de Nicolae Radu

Este aproape o cutumă faptul că cei mai mulţi termeni știinţifici și filozofici actuali își au rădăcini etimologice în cele două limbi și culturi antice: greacă și latină. Cuvântul rezilienţă, preluat din limba franceză, résilience, provine din latinescul resilio, salt înapoi și în sus după un impact cu un obstacol. Primii care l-au folosit au fost fizicienii cu semnificaţia de proprietate a metalelor de rezistenţă la un șoc și revenire la starea iniţială. Ulterior termenul, bogat în conotaţii, a fost folosit în economie, informatică, biologie, aerospaţial, politică, finanţe și mai ales în psihologie, domeniu asupra căruia vom insista în această prezentare.

Primele cercetări atestate de literatura de specialitate au fost efectuate între anii 1939 și 1945 de două psiholoage americane din Hawai, Werner și Smith, care au obţinut recuperări psihice importante la un grup de copii cu dizabilităţi. John Bowlby a folosit pentru prima dată cuvântul rezilienţă în cercetările sale asupra atașamentului afectiv. Cel ce își atribuie paternitatea termenului rezilienţă este Boris Cyrulnik, etholog, psihiatru și psihanalist francez, autorul mai multor cercetări cu subiecte inspirate de rezilienţă, printre care și studii asupra copiiilor din orfelinatele din România și Columbia. La început Cyrulnik a folosit termenul invulnerabilitate, apoi și-a îsușit cuvântul folosit de Bowlby, rézilience, uitând să-l citeze pe adevăratul autor care îl folosise înaintea lui. N-a scăpat de contestarea comunităţii psihologilor.

Rezilienţa psihologică este definită ca o capacitate de recuperare a funcţiilor psihice după un stres puternic de diferite cauze : catastrofă, război, traumă conjugală, condiţii grele de viaţă, pierderea locului de muncă, șomaj prelungit și alte situaţii asemănătoare. Psihologii și-au pus întrebarea cum reușesc unii oameni să treacă peste momente grele, să revină starea psihică anterioară și chiar să devină mai puternici. Ei au întocmit un profil de personalitate zisă a supravieţuitorului. Au fost identificate unele abilităţi dezvoltate în condiţii dificile și faptul că mulţi dintre cei trecuţi prin momente grele de viaţă devin buni profesioniști, găsesc cele mai bune soluţii la problemele vieţii, nu se victimizează, au multă încredere în ei, au viaţă socială activă, sunt optimiști, au prieteni, și au un proiect de perspectivă.

În primele decade ce au urmat celui de al doilea război mondial psihologii au observat că unii copii care au trăit ororile războiului s-au dezvoltat bine, beneficiind de așa zisa elasticitate psihică, o capcitate de a reveni după aplicarea unei tensiuni asupra lor. Noţiunea de rezilienţă acoperă semnificaţiile acestei elasticităţi psihice.

Nivelul de rezilienţă crește cu vârsta și cu experienţele trăite, dar nu este egal pentru toţi oamenii, capacitatea de adaptare-rezilienţă fiind diferită de la om la om în funcţie de pregătire, dotare intelectuală și, într-o măsură nedovedită, de zestrea genetică. O hiperprotecţie, practicată mai ales la copii, nu favorizează formarea unei bune rezilienţe. S-a descris și un tip de personalitate a copiilor care au fost supuși unor traumatisme psihice : catastrofe, calamităţi, război, familii dezorganizate, persecuţii. Ei sunt  ironici, reci, sfidători, iritabili, sarcastici, semne considerate ca semne de supravieţuitori. Acești copii au tendinţa să se izoleze și au nevoie de un sprijin  corect, nu de milă, ei sunt depozitari de înţelepciune autentică și au nevoie de programe de perspectivă pentru a-și materializa demnitatea și o imagine pozitivă despre ei înșiși. Psihologul francez Michel Hanus atrage atenţia asupra generalizării procesului de rezilienţă și asupra riscului de marginalizare a celor nerezilienţi cu trecerea lor în rândul incapabililor.

O concluzie interesantă a psihologilor este faptul că prima iubire din viată omului lasă amprentă de tutore, punct de referinţă, pentru că este ocazia de a repara o reprezentare negativă de sine și constituie o terapie reparatorie. Iubirile ulterioare completeaza această funcţie tutorală.

Psihologii au elaborat și un plan de dezvoltare a rezilienţei în scopul identificării și cultivării unor abilităţi favorabile unui profil de personalitate a supravieţuitorului.

Principalele obiective ale acestui plan sunt următoarele;

-Susţinerea unei imagini pozitive despre sine cu identificarea calitatilor si a momentelor de viaţă depăsite cu succes.

-Stabilirea unui scop si a unui sens al vieţii.

-Formarea unui cerc de prieteni si susţinatori.

-Optimism si flexibilitate în comportament.

-Contact permanent cu problemele vietii.

-Realizarea unui echilibru în toate domeniile vieţii : sanatate, muncă, căsnicie, afectivitate.

-Un program zilnic variat, cu întâlniri, lecturi, spectacole, divertisment.

-Evitarea emoţiilor puternice în confruntarea cu dificultăţile.

-Respectarea programului de odihnă, ore de culcare, concedii etc.

-Stabilirea unui proiect de viitor cu angajarea creativităţii.

În îndeplinirea acestui plan de dezvoltare a rezilienţei se pune accent pe acceptarea a două principii :

1. Dificultăţile vieţii sunt situaţii naturale.

2. Asumarea responsabilităţii și puterea (obligaţia !) de adaptare sunt condiţii ale succesului.

 

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest