După ce l-au ucis într-o cazarmă pe cel considerat vinovat de nefericirea lor, au constatat că sunt la fel de nefericiţi ca înainte. Momentul fusese pregătit, altfel nu s-ar putea explica apariţia rapidă a unor indivizi cunoscuţi pentru apartenenţa la anumite structuri ale puterii. Nici execuţia rapidă, o crimă, n-a fost întâmplătoare, era, foarte probabil, prevăzută în scenariul bine pregătit. Cei ce așteptau fericirea unei libertăţi dorite ca soluţie, de fapt o promisiune ipotetică, n-au știut la ce folosește libertatea și așteptau să primească partea cuvenită. Primii veniţi la împărţirea libertăţii au fost  cei aflaţi în apropierea locului unde se afla puterea, ei au ocupat, fără jenă, posturile eliberate de foștii demnitari, sub pretextul că ocupă vidul lăsat de aceștia. Indivizi frustraţi, revanșarzi, aventurieri, delicvenţi, psihopaţi, s-au repezit la scaunele abia eliberate, le-au ocupat după regula primului venit, s-au instalat ca primari impostori, fără nici o legitimitate, ca directori de instituţii, nepricepuţi, ignoranţi, au creat funcţii pentru rude și prieteni, și la înghesuială au furat pe rupte. Modelul, conferit de ucigașii dictatorului, a fost reprodus la toate nivelurile și a rămas celebru generalul degradat pentru spionaj, care îmbrăcat în uniforma dinainte de degradare, s-a așezat în scaunul de Ministru  și a dat ordin să fie uciși cei ce-l deconspirase. Cu speranţa că o istorie neinfluienţată de interese partizane va relata întâmplările prin care niște criminali au ajuns la putere, ne vom limita la întâmplările petrecute în curtea tămăduitorilor, unde capitala a fost acaparată de un pensionar megaloman, nepot al unui Prim Ministru comunist și tată al unui celebru lipitor de manifeste anticomuniste pe vremea când toată lumea aștepta căderea dictatorului. Noul Director, Şef autoinstalat, mare specialist în sforării, și-a început activitatea prin reorganizări, demiteri și numiri. Bun prieten cu vicleanul Cocostârc, cel ce nu uitase că-l sufocasem când a vrut să mă îngurgiteze, a hotărât că stabilimentul unde mă ascundeam de prădător să devină Azil pentru bolnavi cronici și bătrâni, situaţie în care nu se mai găsea un loc pentru specialitatea mea. Au fost demolate instalaţiile moderne, au fost trimise la depozitele de fiare vechi, instrumente și dotări noi și alte utilaje de pe vremea mult hulitului dictator. Obligat să caut un loc de muncă la o vârstă potrivită pentru bilanţ, am constatat că niciunul dintre colegi, Şefi de Secţie, nu erau interesaţi de venirea unui specialist aflat în prag de pensionare și că relaţiile dintre slujitorii lui Esculap erau încordate în toată capitala. Păstram nostalgia celor trei ani petrecuţi în Libia și am aflat că unul dintre studenţii mediciniști libieni de pe vremea cât lucrasem la Garian, aflat acum într-un post important la Ministerul Sănătăţii, recruta specialiști, l-am contactat, și am întocmit un dosar. Formalităţile s-au efectuat rapid, am primit viză și bilet de avion pe ruta București-Tunis-Djerba, de unde ni s-a promis că vom fi luaţi cu Taxiuri trimise special pentru noi, pentru că aeroportul din Tripoli era supus embargoului instituit de Consiliul de securitate al ONU. Trec peste amănunte legate de voiajul anevoios și peste diferenţele dintre contractul negociat de Ministerul Sănătăţii din București și cel intermediat de un particular. Visul meu de a reveni la Garian s-a dovedit iluzoriu, fostul student ne-a abandonat și am aflat că vom fi trimiși la Nalut, un orășel berber de la marginea deșertului. Sosiţi după miezul nopţii la Garian, am fost cazaţi în saloane abandonate, neechipate, din vechiul spital, în condiţii mizerabile și a doua zi am fost îmbarcaţi în două Maxitaxiuri cu care am călătorit cei 700 de Km până la Nalut. Am ajuns la fel ca în prima zi, după miezul nopţii, dar, de data asta am fost așteptaţi de doi directori cu toate luminile aprinse și cu o masă festivă, mărturie a nevoii de cadre a Spitalului aflat în plin deșert. In primele două nopţi am fost cazaţi la singurul hotel din Nalut, care, am aflat mai târziu că nu era folosit din cauza lipsei de solicitanţi. Primirea, evident binevoitoare, ne-a mai oblojit amărăciunea după voiajul obositor. A doua zi am făcut o primă evaluare a situaţiei, proiectul din ţară era utopic, în condiţiile oferite de Spitalul din Nalut aducerea familiei, era exclusă, locuinţele erau murdare, neîngrijite, cu instalaţii sanitare defecte, fără apă curentă și cum aș fi putut să cer soţiei și fiului meu să suporte o călătorie  istovitoare, cu nopţi nedormite prin aeroporturi cu cei peste 2000 de Km în Taxiurile libiene, ca să le ofer condiţiile mizerabile din Nalut.

Noii noștri stăpâni se deosebeau de cei din Garian, aparent amabili, ne incitau să punem întrebări, fără să dea răspunsuri înafara neutrului dar categoricului “inș Alah” “dacă vrea Alah”, ei voiau să afle ce dorim și cum gândim, ca să știe cum să ne refuze și să ne amăgească. Cu timpul am aflat că de fapt sub zâmbetul ce însoţea sintagma de serviciu se afla și o continuare neexprimată : “Şi Alah nu-i ajută decât pe musulmani”. Despre contractul de muncă, act ce conferea dreptul  de ședere în Libia și ne legitima calitatea de angajaţi ai statului Libian, circulau tot felul de zvonuri, dar mai ales zvonul că s-ar putea să nu fie aprobat. Dosarele individuale, legalizate în România după ce fuseseră traduse în limba engleză, au fost retraduse în limba arabă, operaţie plătită din puţinii bani primiţi la sosire pentru hrană și… ţigări. Despre salarii nu se putea vorbi pentru că nu aveam contract de muncă. Ni s-au cerut și multe date  suplimentare despre ţările unde am mai călătorit, despre rudele apropiate și chiar mai depărtate, despre traseul profesional și alte informaţii ciudate. Eram chemaţi la direcţie unde ni se cereau acte și documente. După vre-o trei luni dosarele au trecut drumul la Direcţia Sanitară unde se cereau noi completări. După alte câteva luni dosarele au fost trimise la Tripoli pentru acordul Ministerului Sănătăţii și stabilirea unui nivel de încadrare. Acolo au stat încă două luni și după ce s-au întors au fost trimise în orașul Sirt, aflat la  2700 de Km de Nalut, unde se afla centrul naţional de  aprobare  a contractelor de muncă. Călătoriile dosarelor noastre se făceau cu Taxi-ul, pentru că în Libia nu existau căi ferate și durau, cel puţin câte două săptămâni.

Vești din ţară nu aveam, scrisorile veneau după o lună de la expediere, radioul nu prindea decât posturi libiene, inaccesibile celor ce nu vorbeau curent limba arabă. Exista un singur telefon internaţional, cel de la Poștă unde se adunau tunisieni, algerieni, marocani, sârbi, bulgari, români și așteptau zile întregi să se facă legătura, cred că era o indicaţie politică și destul de probabil convorbirile erau urmărite și înregistrte. Legătura cu România se obţineau cu cea mai mare dificultate, telefoniștii, toţi bărbaţi, aveau preferinţă pentru arabi si femei. Zilele treceau foarte încet, număram orele și jumătăţile de oră, veneam la ora 8 dimineaţa ca să semnăm condica de prezenţă, o grabă inutilă, pentru că după ce semnam nu aveam nimic de făcut, erau săptămâni întregi când nu aveam nicio activitate, nicio consultaţie, nicio intervenţie chirurgicală. Ca mijloc de atenţionare și presiune unul dintre mulţii “salariaţi” libieni, nu le știam atribuţiile, toţi erau mudiri, adică șefi, ridicau condica de prezenţă la ora 8 și zece minute și o aducea la ora 14, când semnam de plecare. In cele șase ore de ședere la spital ne plimbam printr-o curte lungă de 70 metri și lată de 15, îi știam exact dimensiunile pentru ca neavând altceva de făcut le măsurasem de nenumărate ori cu pasul iar pasul cu un metru liniar cumpărat de le unul dintre numeroasele buticuri din Nalut. Meseria de buticar, tradusă de arabi prin negustor era singura practicată de bărbaţii din Nalut. femei nu vedeam, ele nu ieșeau din case decât împreună cu soţii sau fraţii lor și atunci acoperite din cap până la picioare. Nici nu mai vorbeam, n-aveam cu cine și mai ales ce. L-am întrebat pe un chirurg egiptean de ce am fost angajaţi dacă n-au să ne dea de lucru, s-a supărat și m-a admonestat :

-De ce vrei să lucrezi? Să fii mulţumit că n-ai de lucru. Faci sau nu faci ceva, tot atâţia bani vei primi.

Pentru mine, obișnuit să nu-mi ajungă timpul, a fost greu de înţeles judecata egipteanului.

Patologia chirurgicală din spitalul Garianului se limita la circumcizii rituale, incizii, reduceri de fracturi, pansamente, singura operaţie pe abdomen fiind apendicectomia. Pentru alte indicaţii chirurgicale bolnavii erau trimiși la Tripoli. In tot anul s-au efectuat numai două intervenţii chirurgicale importante : extirparea unui chist hidatic și sutura unei perforaţii ulceroase a stomacului. La extirparea chistului hepatic s-a ajuns dintr-o greșeală de dignostic, chirurgii au diagnosticat o apendicită acută, dar în loc de apendic bolnav au găsit chist hidatic ce părea ușor de extirpat și dorind să-și treacă în cont o intervenţie chirurgicală, au continuat operaţia, dar în timpul disecţiei aderenţelor au spart chistul. Urmarea a fost o hipotensiune brutală cauzată de șocul anafilactic. Şansa tânărului pacient și a mea a fost că nu eram la primul caz de șoc anafilactic, am administrat intra venos Hidrocortizon și în perfuzie adrenalină în ritm foarte lent, supraveghind cu atenţie Tensiunea arterială. Pentru necunoscători precizările de mai sus pot să pară neimportante, dar pentru un specialist care știe cât de greu se tratează un șoc anafilactic sunt foarte justificate. Dacă pentru terapia șocului s-a găsit metodologia potrivită pentru extirparea chistului, de fapt a resturilor rămase după ciopârţirea lui, bolnavul a avut nevoie de mult ajutor de la Alah pe care l-a primit cu preţul unei lungi îngriiri postoperatorii și a unor suferinţe nemeritate. Despre perforaţia gastrică post-ulceroasă vom relata mai târziu, pentru că a fost o mână întinsă de destin, la cel mai potrivit moment.

 

Am fost nevoit să recunosc adevărul : Mă înșelasem revenind în Libia cu iluzia naivă că voi relua o aventură înteruptă, istoria își continuase drumul fără mine, a trebuit s-o caut prin deșert unde rătăcea cu alte scenarii, alţi actori și alte decoruri. Ceea ce credeam că va fi o urmare a devenit un nou început. Am fost nevoit să reglez toată încărcătura  biologică, mai bătrână cu cincisprezece ani, la noi coordonate geografice și sociale. Modelul fundamental nu se schimbase, dar forţelele electromagnetice, piezoelectrice și cele încă nedescoperite impuneau o nouă armonizare. Mi-a trebuit timp pentru readaptarea moleculelor la noile coordonate și ritmuri. Am notat, fără să dramatizez, reacţiile fiziopatologice datorate schimbării de microclimat insomnia, hiperexcitabilitatea, continuate cu oboseala și depresia, modificări ale tranzitului, constipaţia, alternând cu goliri precipitate, vise fără finalitate, bulimie întreruptă de anorexie, euforii nejustificate, disperări și coșmare…

Am căutat repere și puncte de sprijin, conaţionalii erau, ca și în alte împrejurări, cantonaţi în insula egoismului, tot ce se afla dincolo de ţărmul ei nu-i interesa, dimensiunea empatică nu făcea parte din structura personalităţii românești. Poate că era de vină istoria, mai îndepărtată și mai recentă, sărăcia naște idoli păgâni, invidie și vrășmășie, nu lasă loc pentru compasiune, nu poţi să domesticești un animal flămând. M-am resemnat, voi rezista cel puţin un an într-o cușcă încălzită excesiv vara și friguroasă iarna, fără aer condiţionat și fără încălzire. Doar lipsa gardianului o deosebește de temniţă.

Inventariez decorul, Nalutul este un orășel în deșert, populat de berberi, descendenţi ai celor dintâi popoare, reţinute de istorie, din Africa de Nord. Se crede că numele de berberi vine de la grecescul barbaros cu semnificaţia de străin, dar și cu o notă de pejorativ, negrecii având un statut de popoare mai puţin civilizate. Așa au ajuns vechile popoare africane străine în locul lor de baștină, ceea ce nu i-a împiedicat să-și păstreze identitatea și limba, cea mai veche vorbită în Africa de Nord. Se pare că femeile, obligate prin religia musulmană adoptată de berberi să nu-și arate faţă și să nu iasă din case singure, au avut un rol important în păstrarea și transmiterea către urmași a limbii berbere. Intre cuvintele folosite cu mândrie de Naluteni am reţinut două : amazigh, om liber și tamazicht, pământ liber. Deși au adoptat religia musulmană de la arabii cuceritori, berberii au refuzat asimilarea, au păstrat puritatea etnică și organizarea tribală-familiară prin retragerea pe platourile înalte, dincolo de lanţul muntos Djebel Nafusa aflat la circa 70 Km de litoralul mediteraneean. La Nalut, căsătoriile se fac între familii înrudite, de cele mai multe ori între veri primari, respectând regula de cumpărare a fetei, ele sunt negociate de părinţi și consfinţite de bătrânii comunităţii încă din copilărie. Se evaluiază fata în grame sau Kilograme de aur în funcţie de calităţi, așa cum le apreciază părinţii. Prima întâlnire și căsătoria propriu zisă corespunde cu ziua nunţii, când se adună femeile cu femeile și bărbaţii cu bărbaţii, nuntașii fac turul orășelului într-un cortegiu de mașini, din care femeile chiuie fericite că pot și ele să-și arate prezenţa fonică. Nu știu cum se petrece un ceremonial de nuntă pentru că n-am fost invitat niciodată, nu cred că nuntașii se veselesc prea tare, pentru că alcoolul este prohibit. Orice încercare de căsătorie în afara comunităţii este sancţionată prin izolare, privare de sprijin din partea comunităţii, și nefrecventarea buticurilor, metodă foarte eficientă ; din câte am înţeles nu există îndrăzneţi care să calce cutuma. Dacă o fată nu este solicitată până la vârsta de 30 de ani, ea poate fi acceptată ca a doua soţie, fără alte pretenţii bănești din partea familiei. Consecinţa neplăcută a căsătoriei între rude apropiate este frecvenţa crescută a diabetului zaharat și a bolilor genetice.

Administrarea orașului este supusă celor două puteri, centrală și comunitară, tradiţională, cea din urmă exercitată de șefii clanurilor formate pe structura familiilor, bine organizată din punct de vedere ierarhic. Numirile în posturi administrative, retrogradările, nunţile, admonestările, se decid în jurul unui ceainic și unui trabuc cu respectarea regulei de temporizare în așa fel ca să nu se ia hotărâri grăbite, la nevoie se lasă un timp pentru identificarea erorilor și corectarea lor. Localnicii privesc cu suspiciune graba străinilor și o temperează cu sintagma “raje șue -așteaptă puţin !” foarte des folosită în conversaţie. Dacă insiști și vrei să știi până când, ești liniștit cu o vorbă plină de greutate :  ” Până câd va vrea Alah”.

Ca model alimentar se poartă asceza, o masă, maximum două pe zi, moderată cantitativ, bine condimentată ca să taie pofta de abuz, servite după un ritual cu tentă religioasă. Mâncarea, adusă pe platouri mari este pusă pe un fel de faţă de masă colorată, așezată pe podea sau pământ, mesenii stau în poziţie turcească în jurul feţei de masă, nu înainte de a se uda pe mâini, o operaţie simbolică de spălare ; pentru străini se poate da și un fel de prosop folosit de mai multe ori înainte, pâinea se rupe cu mâna de către șeful familiei și se da în mână, gestul având semnificaţia de generozitate. Tot șeful familiei împarte și bucăţile de carne, dacă există, le dă fiecăruia din mâna lui cu aceeași semnificaţie generoasă. Bazinul și Cuscusul, mâncări tradiţionale sunt luate cu mâna direct din platou după ce au fost în prealabil muiate în sosul special, dintr-un vas alăturat sau direct din platou. Apa se bea din vasul folosit pentru spălarea mâinilor, trecut din mână în mână. Pentru străini se pot face unele excepţii, tacâmuri, pahare, dar abaterile de la cutumă  nu sunt apreciate.

Scenariul și actorii nu-mi inspirau prea mult entuziasm, am privit în jurul meu și am văzut că și decorul era potrivit pentru spectacol trist, în care splendida nemărginire te obliga să conștientizezi cât de mic este individul, cât de lipsit de însemnătate pe o scenă ce nu pare să aibă limite. Nalutul era locul potrivit pentru interpretarea singurătăţii. Descătușate de servituţi rutiniere gândurile au pornit să cutreere încâlcitele poteci ale creerului, în căutare de asocieri, de referinţe, de amintiri și să deseneze idoli de litere pe hârtie. Semnificaţiile vechi, altă dată admise ca certitudini, au început să intre în zona obscurului, unde realitatea este mai puţin reală unde imaginaţia croiește drum prin întuneric, construiește noi plăsmuiri, câteodată fantasme, dar cât de frumoase !

In locul dimensiunii active, dominantă a vieţii mele, am chemat dimensiunea reflexivă asociată lecturii și încredinţată hârtiei sub formă de însemnări zilnice și scrisori. Am scris la Nalut cam o sută de scrisori și sute de pagini de însemnări. Moderaţia bine temperată a acţiunii a făcut loc gândului temerar pe care l-am încredinţat unui pix înverșunat. La reevaluare am aflat că de fapt am scris Un jurnal al gândurilor, un gen literar inedit. Cei ce cred că e ușor să redactezi un Jurnal al gândurilor vor fi dezamăgiţi. Mai întâi trebuie să oprești gândul din alergarea lui, să selecţionezi gânduri ce pot interesa, să le îmbraci în haine de sărbătoare, litere, fraze, să le hrănești cu iubire, să le încredinţezi o parte din sufletul tău. După ce ai îndeplinit aceste munci ai nevoie de negustorul priceput să vândă o marfă specială. Noţiunea de negustor asociată gândurilor poate fi considerată depreciativă, dar nu poate fi ocolită, o vom accepta ca un rău necesar, pentru că e stabilit că și cele mai preţioase mărfuri rămân nevândute dacă nu-l găsești pe cel ce le știe vapoarea și cui să le ofere.

Relaţia mea cu gândul, exprimat în cuvinte nespuse, datează din vremea dezvoltării filogenetice și aștept de la embriologi povestea nașterii și dezvoltării lui dintr-un mugur de quarc trimis de Creator odată cu sufletul, ca să-i ţină de urât. Gândul, cugetarea, merge alături de om, poate și de animal sau de plantă, un leac pentru singurătate, dar nepreţuit, fără să ceară să fie reţinut și înregistrat. Un gând vine și pleacă, revine și iar pleacă, lăsând locul altui gând, omul n-ar putea să trăiască fără un gând însoţitor, tovarăș fidel pe drumuri necunoscute.

Câteodată gândul prinde contur între logică și  reprezentare, se impune printr-o luciditate imperioasă, devine convingător, cere să fie reţinut și consemnat. Când se eliberează de concret, scurtează judecăţile, depășindu-le ca subînţelese, rătăcește ștrengar, se lasă prins în capcane, coboară spre adâncuri, gustă licori și mistere din sfera înţelesurilor fundamentale, se îmbată în pivniţele lui Bachus, se trezește și se înalţă spre spaţiile rarefiate unde totul pare posibil.

Gândul n-are spaţii interzise, întreţine iluzia și însoţește fapta, o desăvârșește sau o strică, este ocupaţie permanentă, prieten sau adversar de temut, obsesiv, provocator, când îmbracă forma precisă a limbajului și cere drept de mărturie. Acceptat în rol de călăuză, gândul conduce pe drumuri neumblate, la limita dintre posibil și interzis, unde ne poate abandona.

Fixat în cuvinte scrise poate să devină obiect de cercetare, se lasă demontat și recostituit, judecat și condamnat. Ducem, într-o viaţă, o avalanșă de gânduri, de la simple cugetări și opinii până la implicări în rezolvarea unor probleme și situaţii. Cantitatea de informaţii cuprinsă în gânduri este greu de evaluat, multe nu sunt reţinute, le depozităm în memoria uitării, nu acordăm importanţă gândurilor exprimate de alţii, nu ne oprim cele minimum opt secunde necesare engramării în memoria reproductivă. Risipim, risipim, risipim, este consecinţa limitelor noastre, dar și vinovăţia neangajării în efortul impus de gânduri complexe, mesaje trimise cu generozitate de Spiritul Divin.

Gândurile sunt documentele de identitate ale sufletului, actele individuale reprezentative ale personalităţii, nu pot fi împrumutate sau falsificate. Există o lume a gândurilor unde se nasc idei și se trimit oamenilor, dar numai cei pregătiţi pot să primească mesaje   folositoare. Au fost în isorie situaţii când doi sau mai mulţi oameni de știinţă au găsit în același timp rezolvarea unei probleme, un argument pentru existenţa unei lumi originare a ideilor. Am reţinut remarca subtilă a unui intelectual de înaltă ţinută, poet, eseist, traducător, om de știinţă, cunoscut sub pseudonimul literar C.D. Zeletin, care observa că există o teamă de amestec sufletesc, modulat de gelozie când identificăm propriile gânduri în discursul  interlocutorului. Poetul, inspirat, completează observaţia printr-o frumoasă expresie : “mentalul tresare când se ating două suflete” O exprimare asemănătoare am găsit-o și la un cronicar moldovean în cunoscuta sintagmă “se sparie gândul”.

Artiștii, inventatorii, filozofii, mesageri ai Spiritului , supun judecătii omenești gândurile lor, descifrează trecutul, dau sens prezentului și prevăd viitorul. Dacă pentru mulţi ei sunt de neînţeles, e greu de găsit îngăduinţă pentru cei ce neagă din obișnuinţă, lene, sau din invidie. Gândurile, bolnave de libertate, inconsecvente de multe ori, folosesc forme de logică subiectivă și faptul că, în intimitatea noastră, nu suntem obligaţi să le confruntăm, ne pot convinge să le adoptăm și să le căutăm justificări. Ştim bine cât de greu este să   dovedim că un trăznet, fenomen fizic de electricitate aplicată, nu s-a abătut întâmplător asupra unui hulitor al Domnului. Multe gânduri generoase oferite în judecăţi, culoare sau melodie nu conving, rămân necunoscute, și se depun într-o memorie colectivă a uitării.

Gândurile pot să fie manipulate, operaţia începe din pruncie, când copilul este sfătuit să respecte reguli stabilite înainte de venirea lui, fără să înţeleagă de ce. Libertatea este un dar furat înainte de naștere, omul-copil este înscris la școală unde învaţă ce i se impune, este obligat să apere pe alţii de dușmani sub pretextul că-și apără Patria, este dus la Biserică unde i se spune că-L găsește pe Isus Hristos și găsește un preot păcătos, este dus la urne să voteze un deputat și găsește liste cu nume necunoscute ; întrebarea de ce? rămâne fără un răspuns. Este adevărat că există și manipulări benefice cum sunt procesul de învăţătură, învăţarea unei meserii și a regulilor de comportament, vom accepta și că manipularea este inclusă în mecanismuul complex de adaptare și că informaţiile sunt necesare, dar nu putem ignora evidenţa că foarte multe gânduri manipulate se concretizează în acţiuni, devin istorie iar istoria ne confirmă că manipularea concepută iniţial ca act instructivo-educativ a fost folosită ca metodă de instalare a unor crunte dictaturi cu privări de libertate și ruinare a personalităţii.

Pentru această mică dizertaţie despre gânduri am fost admonestat de un distins literat și psihiatru cu argumente ce nu m-au convins s-o abandonez. Las cititorului libertatea să judece și să spună dacă am greșit sau nu.

Am avut ocazia să probez virtutea și amărăciunea singurătăţii într-o cameră tristă, nemobilată, izolată, având drept colocatar un animal de companie autohton, greierușul Cri-cri-cri, aflat probabil  în casa natală, un solist foarte perseverent.

 

Din sutele de pagini scrise în biblioteca spitalului din Nalut, o cameră cu rafturi prăfuite și puţine cărţi de medicină am selectat câteva secvenţe cu valoare subiectivă de gânduri incomode.

 

 

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest