După schimbarea actorilor la bolniţa de comedie, m-am întors la locul de unde fusesem alungat cu ocazia reformei impuse de șefii Administraţiei socialiste. Am fost primit ca un fiu natural de foștii colegi care aveau mare nevoie de un paznic al sufletelor, când scoteau măruntaie bolnave din oameni. Se întâmplă de multe ori să fii valorizat prin absenţă. Pacea și liniștea nu sunt, însă, condiţii naturale în viaţa oamenilor. După o scurtă acamlmie au început frecușurile obișnuite dintre oameni obligaţi să trăiască sub acelaș acoperiș.

Destinul si-a urmat curgerea, viaţa  mea de fugar și fugărit prin ursită, a fost o permanentă alergare, o  fugă de prigonitori și o căutarea de prieteni.

Credinţa naivă că eram mesagerul prieteniei între oameni a fost iluzie. Infrânt de cele mai multe ori, nevoit  să mă ascund, am dus cu mine nădejdea că voi găsi un loc unde mesajul va fi primit. Așa am ajuns, fugărit de soartă, până în Africa, un continent unde am găsit oamenii înnegriţi de un soare prea cald și m-am bucurat, sperând că trebuie să fie o legătură între căldură și prietenie.

Destinul s-a folosit de o împrejurare, mai mult sau mai puţin întâmplătoare : Imobilul sanitar a fost programat pentru de reparaţii capitale și toate secţiile au fost închise pentru o perioadă evaluată la doi ani. Am fost repartizat împreună cu alţi colegi la două secţii de specialitate din București împărţind săptămâna în două, trei zile la unii și două zile la ceilalţi. Vocaţia pentru  nestatornicie și alergare a fost bine servită de o  întâmplare  : Ministerul de resort mi-a oferit o detașare oficială ca specialist în  Libia, ofertă greu de   refuzat, date fiind avantajele și o șansă de ieșire din penetenciarul socialist. Nu știam, când am primit oferta, la ce mă puteam aștepta, n-aveam alte posibilităţi de informare înafara unui Larousse vechi, depășit, cumpărat de la un anticariat. Am aflat din celebrul dicţionar că stăpânii succesivi ai nordului Africii au fost fenicienii, grecii, romanii, arabii, italieni, și că cetăţile Oea, Sabrata și  Leptis, erau vestite ca locuri unde  se adăposteau piraţii Mediteranei. Ştiam din ziare că actualul conducător, Moamer El Ghadafi a insituit o formă de guvernământ originală numită Jamahiria, în traducere ţara unde întreul popor exercită puterea. Deși era greu de înţeles cum poate să fie posibilă asemenea guvernare, am gsit-o interesantă.

Formalităţile de plecare au fost rapide, am primit pașaport de serviciu și m-am îmbarcat în avionul de Roma, de unde am luat un alt avion spre Tripoli. Era primul meu voiaj cu avionul. Pilotul ne-a comunicat traseul și  coordonatele de zbor. Așezat comod într-un scaun, la o înălţime unde numai îngerii pot să ajungă, am încercat să văd Belgradul, n-am văzut decât  strălucitoarea Impărăţie a soarelui, despărţită de pământ printr-un acoperiș de nori, o hartă desenată cu fantasme, am văzut  un nor uriaș, cu siguranţă un zeu, plutind voluptuos între cer și pământ, m-am lăsat pradă iluziei că sunt vecin cu stăpânii lumii.

Când am ajuns deasupra Mării Adriatice ni s-a deschis celebra poartă printre nori a poetului, un cadou al cerului pentru nenorocul de a fi trăit într-o pușcărie. Am văzut ţărmurile mării, loc de zbenguială a valurilor printre stânci și ne-am îndreptat spre aeroportul Fumicini, poartă de intrare din cer în Cetatea Eternă. Amintirea primei întâlniri cu vechea capitală a Imperiului Roman este întunecată de amănuntul, greu de uitat, că din lipsă de informaţii am plecat din București îmbrăcati subţire, știam că  mergeam în Africa, și am tremurat în aeroportul Romei o lungă noapte de toamnă rece. Avionul pentru Tripoli a plecat a doua zi, spre seară, prilej de verificare a obiceiului românului de a nu pleca la drum cu traista goală : toţi românii din grup aveau hrană rece luată de acasă.

Formalităţile de intrare în Libia au fost lente  așa că plecarea spre locul de destinaţie a fost întârziată până dincolo de miezul nopţii. In aeroport ne așteptau trei taxiuri închiriate de noii noștri patroni.

Ne luptam cu Hypnos, pe cer luna deșertului era de partea Zeului, trimitea raze gălbui de o parte și de alta a drumului străjuit de livezi de portocali, eram foarte obosiţi însă nu voiam să pierdem nimic din peisajul neoboșnuit pentru noi. Am fost treziţi când șoferii au oprit să ne spună ceva ce părea foarte important. Cu dificultate și cu ajutorul singuruluiui român venit să ne întâmpine, am înţeles că am ajuns la Azizia, localitate celebră, unde pe 13 septembrie 1922 termometrele au arătat 57,8° Celsius la umbră, cea mai mare temperatură înregistrată oficial pe pământ. Şoferul insista asupra unui cuvânt, bane, și se mira că nu înţelegem ce spune. Abia după ce am coborât și am văzut o brutărie, ne-am lămurit că bane era pâine, caldă și fără îndoială gustoasă, potrivită pentru stomacurile noastre goale și zgomotoase. Mai târziu, când am aflat că libienii au pentru b și p aceeași literă, am priceput de ce n-am înţeles ce spunea șoferul. Am coborât, am privit pâinea caldă și limonada rece, însa n-am cerut nimic, pentru că n-aveam nici un sfanţ, de nici un fel, dar prin bunăvoinţa șoferilor care s-au oferit șă ne facă cinste, am domolit abdomenele, foarte nemulţumite de amânare.

Luna deșertului, mai luminoasă decât luna din Bărăgan, aproape plină, pe un cer fără nori, ne-a luminat drumul vreo 20 de Km, apoi am ajuns la un munte stâncos, arid, fără vegetaţie. Acolo Taxiul s-a angajat printre stânci pe serpentine, luna se arăta și se ascundea, lăsând imaginaţia să restituie poveștile Şeherazadei în varianta libiană.

Am ajuns după miezul nopţii la Garian, un oraș cu vre-o 20-30000 de suflete, așezat pe platoul din spatele muntelui, unde numai măslinii, îndurători la secetă și căldură, aminteau că suntem pe o planetă verde. Am aflat ulterior că orașulul făcea parte din localităţile munţilor Djebel Nafusa, ridicaţi la 50-80 Km de litoralul mediteranean, locuiţi în special de urmașii unor triburi berbere. Garianul, situat la șapte sute de metri deasupra nivelului mării, era așezat pe drumul ce lega Tripoli de sudul Libiei și dobândise statut de localitate în anul 1884 când otomanii au înfiinţat la Garian centrul administrativ cu prefectură-vilayet, garnizoană militară-sandjak, prefect și un consiliu municipal. La începutul secolului 20 Garianul a fost centru  de rezistenţă împotriva colonizării Libiei de către italieni. Istoria Libiei păstrează memoria eroului Asharif Alghiriani, oponent îndârjit al colonizării, originar din Garian.

Spitalul, așezat la marginea orașului, fusese inaugurat în urmă cu doi ani, de primii români ajunși în Libia. Am fost primiţi de cei sosiţi înaintea noastră cu binecunoscuta ospitalitate, cu sfaturi, mai mult sau mai puţin binevoitoare, i-am ascultat cu rezerva cuvenită sfătuitorului român.

-Ai venit ?, m-a luat în primire un fost coleg de internat și mai târziu de specialitate.

-Am venit, i-am răspuns, nu fără surpriză, nu știam că ești și tu aici.

-Nu știai !, cum să nu știi când tu ai venit în locul meu !

-De ce în locul tău, vrei să pleci ?

-Nu umbla cu tertipuri, știu că ai venit în locul meu, dar n-o să fie ușor, o să vezi.

A fost primul semn că trebuie să mă aștept la vremuri grele. Colegul meu, să-i spun AS, după iniţialele numelui, avea reputaţie de conflictual notoriu, se certase cu mulţi chirurgi și colegi de specialitate în cele șase spitale din capitală unde se transferase succesiv. Dintre conflictele ce făcuseră ocolul Bucureștiului mai celebră era disputa cu profesorul B. Profesorul opera dimineaţa la Spitalul unde era Şef de Clinică și începând de la ora 11și 30 la Spitalul Elias. Pentru a câștiga timp stabilise regula să găsească bolnavul ce trebuia operat în sala de operaţie deja anesteziat când ajungea la Elias. De când se tranferase AS la Spitalul Elias regula nu se mai respecta decât pe jumătate : bolnavii erau aduși în sala de operaţii dar anestezistul întârzia. Profesorul B. și-a arătat nemulţumirea, AS a reacţionat în felul lui:

-Tovarășe, eu sunt doctor ca și dumneata, nu sunt servitor.

Surprins, neștiind ce relaţii are AS, profesorul a temporizat confruntarea. A doua zi când a venit la Elias a aflat că bolnavul programat la operaţie fusese anesteziat de la ora șapte și jumătate. A fost întâmpinat de AS cu reproșul că a întârziat de serviciu. De data asta, informat între timp că AS era cam diliu, n-a mai acceptat să lucreze cu un colaborator periculos. AS a fost transferat la alt spital unul dintre cele șase pe unde trecuse. Prezenţa lui la Spitalul din Garian era, fără îndoială, explicată de un episod conflictual.

Câteva zile am fost cazaţi în locuinţe provizorii  apoi ni s-au repartizat locuinţe în Colonie, un complex locativ conceput pentru serviciile de urgenţă, dotat cu instalaţii sanitare și menajere : bucătărie cu aragaz, baie, WC, boiler. Ni s-a dat și o sumă de bani libieni.

In Garian erau multe prăvălii, o piaţă, magazine alimentare, cu preţuri mici, pâinea era caldă, totdeauna proaspătă, carnea, de vacă, de oaie și de cămilă, era fără oase. Lipsea carnea de porc, interzisă prin Coran. Româncele n-au fost mulţumite cu atâta belșug, au cerut să li se dea și oasele din care au făcut celebra ciorbă de oase, gustoasă și… gratuită. Asta a fost la început, pentru că după nu mult timp, libienii au început să vândă și oase, vinovate fiind româncele care invitau seara câte un libian la o ciorbă de oase, și nu numai. Pentru ciorba de oase nu se plătea iar pentru rest se înţelegeau, localnicii find mari amatori de femei și foarte generoși. Se plătea de obicei în mici bijuterii de aur, care se vindeau la un preţ de nimic în numeroasele buticuri din Garian. A făcut vâlvă o timișoreancă durdulie, apetisantă, disponibilă și curajoasă, mare amatoare de bijuterii, care după o noapte dormită la un hotel din Tripoli, a mers la un bijutier din Garian să cântărească și evalueze câștigul. Bănăţeanca n-a reușit să păcălească vigilenţa colegelor de apartament, au bănuit că ascunde ceva, au urmărit-o, i-au aflat taina și au difuzat-o în tot Garianul. Până la urmă câștigătoarea a fost tot timișoreanca, s-au găsit și în Garian libieni generoși, aurul era ieftin și negustoria mergea la fel de bine, fără să fie necesară deplasarea la Tripoli.

Românii, dar mai ales româncele au schimbat multe obiceiuri tradiţionale din Garian. La venirea lor nu întâlneai în oraș alte femei înafara celor ce lucrau la Spital, toate românce. Localnicele nu ieșeau decât însoţite de soţi, fraţi sau taţi, acoperite cu un văl ce lăsa spre exterior doar o mică fantă în dreptul ochilor. Cele câteva cadre medii libiene, momardele, cum li se spunea, erau aduse cu mașini închise  dimineaţa și erau conduse acasă cu aceleași mașini la terminarea programului. In timpul serviciului însă, își acopereau numai capul, faţa rămânea descoperită și atunci se vedea că sub văl se aflau femei cochete, de multe ori frumoase. Unele au avut chiar curajul să viziteze buticurile de îmbrăcăminte și bijuteriile.

Funcţionalitatea spitalului s-a adaptat religiei musulmane, care interzicea întâlnirea bărbaţilor cu femeile. Pentru specialităţile Chirurgie și Medicină internă existau secţii de bărbaţi și secţii de femei așezate la etaje diferite. Secţiile de Chirurgie aveau și saloane de Terapie intensivă separate pentru bărbaţi și pentru femei, bine echipate. Obstetrica, Ginecologia și Pediatrie erau așezate pe tronsoane separate.

La început localnicii au fost respectuoși faţă de reprezentanţii civilizaţiei europene, dar cei sosiţi din ţara unde totul este posibil, cum spunea un francez ajuns în Bărăgan, n-au știut să aprecieze ospitalitatea africanilor, au adus modelul balcanic, bășcălios, nepotrivit culturii musulmane. Agresivitatea și bădărănia era proporţionale cu incultura, cu cât știau mai puţin cu atât erau mai fuduli. După nu multă vreme, când libienii  și-au dat seama că cei noi veniţi nu erau reprezentanţii virtuoși ai culturii europene, au devenit mai prudenţi, suspicioși, câteodată ironici.

Am început munca de slujitori ai zeului Esculap prin învăţarea unor cuvinte arabe, având dascăl pe primul director al spitalului, doctorul D., un hibrid între specialist de Boli Infecţioase și diplomat, fost consul și secretar de ambasadă la Viena și Budapesta. Avea și un alt nume, i se mai spunea Bulă, nu știu cine l-a botezat dar a nimerit-o, porecla i se potrivea ca o mănușe. Binevoitor, omul ne-a dictat cu litere românești câteva zeci de cuvinte cunoscute de el. Ulterior am fost nevoiţi să completăm ceea ce lipsea prin intuiţie, gesturi, memorie. In scurt timp am reușit să înţelegem ce ne spuneau bolnavii. Mulţi libieni vârstnici, negustorii mai ales, vorbeau cu noi  italienește, învăţaseră limba pe vremea când ţara lor era colonie italiană. Ei și-au dat seama că limba vorbită de noi se asemăna cu limba știută de ei, numai că, la început, noii nu înţelegeam decât aproximativ ce spuneau. Incet, încet, libienii au învăţat limba română și românii limba italiană, impulsionaţi în primul rând de nevoi comerciale și apoi de aspecte ale comunicării. S-a probat încă odată virtutea culturală a negustorilor.

 

In seara zilei de 4 martie 1977, 15 zile după sosirea în Libia am fost copleșit dintr-odată de o stare neobișnuită, un moment de panică fără explicaţii. Mă așezasem pe patul de lemn dăruit  de bulgarul Drăgan, dulgher pe șantierul noii Maternităţi din Garian, vorbitor de română din Caliacra și ascultam un lătrat înspăimântat de câine, asemănător celui auzit în satele de pe Valea Oltului, încercam  să deslușesc cine l-a supărat pe câine. Deodată, o forţă neobișnuită m-a smuls legăturii cu pământul, m-a ridicat, am ieșit din mine, am  trecut prin tavan, am văzut pământul cum se rostogolește, vehicul  plin de captivi, condamnat să alerge printre stelele cerului. După un timp de incertitudine, între existenţă și inexistenţă, revenit în patul de lemn am reușit să mă ridic în capul oaselor, am văzut că totul era la locul obișnuit, că aventura mea fusese un exerciţiu al imaginaţiei delirante și un prilej de meditaţie despre ușurinţa cu care trecem de la o lume la alta sau la niciuna.

N-am dormit toată noaptea. Câinele a lătrat din ce în ce mai rar, un lătrat ce semăna mai mult cu un bocet intermitent. A doua zi am aflat că la ceasul neliniștii mele Bucureștiul a fost zguduit de cel mai mare cutremur din secolul 20. N-am spus nimănui ce mi s-a întâmplat în seara de 4 martie 1977 mi-a fost teamă să nu fiu  tratat de prooroc mincinos post factum.

Au urmat zile de disperare, unii spuneau că au căzut cartiere întregi, că centrul capitalei era complet dărâmat, cu zeci de mii de morţi și spitale pline de răniţi, fără să precizeze de unde aveau informaţii. Radioul și televiziunea libiană erau inaccesibile celor ce nu știau limbă arabă. Pentru a ajunge la Tripoli, la Ambasadă, nu aveam alt mijloc de transport decât Taxiul, foarte scump pentru un nou venit ce nu stia cum să economisească puţinii dinari primiţi la sosirea în Garian. Am mai aflat că taxiul mergea până la Suc Kebir, în traducere Piaţa Mare, un târg aflat aproape de Mediterană și că de acolo până la Ambasadă erau câţiva Kilometri, se ajungea greu, mai ales dacă nu știai să întrebi în limba arabă. M-am agăţat de un român venit în primul grup,  posesor de mașină, în speranţa că cei de la Ambasadă știu mai mult. N-am aflat mare lucru,  telefoanele erau prea aglomerate, nu existau posturi telefonice, convorbirile se făceau prin comandă la singura centrală telefonică din Tripoli. Am revenit seara la Garian cu același binevoitor, mai îngrijorat decât plecasem. De abia după două zile am primit o telegramă ; mi se punea scurt : “Suntem bine, sănătoși, casa perfectă” Mi-a adus-o medicul ortoped direct de la Poștă.

 

Acomodarea a fost scurtă, bolnavii n-au așteptat să le învăţăm limba și să ne obișnuim cu obiceiurile și cu locurile. Primele cazuri au fost urgenţe, fracturi, cezariene, apendicite acute, sarcini extrauterine, operaţii chirurgicale obișnuite. Ca și în ţară chirurgia de urgenţă era dezavantajată de timpul scurt între internare și operaţie și investigarea sumară a bolnavilor, dezavantaj compensat de faptul că pacienţii erau de obicei tineri, fără patologie asociată.

Din primele două salarii, adunate cu prima de instalare, am cumpărat la mâna a doua și la o treime de preţ, un Fiat 125. Libertatea  oferită de program relaxat, absenţa unei condici de prezenţă și dezinteresul libienilor pentru modul de folosire a timpului liber, înţeles ca momente când nu se opera, era, pentru medicii români, prilej de cunoaștere a litoralului Mediteranei și a unor localităţi din deșertul Saharei. N-am pierdut ocazia, am vizitat Leptis magna, vechea cetate de origine a lui Septimiu Sever, Sabratha cu frumoasele sale mozaicuri și bineînţeles orașul Tripoli, celebru pentru reputaţia de bârlog al piraţilor din Mediterană.

De spectacole inedite n-am dus lipsă la Garian, unde spitalul era în fiecare seară locul de adunare al rudelor, mai apropiate sau mai depărtate ale bolnavilor internaţi. Venea toată familia, cu mic cu mare, părinţi, bunici din ambele părţi, unchi, fraţi, veri, vecini sau cunoscuţi. Curtea spitalului devenea neîncăpătoare pentru zecile de mașini și sutele de oameni veniţi să se întâlnească la spital, loc de pelerinaj și divertisment pentru mulţi localnici. Nu era de neglijat nici rolul de presiune psihologică asupra echipei chirurgicale. Ştiam, încă de la plecarea din ţară, că înainte de sosirea noastră au avut loc scene dramatice. După trei  decese consecutive pe masa de operaţie la Secţia Obstetrică-Ginecologie, un mare număr de localnici s-a strâns în curtea spitalului și a cerut socoteală operatorului. A fost nevoie să vină poliţia și să evacueze echipa chirurgicală pe o  ușă din spatele spitalului. De altfel, ginecologul a fost dus direct la Ambasada României din Tripoli, de unde a plecat fără să se mai întoarcă la Garian. N-a mai ajuns nici în ţară, s-a rătăcit pe undeva prin Europa.

Selecţia personalului sanitar român pentru Libia se efectuase după două criterii, profesional și politic. Au fost recrutaţi după primul criteriu medici bine pregătiţi, dar pentru cadrele medii au avut o mai mare importanţă relaţiile politice și viza securităţii. Cei mai mulţi lucraseră în spitale performante din București, Timișoara, Oradea, Sibiu, Iași, Bacău și în alte spitale judeţene. O pregătire profesională mai bună s-a observat la cei veniţi de la Timișoara, dar nu s-au constatat diferenţe mari ce puteau influenţa îngrijirea bolnavilor. Dezacordurile datorate unor orgolii regionale s-au atenuat destul de repede și s-au stabilit bune relaţii, bazate pe interese și pe atracţii reciproce. S-au format și cupluri, mai mult sau mai puţin legitimate public.

Incet, încet, fiecare membru al grupului s-a  integrat în colectiv împreună cu obiceiurile dintotdeauna ale românilor, șiretenia, bârfa, denigrarea, invidia, care se strecuraseră, călătoriseră gratis cu avionul și ajunse la destinaţie, s-au reactivat.

Incă din primele zile am înţeles că voi fi antrenat într-un conflict de personalităţi. Am fost vizitat de chirugul șef, un om optimist, jovial, puţin cam prea sigur de el, venea să-mi ureze bun venit și să-mi spună că este informat asupra mea și vrea să lucreze numai cu mine.

-Am înţeles că asigurăm activitatea la sala de operaţie în zilele când suntem de gardă.

-Nu, că eu nu mai lucrez cu colegii dumitale, sunt scandalagii și nu putem colabora.

-Va fi greu, bolnavii au nevoie de urmărire permanentă, care presupune colaborare între colegii de specialitate.

-Ce colaborare, n-ai să poţi colabora cu ei, sunt căpoși, mai mult o să te încurce, o să vezi.

După ce chirurgul șef a plecat m-a vizitat unul dintre colegii de specialitate.

-L-am văzut pe Pitic ieșind de la tine, vrea să te atragă de partea lui, așa a făcut și cu mine când am venit, e un intrigant paranoic, se crede  mare chirurg, s-a certat cu toţi la spitalul de unde vine, am aflat de la fosta lui asistentă că nu opera în secţia de Chirurgie, avea o sală de operaţie întrun cabinet de urgenţe, acolo opera.

Am încercat să evit o angajare faţă de una din părţi și mai ales să păstrez relaţii de colaborare cu cei doi colegi de specialitate. Vizita celui de al treilea anestezist, AS, cel ce mă întâmpinase în noaptea sosirii mi-a spulberat orice iluzie.

-Ce cauţi tu aici, mă? Cine te-a trimis? Sfatul meu este să pleci cât mai repede, înainte de a fi linșat de arabi. Ai auzit ce a păţit ăla mare și prost, ginecologul, dacă nu-l scoteau pe ușa din dos îl terminau. O să plece și Piticu, am vorbit la Ambasadă, am informat și Ministerul. Dacă nu pleci repede o să te bage și pe tine în rahat.

N-a așteptat răspuns la întrebări, a plecat fără alte explicaţii.

In zilele următoare am înţeles și mai mult. Cei trei erau mult prea orgolioși, se certaseră din prima zi, chirurgul venise cu obiceiurile din ţară unde cel ce are bisturiul este șeful cel mare, iar cei doi colegi de specialitate cu amintirile neplăcute din timpul primelor colaborări cu chirurgii când erau trataţi cu ostilitate și dispreţ. Dar dincolo de motivaţiile generale se aflau structuri de personalitate ireconciliabile. Chirurgul, să-l numim cu numele dat de colegii mei,  Piticu, suferise toată viaţa lui din cauza staturii mărunte, nepotrivită cu elanul  vital, capabil să înfrunte titani și zmei. In istorie se găsesc multe exemple de curaj în trupuri mici și cred că e deajuns să-i citez pe Napoleon Bonaparte și pe Ştefan Cel Mare. Toată viaţa Piticului fusese o confruntare cu tot ce-i stătea în cale, pentru el dezacordul era modalitate de afirmare. Chirurgia era domeniul lui și nu accepta nici o imixtiune. Cei  doi îl tratau ca pe un troglodit venit din ţara de peste pădure, cum se traduce numele Transilvaniei. Când a vrut să facă o prostatectomie i-au spus că la Garian nu este secţie de Urologie.

-Auzi, mă învaţă ei pe mine chirurgie, eu care am operat tot ce se poate opera, de la bătături la trepanaţii craniene. Eu am venit aici să dau lecţii de chirurgie, peste șase luni o să vină pacienţi din toată Libia să se opereze la Garian. Voi opera tot, amigdale, cataracte, extracţii dentare, operaţii pe inimă, tot.

Ce ar mai fi de adăugat la portretul chirurgului cu veleităţi de guru în afara amănuntului că nu era un simplu lăudăros ci un foarte bun profesionist. Localnicii nu s-au îndoit niciodată de spusele lui.

Tabloul ar fi incomplet dacă nu i-am prezenta și pe ceilalţi doi combatanţi. Să începem cu Teo Bănăţeanul. Discipol al școlii medicale din Timișoara, Teo se descurca bine ca medic și ca specialist. La prima întrevedere ne-am măsurat puterile și după confruntare am fost convins că experienţa și cunoștinţele noastre vor permite o colaborare profitabilă, în pofida încercărilor colegului meu de a impune un ascendent nejustificat. Inalt, bine proporţionat, blond cu ochi albaștri și început de încărunţelă, potrivit pentru rolul de june prim întârziat, Teo ar fi putut să fie distribuit ca interpret de personaj pozitiv dacă n-ar fi fost tentat să-l completeze pe autor cu improvizaţii personale și să-și interpreteze propriul rol, cel de Narcis, blestemat să se vadă numai pe el însuși.

Impactul dintre un Pitic complexat și un Narcis fudul, previzibil, n-a întârziat, a început cu duelul de priviri, și a continuat cu vorbele otrăvite aruncate pe piaţa svonurilor, în sala de operaţie, în saloane și pe coridoare. Riscam să primesc scatoalce de la ambii rivali. Am optat să joc pe mâna Piticului, pentru că l-am găsit mai agresiv, mai periculos.

Ameninţător rămânea și AS. Imi declarase război încă din prima zi, știam că nu admite să fie contrazis, că nu se teme de nimic și că face din curaj o armă greu de contracarat. Prin firea lui necontrolată intrase în conflict cu tot ce-i ieșise în cale. Stabilise o relaţie cu o brunetă din Galaţi și se certase cu cele două colege de apartament ale acesteia care au cerut ajutor la Poliţia libiană. Nu le-a fost de niciun ajutor, AS s-a baricadat în cameră și poliţiștii l-au lăsat în pace pentru că în Libia intrarea într-o casă unde sunt femei, fără aprobarea stăpânului, este interzisă de Coran. Au fost unii care au spus că AS era și informatorul Poliţiei libiene, ceea ce nu era de exclus.

Cu noul director român, un pediatru de la Timișoara, conflictul i-a fost fatal. Chemat de familie să vadă un copil care nu se trezea din anestezie, directorul, i-a cerut lui AS explicaţii., dar a fost primit cu insulte și înjurături.

-Ce fel de doctor ești tu mă, incompetentule, dacă nu știi să faci deosebire între somnul fiziologic și comă ?, întrebare însoţită și de alte cuvinte greu de reprodus.

Neșansa lui AS a fost că micul pacient nu s-a mai trezit din somnul “fiziologic”. Pe arabi i-a îmbrobodit AS, avea mare talent manipulator, dar Directorul a mers la Ambasadă și cu avizul Ministerului AS a  fost rechemat în ţară. N-a plecat decât după șase  luni, find tolerat și plătit de libieni, o confirmare a suspiciunii de colaborare a cu Poliţia libiană. A plecat împreună cu bruneta din Galaţi și a ajuns în Germania federală.

In cele cinci sau șase luni nemuncite, plătite de libieni, AS n-a pierdut timpul. A scris. A scris numeroase scrisori, semnate sau nesemnate și le-a trimis pe adresa Ministerului Sănătăţii. Toţi presupușii adversari ai lui erau bine încondeiaţi de scriitor, avea omul și talent literar, Directorul era afacerist și incompetent, chirurgul era un criminal cu diplomă, femeile erau depravate și așa mai departe. Nu m-a uitat, a pus în aplicare planul prezentat la sosirea mea, ameninţarea că voi fi alungat de libieni.

Trec peste bârfele obișnuite, specialităţi ale lui AS, mă opresc la două încercări de a mă compromite, nereușite din fericire.

Prima încercare : Când am efectuat prima anestezie am avut surpriza să văd că bolnava se cianoza și controlând circuitele aparatului de anestezie, am găsit valva circuitului semi închis, folosită pentru anestezie la adulţi, blocată. După ce am deblocat-o am continuat anestezia. și mi-am pus întrebarea : Ce legătură ar putea să fie între cele trei decese intraoperatorii la Secţia de Obstetrică și valva blocată ? Şi de ce îi spunea AS ginecologului “ăla mare și prost”? Bineînţeles că n-am spus nimănui gândul meu, dar varianta sabotajului ar putea să fie luată în consideraţie. AS n-ar fi ezitat s-o folosească.

A doua încercare :  Alertaţi de numeroasele scrisori trimise din Libia șefii de la Minister au trimis o delegaţie cu rolul de a găsi explicaţii. Printre cei anchetaţi am fost și eu, am fost întrebat dacă am avut o  problemă cu poliţia libiană.

-N-am avut nici o problemă, nici nu știu unde este poliţia.

-La Ministerul Sănătăţii a ajuns o informaţie că ai fost chemat și anchetat la Poliţie pentru dispariţia brăţărilor de aur ale unor bolnave în timpul anesteziei. Directorul spune că nu știe nimic.

-Dacă m-ar fi chemat poliţia din Garian aș fi știut unde este.

-Ești de acord să-i întrebăm și pe libieni ?

-Bineînţeles, o acuzaţie atât de gravă trebuie să fie lămurită.

A doua zi șeful delegaţiei mi-a spus râzând:

-Libienii sunt uimiţi de imaginaţia bârfitorilor români. Mi-au spus că sunt foarte precauţi și nu mai cred nimic din ce află despre români de la români. Povestea cu brăţările i-au distrat cel mai mult, pentru că furtul este pedepsit sever în Libia și ar fi știut toată ţara.

Rămas fără aliat, după plecarea lui AS, Teo s-a convertit în neînţeles, rol înlesnit și de faptul că delegatul Ministerului Sănătăţii, sosit la Garian, i-a spus directorului să delege un Şef de secţie cu care chirurgul se înţelege, ca să stingă conflictul cu anesteziștii. Am fost așezat fără voia mea într-o postură unde primeam lovituri din ambele părţi. Pe Teo nu l-am deranjat, i-am lăsat statutul de propriul lui șef. Şi chirurgul a găsit soluţia, îșî programa operaţiile  în zilele când eram eu de serviciu.

 

Coloritul specific al grupului de români din Garian era asigurat de românce, profesioniste bune, harnice, europence, căutate de bărbaţii libieni, disponibile, gata să negocieze, fără prea multă târguială tot ce era la îndemână.

Excepţia o făcea Tovarășa Pintilie, o jumătate de femeie, un metru cinci zeci centimetri pentru 35 de Kg, nesolicitată și nepricepută la negustorie ca de altfel, la nici-o activitate productivă. O rigoare  cam nepotrivită ambalajului atrăgea atenţia, însă adevărata surpriză a fost că în primele zile de la  sosirea la Garian a început să întocmească un tabel cu membrii de partid din grupul român. Când a fost întrebată de ce face acest tabel, a răspuns :

-Ca membrii de partid avem datoria să punem în aplicaţie politica partidului, oriunde ar fi. Aici nu există nicio activitate de partid, eu am experienţă, ca membră aleasă a Comitetului de partid Sănătatea, voi înfiinţa  o organizaţie de bază unde se va desfășura, o activitate de partid.

Informat, directorul Bulă a întrebat-o dacă avea misiune oficială în acest sens, pentru că în protocolul încheiat cu Ministerul libian se preciza că politica este interzisă. A spus că va intreba la Ambasadă, dar n-a mai fost nevoie pentru că  Tovarășa Pintilie a renunţat la iniţiativa sa. Necazul a început când surorile șefe au refuzat s-o primească în secţiile lor, pentru că aveau informaţii că n-a lucrat niciodată și nu știa să facă nimic. Nemulţumită, a mers la director și la Ambasadă, i s-a spus că e bine să găsească prin bună înţelegere un loc unde să fie primită, dar n-a reușit să convingă pe nimeni. Foarte insistentă a ajuns și la Punctul de transfuzii al spitalului, și-a zis că acolo nu e mult de lucru și ar putea să se descurce. Directorul a trimis-o la mine să-i dau avizul. A venit și mi-a spus pe un ton ce părea mai mult un ordin că va lucra la Punctul de transfuzie, am întrebat-o dacă a mai lucrat vreodată , dacă știe ce se face acolo, mi-a spus că nu, dar o să înveţe de la colege. Am fost de acord, aveam nevoie de cineva pentru a completa tura de urgenţe și le-am rugat pe cele două cadre cu experienţă să-i spună ce are de făcut. După câteva zile mi s-a spus că nu vrea sau nu știe să facă nimic, nu reușește să introducă un ac în venă, o manevră obligatorie la serviciul de transfuzie, nu vede și dacă îi spui ce are de făcut se supără.

-A spus că  nu înţelege de ce se determină grupul sanghin, pentru că orice sânge poate să fie transfuzat de la un om la altul.

Am vorbit cu directorul, care a chemat-o și i-a comunicat cele auzite. Atunci s-a declanșat Tovarășa Pintilie, mi-a ţinut o lecţie despre cum trebuie să mă port cu o valoroasă activistă de partid, a folosit metodele bine însușite la partid, seducţia și ameninţare, n-a reușit să mă convingă, a încercat și la libieni, fără succes, n-avea nici măcar argumentul femeii, apreciat de localnici, a fost nevoită să se întoarcă în ţara, să reia activităţile pentru care avea pregătire și vocaţie : informatoare și activistă. A depus la Ministerul Sănătăţii și la Comitetul de partid Sănătatea un teanc de hârtii în care reclama pe toată lumea, nu știu dacă s-a străduit ofiţerul de securitate să le distribuie în dosarele individuale de urmărire, dacă ar fi avut discernământ n-ar fi pierdut timpul.

Am greșit când am început prezentarea unor portrete de românce cu tovarășa Pintilie pentru care numele de femeie nu era justificat decât de fustă și de actul de stare civilă, de altfel ea nu se prezenta  cu apelativele feminităţii, doamna sau domnișoara… ci cu cel de tovarășa Pintilie, conferit de carnetul de membră a partidului, care o îndreptăţea să dea indicaţii, preţioase și desigur, obligatorii.

Adevărata reprezentantă a femeilor era Olimpia, o ardeleancă din Ţara moţilor, cea mai frumoasă româncă ajunsă la Garian. Cu o siluetă ce sugera vestitele statui antice ale Afroditei, cu o distincţie amintind de femeile dacilor, așa cum le imaginăm în dorinţa de a ne ameliora ascendenţa, Olimpia era sinteza reușită a două civilizaţii, elenă și geto-tracă. Distincţia și rafinamentul grecilor se grefase armonios pe port altoiul viguros al vestitelor amazoane din Carpaţi. Instinctul femeii se descurca bine în faţa asaltului de priviri și pofte greu de evitat, orgoliul se hrănea din numeroasele solicitări și din posibilitatea de alegere, ofrandă naturală a femeilor frumoase. Nu refuza, dar lăsa un loc imaginaţiei să construiască drum anevoios până la învoială. Ştia de când plecase din ţară că va fi  obiectul ispitei și competiţiei între numeroșii veleitari, stimulaţi de pofte și de hormoni, dar nu se aștepta să găsească un dezechilibru atât de mare între cerere și ofertă. Un solicitant norocos a fost ortopedul bucureștean, exemplar tipic pentru armăsarul de prăsilă dintr-o herghelie. Omul a fost convins că va fi singurul beneficiar al trupului de vis, iluzie deșartă, un asemenea tezaur era râvnit de prea mulţi și mai ales avea ofertanţi ce depășeau posibilităţile unui sărman medic român. Prima ofertă a venit de la un Mohamed, director de bancă, posesor al unui Mercedes de ultimă generaţie și bărbat foarte prezentabil pe deasupra. Olimpia n-a stat pe gânduri, a trimis-o la plimbare pe colega de cameră din colonia urgentiștilor, stimulându-i interesul pentru magazine și l-a primit pe arab într-o vizită de recunoaștere, nu se știe cum a decurs primirea, se presupune că i-a mulţumit pe amândoi pentru că s-a repetat câteva zile și s-ar fi repetat mult timp dacă ortopedul mânios n-ar fi folosit instrumentul bine ascuţit care servea la amputarea picioarelor bolnave, aflat în dotarea sălii de operaţie, pentru înţeparea celor patru cauciucuri ale singurului Mercedes din Garian, proprietatea lui Mohamed, parcat neinspirat la intrarea în colonie.

Intâmplarea n-a avut consecinţe juridice, lui Mohamed nu-i convenea mediatizarea, înafară de faptul că a fost schimbat locul de întâlnire și bineînţeles, cauciucurile. Olimpia era condusă  la singurul hotel din Garian, de unde era adusă la spital, a doua zi, cu Mercedesul lui Mohamed. Tristul ortoped a fost nevoit să se dea  biruit și a trimis documentele de chemare a soţiei, ca însoţitor. Nici relaţia dintre Olimpia și Mohamed n-a fost lipsită de peripeţii, arabul s-a lăudat cu achiziţia româncei crezând că femeia devenise proprietatea lui, așa cum este cutuma la musulmani, se înșela, Olimpia avea alte principii comerciale, știa că vinde o marfă specială, rămasă proprietatea ei și după vânzare, deci care putea să fie revândută.

Comerciantă cu experienţă, Olimpia a știut să profite de relaţiile lui Mohamed pentru a obţine  în cei doi ani cât a lucrat în Garian, numeroase  bijuterii și alte obiecte vandabile în România.

Au mai fost și alte comerciante, marfa oferită  se vindea bine și tranzacţia se făcea în funcţie de cerere și ofertă, prima depășind-o cu mult pe ultima, afirmaţie bine susţinută de vorba convingătoare spusă de cea mai coaptă dintre româncele ajunse la Garian :

-Aici m-am săturat și eu de p..

*

Tămăduitorii români cu bisturiul, ajunși la Garian, au fost meseriași buni adevăr confirmat de marele număr de bolnavi veniţi din aproape tot Nordul Libiei, unii chiar din Tripoli, să fie operaţi de Piticul român. Se cuvin amintite câteva reușite mai particulare.

Un frate al Primarului din Garian a vrut să știe câtă benzină mai avea într-un butoi și pentru că butoiul se afla într-un hangar neluminat omul a aprins un chibrit la gura butoiului. E lezne de imaginat surpriza din butoi, vaporii de benzină au luat foc și nechibzuitul s-a ales cu arsuri ale feţei și capului. Piticul a decretat ca altădată Isus Hristos :

-Asta a venit ca să-mi aducă faimă. Il voi face ca nou.

Luni de zile i-a pansat arsurile, totdeauna cu anestezie generală, într-un salon special unde intrau numai cei ce aveau de făcut o procedură de tratament, îmbrăcaţi în halate, botoșei și mănuși sterile, echipament obișnuit în sălile de operaţie. Mai mult, i-a convins pe localnici să angajeze un paznic permanent, instruit să nu permită nimănui accesul în salonul cu pricina, sarcină greu de îndeplinit într-un spital unde se adunau în fiecare seară sute de vizitatori, rude, prieteni, curioși. Cu migală și perseverenţă a reușit să vindece arsurile și să autogrefeze mari suprafeţe de piele recoltate pe coapsele bolnavului astfel că la sfârșitl operaţiilor fratele primarului arăta ca un nou nou născut, oleacă mai matur, poate și mai înţelept.

S-a vorbit mult despre isprăvile Piticului în Târgul Garianului unde succesele și eșecurile nu puteau să treacă neobservate. Piticul s-a umflat în halate și a decretat, ca bun cunoscător al Evangheliei :

-V-am spus, acum vedeţi cu ochii voștri, puneţi mâna să vă convingeţi, ca Necredinciosu’ din Scriptură.

Necredincioșii au primit pedeapsa meritată cu ocazia unei întâmplări nefericite. A fost adusă la spital o tânără fecioară, frumoasă dar cam năbădăioasă, de șaptesprezece ani, ţipa ca din gură de șarpe, cum zice o expresie intrată în folclor. Refuzase căsătoria cu un văr primar, rânduită de părinţi, nesupunere intolerabilă într-o familie arabă, unde căsătoria este o afacere convenită între familii în copilărie iar hotărârea șefului de clan, de regulă cel mai bătrân, nu poate fi contestată. Ieșirea din clan este limitată  de rânduiala că doi veri primari au permisiunea religioasă de căsătorie. Numai fraţii și verii secundari nu pot forma o familie. Ar mai fi de precizat că viitorii soţi nu aveau voie să se cunoască înainte de noaptea nunţii, o regulă nu totdeauna respectată.

Frumoasa fecioară, sintagmă adevărată în cazul prezentat, avea, probabil, o justificare să-l refuze pe cel hărăzit împotriva voinţei și consimţământului ei. Tranzacţia era însă hotărâtă de familii și nu se ţinea cont de eventuale sentimente și cu atât mai puţin de voinţa și personalităţile celor tranzacţionaţi. Nerespectarea nu era posibilă, în joc fiind interese materiale, și dezonoarea.

Opoziţia vehementă a fetei a fost sancţionată prin violenţe fizice, metode folosită de părinţi în familiile arabe. Fata a răspuns prin singura violenţă ce-i stătea la îndemână, s-a stropit cu benzină și și-a dat foc. Ajunsă la spital a continuat să-și clameze disperarea și durerea fizică atroce. Chemat de urgenţă, Marele Pitic, și-a luat în serios statutul de Comandant, a repus în funcţie compartimentul de terapie a arsurilor și metodologia deja cunoscută. Evoluţia a fost favorabilă, marcată însă de manifestări foarte zgomotoase ale pacientei, de tip isteric, înainte de începerea anesteziei pentru schimbarea pansamentului și toaleta plăgilor, când Spitalul se transforma în cartier al Infernului, de unde se auzeau ţipete înspăimântătoare. Tânăra fată se răzbuna printr-o plăcere perversă de a-i face să participe la supărarea ei pe toţi cei aflaţi în jur. După trezirea din anestezie redevenea veselă, chiar nostimă.

Evoluţia medicală a fost favorabilă, tânăra beneficia de vigoarea vârstei și de un capital biologic de bună calitate, a suportat peste 20 de pansamente sub anestezie generală fără nici un incident și Piticul se pregătea pentru auto-grefe de piele. N-a fost să fie, nenorocul era prin preajmă, a fost, probabil, nemulţumit de trufia Piticului și l-a chemat în ajutor pe dracul invidiei care a șoptit familiei că ar fi fost mai bine dacă mergea cu fata la un spital din Tripoli unde sunt mari specialiști veniţi din Anglia și alte ţări europene cu tradiţie și dotare tehnică mai bună. Intr-o dimineaţă, pe nepregătite, au venit cu o ambulanţă specială și au luat-o  pe tânăra fată pentru a o transfera la Tripoli. In zadar s-a opus Piticul, i s-a explicat că familia are dreptul s-o ducă la un alt spital, că nimeni nu se poate opune familiei.

Amănuntele au mai mică importanţă când se termină prost, cum a fost în cazul de faţă. La o săptămână de la externare a venit în Secţia de chirurgie bătrânul Haj Ibrahim, respectat în tot Garianul pentru înţelepciunea sa, avea ochii înlăcrimaţi și abia a putut să spună că tânăra pacientă plecată la Tripoli a decedat pe masa de operaţie cu ocazia unui pansament efectuat sub anestezie generală.

In cele o mie de zile și nopţi trăite la Garian am efectuat tot atâtea anestezii, am fost martor și actor în multe spectacole cu subiect medical, chirurgical, lumesc, omenesc. Aducerea aminte mă îndeamnă să povestesc drama tânărului sirian, îndrăgostit de fiica unui crescător de oi dintr-o localitate aflată la câţiva Kilometri de târgul Garianului. Fata ducea oile prin locuri de ea știute unde creșteau puţinele fire de iarbă plăcute animalelor. Nu știu cum s-a rătăcit pe acolo un frumos flăcău din Siria angajat ca muncitor în Libia, amănuntele au lipsit din informaţiile ajunse la spital. Sirianul, vorbitor de arabă, musulman, era de o frumuseţe care oprea din mers orice fată sau femeie normală. Tentaţia, ispita, nu puteau lipsi de la întâlnirea unor tineri înfierbântaţi de amintirea păcatului originar. S-au iubit cu o pasiune ce ar putea să evoce pe Dante Aligheri dar și pe nefericitul Abelard. Deșertul Saharei, cât este el de mare,  nu poate să ascundă păcatele, mari și mici. Oile, discrete și mulţumite și-au văzut de iarba lor, numai că o fată îndrăgostită nu poate să-și ascundă taina, se citește în tot ce face și în tot ce spune. A fost deajuns o mică bănuială ca să-i pună pe fraţi s-o urmărească.  La musulmani amorul unei fete necăsătorite este dezonorant pentru familie și fraţii tinerei fete sunt îndreptăţiţi să-l pedepsească pe cel ce i-a dezonorat.

Bănuiala s-a confirmat, cei doi îndrăgostiţi au fost surprinși în timp ce făceau dragoste și fraţii au acţionat potrivit legilor islamice, după care se impunea pedeapsa cu moartea a nelegiuitului. N-a fost ușor, tânărul sirian era puternic, s-a apărat și a reușit să fugă în deșert. S-a pus în aplicare procedura legală de urmărire, cu ajutor de la Poliţie, sirianul fugărit s-a predat, nu i-a folosit pentru că la pușcărie erau tot libieni, prieteni, rude sau cunoștinte ale urmăritorilor și adepţi ai legilor islamice. Intr-o altercaţie din pușcărie, spontană după afirmaţiile gardienilor, unul din deţinuti a folosit cuţitul, dar sirianul deși rănit  a reușit să-l dezarmeze și în toiul luptei să-l taie la umăr pe agresor. Amănuntele conflictului au fost cunoscute pentru că, după internarea în spital a celor doi combatanţi, Piticul a vrut să știe exact ce s-a întâmplat ca să le consemneze în Fișa de Observaţie.

Haj Ibrahim l-a avertizat pe Pitic de riscul unui  atac din partea fraţilor “victimei”. Piticul a cerut pază permanentă din partea Poliţiei și l-a izolat pe sirian în cea mai greu accesibilă cameră din Secţia de Chirurgie. Toţi românii s-au mobilizat în apărarea nefericitului, s-a organizat  chiar gardă dublă. Una dintre asistente, Ileana, o blondă firavă cunoscută pentru devotamentul său ireproșabil și pentru că purta o tije metalică femurală, descoperită cu ocazia controlului din Aeroport, a făcut o pasiune pentru sirian, despre care spunea că era cel mai frumos bărbat văzut de ea vreodată. Ileana a devenit Ingerul păzitor al sirianului, a rămas tot timpul în salonul unde era internat, gata să-l apere cu orice preţ și să-i acorde îngrijirile medicale și generale de care avea nevoie. Tot spitalul era impresionat de generozitatea Ilenei. Intr-o dimineaţă, perioadă a zilei când se stabilește programul și soarta bolnavilor, a venit la spital o ambulanţă păzită de poliţiști și l-a luat pe sirian pentru a-l transfera la Tripoli, cu pretextul că nu-i mai poate asigura gardă permanentă. Nici intervenţia Piticului, nici criza de isterie a Ilenei n-au folosit, sirianul a pleact pe ultimul său drum din Garian și din viaţă, pentru că la numai câteva zile Haj Ibrahim ne-a adus vestea că la Spitalul din Tripoli a fost ucis de fraţii “dezonoratei”.

Stimulată de orgoliu, păcat capital vecin cu trufia, fudulia și cu autoaprecierea, memoria mă îmboldește să povestesc o izbândă profesională mult comentată la Garian. Intr-o seară pe la asfinţitul unui mirific soare african, am fost chemat de urgenţă la camera de gardă a Spitalului unde am fost întâmpinat de numeroși libieni veniţi să asiste la drama unei fete, ale cărei urlete de durere se auzeau în tot orășelul.

-A mușcat-o vipera mi-a spus primul libian  ieșit în cale. N-aveţi ce să-i mai faceţi, nimeni nu scapă dacă e mușcat de vipera africană.

-I-aţi făcut ser antiviperin, l-am întrebat pe Nae Ambăruș, un moldovean curajos de prin părţile Bacăului.

-L-am injectat deja mi-a răspuns vrednicul meu colaborator, dar ăștia spun că n-au văzut la Garian un om salvat după ce fost mușcat de vipera lor.

Am revăzut în grabă, cu mintea, capitolul despre mușcăturile de șarpe și mecanismul de acţiune al veninului ; mai întâi se produce coagularea intravasculară generalizată a sângelui și apoi fibrinoliză secundară cu hemoragie difuză prin consumul fibrinogenului și a celorlalţi factori implicaţi în procesul coagulării. Echilibrul între cele două mecanisme, tromboza și tromboliza nu mai poate fi păstrat când se epuizează prin fibrinoliză toţi factorii coagulării, singurul mijloc de tratament fiind oprirea în timp util a coagulării produsă de venin. In specialitatea mea problema echilibrului fluido-coagulant avea o imporanţă capitală și eram informat asupra noutăţilor din literatura de specialitate. Primul gest terapeutic era administrarea de anticoagulante. Niciunul din cei prezenţi nu aveam experienţă așa că am acordat încredere teoriei, conștient că dacă după administrarea Heparinei, va urma o hemoragie difuză aș fi putut fi acuzat de malpraxis, acuzaţie greu de infirmat în condiţiile unor informaţii mai puţin documentate. In faţa acestei dileme m-am încredinţat destinului și cărţii de fiziopatologie, am început terapia cu Heparină după ce m-am asigurat că aveam în trusa de urgenţă antidotul, în speţă Sulfatul de Protamină folosit în supradozările de Heparină.

Cer scuze pentru aceste prea multe precizări de specialitate, cu speranţa că am fost destul de explicit pentru justificarea lor.

Rezultatul a fost din fericire bun, evoluţia a confirmat mecanismul  fiziopatogenic, tânăra fată a fost prima supravieţuitoare mușcată de viperă în Garian, iar eu am fost recompensat de buticarii din târg, bine informaţi de ce se întâmpla în spital, prin salutul prietenos “Salamo Alekum” continuat cu aprecierea valorizantă “Tabib kois”, tradusă în românește prin “Doctor bun”. Recompensa a fost numai simbolică, pentru că la plecarea din Garian, Directorul Direcţiei sanitare, Mudirul, n-a vrut să-mi aprobe încheierea contractului de muncă, a zis că vrea să revin, că sunt apreciat de libieni, o formă de a mă convinge să mă întorc dar și de a nu mi se plăti drepturile cuvenite pentru concediu și al treisprezecelea salariu prevăzut în contract. Am pierdut vreo două mii de dolari, o sumă mare pentru un român în deceniu opt al Secolului douăzeci. De revenit în Libya după concediu știam că nu voi reveni, aveam alte proicte ce nu puteau fi sacrificate.

După cincisprezece ani am reluat aventura libiană în condiţiile grele ale embargoului impus de ONU. Am ajuns la Nalut, la limita deșertului și m-am întors cu amintiri foarte neplăcute. Am mers și la Garian unde am cerut să mi se lichideze contul cu cele două mii de dolari. M-au informat fără menajamente că :

-In Libia conturile nealimentate se închid automat.

Povestea tristă a celei de doua aventuri din Libya va fi prezentată  într-un ultim capitol al acestei cărţi.  

*

Am plecat din București cu o valiză prea mare pentru voiajul prin deșert, completând spaţiile goale cu iluzii, înfruntând prezicerile sumbre ale cunoscătorilor. Plecarea a fost, de fapt, o evadare dintr-o pușcărie unde pușcăriașii erau și gardieni. Nu știam nimic despre Libia, eram pregătit să accept condiţiile de climă africană și de singurătate, ca plată pentru dreptul de a ieși din temniţă. Unele promisiuni s-au confirmat. După numai trei luni, aveam o mașină cumpărată la mâna doua, mai bună decât Dacia lăsată în ţară și peste 2000 dolari în contul bancar.

Cei trei ani petrecuţi în Garian au fost bogaţi în evenimente, am mers cu familia de două ori în Europa, am văzut Italia cu vestigiile civilizaţiei romane, Franţa cu Parisul și castelele din Valea Loarei, cu vinurile și brânzeturile rafinate, Spania cu toreadori ameninţători, cu Don Quijote și Sancho Panja pe toate drumurile. Am vizitat multe obiectiv turistice celebre, bine documentate în celebre ghiduri verzi editate de întreprinderea producătoare de cauciucuri Michelin, muzee, Prado, Louvru, Vatican, Galeriile Uffizi, Rijksmuzeum și  vestitele catedralele catolice prezente în toate marile orașe din Europa. Fiecare călătorie a  valorat cât o universitate.

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest