Asemenea unor intelectuali de îndelungată tradiţie preoţească, medicului anestezist Nicolae Radu, vâlcean de baştină, cărturar luminat aflat în pragul pensiei şi benefi­ciind de o prodigioasă, irepresibilă memorie, i-a revenit sarcina de a scrie povestea familiei din care se trage, vechi „moşteni” din satul Cremănari (toponimul îşi are semnifi­ca­ţia sa, cum se va vedea) situat pe stânga Oltului, nu de­parte de Râmnicu-Vâlcea, la sud-est de Hurezi, în preajma Govorei, a Mihăieştilor şi Băbenilor, pe una din văile care coboară din Munţii Făgăraş. Autorul este obse­dat, terorizat chiar, asemeni vechilor cronicari, de pier­derea în negura timpurilor a faptelor celor de dinaintea noastră. Consemnarea lor în scris ne ajută să putem „a ne tocmi şi cele viitoare”, cum spusese stolnicul Constantin Cantacuzino şi mai ales ne călăuzesc în dreapta credinţă creştinească a strămoşilor pe care suntem datori a o păzi cu sfinţenie. Autorul este mândru de baştina sa, de stator­nicia prin timpii istorici a stră­mo­şi­lor olteni şi români cu care vrea să-şi identifice restitui­rea memoriei prin scrisul de tăria fierului şi a pietrei-cre­mene: „Cremănari! – ex­cla­­mă scriptorul patetic – Nume de oameni înfrăţiţi cu pia­tra. Nume cu rezonanţe muzi­cale, cu ecouri ce vin din istorie şi se reproduc în pădure. Nume de piatră lovită cu oţelul, să plângă sau să cânte, să scapere scântei, să aţâţe focul, să biruie tăria fierului, să-l facă sabie, care varsă, la nevoie, sânge”.

În centrul cărţii se află călugărul, apoi şi preotul Radu, „tizul” strănepotului rememorator, numit şi Radu de la Maici. Fusese găsit în pădure, prunc nou născut, părăsit de o păcătoasă (poate şi nevinovată) fată-femeie, neînso­ţită creştineşte cu bărbat, cum cer sfintele canoane. Fusese crescut la un Schit de Maici, dat când se făcuse măricel în seama duhovnicului, sfântului şi preaînvăţa­tului părinte Costea. Ascultător, harnic şi inteligent, cu fri­că de păcat,  copilul şi mai apoi tânărul îşi însuşeşte în­văţătura din sfin­tele cărţi, citind şi scriind slova chirilică slavonească, gre­ceas­că, apoi şi chirilica românească. La vârsta când bastar­dul trebuia să părăsească mânăstirea de maici, averea lui era o lădiţă cu acele cărţi sfinte, de care nu se va despărţi în în­treaga lui viaţă. La început duce o existenţă de „picarro”, câştigându-şi pâinea cea de toate zilele pe unde putea, ca ajutor de cioban la o stână, mai întâi, de unde pleacă din pricina unui baci hap­sân şi neomenos. Apoi devine sluga unui negustor de vite, de unde iarăşi fuge, neputând su­porta povara „păcatu­lui”… cărnii, când Miţa, prea fri­vola nevastă a patronului i se strecoară în pat cu de-a sila. Nimereşte şi în ceata unor cerşetori „profesionişti” s-ar zice, în fond nişte hoţi deghi­zaţi care îl jefuiesc. Devenit apoi ucenicul harnic al unui potcovar şi „păcă­tuind”, iarăşi, cu o Vetuţa, fuge şi de aici, abia consolat cu gândul că totul s-a petrecut fără voia lui, cum îl învăţase părintele său spiritual, duhov­ni­cul Costea, nu fără însă a se căi amarnic, în sinea lui, că devenise „tată” al unui copil, pe care îl părăsea, cum el în­suşi fusese cândva părăsit de părinţi din cea mai fra­gedă pruncie. Mai bine a fost primit în ceata haiducilor din Pădurea Cotoş­ma­nului, mai ales de Căpitanul Gheţea, un duşman al bogătaşilor pe care îi deposeda de pungile cu aur, pândindu-i la dru­mul mare, pe care apoi le împăr­ţea săracilor şi oropsiţi­lor. Cu mare mâhnire descoperă însă că chiar printre haiduci se află hoţi şi ucigaşi robiţi banilor şi câştigului fără muncă. Ca atare, punându-şi lădiţa cu cărţile dăruite de părintele Costea în desaga de pribeag, caută şi găseşte adăpost tot la o mănăstire, la Hurezii lui Brân­coveanul Povestitorul îşi idealizează eroul, ascetul incoruptibil cu vocaţia sfinţeniei. Chiar şi printre călugări (suntem în vre­mea invaziei greceşti în mâ­năstirile noastre, multe dintre ele „închinate” Atho­su­lui, Muntelui Sinai şi altor aşeză­minte streine) bântuie se­tea de îmbogăţire. Mulţi dintre ei, chivernisiţi bine, pără­seau chinoviile şi luau drumul Bi­zan­ţului. Abia mai târziu, prin Cuza, prin Kogălniceanu, Costache Negri şi alţi cori­fei ai redeştep­tării noastre na­ţio­nale se va produce ceea ce cunoaştem prin numele de „secularizarea averilor mâ­năs­tirilor închi­nate”. Ridicare împotriva împilării greco-fanariote s-a fă­cut însă mai întâi prin revoluţia lui Tudor Vladimirescu. Eroul nostru, părintele Radu, a apucat aceste vremi. La mo­mentul potri­vit n-a ezitat să pună de o parte rasa mona­hală şi să se facă pandur în oastea ma­relui patriot oltean, meşteşugul armelor avându-l învăţat încă de pe timpul când se afla în ceata haiducilor din Pă­durea Cotoşmanului. A fost marto­rul odioasei trădări şi a martiriului Vladimi­res­cului, cro­ni­carului plăcându-i să in­ter­fereze întâmplă­rile vieţii lui Radu de la Maici cu eve­ni­mentele istorice ca­pitale ale epo­cii în care a trăit.

Trecut prin atâtea, fostul monah, acum un „pi­carro”, un „Wanderer” pe meleagurile istorice ale Olte­niei de sus şi ale Argeşului este purtat de destin să nime­rească într-un sat, Cremănarii, care aveau nevoie de un preot. A fost des­coperit de Leana lu’ Duculeci, la mar­gi­nea pădurii de la intrarea în satul Cremănari şi Dumne­zeu a luminat-o să vadă în pelerinul cu aspect de călugăr, cu toiagul şi traista lui în care purta lădiţa cu cărţi sfinte, pe viitorul preot. Un rol important îl are, de îndată, Mama Anica, celălalt per­sonaj „problematic” al cărţii, un fel de lider spiritual al comu­nităţii. Mama Anica îl găzduieşte în casa parohială şi în familia fostului preot, părintele Flo­rea care murise, în cele din urmă punând la cale căsă­toria noului venit cu Florica, fiica defunctului, ca şi… hiro­toni­si­rea părintelui Radu, convocând la acea cere­mo­nie chiar pe episcopul de la Argeş. Memorialistul îşi în­zes­trează per­sonajul cu un fel de aură misterioasă, de „mamă a pă­mântului” având darul premoniţiilor, când o pune să se adreseze viitorului paroh cu aceste cuvinte: „Pe mine mă cheamă Anica, aşa îmi spun oamenii. Eu te-am cunoscut de mult, te-am văzut în visele mele, te rugai la Dumnezeu să-ţi îndrume paşii şi să te aibă în grija Lui. Te-am  văzut cum te luptai cu ispita şi nu ştiu dacă nu te-a mai şi biruit câteodată. Te-am văzut, aşa cum eşti acum, în noaptea din ajunul bobotezei şi am ştiut că eşti alesul Floricăi, viitoa­rea dumitale preoteasă. Şi ea te-a visat…” Mama Anica este, am zice, un personaj… sadovenian (aici autorul nos­tru dă semne a se desprinde de intenţia cronicărească-me­morialistică, de a fi absolut fidel impetuoasei lui aduceri aminte.

O bună bucată de vreme, părintele Radu păstoreşte cu mare vrednicie Cremănarii. Este iubit de poporani, ofi­ciază cele mai frumoase liturghii, reconstruieşte şi înfru­mu­seţează sfântul lăcaş, îşi întemeiază o familie, are copii de a căror bună creştere preoteasa Florica se îngrijeşte ca o mamă iubitoare. Sfinţenia bătrânului duhov­­nic Cos­tea de la Schitul Maicilor pare a fi mereu prezentă în casa, în familia şi în parohia părintelui Radu. „Miste­ri­oa­sa”, plina de taină Mama Anica (nimeni din sat nu ştia de unde venise aici cu mulţi ani în urmă, nu avea rude cunos­cute, nu se căsătorise, umblau zvonuri că în tinereţe fusese o femeie frumoasă) moare în cele din urmă, aprin­zân­du-şi ea însăşi lumânarea, în cimitir, cu capul re­zemat de o cru­ce. Bănuiala cititorului cu propensiuni cât de cât roman­tice vine în sensul că Mama Anica ar fi fost fiind chiar mama neştiută de nimeni şi nemărturisită de ea însăşi, chiar a părintelui Radu. Autorul ne lasă abia să bă­nuim această dezlegare a tainei. Mai mult însă, la un mo­ment dat, fără motive aparente cât de cât temeinice, părin­tele Radu dă semne a se înstrăina de familie, adesea închi­zân­du-se în odaia lui de taină cu cărţile lui sfinte moştenite de la părintele lui spiritual, călugărul Costea. Nu peste multă vreme, intuind poate cutremurătorul ade­văr că ar putea să fie fiul Mamei Anica (dar autorul îşi lasă cititorul „sur sa soif” – n-aveam cum să numim aceas­tă stare de spi­rit, me­nită să tensioneze misterul), îşi ia toiagul pribe­giei şi de­saga cu cărţi şi pleacă în lume, probabil la vreo „sihăs­trie” unde să-şi ispăşească păcatul părintesc de care nu ştiuse nimic până acum.

Încercăm a da această interpretare bizuindu-ne pe multele pagini ale cărţii din care deducem că autorul este un mare credincios, un religios mistic întru ortodoxie şi un mare fanatic, apărător al… tainei preoţiei. Noi înşine, măr­tu­risim, nu suntem iniţiat în acest domeniu, al înfrico­şa­tei taine a preoţiei. Ca atare, trimitem pe cititorul aces­tor rân­duri la câteva fragmente îndeajuns de revelatoare, mai ales că însuşi autorul mărturiseşte a nu cunoaşte această taină până în adâncurile ei: „Un preot este che­mat de duhul Sfânt să răspân­deas­că şi să înfăptuiască într-un loc de pe pământ Cuvântul Mântuitorului Iisus Hristos. Preoţia este o dregătorie, o cinste şi o datorie. Prima condiţie este ca aspi­rantul la preo­ţie să aibă che­mare, o dorinţă şi o vocaţie personală, uşor de observat de cei dăruiţi cu puterea de a acorda Taina preoţiei. A doua condiţie este să nu aibă nici un defect fizic sau psihic, condiţia rămasă de la Legea cea veche, adusă de Moise. Altă condiţie a Bisericii Creştine este ca preotul să aibă o pregătire religioasă, voce fru­moa­să şi ştiinţa cân­tării. Mai sunt şi altele, nu suntem specia­lişti şi nu putem să pretindem că ştim ceea ce nu ştim…”

Sunt invocaţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii, în legătură cu acest „jug al dregătoriei” şi această „treaptă înfrico­şată”, Efrem Sirul care zice: „O, înfricoşată Taină a preo­­ţiei, cinstită şi neprihănită, dăruită de Hristos celor vred­nici (), cad şi mă rog cu lacrimi şi suspinuri ca să privesc la comoara preoţiei ca într-o oglindă (), este pa­văza stră­lucită şi turn de neclintit şi zid nebiruit (), este te­melia pe pământ de unde pleacă urcuşul spre bolta ceru­lui”. Sfântul Ioan Hrisostomul zice: „Mai curată decât razele soarelui trebuie să fie mâna ta preote de vrem ce înjunghii Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lu­mii”. Mai pre­cis, mai amănunţit; Maxim Mărturisitorul spune: Preotul „să fie sfânt cu trupul şi cu sufletul, să fie stâlp de foc, să lumi­neze Biserica, să fie evlavios, smerit, curat, să nu fie beţiv, să-şi înfrâneze limba, să nu poarte mânie, să nu fie iubitor de argint, să nu blesteme, să nu afurisească, să nu osân­dească, să nu glumească pentru a-i face pe alţii să râdă, să nu spună cuvinte deşarte, să nu fie lacom şi iubitor de des­fă­tare, să nu răspundă cu mânie, să nu fie trufaş, să ierte din toată inima pe cel ce l-a ocă­rât…”

Iată, s-ar zice, argumentele cele mai temeinice şi mai canonic creştine care explică comportamentul în­deajuns de bizar dacă ne gândim la istoria bisericii româ­neşti şi, mai ales, la istoria literaturii româneşti care e plină de perso­naje-preoţi înfăţişaţi mai curând ca oameni ca toţi oame­nii, nu deloc curaţi ca lacrima, aşa cum ne este arătat aici pă­rin­tele Radu de la Cremănari. Părintele Radu este, de ar trebui să-l înseriem cu mijloacele noas­tre, un personaj „idealizat” de autorul său, un personaj „atipic”, adus în faţa cititorului ca dintr-o prea sfântă icoană a trecutului. Însă, ne grăbim să adăugăm însăşi cartea scrisă de d-l Nicolae Radu, aceste Restituiri din memoria aşteptării, este o carte… „atipică”. Nu este un… ro­man (deşi acum no­ţiunea de roman şi-a cam înceţoşat sensul, în roman putându-se pune orice ne taie capul şi avem mai la înde­mâna imaginaţiei), ci, cum am sugerat din titlul nostru, o cronică de familie având în centrul ei pe ilustrul strămoş al autorului. În consecinţă, după ieşi­rea acestuia din scena relatării, îndeajuns de amplă, ur­maşii lui, unii mai intere­sanţi, alţii mai puţin, rămân fatal­mente în umbră, înşiraţi de-a lungul sutei de ani povestită aici. Un arbore genealogic este abso­lut necesar pentru orien­ta­rea cititorului, tot­odată şi pentru definirea mai lim­pede a structurii acestei scrieri atât de originale şi atră­gătoare la lectură: oglindă şi totodată ochean întors în care contem­plăm un fragment revelator al istoriei. Însuşi autorul ne încredinţează că este foarte greu să trasăm „frontiera dintre literatură şi istorie”. Mai cu seamă tre­buie să-i admirăm (în multele lui adresări către cititor, ase­menea vechilor cro­nicari ade­văraţi) curajul de a se pre­zenta cu inima în palmă în faţa lumii, chiar „ca o victimă predestinată”, când scrie:

„Mă voi prezenta în faţa profesioniştilor, esteţi şi per­fecţionişti, ca o victimă predestinată. Prevăd numeroa­sele lor obiecţiuni şi ironii. Îmi vor reproşa, printre altele, cu totală îndreptăţire, din punctul lor de vedere «subiecti­vis­mul egocentrist», îmi vor reproşa că nu pot identifica genul scriitoricesc al produsului meu literar: roman, eseu, jurnal, mono, bio sau autobiografie. Le voi răspunde prin două întrebări: De ce îmi cereţi să mă deghizez, să mă pre­­zint cu un nume străin, în travestit? De ce îmi cereţi să mă rânduiesc într-un tabel deja întocmit la sosirea mea? Lăsaţi-mă să mă reprezint pe mine, nedeghizat, neînmatri­culat, neînregimentat, neclasificat şi, dacă-mi permiteţi lipsa de modestie, original, adevărat, cu preţul imperfec­ţi­unii. Numiţi ceea ce am scris cu numele dat de mine, sin­gurul îndreptăţit să-i dau un nume, ca stăpân, numiţi sim­plu: Restituiri din memoria aşteptării. Este titlul cel mai potrivit pentru recuperarea unor gânduri şi întâmplări din memoria mea şi a altora, reţinute un timp şi apoi uitate un alt timp”.

Camil Petrescu, unul dintre cei mai mari romancieri români din interbelic şi, în orice caz, cel mai autoritar prin inovaţiile propuse atât în roman cât şi în teatru, în celebrul lui eseu Noua structură şi opera lui Marcel Proust (ca adept al „artei pentru adevăr”, respingând, în mod egal şi ideile învechite a „artei pentru artă” dar şi al „artei cu ten­dinţă”) era de părere că un romancier-scrii­tor nu poate fi o fiinţă ubicuă, omniprezentă şi omniscian­tă. El este „în spi­ri­tul adevărului, dator să scrie numai des­pre ce vede cu ochii lui şi aude cu urechile lui, respec­tiv despre ce se do­cu­­mentează, absolut fidel fiind, evident, memoriei sale, neal­terată, până la capăt, când trebuie să recupereze timpul pe cale de a fi pierdut pentru posteri­tate. Şi, între atâtea altele, spre a-şi argumenta punctul său de vedere, declara că admiră superlativ pe vechiul patruzecioptist, (ca şi ne­cu­­noscut de contemporanii noştri care trec prin şcoală ca gâsca prin apă), colonelul Grigore Locusteanu (1813-1883), fiu al ispravnicului de Slatina, Ştefan pe numele său mic, şi al cluceresei Elonca Dudescu, personaj de prim plan în revoluţia de la 1848, ca militar reacţionar, repri­ma­tor al răsculaţilor, având pe atunci gradul de maior şi fiind credincios ordinelor colo­ne­lului Solomon. Camil Petrescu, cercetându-i opera, unică, intitulată „Amintirile colone­lu­lui Locusteanu”, o publică în 1936, însoţind-o de mari elogii.

Ei bine, schimbând ceea ce se cere schimbat, cu ma­xi­mă inteligenţă şi cu mult bun simţ, excelenta şi originala carte a d-lui Nicolae Radu, este un document asemănător întrucâtva cu acela ieşit din pana destul de ageră, sinceră până în pânzele albe, lăsat posterităţii de colonelul Grigore Locusteanu de acum mai bine de un secol şi ju­mă­tate. Şi unul şi celălalt, lasă posterităţii mărturii de neîn­locuit prin nu importă ce documente oficiale.

 

Prof. univ. dr. Ion ROTARU

 

6 octombrie 2004

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest