Subiectul poate să pară insolit, sper sa dovedesc, celor ce se îndoiesc de alegerea lui, că am avut argumente când m-am oprit la chirurg.

    În primul rând sunt calificat să vorbesc despre un meseriaș pe care l-am cunoscut îndeaproape în cei patruzeci de ani petrecuţi împreună, lângă bolnavii anesteziaţi de mine pentru a fi operaţi de el.

    În al doilea rând cred că nu există cititor neinteresat de cel căruia i se încredinţează, sau încredinţează pe cineva apropiat, cel puţin adată în viaţă, omului cu instrumentul de tăiat și de îndepărtat un organ bolnav.

   În al treilea rând meseria de chirurg se bucură de o aură particulară în rândul bolnavilor și nebolnavilor. Chirurgul este considerat un fel de semizeu, o divinitate, înzestrată cu puteri supranaturale ; să taie  carnea omului și să scoată un  mădular bolnav, nu este la îndemâna oricui.  Şi mai este și efectul excitant al sângelui, simbol al viului, element de decor asociat chirurgului.

   Un argument personal este faptul că, azi când m-am așezat la masa de scris, în ziua de 27 iulie, este sărbătorit de creștinii ortodocși, Sfântul Mare Mucenic Pantelimon numit și cel cu totul milostiv, patron al tămăduitorilor, victima pizmei colegilor de breaslă la fel ca chirurgul printre alţi specialiști.

  Meseria de chirurg este veche, începe cu cei ce scoteau dinţii și tăiau bubele infectate, cu cei care practicau în vremuri imemoriale operaţii complicate, amputaţii, trepanaţii și alte procedee confirmate de arheologi și de antropologi. Fiind condiţionată de un instrument  tăios, a fost practicată de cei ce-l aveau în dotare, bărbierii. Adevăraţii chirurgi  au apărut și s-au perfecţionat cu ocazia conflictelor armate, devenite adevărate școli de practică chirurgicală. Istoria specialităţii păstrează amintirea berberului Abulcasis, trăitor în secolul X pe teritoriul actualei Spanii, un adevărat întemeietor al chirurgiei moderne, inventator a numeroase instrumente chirurgicale.

    În perioada istorică a Renașterii  Chirurgia s-a transformat dintr-o meserie într-o artă. Cel  considerat părintele chirurgiei moderne a fost francezul Ambroise Paré, chirurg-bărbier pe numeroasele fronturi de război din secolul XVI, căruia i s-a acordat titlul de maestru de către Regele Henri  II al Franţei, în ciuda opoziţiei înverșunte a tagmei medicale, care spunea că nu are diploma de absolvent  al Facultăţii de Medicină. Ambroise Paré a fost  printre altele, primul chirurg care a folosit ligatura vaselor sangvine pentru oprirea sângrării (hemostază chirurgicală.)      

      Legătura dintre război și chirurgie a fost confirmată si de chirurgul șef al Armatei lui Napoleon I, Dominique-Jean Larrey, operator talentat, și organizator al specialităţii. Aș mai adăuga și faptul că  în România specilităţile chirurgicale au cunoscut o mare dezvoltare după Primul Război Mondial în timpul căruia s-au format  chirurgi celebri, întemeietori de școli chirurgicale recunoscuţe în toată lumea.

Reputaţia are importanţa ei, reușita intervenţiei chirurgicale la pacienţii operaţi de chirurgul ales, nu poate fi neglijată. Atenţie, reputaţia trebuie verificată, să nu fie fabricată sau inventată. Cel mai bun mijloc este informaţia directă de la bolnavii operaţi de chirurgul ales.Un bun chirurg trebuie să fie un om echilibrat, cu o bună stare de sănătate fizică și psihică, ușor accesibil pentru toţi viitorii pacienţi, foarte diferiţi, proveniţi din toate mediile culturale ale societăţii. Starea de sănătate este importantă pentru că actul operator este stresant și poate să dureze mult timp.

     Am păstrat la urmă un argument subiectiv și pragmatic și anume faptul că mă consider îndreptăţit să fac recomandări în privinţa alegerii    Am cunoscut și am colaborat cu mulţi dintre cei mai reputaţi chirurgi din Bucureștiul celei de a doua jumătăţi a ecolului XX. Amintesc doar câteva nume : Dan Gavriliu, Dan Gerota, Florian Mandache, Ion Făgărășanu, Tiberiu Ghiţescu, Valentin Neagu, Pavel Simici, Ion Ştefnescu. Pentru generaţia medicală din a doua jumătate a secolului 20 aceste nume sunt reprezentative, adevărate repere  ale școlii de Chirurgie din București. Prima calitate a acestor mari chirurgi era faptul ca aveau o importantă cultură medicală și generală. Nu intri în abdomenul unui pacient, termen tradus prin om liniștit,  fără sa ști la ce te poţi aștepta și fără să te gândești la faptul că pacientul (!) este un  om ca  tine, cel ce ţii bisturiul în mână. De cele mai multe ori bietul pacient (!!) nu știe aprope nimic despre cel căruia i se oferă. Un adevărat chirurg, semizeul din imaginaţia pacienţilor(!!!) știe să-l asigure de reușita evenimentului, o calitate care se obţine printr-o cultură generală și medicală bine consolidate prin cunoștinţe aprofundate de psihologie și morală. Apartenenţa la o școală chirurgicală recunoscută este un argument ce nu trebuie neglijat. Chirurgia este o meserie complexă și o artă, se învaţă de la un meșter cu experienţă practică susţinută.    O calitate importantă este îndemânarea, dibăcia, talentul în mânuirea instrumentelor chirurgicale. Chirurgii sunt de regulă buni desenatori și caligrafi.

     O mare importanţă are echipa chirurgicală formată din cadre bine pregătite cunoscătoare a timpilor chirurgicali și a tehnicilor și a instrumentelor. folosite. Un bun chirurg își formează o echipă de profesioniști bine sudată și acordă o mare atenţie respectării tegulillor de asepsie și antisepsie.

 

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

 
Email
Pinterest