Acest text este preluat din „Prozatori cu ștaif”, scris de Marian Barbu și publicat inițial de „Observator cultural”

Nicolae Radu (Franţa)

Într-o împrejurare memorabilă, dedicată Mitropolitului Bartolomeu Anania, trecut la cele veşnice în luna februarie a anului 2011, profesorul dr. Ion Soare mi-a înmânat, la Râmnicu Vâlcea, în luna mai, un volum de proză, intitulat Memorie incomodă, Ed. Semne, Bucureşti, 2011, 314 pagini. Coperta a IV-a prezintă un C.V. edificator pentru medicul, filosoful şi scriitorul Nicolae Radu, identificându-se contribuţiile sale editoriale în cele trei domenii de activitate scripturală. Debutul în literatură s-a produs în anul 2001, astăzi împlinindu-se un deceniu de activitate recunoscută. La acest mic bilanţ, panoplia medicului Nicolae Radu a înscris tot volume de proză: Cerbul de la tufanul trăznit (2002), Memorie uitată (2005), Paradisul Mateilor (2007), Memorie resuscitată (2007), Cerbul Acteon (2008). Cel de acum oficiază, parcă experimental, dezbaterea de tip religios, pe canavaua eseului (II, III), cu implicarea eu-lui, fremătător în embrionul lui de cugetător, cu sau fără avizul raţionalului; portretul – care abordează registre stilistice, adesea memorabile, fiind realiste par lui même, decupate cu grijă şi semnificaţie din lumea satului natal; o undă de nostalgie zăboveşte interstiţial dimpreună cu un lirism stenic. Până la mărturisirile de viaţă în care a fost implicat, autorul se suspectează adesea dur, ridicându-şi mingea la fileu, ca şi când sinele ar trebui să rămână mut, neparticipativ. Scriitorul Nicolae Radu are asimilată foarte bine ştiinţa acoladei sau a interludiului, trecând motivat de la religie, mitologie, la concretul barbar din atâtea împrejurări ale comunismului neiertător. În aceeaşi orientare pidosnică, intră şi turnătoriile, una mai cu moţ decât alta, fie şi atunci când politica a fost distructivă, praf şi pulbere. Apoi, nicio justificare în timp, care dacă ar fi fost explicată poate că se ajungea la crezământ!.

Aşa după cum a intuit autorul, capitolul al V-lea – Ne-buni şi nebunii – nu mută sensuri ale cuvintelor înrădăcinate în vocabularul românesc, ci creează o opoziţie mai normală în func¬ţio¬na¬li¬ta¬tea acestora. Totul este privit însă prin grila cazuisticii atât embrionare, cât şi a celei desfăşurate. Medicul se lansează în stabilirea de QI, urmărind istoricul domeniului, departajarea în trepte, pentru ca evaluarea inteligenţei să fie cât mai aproape de adevăr. Fişele de bibliotecă ies aici cu toată contribuţia lor. Nicolae Radu trece, cu măsură, mereu restrictiv, la exemplificări de la nominalizări în tot spectrul artei, muzicii, literaturii, din spaţii europene, răsăritene sau occidentale. Oricum, speculativ! Ca în orice carte, gen puzzle, lipsa unităţii tematice, a unui subiect curgător, cu dese încrengături sau abateri, se motivează de la sine. Aşa că ataşul capitolului al VI-lea – Fugar şi fugărit, rămâne, până la urmă, preluarea unui jurnal de călătorie spre Oceanul Atlantic al medicului de la scriitorul Nicolae Radu. O breşă, de concreteţe dură, operează scriitorul în biografia sa atunci când spune şi interpretează fără parti-pris-uri sejururile sala în Libia, în oraşe total necunoscute, înainte de a ajunge pe pământ african. Mi se pare uluitor cum ştie medicul să se descurce în hăţişul informaţiilor dobândite şi, cu precădere folosite în timpii oportuni. Se succed în bibliografia la care s-a apelat titluri de cărţi şi nume de oameni din domenii specializate – de la cele influenţate de culturi asiate, până la cele greceşti şi bizantine, ori buddiste. În toate sau prin toate trece fiorul cunoaşterii înfrigurate a autorului. Se dezvoltă aici miracolul cunoaşterii enciclopedice, care-l prinde elegant de bine. Din acest punct de vedere, dilatarea eu-ului şi plasarea lui în varii ipostaze – Cuget, Cârtitorul, Curiosul, Mărturisitorul, Tămăduitorul. Sunt ipostaze simbol, reînviind o tradiţie bogată în semnificaţii – Cantemir, Budai, Deleanu, Gr. Alexandrescu şi cei care le-au urmat. Medicul Nicolae Radu cotrobăie în labirintul memoriei, căutând să explice natura centrilor durerii, iubirii, mândriei, lăcomiei, invidiei, mâniei, ai lenii – care, dacă nu sunt supravegheaţi trebuitor, se transformă în păcate capitale (altele decât păcatele istoriei!). Aşadar, de la subiectiv, la obiectiv! O frază de alint se impune ipso-facto: „În ceea ce îl priveşte pe mărturisitorul din această carte, o mărturisire jenantă se impune: şi-a pus gândurile în cuvinte, fără să le măsoare tăria şi consecinţele”.

Rog pe cititorul acestei notiţe… critice să înlocuiască, pe orice cale, cuvântul „jenantă” cu „nobilă”. Abia atunci se poate rosti adevărul despre acest puzzle, unul de reală inteligenţă şi cultură.

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest