de Nicolae Radu

    Termenul de culpabilitate este folosit pentru o posibilă vinovăţie și este definit ca stare emoţională provocată de nerespectarea unei norme juridice sau morale. În limba română există o diferenţă de nuanţă între culpabilitate și vinovăţie, acest din urmă termen sugerând o faptă rea deja efectuată. Psihologii, psihiatrii și juriștii sunt cei ce folosesc mai frecvent termenul culpabilitate. Pentru domeniul juridic există texte de lege care stabilesc în ce măsură omul se face vinovat de nerespectarea legilor și cum se pedepsește vinovăţia, dacă este dovedită. Sunt și cazuri speciale în care fapte grave nu sunt pedepsite de lege,  de exemplu, fapta călăului care îndeplinește o hotărâre de condamnare la moarte, a soldatului care execută o comandă a superiorului și a judecătorului care condamnă la moarte (ucide!) un criminal dovedit. Vom lăsa pe seama legiuitorilor aspectele juridice ale culpabilităţii și ne vom concentra asupra unor aspecte morale, sociale, psihologice și psihiatrice ale culpabilităţii.

Psihologul american Ionathan David Haidt definește culpabilitatea ca o emoţie autoconștientă caracterizată prin faptul că se însoţește de regulă cu dorinţa de a repara greșeala și cu empatie pentru victimă. Se are, în mod evident, în vedere absenţa une intenţii de a a produce suferinţa victimei. Sentimentul de culpabilitate generează suferinţe psihice și necesită de multe ori intervenţia psihiatrului. Psihopaţii și sociopaţii nu recunosc sentimentul de culpabilitate sau îi dau puţină atenţie. Oto Fenichel a descris pentru maniaci un mecanism de apărare prin supracompensare și ignorare a culpabilitatăţii.

Sentimentul de culpabilitate se poate asocia cu o patologie psihică manifestată prin insomnii, stări obsesionale și depresive care necesită intervenţia psihiatrului. Pacientul are remușcări că n-a fost drept, că a avut o gândire nepotrivită, că n-a respectat normele morale. Nietzsche a descris un profil de criminal prin sentiment de culpabilitate care devine din consecinţă cauză, iar Freud admite că există o culpabilitate inconștientă.

Aspecte particulare se întâlnesc la domenii în care culpabilitatea este justificată prin argumente politice sau religioase. O interesantă prezentare găsim în Poemul lui Ivan din romanul Fraţii Karamazov al lui Dostoievschi. Acţiunea se petrece în anul 1500 în orașul Sevilia pe timpul Inchiziţiei, în piaţa din faţa marei catedrale, unde apare Iisus Hristos sub chipul unui om sărman și reia vechea sa ocupaţie, vindecarea bolnavilor și alte miracole printre care învierea unei fetiţe decedată recent. Apare în piaţă Marele Inchizitor cu alaiul lui, Îl vede pe Iisus, Îl recunoaște si dă ordin să fie arestat și întemniţat. Acţiunea se continuă în temniţă unde Marele Inchizitor ÎL ceartă pe Iisus  că a reveniut pe pământ ca să strice liniștea stabilită de Biserică. Îi reproșează că a greșit când, pe munte, a refuzat ofertele Satanei, că n-a înţeles nevoile oamenilor, că a refuzat transformarea pietrelor în pâini și n-a acceptat să preia puterea pe pământ. Ce spera El să ofere oamenilor, libertatea ?, un amestec necurat de teamă și curaj, pe care oamenii o văd ca o perdea care acoperă necazurile și suferinţele. Lumea ideală căreia i se adresează Iisus Hristos nu există. Numai elitele responsabile pot să oblige lumea mizerabilă să transforme pietrele în pâini, să distribuie bogăţiile pământului după reguli stabilite de ele. Acest lucru nu se poate face decât prin instaurarea unui regim despotic și a unor comunităţi supuse și ascultătoare, convinse că cineva se ocupă de soarta lor. “Nerodul care ţi-a sărutat azi picioarele, mâine, la un singur semn al meu va adăuga tăciuni aprinși pe rugul unde vei arde, condamnat de mine” Neprimind răspuns Marele preot continuă : “De ce mă privești cu ochii tăi blânzi, convins că dreptatea e de partea ta ?”

Iisus rămâne tăcut până la sfârșit, când depune un sărut cald pe buzele ofilite și reci ale bătrânului nonagenar. Semnificaţia gestului rămâne incertă. Să fie iertare ?! Greu de crezut, pentru că prea multe crime s-au făcut în numele religiei.

În ce privește politica unde culpabilitatea devine vinovăţie curată prin faptul că minciuna și crima sunt incluse de la început printre mijloacele de cucerire și păstrare a puterii, nu există niciun scenariu de iertare. Singura terapie este aplicarea legii și pedepsirea vinovaţilor. Metoda preventivă de selecţionare a reprezentanţilor prin “alegeri libere” s-a dovedit ineficientă și aici poate fi amintită observaţia Marelui Inchizitor că oamenii au nevoie de pâine și de cineva care să-i oblige s-o facă.

A fost evocată și noţiunea de culpabilitate colectivă, o modalitate de a-i ascunde pe adevăraţii vinovaţi, greu de încadrat, manifestată în unele religii și în războaie.

Culpabilitatea ca sentiment individual este o pedeapsă în plus pentru cei mai puţin vinovaţi.

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest