de Nicolae Radu

 

O discuţie despre violenţă și agresivitate între specialiști psihiatri mi-a reţinut atenţia prin diversitatea formelor  de manifestare și prin dificultatea de a interpreta acest comportament de opoziţie și dușmănie. Domeniul violenţei este foarte întins, începe cu violenţele între persoane, la locul de muncă, la școală, pe stradă, conjugale, continuă cu variante naturale, cutremure, inundaţii, accidente, cu violenţe economice, politice, religioase, juridice, simbolice, și se termină cu cele patologice, făptuite de bolnavi mentali.

Dintre numeroasele definiţii găsite în dicţionare, pe Internet, sau în reviste de specialitate, am optat pentru cele mai simple care definesc violenţa ca “acţiunea unuia sau mai multor actori, directă sau indirectă, prin care se produce o suferinţă fizică, psihică sau morală” Diferenţa dintre violenţă și agresiune, definită ca “acţiune de vătămare, distrugere și umilire” se face prin existenţa unei intenţionalităţi în cazul agresivităţii.  În vorbirea curentă nu se face, de cele mai multe ori, deosebire între violenţă și agresivitate.

Psihologii au identificat și alte diferenţe între violenţă și agresiune. Se admite că violenţa are ca fundament o problemă de putere, fie neputinţă, fie exces de forţă, care îl determină pe violent să acţioneze împotriva legilor și să rupă orice contact cu victima. Spre deosebire de violenţă, agresivitatea se bazează pe o forţă superioară, dar cu  păstrarea unui contact cu agresatul care îi poate fi de folos ulterior. În situaţii patologice agresorul caută satisfacţie în plăcerea de a domina victima, de a o vedea cum suferă și de a amâna un final care poate fi de multe ori fatal. Agresivitatea este un instinct elementar, ca foamea și sexualitatea care trebuie satisfăcut și în viitor. Ea se  poate transforma în sadism, pe când violenţa se limitează la cruzime.

Diversitatea formelor de manifestare a permis rânduirea violenţelor  după diferite criterii.

Într-o clasificare din anul 1961  (Buss) completată în anul 2000 de Morasz sunt distribuite două categorii importante : violenţele interindividuale : fizice, verbale, gestuale, materiale, sexuale, psihice, și violenţele instituţionale : politice, socio-economice, de alteritate (etnie, religie, sex, poziţie socială, etc,). Precizăm că ne vom  concentra asupra violenţelor din prima categorie.

Cuvântul violenţă își are originea în latinescul violare, care tradus are sensul de  ”a acţiona prin forţă”, iar cuvântul agresivitate provine tot din latină, ad agresere, cu sens de a “merge împotrivă”

Jean Bergeret, un cunoscut psihanalist francez propune termenul de violenţă fundamentală, primitivă, instinctuală, apărută cu scop de supravieţiure, autoconservare, înainte de recunoașterea unui  alt subiect extern, când acţiunea era impusă de dilema : “eu sau el”. Violenţa fundamentală, existentă în comportamentul oamenilor, se deosebește de violenţa exercitată pentru satisfacerea unor plăceri sau scopuri, pe care psihanalistul o atribuie unor pulsiuni erotice ale subiectului pentru altă persoană sau pentru sine însuși (narcisism). Această formă de violenţă se manifestă prin constrângere, intimidare și teroare. Violentul caută satisfacţie în dorinţa de a domina, de a o face pe victimă să sufere. Relaţia cu victima nu mai este importantă, victima este un obiect, a cărui suferinţă îi face plăcere.

Conformismul este considerat de psihologi ca un tip special de violenţă, în sensul că respectă comanda : nu ieși din rând, că vei fi pedepsit.

O categorie de violenţe frecvent întâlnite este cea a violenţelor verbale. Pentru astfel de situaţii psihologii recomanda abţinerea de la orice reacţie din partea celui supus violenţei. Cel supus insultelor sau acuzaţiilor nu trebuie să-l părăsească pe acuzator, e bine să-l privească în așa fel ca să creadă că îl ascultă, dar să nu-i răspundă. Când acesta va epuiza toate argumentele, fără să fie contrazis, va analiza și va reevalua cuvintele spuse, le va cântări greutatea și-și va da seama că nu avea dreptate. Orice dinamică de escaladare este neproductivă.

Au fost concepute 5 principii de acţiune în situaţii de violenţă verbală :1.Cunoașterea diferitelor faze ale producerii violenţei. 2. Identificarea semnelor precursoare ale crizei. 3. Evitarea contraatitudinilor agravante 4. Înţelegera punctelor de vedere ale interlocutorului. 5. Folosirea tehnicilor adaptate de restabilire a relaţiilor.

Actele de violenţă și agresiune sunt pedepsite de lege în funcţie de condiţiile în care au fost efectuate și de gravitatea efectelor produse. Judecătorii dispun de o largă posibilitate de interpretare și încadrare juridică. Violenţele săvârșite în mod deliberat de un om sănătos mental se pedepsesc în conformitate cu încadrarea juridică. Violenţa unui bolnv psihic beneficiază de o încadrare specială, dacă boala este confirmată de un specialist. Actele de violenţă sunt de cele mai multe ori acte automate. De notat că în condiţii strict determinate : sport, chirurgie, menţinerea ordinii, legea poate autoriza anumite forme de violenţă. Am găsit în literatura de specialitate și consideraţii care valorifică violenţa. Sociologul francez Michel Maffesoli crede că violenţa este consubstanţială societăţii. Howard Bloom, scriitor de cărţi cu subiecte știinţifice american, spune că violenţa este instrumentul prin care natura ne îmbunătăţește comportamentul.

 

11.12.2013               Nicolae Radu

 

 

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest