de Nicolae Radu

Cuvântul democraţie a intrat în limbajul curent, îl folosim convinși că toată lumea îl cunoaște, că nu mai trebuie să fie definit ca noţiune. Mă îndoiesc, însă, că toţi cei ce folosesc, dezinvolt, cuvântul democraţie îi știu toate ascunzișurile.

Tradusă din limba greacă vocabula democraţie are semnificaţia de putere a poporului : demos – popor, cratos – putere. Germenii unei puteri a poporului au apărut în secolele VII-VI înainte de Hristos când Solon a introdus legi prin care se acordau drepturi demosului, cetăţenii mai puţin privilegiaţi ai Atenei. În prima ei formă democraţia a apărut în secolul VI a.H. sub numele de isonomie, termen atribuit lui Clistene, reformator în cetatea Atenei. Isonomia era tradusa ca egalitate în drepturi a tuturor cetăţenilor. Pericle a continuat reformele înaintașilor săi și a nuanţat înţelesul cuvântului democraţie , definindul ca regim politic în care guvernează majoritatea.

Pentru o mai bună înţelegere se impune trecerea în revistă a regimurilor politice din Grecia antică. După comuna promitivă în care toţi comunitarii benficiau în mod egal de bunurile comunităţii, odată cu apariţia așa ziselor nevoi neesenţiale și a proprietăţii s-au desprins dintre comunitari grupuri de persoane care se considerau superioare celorlalţi și revendicau dreptul de a avea mai mult. Au apărut atunci primele forme de exercitare a puterii și primele regimuri politice din Grecia antică : monarhia, puterea concentrată la un singur om, transmisă descendenţilor ; aristocraţia, puterea deţinută de o parte a comunităţii, aristocraţii, (aristos-cel mai bun) ; oligarhia, conducerea asigurată de un grup  sau familie de aristocraţi ; tirania, putera deţinută de un uzurpator, tiranul, care în limba greacă se traducea pringentleman perfect și democraţia, puterea de ţinută de popor, demos. După Aristotel din Stagira la baza unui regim politic bun se află o libertate responsabilă și acest deziderat era cel mai bine îndeplinit de regimul democratic

E bine de precizat că egalitatea nu era normă la atenieni pentru că se referea numai la cetăţeni, categorie compusă din bărbaţi cu ascendenţă ateniană, înstăriţi, care deţineau mijloace de apărare a cetăţii. Femeile, metecii (străini stabiliţi în Atena), și sclavii nu erau cetăteni.

Democraţia greacă originară a fost un regim politic de exercitare a puterii de către demos, categorie socială formată din negustori și  meseriași care reprezentau cam 60% din cetăţenii Atenei. Demosul a cucerit puterea după confruntări aspre cu alte categorii sociale favorizate, stăpânitorii de pământuri, casta militară și slujitorii religiei. Altfel spus, democraţia greacă a fost tot un fel de regim impus prin forţă dedemos, o parte a poporului (partid!), asemănător cu toate  regimurile politice apărute după apariţia nevoilor neesenţiale.

Adoptarea  termenului de democraţie s-a bazat pe acceptarea tacită și nu întotdeauna inocentă, a extinderii semnificaţiei cuvântului grec demos, o parte a cetăţenilor Atenei, la noţiunea de popor. În această accepţiune s-au prezentat mai târziu ca regimuri ce reprezentau poporul monarhiile parlamentare, regimurile republicane, dictaturile comuniste și chiar cele  fasciste. Un cunoscut dictator african și-a disimilat veleităţile prin rebotezarea democraţiei cu numele de populocraţie.

Conceptul democraţie a fost extins la toate colectivităţile umane, localităţi, întreprinderi, partide, sindicate,  familie, care evident, nu mai putea fi  justificate de cuvântul iniţial demos.

Istoria ultimelor secole este marcată de înlocuirea marilor monarhii și imperii prin regimuri democratice, al căror fundament teoretic este  filozofia politică liberalistă, iniţiată de John Locke și Montesquieu în secolele 17-18 d. H. și continuată  de Adam Smith, Raymond Aron, Karl Popper și alţii. Principalele criterii politice ale democraţiilor liberaliste sunt : alegerile libere cu drept de vot universal, delegarea deciziilor politice unor reprezentanţi aleși, votul majoritar prin care minoritatea se supune majorităţii, supunerea faţă de legile elaborate de reprezentanţii aleși, separarea puterilor, legislativă, executivă și judecătorească.

Democraţiile liberaliste moderne pretind, cu argumente, că reprezinţă, prin delegaţie, poporul, dar nivelul de informare și interes al celor ce aleg reprezentanţii este inegal.

Printre alte critici liberalismului i-au fost aduse următoarele :

-se promovează democraţia formală prin care se cer drepturi egale dar nu se asumă obligaţii egale.

-se promovează personalităţi care au prioritate asupra legilor.

-majoritatea obţine o putere prea mare asupra minorităţii pe care o defavorizează.

Cu aceste observaţii și cu teama că n-am reușit să răspund la întrebarea dacă democraţia este cu adevărat un regim în care poporul își exercită puterea, îl citez pe Winston Churchill care a spus : “Democraţia este cel mai rău regim politic, cu excepţia tuturor celorlalte regimuri politice existente până acum”

Şi nu uit că Vox populi – Vocea poporului, se află între două opinii contrare, ce a călugărului englez Alcuin care îi scria lui Carol cel Mare că e bine să se teamă de vocea poporului și cea a lu Machiavel care credea că poporul are darul ocult de a prevedea binele și răul.

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest