţa care s-a găsit pe sine însăși, ultima fiind cea autentică, stare în care devine conștientă de limitele ei și de faptul că se află într-o stare de abandonare.             Ca Fiinţă autentică, omul este îngrijorat, angoasat, calităţi care devin fundamentale în existenţa sa. Proiectată în posibil Fiinţa autentică se angajează irevocabil și se degradează. Cele trei disponibilităţi ale Fiinţei autentice sunt: înţelegerea, sensibilitatea și Neantul, ultimul exprimat prin Angoasă, neliniște. Primele două îl fac vulnerabil pe om, iar a treia are particularitatea că se naște din nimic (!) dar din confruntarea cu Nimicul izbucneste revelaţia Neantului. Condiţia Fiinţei în lume este faptul că irumpe în Angoasă. De notat că după Fundoianu la Heidegger necesitatea precede existenţa și deși exegetul nu insistă, ne obligă să medităm asupra rolului și locului atribuit determinismului.

Grija reprezintă Existenţa în totalitatea ei, dar se manifestă în existenţa cotidiană, banală prin efortul de a se elibera de caracterul finit și de perspectiva morţii. Fiinţa autentică  este conștientă că escamotarea morţii nu înseamnă și înlăturarea ei și că evitarea morţii ar compromite identitatea Fiinţei. Escamotarea morţii este o degradare a Existenţei, inacceptabilă Eu-lui, posibilitate a Fiinţei autentice, care se acceptă ca Fiinţă spre moarte. Singura libertate a Fiinţei este libertatea spre moarte unde nu conduce nici vocea conștiinţei nici Dumnezeu, ci însăși Existenţa care denunţă greșeala fundamentală a Fiinţei, faptul că se declanșează din confruntarea ei  cu Angoasa, de fapt din confruntarea cu nimicul. Angoasa poate fi depășită numai atunci când Fiinţa ia cunoștinţă de Finitudine, moment recompensat prin admiterea unei conștiinţe intenţionale, a unei libertăţi transcendentale exprimată de Kierkegaard prin “tihna și dulceaţa nostalgiei creatoare”.

Existenţa creează într-un elan o lume ce prinde rădăcini și renunţă la restul de posibil, ceea ce face ca libertatea să fie de la început  înlănţuită. Libertatea ne este dăruită cu condiţia să ne recunoaștem limitele. Libertatea lui Heidegger are aripile frânte în care posibilul este ucis, nu conţine nici măcar speranţa absurdului, pentru că a treia dispoziţie transcendentală, legitimarea, necesară întemeierii  refuză să legitimeze speranţa. Incercarea lui Heidegger de a explica conceptul  de Angoasă vizează de fapt înţelegerea celui mai greu de înţeles mister, saltul calitativ al păcatului.

Heidegger s-a confruntat și cu inconsistenţa explicaţiilor.                        -Kierkegaard eliminase șarpele care îl incomoda ;                                 -Il scosese din cauză și pe Dumnezeu, pentru că citând pe Sfântul Iacob : “Dumnezeu nu i-ar putea ispiti pe oameni”și “dacă Dumnezeu nu-i înșeală pe oameni, înseamnă că raţiunea este întemeiată” ; (“Nonsensurile genezei” )

-omului i se cere să evite cunoașterea, dar el nu știe ce este cunoașterea, deci nu știe ce să evite ; omul este ameninţat cu moartea dar el nu știe ce este moartea ;  Dumnezeu, Cel bun îl ameninţă, Şarpele, tot un Dumnezeu, chiar dacă degradat, îl ispitește pe Adam, singurul om. Unde este păcatul omului ?

Filozoful răspunde la această întrebare prin constatarea că până la păcat omului îi lipsea Spiritul (conștiinţa de sine!?) Păcatul a adăugat trupului, și sufletului Spiritul și Libertatea. Păcatul ar trebui să fie ușurat de încărcătura lui negativă, anulată de câștigul adus de Spirit și Liberate. Păcatul a fost o binefacere, a făcut din animal om, fără păcat Spiritul n-ar fi fost posibil. De altfel pentru Heidegger păcatul pierde legătura cu Divinitatea, devine metafizic, lipsit de obiect, se confundă cu Fatum și cu Necesitatea. Metafizica lui Heidegger este o teologie fără Dumnezeu, pentru că Angoasa, Libertatea, Posibilul, sunt noţiuni psihologice care păstrează o foarte slabă legătură cu Scriptura.

Dar, întemeierea filozofiei lui Heidgger se lovește de un obstacol : Realul nu se lasă gândit în totalitate, finitudinea, nefericirea, împiedică raţiunea să cuprindă realul, ceea ce face pe Fundoianu să spună că Kierkegaard se zbate să scape de lanţuri iar Heidegger se ţine de lanţuri. Frumoasă exprimare !. Heidegger vrea să întemeieze o filozofie sacrificând existenţa particulară, propria sa existenţă, pentru el important este ca filozofia să se pună în mișcare, individul poate să piară, chiar definitiv. “Libertatea întru moarte ar fi prostie, înșelătorie, amestec de cuvinte, bolboroseală, dacă n-ar fi condiţia, sine qua non, ca filozofia să se pună în mișcare” spune Fundoianu, care amintește și cuvintele lui Husserl : “Tragicul măreţiei solitare a finitudinii unane nu este decât o semnificaţie neefectuată, o profeţie lipsită de sens, și roz și triunghi rău. Unde este tragedie nu este grandoare iar unde este grandoare nu este tragedie. Tragedia nu este nici frumoasă nici măreaţă”.

 

După ce am revăzut notele de lectură pe marginea cărţii lui Fundoianu mi-am pus întrebarea : câţi cititori vor fi interesaţi de nefericirea conștiinţei, așa cum a înţeles-o filozoful cel nefericit ? Vor fi unii care vor spune ca prietenul din Nalut : Nu este interesant, n-are acţiune, sau, mai rău : cartea asta nu poate fi citită decât de un cititor viciat de parfumuri metafizice, un dependent de Nimicul din care se declanșează Angoasa și se naște Neantul. Dacă va fi așa voi fi mulţumit și cu un singur cititor.

 

*

 

Nalut. O toamnă din deceniul zece.

Citesc Imitatio Christi, despre care se spune că este a doua carte citită și tipărită după Biblie și a fost considerată ghidul mișcării spirituale din Evul Mediu, cunoscută sub numele Devotio moderna a Fraţilor vieţii comune, care își propuneau să ușureze drumul credincioșilor spre spiritualitate prin renunţarea la unele speculaţii mistice, prin imitarea umanităţii și morţii lui Hristos. După Fraţii vieţii comune adevăratul creștin trebuie să rămână cu trupul printre oameni, numai sufletul să fie locuit de Isus Hristos. Mișcarea, iniţiată în secolul XIV de Gérard Groote a fost dezvoltată de discipolii săi, dintre care mai importanţi sunt Florens Radewijns, Eder de Calcar și autorul cărţii Imitatio Christi, Thomas à Kempis, un harnic și talentat copist, care și-a găsit împăcarea cu sine și cu lumea printre cărţile sfinte, a scris rugăciuni, a copiat patru exemplare de Biblie și alte lucrări religioase, cărţi despre vieţile sfinţilor, cugetări. Cartea a fost scrisă în prima jumătate a secolului  XIV, în plin Ev Mediu și deși n-a a fost considerată ca început al Reformei religioase, se poate spune că a sugerat multe idei regăsite  în cea mai cunoscută mișcare de reformare a creștinismului.

Cu riscul de a păcătui, voi mărturisi că unele îndemnuri din cartea lui Thomas a Kempis mi se par nepotrivite. Imi este greu să Il văd pe Dumnezeul călugărului preocupat să monitorizeze timpul când nu este lăudat pentru a pedepsi, nu înţeleg de ce Marele Creator, Cel perfect, are nevoie de osanalele unor păcătoși. După Thomas à Kempis scopul vieţii oamenilor este acela de a fi recunoscător Lui Dumnezeu, ale cărui planuri nu le cunoaște. Deși face un inventar minuţios al problemelor oamenilor spune că este o greșeală să se acorde atenţie aspectelor pământești, pentru că orice întârziere este o îndepărtare de scopul vieţii, imitarea lui Isus Hristos.  Printr-un efort de a depăși semnificaţia vorbelor scrise și de a pătrunde în universul gândurilor sale sunt tentat să cred că prin insistenţa asupra unor probleme trupești, inventariate miniţios în carte, călugărul se îndepărtează de singura lui datorie, aceea de a-L iubi și preamări pe Isus Hristos.

Recitind cu atenţie frumoasele pagini despre iubirea pentru Hristos mă încearcă păcatul de a-l bănui că descrie trăiri specifice iubirii dintre bărbaţi. Şi nu în ultimă instanţă, mai este ceva care mă incomodează. Monahul începe prin a da răspunsuri la întrebări pe care le pune după ce le cunoaște răspunsul. Intrebările ies din zona misterelor, îl rătăcesc și îl îngrijorează pentru că sunt mai complexe decât răspunsurile deja cunoscute. Discomfortul și nemulţumirea lui sunt evidente când își dă seama că dogma, acceptată ca metodă, îi limitează orizontul și-l împiedică să caute și alte căi spre adevăr. Intuind, probabil, întâlnirea răspunsurilor la capătul unei asimptote, el se mișcă succesiv când pe una când pe cealaltă paralelă, ceea ce ar putea confirma punctul de vedere că religia și știinţa nu se află într-o reală contradicţie.

Ușurat prin mărturisire scrisă de păcatul din gânduri, mă simt eliberat de rigoarea unor obligaţii și asceze, trec peste secole, mă opresc la Kierkegaard și la urmașii lui unde găsesc rodnicia și frumuseţea literară a sămânţei din care a răsărit umanismul existenţialist și creștin, adevăratul moștenitor al mișcării religioase DEVOTIO MODERNA.

*

 

Tema profeţiei a fost întotdeauna ispititoare și faptul că Biblia este plină de profeţi întărește convingerea că darul previziunii este o Taină dăruită pentru a păstra legătura cu Dumnezeu.

Am citit, într-un număr din Secolul XX dedicat iudaismului, câteva pagini scrise de Moshe Idel, mare specialist în interpretarea iudaismului, născut la Piatra Neamţ, plecat în Israel, unde este profesor universitar, despre profeţi și profeţie. Citând pe Abulafia, profet și doctrinar al Kabalei din Evul Mediu, Idel crede că profeţia este o chestiune ce privește intelectul, dar, adaugă el, “experienţa personală se păstrează în interpretarea raţională”. Precizările de mai sus nu mă mulţumesc, nu înţeleg cum ajunge intelectul la profeţie, și cine îl pregătește pe profet. Mi s-ar putea răspunde că omul și Divinitatea se află în lumi diferite, că nu se pot da răspunsuri despre ce este în Transcendet și voi întreba, în virtutea experienţei personale și a puterii de interperetare raţională, admisă de Idel : dacă viitorul Profet este ales înainte de naștere, înseamnă că profeţia rea era deja cunoscută și ar fi fost mai bine să fie împiedicată. De ce nu este oprit omul să păcătuiască, ce vină are pentru un păcat înscris în destin și de ce se spune că păcatul poate să treacă la urmași ? Ce legătură este între profeţie și libertate ? Nedumerirea se complică după ce aflu că Abulafia admite doi Dumnezei, unul aristotelic, accesibil și altul platonic, inabordabil. Cum se înţeleg cei doi Dumnezei în stabilirea  profeţiei ?

Aflu apoi că Moshe Idel împarte profeţia în două categorii : clasică și modernă, prima fiind constrângătoare, și a doua o combinaţie de înţelepciune, experienţă și revelaţie. Omul pleacă în întâmpinarea propriului destin înarmat cu experienţa istoriei și cu experienţa personală. Ceva asemănător am învăţat și la orele de Materialism dialectic și istoric iar mai târziu la futurologii moderni care au ocupat fotoliile profeţilor. In continuare Idel continuă să-și modernizeze concepţia prin distribuirea profeţilor în cinci niveluri după cantitatea de influx primită de la Divinitate. Puterea mea de judecată este din nou pusă la încercare pentru că nu știu ce este influxul divin, de ce profeţii sunt inegali în faţa Lui Dumnezeu și, mai rău, intre atâtea categorii și nivele nu-l mai găsesc pe Cel ce trimite profetul.

Departe de mine gândul să pun la îndoială știinţa lui Idel și cu atât mai puţin a lui Abulafia, dar nu știu cum să mă port faţă de profetul care știe că voi greși, dar mă lasă s-o fac pentru că așa mi-a fost dat. La ce mai poate folosi profeţia dacă nu poate fi îndrepată ? Mă simt atras mai mult de filozofia antropologică a lui Mihai Ralea, care spune că principiul amânării stă la baza saltului de la animal la om, omul poate să amâne și eventual să schimbe mersul vieţii pe când animalul nu știe să amâne, deci se supune destinului și profeţiei. Şi iată că, pornind de la inegalitatea dintre om și animal, sunt convins să accept cele cinci niveluri de profeţi ale lui Idel prin care este negată egalitatea..

Egalitatea nu poate să existe pentru că n-ar mai rămâne loc pentru schimbare și noutate. Sintagma diversionistă “Egalitate” este o lozincă inventată de politicieni. Creatorul a rezervat fiecărui exemplar uman o reprezentare unică pentru a-i consfinţi dreptul la existenţă, omul este egal cu sine însuși, cu unicatul care nu poate fi egal cu alt unicat.

Profeţii au primit o intuiţie  miraculoasă ( dar, poruncă ! ) de a găsi răspuns la întrebările despre viitor, prin Taina profeţiei, miracol ce se înfăptuiește într-un moment ce poate fi comparat cu deschiderea unei flori din boboc.

 

 

Aprilie 20…  De vre-o lună de zile cuvintele refuză întâlnirea cu ordinatorul, noua unealtă  de scriere a gândurilor, încerc să le seduc, să le forţez, nu vor să înterpreteze un scenariu învechit unde nu se mai păstrează prospeţimea viului. De vină este seceta din deșertul african, rămasă în memorie, și lenea gândurilor ruginite  prin nefolosire.

Cred că vreau să mă amăgesc, să nu recunosc adevărul neplăcut,  epuizarea izvoarelor, ruinarea încheieturilor sinaptice, împuţinarea elanului vital. Mă destram și  intru ușurel în regnul mineral. Voi face o ultimă încercare de revigorare a bătrânelor ţesuturi și dacă nu voi reuși să redau armonia culorilor și freamătul sunetelor, cer scuze auditoriului, mă retrag în culise și vă invit la pomenirea celui ce v-a plictisit cu banalităţile unei vieţi trăită pe un pământ supraîncălzit global, din cauza nebuniilor omenești. Vă aștept după….

SFÂRŞIT

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest