de Nicolae Radu

                         ’’Non omnis moriar’’
(’’Nu voi muri de tot’’)
Quintus Horatius Flaccus

Din pădurea seculară a Pleşii, nu mai rămăseseră decât  trei tufani în Poiana Ogoarelor şi doi la marginea Poienei lui Bolindeţ, cruţaţi de strămoşi spre aducere aminte, neînsemnaţi  pentru urmaşi, prea siguri că istoria este făcută pentru eroi, victime sau ucigaşi, pentru fapte ieşite din comun şi nu pentru tot ce a înfrumuseţat pământul. Dacă în sat, bătrânii se numără cu degetele mâinilor, în pădure e şi mai rău, nu mai ai nevoie decât de degetele unei singure mâini.

În locul tufanilor centenari crescuseră stejarii  tineri, plantaţi de Ocolul Silvic Stoiceni, protejaţi natural împotriva ierbivorelor de râvna germinativă a lăstarulor şi oficial de de îndârjirea Naşului, incoruptibilul Gheorghe Mărăcine, vrednic urmaş al unei vechi familii de pădurari.

In copilăria bătrânilor de astăzi, patronul şi patronimul Poienii, Moş Bolindeţ murise, dar trăia încă un  supravieţuitor al pădurii seculare, un Tufan mare, ale cărui ramuri se lăcomeau către lumina Poienii. I se spunea Tufanu’ Trăznit, pentru că, din când în când se abătea asupra lui mânia Cerului, cu fulgere şi trăznete.

Circulau multe poveşti despre Tufanul din Poiana lui Bolindeţ, adevărate sau plăzmuite, se spuneau în soaptă şi la ureche, de teamă să nu le audă Bătrânu’, să nu se supere. Cei ce au ştiut mai multe au luat cu ei secretele, s-au ascuns în altă lume şi spre liniştea lor, nu mai pot mărturisi, chiar dacă teama s-a risipit odată cu sacrificarea nelegiuită a  Bătrânului Tufan, de către un venetic nevrednic, ajuns ajutor de primar. Ne-a rămas nouă datoria să depunem mărturii despre întâmplările de la Poiana Mătuşii, Ogoare, Bolovanu Bălţat şi mai ales din Poiana lui Bolindeţ, vecina Tufanului Trăznit. Recunoaştem din capul locului că intrând în pădurea unde s-a născut povestea Cerbului cu suflet de om ne asumăm povara unei Taine, pentru care avem nevoie de puteri aflate la limita omenescului. Şi pentru că la orice naştere se cere prezenţa a cel puţin doi martori, vom cita şi noi doi oameni serioşi, de care nimeni nu s-a îndoit vreodată. Primul a fost, pentru că nu mai este, s-a ascuns în cimitirul satului, un personaj respectat, un filozof, un înţelept, statuie a probităţii, iar al doilea este tatăl sotiei mele, cine se poate îndoi de un tată ?

Pe primul îl chema Gheorghe Bălăşoiu, a fost o vreme pădurar, apoi cârciumar şi proprietar de multe pogoane de pământ, i se spunea şi boier. Neica Gheorghe era un bărbat bine legat, suplu, de statură mijlocie, se îmbrăca întotdeauna, cu straie ţărăneşti de sărbătoare, purta cămaşă de pânză ţesută la război, în casă, cu guler şi şabace lucrate din fir de arnici în diferite culori, cusute după model, bine asortată cu distincţia naturală a putătorului. Betele, ţesute şi ele la război,  din fir de lânică, asortate cu cămaşa, îi încingeau talia, rămasă ca în prima tinereţe, mlădioasă  şi viguroasă. Purtase, pe vremuri, cele mai frumoase opinci, lucrate de meşteri vestiţi de la Tăbăcăria Simienilor din Râmnicu Vâlcea, mai mult artşti decât opincari. Nici pantofii purtaţi când l-am cunoscut eu nu erau mai prejos, pentru că ieşiseră din mâinile pantofarilor de la aceeaşi tăbăcărie. Pantalonii, din dimie albă, subţire, erau croiţi cu măiestrie, ca să îmbrace cu eleganţă piciorul muşchiulos, bine proporţionat şi se terminau cu o manşetă discretă, cusută cu fir de arnici, asortată cu pantofii. Purta pălărie de feutru, verde închis, culoare preferată rămasă de pe timpul cât fusese pădurar. Neica Gheorghe Bălăşoiu părea un detaliu detaşat dintr-un tablou prestigios, lăsat să umble pe uliţe. Se mişca firesc printre oameni, portret mobil, frumos, natural, se încadra perfect în decor, în scena vie a satului, pentru că firescul şi naturalul sunt elemente ale decorului de sărbătoare în satul românesc. Bun cunoscător al sufletelor, mi-a ghicit gândurile şi mi-a spus :

-Nu e bine să lăsăm viaţa noastră pe seama grijilor şi a muncilor, să facem din toate zilele sărbători.

L-am ascultat cu atenţie şi am ţinut minte.

Neica Gheorghe Bălăşoiu mai avea, însă, un dar care umbrea până şi distincţia personajului. Avea doi ochi, două izvoare de lumină pătrunzătoare în carne şi în suflet, la lumina lor se vedeau gândurile, când te privea îţi dădeai seama că nu poţi să ascunzi nimic, omul ştia despre tine mai mult decât ştiai tu, îţi vedea inima cum se zbate, măruntaiele cum se frământă şi se domolesc, sângele cum le hrăneşte şi le iubeşte, gândurile cum se nasc Nu puteai şi nu voiai să scoţi privirea din ochii lui, pentru că acolo se afla cel mai desăvârşit amestec de dragoste şi înţelepciune.

Ii căutam cu lăcomie privirea, mi-o dăruia cu generozitate, mi se părea că şi el caută ceva în ochii mei, mi-a zis într-o zi :

-Nepoate, să ştii că sufletele nu mor, trec dintr-o viaţă în alta şi iau cu ele, nu amintiri din lumea asta, ci altceva, nu ştiu cum să-i spun, dar ştiu cum este, o putere mare, imposibil de văzut, unde se află  faptele bune şi faptele rele, stau acolo ca foile unei cărţi, ai zice că n-o să le citească nimeni, că sunt uitate, însă vine totdeauna un Cititor şi atunci faptele bune şi faptele rele îşi recapătă puterea, duc mai departe lumea, sau o ţin pe loc. Nimic din ce este bun sau rău nu se pierde, oamenii se înşeală când văd că timpul trece şi nu primesc răspuns la rugăciunile sau păcatele lor. Toate sunt păstrate pentru o judecată dreaptă, Dumnezeu nu este un bătrân aşezat pe un jilţ, înconjurat de sfinţi, strânşi în jurul Lui ca să-L laude. Dumnezeu Este în toate câte sunt, se bucură pentru fapte plăcute Lui şi se întristează pentru păcatele oamenilor. Numai El, singur, le ştie măsura.

Sufletele sunt copiii Lui Dumnezeu, cum ar putea El să lase pierzaniei proprii Săi copii ?  Sufletele sunt făcute să ducă lumea mai departe, să o facă mai bună. Sufletul tău trăieşte de mult pe aici, s-a îndrăgostit de sat, se vede asta în ochii tăi, mă uit în ei şi încerc să-l găsesc pe cel ce l-a purtat înaintea ta, cred că a fost un Cerb.

Nu era un animal obişnuit şi cum aveam obiceiul să dau nume animalelor i-am spus Acteon, ştii, după grecul pedepsit de o Zeiţă crudă şi răzbunătoare să se prefacă în cerb. Ştiam povestea grecului de la Şcoala de pădurari, unde ne-a spus-o un profesor şi ne-a îndemnat :  ’’Aveţi grijă, când întâlniţi un cerb, să-l protejaţi, că poate să fie zeul pedepsit de mânioasa Artemis, pentru că a văzut-o când se scălda’’. Pe Acteon al meu L-am cunoscut când eram pădurar, sau poate mai înainte, nu-mi mai aduc aminte, mi-a fost prieten, am avut mulţi prieteni prin pădure, a trăit o vreme la Poiana Mătuşii, l-au găsit lângă Tufanu Trăznit, a murit luptându-se cu un lup.

Al doilea martor este tatăl soţiei mele, într-o dimineaţă mi-a spus :

-L-am văzut pe tatăl tău !

M-am uitat la el cu surprindere şi nedisimulată neîncredere, tatăl meu trecuse în altă lume cu mulţi ani înainte ca eu s-o cunosc pe fiica sa, iar cei doi cuscri nu se întâlniseră niciodată, pentru că trăiseră în localităţi şi în lumi diferite. Mi-a savurat încurcătura şi a continuat:

- Sufletul lui este întrupat într-un Cerb, l-am văzut de mai multe ori din camera mea cu fereastra spre Răsărit, iese dimineaţa din pădure, trece prin faţa,soarelui, se opreşte, se uită la casă, la sat, la Olt şi dincolo de Olt, stă nemişcat câteva momente, e frumos ca un tablou desenat pe cer, apoi se îndreaptă liniştit, mulţumit, spre Poiana Bolindeţului. E tatăl tău, nu poate să fie altcineva, are ochi de stăpân şi este prea sigur de el.

Am reţinut mărturiile celor doi credincioşi creştini, împreună cu deschiderile către interpretări personale şi le-am introdus în propria mea concepţie, întocmită din noţiuni filozofice învăţate în şcoli, de multe ori divergente, din lecturi, amintiri, întâmplări povestite de pretinşi martori şi mai ales din învăţăminte ale propriei mele experienţe. Din toate, amestecate şi legate între ele prin ataşamentul pentru locuri şi oameni, un adevărat ferment, s-a alcătuit o plămadă cu dezvoltare lentă, insidioasă.

Intr-o noapte de insomnie şi superbă, dureroasă luciditate, plămada, ca orice plămadă, a trecut peste marginile postavei şi a început să se reverse. Am trăit în acea noapte o sumedenie de stări contradictorii, de la teamă şi disperare până la mândrie, orgoliu chiar, dovezi că afectivitatea este o scară între Infern şi Paradis. La toate se adăuga o ciudată impresie de neputinţă, un amestec de mărturie şi participare la acea curgere şi revărsare către o albie pregătită să primească propoziţiuni şi fraze întocmite cu respectarea regulilor logice şi gramaticale

De la început m-a copleşit, o mare responsabilitate, pe de o parte să nu se piardă nimic, iar pe de altă parte să fie asigurate condiţiile de existenţă noii făpturi, legitimitate îndreptăţită şi putere de confruntare. Ştiam că va întâmpina ostilităti, că sinteza eclectică între convingerile creştine şi concepţiile animiste, holiste, va fi atacată din ambele părţi.

Am forţat memoria să restitie, din prea plinul plămadei, o versiune diferită de mărturiile consemnate mai sus. O voce, propria mea voce, înregistrată de memorie, a început să-mi dicteze povestea Cerbilor din Pădurea Pleşii, integraţi într-un model, reprezentativ, viu şi real, poate mai complex, mai umanizat, aş vrea să cred şi mai interesant, pe care propun să-l numim cu numele dat de Neica Gheorghe Bălăşoiu, Acteon.

Toată povestea, dictată de vocea misterioasă, a fost reţinută de memorie în acea noapte minunată, dacă m-aş fi aşezat la masa de scris pentru consemnare, i-aş fi rupt ritmul, probabil, şi farmecul. A doua zi, când am început să notez înregistrarea, am constatat cu tristeţe că, transformate în semne, gândurile dictate de vocea nocturnă şi-au pierdut prospeţimea şi câteva culori de frumuseţe, bine luminate de întuneric.

    Cerbul Acteon, s-a întrupat din zestrea spirituală a unui sat, hrănită cu dragoste, el este rod al imaginaţiei cu rădăcini în istorie, în legende, crescut şi cultivat într-o pădure cu multe poieni, motiv pentru care îl propun spre iubire.

Frumoşi sau mai puţin frumoşi, isteţi sau mai puţini dibaci, copiii noştri rămân oricând ai noştri, îi iubim aşa cum sunt, ieşim cu ei în lume, suntem atenţi la cei ce-i privesc, îi admiră sau îi pizmuiesc, la nevoie îi apărăm. Voi apăra şi eu, cât mă vor ţine puterile, acest fecior al imaginaţiei mele, de care sunt sigur că  trăieşte cu adevărat, că sufletul lui înnobilează o fiinţă vie în zilele noastre. Poate că viaţa lui a fost alta decât cea imaginată de mine, dar pentru că nimeni nu mă poate contrazice cu documente convingătoare, vă rog să-l acceptaţi aşa cum vi-l prezint. Romancierii, dramaturgii, scenariştii inventează tot felul de  personaje originale, le pun să vorbească, să gândească, să se îndrăgostească, să urască, să lupte şi chiar să moară, i-a întrebat cineva vreodată de unde iau dreptul de a născoci ? Sunt crezuţi fără să li se ceară explicaţi, cititorii, spectatorii se entuziazmează de necazurile şi bucuriile personajelor, plătesc să le fie prezentate în cărţi sau în spectacole.

Cu umilinţa creştinului, dar şi cu demnitatea plăsmuitorului, vă rog să acordaţi îngăduinţa domniilor voastre acestui personaj inventat, adevărat, dăruit cu însuşiri omeneşti : visarea, uimirea, gândirea, întrebarea şi răspunsul, toate concepute pentru a merita statutul de existenă şi de fiinţă, cu tot ce se înţelege şi se cuprinde în cele două noţiuni. Sper, distinse Cititor, că domnia ta nu vei fi dintre aceia care acceptă numai fiinţe în carne şi oase, în lemn verde sau fir de iarbă, celule înzestrate cu instrumente metabolice, cu asimilare şi risipire. Imi place să cred că vei accepta, împreună cu mine şi cu alţii, că fiinţă se cheamă tot ce fiinţează, deci există, că chiar acest scaun ce-mi suportă greutatea excesivă, acum când mâzgălesc vorbe pe hârtie, este o fiinţă, poate neînsufleţită, deşi nu sunt deloc sigur.

Inainte de a porni maşina de înregistrat memoria, ne oprim oleacă să ne tragem sufletul, cum zice şi face românul plecat la drum lung,  ne oprim şi recunoaştem că gândurile, tovarăşe permanente, ne amăgesc de multe ori, ne pun să greşim, ne ceartă, fug de capcane sau ne afundă în ele, trec uşor peste amănunte incomode, dar sunt, în neîmplinirea lor la fel de frumoase ca întâmplările trăite. Nu e de mirare că unii oameni se retrag în lumea gândurilor, se înstrăinează un timp, unii se pierd, însă acei ce se întorc aduc cu ei frumuseţi îmbogăţite cu idealuri, împlinite sau imaginate şi sunt întâmpinaţi cu onoruri de învingători.

O retragere temporară, în lumea mai puţin constrângătoare a gândurilor, îmbogăţite cu imagini idealizate, vă propun în povestea ale cărei temeiuri sperăm să le fi aşezat, după această, cam lungă, încă neterminată, introducere. Celor ce nu le plac introducerile, nici scurte, nici mai puţin scurte, le voi aminti frumoasele vorbe ale unui, pe nedrept uitat poet, Mihu Dragomir : ’’După desăvârşit aleargă numai nebunul // Ce are sărbătoarea mai bun e Ajunul ’’.

Vă cer îngăduinţa să prelungesc Ajunul, dacă vreţi să avem o sărbătoare frumoasă ! Voi spune povestea Cerbului Acteon fiinţă imaginată şi reală, poveste reţinută şi restituită de vocea memoriei biruitoare, într-o noapte de neuitat. Dorinţa mărturisită a plăsmuitorului este aceea de a-l prezenta pe Acteon ca pe un simbol al continuităţii sufletului românesc. Cerbul cu gânduri omeneşti va comunica cititorului impresii şi sentimente numai dacă acesta îl va accepta ca partener şi va ştii să descifreze înţelesurile gândurilor nerostite.

-Cerb gânditor ? De unde a mai scos năzdrăvănia ata ?

Nu voi răspunde la întrebarea nedumeriţilor. Ii las să găsească singuri răspunsul în timpul lecturii, le cer numai să-mi dea crezământ, pe încredere, pentru ca povestea să poată începe.

-Dar este absurd, îmi va replica incredulul !

Absurd ?! Şi ce dacă, cine a decretat că absurdul, noţiune oximoronică, n-are drept la existenţă ?  Nu e lumea plină de absurdităţi, nu se poartă absurdul ca haină de sărbătoare în literatură ? Dacă nu e sătul de absurdităţile zilnice, îl invit pe incredul să caute informaţii în dicţionare şi în manualele de specialitate.

Imi mai rămâne datoria să răspund la o întrebare simplă : Cum şi de la cine a învăţat Cerbul limbajul logic ?  Răspunsul va fi o întrebare la fel de simplă : De unde au învăţat animalele să execute comenzile omului, să comunice cu el şi între ele ? Gândirea nu este condiţionată de cunoaşterea unui limbaj şi cu atât mai puţin de cunoaşterea unei limbi omeneşti, complicată special să îngreuneze comunicarea. Informatica a dovedit că limbajul simplificat la două semne, Adevăr şi Fals, are puterea să exprime tot ce a fost gândit până acum, fără să piardă nici o nuanţă. Mai mult, gândirea logică poate fi la fel de operativă  şi fără semne dotate cu semnificaţii, în limbajul direct al faptelor.

După aceste precizări, poate necesare, vă propun să-l acceptaţi pe Cerbul Acteon, un personaj insolit, neobişnuit, un performer printre cerbi, ar fi nedrept să nu-i acordaţi drept la existanţă, dacă aţi fost deja de acord cu evidenţa că şi printre oameni sunt unii mai puţin obişnuiţi, mai dotaţi sau mai puţin dotaţi decât alţii. Povestitorul îşi asumă răspunderea pentru caliţăţile şi defectele personajului său, şi în mod special pentru nonconformismul unora dintre gândurile sale. Asumarea se va dezvălui şi prin identitatea programată dintre discursul Cerbului şi al autorului. Opţiunile fiind comune, intervenţia unuia sau a celuilalt nu va fi decât o modalitate stilistică.

Cerbul este, în ultimă instanţă, invenţie personală şi după toate legile proprietăţii intelectuale pot să-l folosesc cum voi dori. Il voi pune să gândească, să aibă sentimente, ataşament, teamă, recunoştinţă, ură, îmi voi exercita dreptul legal de proprietar intelectual, nu voi comite abuzuri şi nu voi călca legea, pentru că ce poate să fie ilegal dacă dai unui cerb drept la emoţie, bucurie şi iubire ?

O datorie de conştiinţă mă obligă să consemnz aici şi recunoştiinţa faţă de vocea providenţială din noaptea zămislirii Cerbului. Nici acum nu pot să spun dacă vocea mi-a dictat povestea sau am văzut faptele înseşi, proiectate ca un film, simţurilor mele.

Iată ce am auzit, văzut şi trăit împreună cu Cerbul Acteon.

 

Va urma…

Sursa foto: wikimedia.org, Carl Friedrich Deiker – Platzhirsch, Johannes Christian Deiker – Damhirsch

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

One Thought on “Tufanu’ Trăznit – 1 – Nașterea povestirii

  1. Pingback: Tufanu’ trăznit - Cuprins | MemoriiDeMedic.ro

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Post Navigation

Email
Pinterest