Cronică de Sorin Lavric

Ca un medic să se apuce de scris trebuie să se lepede de obişnuinţele tagmei spitaliceşti, dintre care cea mai nocivă e cinismul. Ca un făcut, contactul cu suferinţa le împrumută medicilor aerul unor fiinţe sarcastice, cărora indiferenţa la durerea altuia le devine a doua natură, caz în care impulsul epic e o raritate. Se înţelege, nu e vorba de un cinism dobîndit prin răceală lăuntrică, ci de un mijloc de apărare în lipsa căruia medicul ar lua-o razna.
Cine respiră zilnic toxinele suferinţei stă sub o criză pe care n-o poate stăpîni decît în două feluri: ori o ignoră refugiindu-se într-o apatie de principiu, ori o digeră dîndu-i o întrebuinţare subtilă, de motivaţie în vederea unor preocupări docte. În primul caz, medicul devine o brută cu aere solemne, un robot travestit într-un degustător de teme oculte. De pildă, chirurgul sătul de cruzimi sîngerînde se înconjoară pe pereţi cu icoane, sau hematologul care nu mai rabdă înfăţişarea copiilor leucemici ascultă ore întregi coruri medievale. În al doilea caz, cel benign, medicul intră în pielea unui consumator onest de cultură vastă, cînd nu recurge la evaziunea ocultă, ci la schimbarea opticii asupra vieţii, compensînd mizeria spitalului cu nobleţea unui timp pe care îl dedică gusturilor selecte: lecturi, vizite culturale, mese rotunde sau scrierea memoriilor.
Nicolae Radu face parte din a doua categorie, oficiul medical neputîndu-i altera predispoziţiile epice, dovadă că specialistul în anestezie, sastisit de atmosfera sălilor de operaţie, s-a hotărît să suplinească sterilitatea saloanelor de terapie intensivă cu ore de meditaţie în concepte. Numai că meditaţia în concepte cere o pregătire aparte, de ordaliţiu doctrinar după scheme scolastice, de aceea Nicolae Radu s-a supus ordaliţiului, absolvind Facultatea de Filosofie în regimul comunist, la o vîrstă cînd alţi colegi nu erau atraşi decît de linia carierei ascendente. Dar cum patalamaua filosofică nu e decît o achiziţie de blazon fără ecou în starea lăuntrică, statutul lui Nicolae Radu nu s-a schimbat după absolvirea celei de-a doua facultăţi: a rămas acelaşi medic specialist în anestezie care, în timpul liber, se întorcea la concepte, dar fără a ieşi din sfera amatorismului doct. „Amator“ înseamnă spiritul îndrăgostit de speculaţii, căruia exerciţiul conceptelor nu-i ţine pasul cu direcţia emoţiei. În acest caz emoţia, deşi existentă, nu culminează în actul speculaţiilor intense. Cunosc intelectuali care nu au fost niciodată amatori în filosofie, sărind direct de la treapta de novici la cea de specialişti magna cum laude, motiv pentru care cărţile lor au înlemnirea sumbră a plăcilor funerare: scrise de mîna unor cadavre ambulante, tomurile lor nu au pic de suflu. Adevăratul novice nu e diletantul, căruia emoţia de amator îl ridică la rangul unui aspirant cu dispoziţii romantice, ci anchilozatul în convenţii la care vîna emotivă e o imposibilitate congenitală.
Nicolae Radu, la cei 80 de ani pe care i-a împlinit în Franţa, unde locuieşte alături de a doua soţie, are vîna unei naturi melancolice, la care impulsurile iniţiale au răbufnit acum, după ieşirea la pensie. Aşa se explică cum, începînd cu 2001, medicul a publicat opt volume de memorialistică, unde a făcut, în plan speculativ, ceea ce oficiul medical l-a împiedicat să facă în ţară: să-şi treacă viaţa prin filtrul unor distincţii culte.
Descrisă lapidar, viaţa lui Nicolae Radu este un lung şir de iaduri trăite pînă la exasperare, ca sub imperiul unei duşmănii ce i-a fost hărăzită prin ingratitudinea sorţii. Sunt oameni care sînt osîndiţi să atragă ura celorlalţi în virtutea celor mai banale amănunte: o tresărire fizionomică, timbrul vocii, un capriciu de ţinută sunt suficiente ca antipatia semenilor să se dezlănţuie. Făcînd parte din regnul damnaţilor la care aversiunea din jur a devenit condiţie firească, Nicolae Radu posedă un temperament exploziv şi deopotrivă o meteahnă morală: spune adevărul malgré tout, de aici şi ranchiuna pe care a provocat-o mereu. Prima soţie i-a făcut viaţa otravă, colegii de serviciu i-a înveninat zilele, superiorii l-au prigonit, Securitatea l-a tracasat, şi la toate aceste corvezi singura explicaţie stă în francheţea nediplomatică a autorului: spune ce crede şi iscă stenahorie.
În volumul Memorii afective, Nicolae Radu se arată meticulos în înregistrarea duşmanilor, prietenilor sau rudelor. Parcă o voinţă de catastif din care nu trebuie să lipsească nici un personaj îi însufleţeşte intenţia narativă, într-o aglomerare de figuri cărora cititorul nu le poate găsi un rost evocator. Cu alte cuvinte, unele personaje sînt atît de şterse că însemnătatea lor ţine de un capriciu subiectiv al amintirii autorului, al căror ecou valoric nu se răsfrînge însă asupra cititorului.
Sub unghi literar rezistă doar acele pagini care nu au fost scrise dintr-o dorinţă de piedestal amical, cînd autorul vrea musai să-şi ridice, pe soclul laudelor, prietenii. Paginile elogioase sunt fatal precare, intenţia encomiastică dăunînd efectului estetic. În schimb, acolo unde Nicolae Radu renunţă la tămîieri spre a descrie alura pitorească a cîte unui personaj (cum se întîmplă în capitolul dedicat lui Niculae Gheran), paginile prind savoare. În genere autorul e bun portretist, cu un acut simţ de observaţie, şi cu lexic precis, pe care ştie să-l mînuiască lesne. .
Dar cînd trece la duşmănii sau la necazuri biografice, Nicolae Radu devine un povestitor propriu-zis, cu farmec şi erudiţie, aşa cum se întîmplă în capitolul „În lumea schilozilor“, probabil cel mai bun din carte, în paginile căruia autorul descrie accidentul trăit în satul natal Cremenari, unde, mergînd să viziteze cimitirul părinţilor, se împiedică şi cade, suferind o fractură de col femural. La o vîrstă aproape octogenară, un asemenea traumatism e redutabil prin complicaţiile la care poate duce, fără a mai adăuga condiţiile de terapie din România. După două zile de internare la Spitalul Municipal din Bucureşti (o instituţie cotată printre spitalele civilizate din Capitală), spectacolul gîndacilor şi al şobolanilor, alături de indolenţa medicilor pe care numai ciubucul gras îi trezeşte din apatie, spectacolul acestei faune nosocamiale îl convinge că singura salvare e plecarea din ţară, soţia reuşind să-i procure un avion de urgenţă menit a-l duce în Franţa, unde este operat şi supus programului de recuperare. Figurile pacienţilor de care este înconjurat în timpul convalescenţei în Franţa, răceala profesională a cadrelor medicale, la care conduita, deşi corectă şi fără pretenţii de ciubuc, e lipsită de empatie faţă de bolnav – toate aceste detalii dau capitolului „În lumea schilozilor“ tenta unei veritabile proze memorialistice.
Sunt două însuşiri ale medicului Nicolae Radu pe care memorialistul cu acelaşi nume ar fi trebuit să nu le aibă: mai întîi, intenţia de a-şi menaja duşmanii, trecînd sub tăcere amănunte care ar fi putut să le divulge identitatea. Cînd te apuci să scrii memorii, laşi deoparte grija filantropică pentru delicateţea sufletelor semenilor. Scrii ce ai trăit şi laşi judecata în plata posterităţii, dar în nici un caz nu-ţi cruţi adversarii în numele blîndeţii. A doua însuşire bizară, de data aceasta recunoscută de autor, stă în înclinaţia de a găsi oricărui gest o explicaţie logică. Numai că viaţa nu e logică, şi cine vrea să afle în ea o hartă raţională va gusta iadul pe care l-a trăit Nicolae Radu de-a lungul deceniilor din ţară. „Una din marile greşeli asumate a fost aceea că am crezut că toate manifestările omeneşti îşi au o motivaţie logică, valabilă pentru toţi, şi că dacă aş fi cunoscut- o aş fi reuşit să previn unele necazuri.“ (p. 104)
Dar demonul vieţii e logica subiectivă, adică lipsa motivaţiilor raţionale, iar cartea place în măsura în care prinde fluctuaţiile iraţionale ale personajelor. Cînd însă se preschimbă în sanctuar de elogii aduse apropiaţilor, cartea cade în convenţia placidă a paginilor laudative. Oricum, natura intimă a autorului are cîştig de cauză în faţa minei indiferente a medicilor, cinismul fiind ultimul defect pe care i-l poţi imputa autorului, a cărui stofă nostalgică dă Memoriilor afective alura unor confesiuni calde, pe alocuri indulgente, dar niciodată seci.

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest