de Nicolae Radu 

Tema cu titlul de mai sus mi-a fost inspirată de întrebarea : “Cui aparţine luna ?,  dezbătută într-un număr recent din Revista franceză Philosophie Magazine. Cu ocazia lansării, în ziua de 2 decembriz 2013, a celei de a treia sondă chineză către lună, directorul programului de explorare lunară Profesorul Ouyang Ziyuan a acordat un interviu în care explicat de ce sunt chinezii interesaţi de investirea unor sume colosale pentru explorarea lunii. “Luna este, o impresionantă sursă  de minerale și de energie : uranium, titan, helium 3, un izotop neradioactiv, aflat într-o cantitate evaluată la 100000 tone,. O cantitate de 2000 tone din acest izotop ar asigura toată electricitatea consumată de Statele Unte și Europa într-un an.  Cantitatea totală de Helium neradioactiv pe pământ este evaluată la 500 Kg.” a spus profesorul chinez

Întrebarea logică pusă de revista francezeă este, bineînţeles,  cine va fi proprietarul lunii ? La care voi adăuga o altă întrebare : Ce este, de fapt, proprietatea ?

Precizez dintr-un început că nu-mi asum răspunderea pentru numeroasele puncte de vedere contradictorii semantice și filozofice exprimate de economiști, politicieni, sau feţe bisericești în privinţa noţiunii de proprietate. Cititorul este liber să judece și să opteze așa cum voi face și eu în timpul acestei expuneri.

Într-o definiţie simplificată proprietatea este dreptul de  folosire și posesiune, asupra unor bunuri, mobile sau imobile, obiecte, terenuri, teritorii, idei, creaţii artistice, metode originale. Dreptul la proprietate este garantat de convenţii internaţionale, constituţii, legi naţionale. Pentru bunurile materiale termenul proprietate, validat de practică și istorie, este ușor de înţeles, dar cel de proprietatea intelectuală, apărut recent, prin care un artificiu juridic transformă un act de creatie, ceva nematerial, într-un bun ce poate fi comercializat, deși impus prin legi, a fost acceptat cu rezerve, chiar contestat.

Noţiunea proprietate, o invenţie omenească, a fost abuzată și răstălmăcită, i s-au adăugat semnificaţii favorabile unora si defavorabile altora, i-au fost atașate vocabule care modificau conţinutul, privată, individuală, colectivă i s-a negat dreptul de existenţă, fiind considerată hoţie.

Primele forme de organizare socială au fost constituite după principiul comunităţii de bunuri, noţiune care presupunea posesia colectivă asupra bunurilor comune. La început nu a existat un “drept legal” de proprietate. Modalităţile de obţinere a proprietăţii au evoluat în timp, s-a plecat de la dreptul primului venit, contestat de dreptul învingătorului, obţinut prin confruntări și războaie. Următorii pași au fost impunerea dreptului de a lăsa moștenitori asupra proprietăţii și a dreptului de a vinde proprietatea. Prin lăcomie, înșelăciune și cultivarea unui sentiment de putere conferit de mărimea bunurilor, s-a ajuns la acumularea unor mari proprietăţi și pauperizarea celor rămași fără proprietate. Atunci au apărut contestări și revendicări manifestate prin revolte, repede compromise de lăcomia și incorectitudinea noilor deţinători ai puterii.

Dreptul roman distingea proprietatea asupra bunurilor mobile și asupra bunurile imobile, fără să puna problema provenienţei. John Locke, precursor al iluminismului, în “Al doilea tratat de guvernare civilă” introduce noţiunea de prprietate ca drept natural, justificat prin faptul că este rezultatul muncii, lucrarea mâinilor celui ce-și revendică proprietatea. În acest fel Locke păstrează și conotaţia de legitimitate. Declaraţia drepturilor omului și ale cetăţeanului, document al Revoluţiei franceze clasează dreptul la proprietate printre drepturile fundamentale și inalielabile, fără să mai pună în discuţie modalitatea de obţinere.

În ultimele două secole proprietatea privată a fost obiect de dispută între socialiști și liberali. Socialiști optează pentru limitarea, chiar desfiinţarea, proprietăţii private, considerată de Proudhon ca furt, pe când liberalii o apără cu îndârjire. În sfârșit, pentru Biserica Catolică proprietatea nu se obţine numai prin muncă, iar bunurile au fost create de Dumnezeu pentru a fi folosite de toţi oamenii. De reţinut că pentru mai marii Bisericii nu se mai pune problema legitimităţii unui proprietar, ascuns în spatele unei instituţii. Metoda proprietarului ascuns a fost însușită și de așa zisele Societăţi Anonime în spatele cărora se află marile puteri financiare, adevăraţii stăpâni ai pământului.

Dar să revenim la întrebarea din titlu : A cui va fi luna ?

Americanii au marcat teritoriul lunar prin înlunarea steagului lor naţional.  Am citit în presă că s-au autoinventat investitori, cu acte de proprietate legalizate, care comercializează parcele lunare. Din declaraţiile prezentate mai sus se înţelege că și chinezii sunt interesaţi de legitimarea unor acte de proprietate, ca primii investitori în întreprinderi de exploatare a solului lunar. Personal sunt convins că vor urma confruntări aprige pentru obţinerea unor proprietăţi pe lună. Anticipez și un răspuns la întrebarea din titlu : Stăpânii lunii vor fi urmașii actualilor stăpâni ai pământului. Urmașii celor ce au contribuit la cucerirea ei vor rămâne la fel de săraci cum sunt cei ce prin muncă au contribuit la îmbogăţirea stăpânilor pământului.

Sursa foto: wikimedia.org

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest