de Sorin Lavric

Că Medicina este o facultate îndeosebi grea este un amănunt pe care nu-l simt dedt cei care, trecînd prin filtrul ei de selecţie, i-au simţit pe viu cruzimea exigenţelor.

O şcoală a asimilării sisifice în care voinţa şi răbdarea sunt virtuţi neapărate şi în care disciplina ordonării timpului e o condiţie sine qua non.

Şi, dacă sărim peste pretenţiile universitare adesea absurde – tocirea unor chichiţe pe care le uiţi a doua zi după examen, apogeul fiind atins de disciplina anatomiei, unde protuberanţele osoase, locurile de inserţie musculară, traiectul nervilor, scizurile, canalele, apofizele şi fosele reprezintă, pentru fiecare student, un supliciu de care nu poate scăpa decît maltratîndu-şi memoria -, dacă aşadar lăsăm deoparte excesul pedagogic menit a chinui cu bună-ştiinţă, atunci, în comparaţie cu instituţia înfiinţată de Carol Davila, alte facultăţi aduc, dacă nu cu o plimbare de agrement, atunci cu un antrenament moderat făcut în incinta unor clădiri de tradiţie. În fine, dacă adăugăm amănuntul istoric că învăţămîntul medical a scăzut în rigoare după 1989, scădere sporită de directivele de la Bologna, care au preschimbat mai toate facultăţile în manufacturi care scot pe bandă rulantă mediocrităţi patente, atunci ne putem face o imagine despre cum se făcea şcoală medicală în anii inter- şi postbelici.

În acele decenii, cine reuşea să depăşească rigorile instrucţiei se putea considera primit într-un ordin cavaleresc de spăimoasă pregătire profesională, anii de facultate devenind obiectul unor rememorări cu iz de epopee personală. Îţi aminteai de ei ca de încercările îndurate într-o cruciadă dusă la capăt cu greu şi numai cu preţul unui epuizant consum nervos. Cartea de faţă este cronica cruciadei lui Nicolae Radu pe cîmpul Medicinei. Autorul şi-a făcut studiile la Bucureşti între 1953 şi 1959, devenind apoi un reputat specialist în Anestezie şi Terapie Intensivă. Mai mult, în deceniile petrecute în spitalele Griviţa sau Fundeni, Nicolae Radu şi-a ascultat imboldul spiritual, făcînd la „fără frecvenţă” (cum era restricţia în vigoare în anii comunismului) Facultatea de Filozofie, pe care a absolvit-o în 1974. Şi cum ştaiful speculativ l-a ajutat să vadă lumea doctorilor sub alt unghi, cartea de faţă cuprinde amintirile vieţii de atunci, începînd cu momentul admiterii (în primul an Nicolae Radu a fost împiedicat să dea examen din cauza originii sale nesănătoase, tatăl său fiind considerat chiabur), trecînd prin anii de chin studenţesc şi terminînd cu cei de medic specialist. Paginile cele mai reuşite sînt cele de portretistică, autorul arătînd fler psihologic şi simţ al detaliului fizionomic în descrierea colegilor, profesorilor sau medicilor cu care a lucrat. Din galeria de portrete, cititorului i se întipăresc figurile chirurgilor Theodor Burghele şi Dan Gerota, cărora autorul le dedică pagini pitoreşti.

Nu lipsesc personajele negative sau mediocre, de la profesorii de marxism din anii ’50 pînă la odioasa doamnă Gabriela B., pe care autorul a avut ghinionul s-o aibă şefă timp de şapte ani. Episoadele memorabile au bizareria întîmplărilor ce par neverosimile, chiar dacă ele s-au petrecut cu adevărat. De pildă, cazul studentului ignorant cu pile în forurile superioare ale Partidului, care, prezentîndu-se la examenul de anatomie patologică, s-a aşezat în faţa profesorului Emil Crăciun şi a scos un pistol pe masă. Cum dictatura proletară otrăvise aerul epocii pînă la a-i obişnui pe oameni cu teroarea, profesorul nu s-a pierdut defel: „«Ai venit să mă arestezi?» «— Nu, am venit să-mi dai examenul.» Profesorul l-a mai privit o dată, s-a ridicat de pe scaun şi a părăsit cabinetul. I-a spus asistentului să transmită la partid că el nu dă examene sub ameninţarea cu pistolul. A fost tevatură mare, vlăjganul avea pile la Comitetul Central şi, desigur, la Securitate. Pînă la urmă «studentul» a promovat examenul, fiindu-i aprobat, de către decanat, un examinator special.” (p. 218). De necrezut şi totuşi cît se poate de aievea. Petele acestea cenuşii sunt însă suplinite de lumina unor figuri luminoase, ca cea a medicilor Nicolae Gorun, Nelu Ştefănescu sau Ion Făgărăşanu.

Dar ciudăţenia volumului stă în inserarea unui prim capitol care face impresie contrastantă cu restul. Acest capitol descrie universul satului natal (Cremenari, jud. Vîlcea) şi pe membrii familiei autorului, atîta doar că o face în chip romanesc, iar nu în stil memorialistic, tonul povestirii fiind acela de evocare nostalgică, într-o limbă cu tente arhaice, a universului rustic. E ca şi cum autorul începe să scrie un roman inspirat din lumea copilăriei, pentru ca apoi, renunţînd să-l mai continue, se mulţumeşte să-l lipească în prima parte a volumului. Rezultatul este o alăturare peticită şi nefirească, structura cărţii fiind
actualitatea dezechilibrată, căci primele 120 de pagini sunt un ingredient oţios şi adesea plicticos, care nu se poate bucura decît de interesul autorului. Pe cititor însă nostalgiile acestea personale îl obosesc. Pînă şi limba are ceva din dulceaţa vetustă a unei lumi stăpînite de alte ritmuri cosmice, o limbă care diferă simţitor de timbrul intelectual din restul opului. De aceea, cartea începe cu adevărat odată cu viaţa de liceu, mai precis de la pagina 124.

Apăsat autobiografică, cartea cuprinde pagini de ascuţime psihologică, sarea fiind dată de locurile unde autorul, lepădîndu-se de politeţea de a-şi menaja colegii, îi descrie cu ochi lucid şi tentă maliţioasă. Căci, vorba lui Călinescu, portretul reuşit e un fiu al maliţiei, nu al iubirii. Ba chiar şi atunci cînd îşi face autoportretul, Nicolae Radu nu-şi cruţă orgoliul: miop şi hipoacuzic din studenţie, suferind de naivitatea de a crede în cuvîntul dat, incomod şi obositor pentru apropiaţi, timid cu oamenii, dar impulsiv atunci cînd se simte nedreptăţit, ajungînd mereu la întîlniri în ultima clipă şi îndurînd complexul fiului de ţăran, Nicolae Radu este un fin observator, avînd acel ochi clinic graţie căruia poate întrezări, dincolo de strictul traseu biografic al apropiaţilor, natura lor intimă şi însuşirile latente. Urmarea este o galerie de figuri vii, dătătoare de desfătare estetică. Singurul regret este că Nicolae Radu, dintr-o reţinere memorialistică de ordin pudic, nu dă decît iniţialele personajelor negative, cititorul gustînd insatisfacţia de a nu putea ghici identitatea sinistrelor specimene.

Specialitatea autorului răzbate în titlul cărţii, resuscitarea fiind una din procedurile inerente meseriei de anestezist, cu deosebirea că aici avem de-a face cu reanimarea unor evenimente trecute. Cartea respiră aerul unei întoarceri melancolice, avînd ceva din bilanţul trist al unui drum încheiat, dar un drum în care mulţi medici îşi vor regăsi anii tinereţii.

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest