ABECEDAR – pentru avansați

 

 

 

 

 

NICOLAE RADU

 

 

A B E C E D A  R

-pentru avansaţi-

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Argument și lămurire.

   La sugestia unui prieten care mi-a purtat noroc în alte împrejurări și cu sprijinul primit de la tânărul absolvent al Facultăţii de Comunicare și Relaţii Publice, Costi Şerban, am hotărât să folosesc această nouă formă de relaţie cu lumea : blogul pe Internet. Surprins de interesul manifestat de internauţi, l-am propus pentru publicare distinșilor Redactori ai Curierului de Vâlcea sub titlul Abecedar corespunzător intenţiilor de prezentare a unor concepte relativ noi și a unora mai vechi, al căror sens iniţial a fost completat sau chiar modificat. Mi-am asumat rolul de dascăl pentru discipoli cu prezenţă facultativă și virtuală.  Cuvântul Abecedar are înţeles metaforic pentru noţiunea de primă carte.

Teritoriul cunoașterii este nemăsurabil Alegerea unor subiecte cu vocaţia noului este dificilă, opţiunea a fost aleatorie, fără o tematică prestabilită, am evitat subiectele de politică actuală pentru că nu sunt dotat cu priceperea necesară. Ordinea subiectelor a fost lăsată pe seama inspiraţiei și a lecturilor zilnice. Multe subiecte au fost sugerate de lectura unor reviste de Filozofie franceze.

N-a fost o muncă ușuară,  respectul pentru cititorii virtulai obligă la o documentaţie precisă și stăruitoare. N-am uitat că Abecedarul a fost conceput ca o carte de iniţiere.  Mi-am propus redactarea săptămânală a unui articol și când am ajuns la cifra 52, corespunzătore numărului de săptămâni dintr-un an mi-am luat un binemeritat concediu, nu știu cât de lung, pentru că nu știu cât timp voi mai fi distribuit în spectacolul vieţii pe pământ.

Am evaluat interesul pentru Abeced  ar după numărul de accesări ale blogului pe site-ul deschis pe internet. În 52 săptămâni au deschis blogul peste 10000 de persoane, Rata de repingere a fost de 76% cee ce înseamnă că cel puţin 2500 cititori au rămas conectaţi cele câteva minute necesare parcurgerii articolului publicat. Din informaţiile mele puţini scriitori au avut în perioada respecivă un număr asemănător de cititori. Specialiștii în statistici de literatură pe internet mă asigura că interesul pentru Abecedarul meu a fost onorabil. Acesta a fost argumentul propunerii pentru editarea lui.

Nicolae Radu, 1 noiembrie 2014, Bourg en Bresse.

 

      Ce este literaţia ?

 

Voi începe cu un comentariu despre un concept relativ nou, neîntâlnit în revistele românești consultate. Dacă există vreo referire ncunoscută mie, rog pe cei ce au informaţii să-mi dea un semn. Este vorba de noţiunea englezească literacy, în traducere franţuzească literatie, pentru care propun românescul literaţie, din dorinţa de a păstra fonicitatea românească.

 Preiau din Revista Philosophie Nr 66 din luna Februarie 2013 o definiţie ce mi s-a părut corespunzătoare din punct de vedere al conţinutului : “Literaţia este capacitatea de a citi, în sens de înţelegere și interpretare, folosită în toate domeniile care cer coduri de lectură și o cultură specifică. Noile tehnologii ale cunoașterii pretind o literaţie a informaţiei pentru înţelegera  Web-ului.”

Capacitatea de a citi a cunoscut o evoluţie pornind de la analfabetism, trecând prin iletrism, în accepţiunea citește dar nu înţlege sensul, până la  alfabetizaţi de diferite grade. Se face precizarea că noţiunea iletrism are și o altă istorie fiind folosită de un curent literar derivat din dadaism.  Pentru noţiunea literţie, la înţelesul de a ști să citești, se adaugă și aptitudinea de a ști să te informezi, ceea ce presupune o competenţă în plus.

Competenţa suplimentară nu trebuie să fie redusă la capacitatea de a folosi calculatorul, accesibilă multor iletriști, care după Alain Giffard citesc fără să știe să citească, ci trebuie să fie rezervată celor ce știu să găsească informaţia, să evalueze importanţa, provenienţa, interesul, modalitatea de recuperare și folosire, operaţiuni ce presupun o nouă alfabetizare prin care se evită apariţia unor noi generaţii de ignoranţi, cum avertizează Alain Giffard. În această dobândire a unei competenţe superioare, o competenţă înţelegătoare, își găsește loc noţiunea de literaţie, concepută ca o “cultură a informaţiei complete”, imposibil de realizat pin simpla căutare pe Internet.

PS Am aflat de la unul dintre cititorii Blogului meu că în Adevărul de la Iași din 15 mai 2013 este consemnată informaţia că a fost lansat primul proiect de Literaţie din România de către Fundaţia Filocalia în parteneriat cu Ministerul Educaţiei. Constat că a fost adoptată traducerea pe care o propusesem și eu. O smerită consolare.    N.R.

7.08.2013

           Chimia si genetica moralei.

 

Așa cum am învăţat de la răposatul și reputatul Profesor de Filozofie ieșean Ernest Stere, ţelul final al oricărei filozofii este morala, definită ca totalitatea regulilor și reglementărilor ce asigură convieţuirea oamenilor în colectivităţi. Morala este o afacere individuală și oricât de tentantă este noţiunea de morală colectivă ea rămâne greu de realizat. Despre o morală universală  nu ne permitem să vorbim, psihologia oamenilor, formată în colectivităţi restrânse, nefiind echipată cu instrumentele logice și materiale necesare.

În societatea globalizată, cum i se spune societăţii actuale, respectarea normelor morale impuse prin reglementări colectivităţilor bine determinate, familii, localităţi, state, nu mai este funcţională pentru că au apărut structuri abstracte suprastatale cu care omul nu poate să intre în contact și nici să le influenţeze, scopul urmărit de ele, profitul, situându-se deasupra principiilor morale. În aceste condiţii orice acţiune menită să amelioreze moralitatea, să o adapteze noilor condiţii ale vieţii sociale este benefică

Doi cercetători, Ingmar Pearsson și Julian Săvulescu, afiliaţi filozofiei utilitariste reprezentată de Peter Singer, propun adaptarea moralei la gradul de dezvoltare a știinţei și tehnicii actuale. În cartea lor Unfit for the Future, într-o traducere românească Nepotrivit (incapabil, inapt) pentru viitor, Oxford University Press 2012, cei doi filozafi propun un nou concept, numit moral enhancement, ce definește o sporire a moralităţii prin folosirea celor mai recente descoperiri știinţifice în scopul ameliorării moralei. În acest sens ei cred că pot fi îngăduite și aprobate prin lege unele medicamente, și metode genetice, dacă se face proba că pot influenţa benefic moralitatea. Se citează hormonul ocitocina, descris ca hormonul feminin al altruismului și suprimarea genei criminalităţii, localizată de geneticieni, dar posibilităţile sunt mult mai largi. Iniţiativa celor doi cercetători se delimitează, totuși, de obiectivele propuse de transhumanism, un curent filozofic mult mai radical care nu face unanimitate. Propunerea lui Pearsson și Săvulescu merită atenţia biologilor, geneticienilor, filozofilor și chiar a teologilor pentru că viitorul începe azi și are nevoie de un suport teoretic fundamentat pe morală. Pierderea controlului moral într-o societate în care cei ce fac rău nu pot fi identificaţi poate să conducă la catastrofe ireparabile.

Citez câteva idei dintr-un interviu acordat revistei HotNews de  Julian Săvulescu, australian, fiu al unui cuplu de români emigranţi, stabiliţi în continentul de la antipozi înainte de nașterea filozofului.

“Nu suntem pregătiţi nici teoretic, nici practic, pentru a evalua corespunzător beneficiile și riscurile ce putem să avem din aplicarea unor descoperiri ale știinţei și tehnicii…Capacitatea noastră morală nu a fost programată pentru astfel de ecuaţii” … “Ingineria genetică va deveni un bun public când tehnologia va evolua în direcţia unor beneficii clare, acceptate unanim”

 

14 August 2013

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                    Miliardari săraci.

 

Unul dintre proiectele prevăzute de Uniunea Europeană pentru anii 2013-2023, în cadrul FET Flagships, Proiecte Far, este HBP, Human Brain Project, pentru care s-a atribuit suma de un Miliard Euro. Proiectul, pilotat de Şcoala politehnică federală din Lausanne va aduna specialiști neurologi, biologi, informaticieni și matematicieni și își propune stabilirea prin ordinator a unei hărţi tridimensionale a creierului cu ajutorul căreia se va încerca simularea unui creier uman.

Pentru a înţelege mai bine dificultăţile proiectului amintim câteva informaţii generale. Creierul uman dispune de de o sută de Miliarde neuroni și o mie de Miliarde sinapse prin care trec o sută de mii de Miliarde semnale sinaptice pe secundă. Ne-am născut prin destin miliardari și nu înţeleg de ce suntem săraci.

În deceniile precedente neurobiologiștii au localizat  multe zone din creierul uman unde se desfășoară procesele mentale, dar cu metodele nanotehnologice se poate ajunge la posibilităţi de explorare foarte amănunţită a organului cercetat.

Obiectivele HBP sunt foarte îndrăzneţe, se vizează integrarea tuturor datelor și folosirea lor pentru tratamente le nivel de genotip și pentru ameliorarea performanţelor tehnice ale informaticii, prin aplicarea cunoștiinţelor despre creier la realizarea unor ordinatoare de înaltă performanţă. De notat că spre deosebire de calculatoare, mari consumatoare de energie, creierul are nevoie de cantităţi infime de energie.

Întrebările principale pe care filozofia, implicată și ea, le pune sunt următoarele :

-Este creierul uman un calculator complex ?

-Este posibilă inventarea unui creier artificial capabil să gândească și să creieze ?

-se poate concepe un creier artificial fără conștiinţă ?

  John Searle, profesor american preocupat de aspectele filozofice ale comunicării și spiritului, a propus un răspuns la aceste întrebări, pe care îl prezint pe scurt.

Creierul uman are o capacitate de calcul cu care nici un ordinator nu se poate compara. Orice calcul efectuat de un calculator artificial are nevoie de un observator care sa dea semnificaţie calculului și ordinatoarele nu sunt calculatoare decât atunci când cineva interpretează operaţiile executate. Fără acest cineva ordinatoarele nu sunt decât niște obiecte compuse din silicium și cabluri prin care trece electicitate. Spre deosebire de ordinator, creierul uman este independent, procesele ce se desfășoară în creier nu folosesc niciun simbol formal și nu se poate spune că analizează informaţii căci în natura nu există decât stimuli. Deosebirea fundamentală dintre creier și cel mai perfecţionat calculator constă în incapacitatea celui din urmă de a învăţa și de a crea. Ordinatoarele pot să simuleze procesele mentale dar nu pot să le producă, așa cum simularea unei digestii nu poate să producă energie.

Specialiștii în Inteligenţă Artificială s-au întrebat dacă se pot inventa calculatoare dotate cu conștiinţă, definită drept capacitate de  analiză și folosire a experienţei. Conștiinţa depinde de activitatea cerebrală, dar aceasta nu este cauza conștiinţei, care rămâne un mister. Se pot interpreta cuvintele dar nu și trăirile interioare denumite stări de spirit, unde singurul mijloc de a cunoaște este întrebarea.

Nu se știe la ce performanţe va ajunge proiectul HBP, dar există îndoieli îndreptăţite că va deveni un adevărat creier, cu toate funcţiile creierului uman.

 

Notă. Termenul de calculator folosit în România pentru instrmentul Internetului nu mi se pare bine ales, aș prefera termenul de ordinator sau computer.

20.08.2013

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

     Despre fericire.

 

Motto ; “Nihil est ab omni parte beatum” (Nimeni nu este pe

deplin fericit)  Horatius.

 

La întrebarea ce este fericirea n-am aflat răspuns,  deși l-am căutat  la oamenii întâlniţi, în dicţionare și în cărţile despre înţelepciune. În DEX, Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, am găsit mai multe definiţii dintre care am reţinut : “stare de mulţumire sufletească intensă și deplină”; “starea omului căruia nu-i lipsește nimic și are corpul și sufletul sănătos”. La ultima definiţie se adaugă nota : “fericire perfectă nu există” (!!)

Prima definiţie este o listă de cuvinte lipsite de încărcătura afectivă atribuită fericirii, iar cea de a doua corespunde mai mult stării de absenţă, de inexistenţă, unde nimic nu lipsește, nimic nu prisosește. Greu de imaginat un om fără griji, fără nevoi, fără proiecte, încremenit într-un prezent permanent și…fericit. Omul este un computer biologic funcţional, cu intrări și ieșiri, cu trebuinţe, cu preocupări, cu proiecte și realizări. Cât despre corpul și sufletul sănătos nu le putem asocia noţiunii de fericire, pentru că sănătatea reprezintă starea naturală, normală, fără o legătură specială cu fericirea și nu cred că se poate spune, cu certitudine, că nu sunt și bolnavi fericiţi.

Filozofii sunt mai nuanţaţi în privinţa definirii noţiunii de fericire, ei recunosc de la început dificultatea de a o defini, spun că este o aporie, un concept incert, nesigur, greu, dacă nu chiar imposibil, de lămurit. Desăvârșirea, cerută de adevărata fericire, nu există, însăși formula adevărata fericire presupune existenţa mai multor forme, situaţie neconvenabilă noţiunii de desăvârșire. Condiţionând fericirea de realizarea unor dorinţe și idealuri ajungem la definirea conceptului ca stare de stingere a lor prin realizarea  deplină. Or, dorinţa este forţa propulsivă care-l face pe om să înainteze, o dorinţă împlinită naște o altă dorinţă, astfel că stingerea tuturor dorinţelor este de neconceput la un om viu. Numai morţii nu mai au dorinţe, deși nici această afirmaţie nu este sigură atâta vreme cât nu știm dacă moartea este o transformare sau o inexistenţă.

Dorinţele și idealurile nu se realizează în momentul apariţiei lor, ci într-un viitor care se construiește în prezent,  când acţiunile noastre sunt concentrate pentru realizarea lui, văzut ca o perfecţiune spre care ne îndreptm cu entuziasm. Orbiţi de frumuseţea idealului, uităm că realizarea nu corespunde dorinţelor noastre decât foarte rar și ca în loc de împlinire putem să avem decepţie. Dacă fericirea așteptată în viitor poate să fie o iluzie, ne rămâne să o plasăm în trecut, care are avantajul certitudinii. “Ştiu că am fost fericit începând cu momentul când nu mai sunt”. Se conturează însă un nou impediment, un adevăr cunoscut : urmărind permanent trecutul și viitorul pierdem percepţia prezentului și nu putem să-i trăim momentul fericirii. Se verifică astfel caracterul de aporie, nesiguranţă, incertitudine, al fericirii.

Filozofii au căutat alternative care să includă fericirea în prezent.  Şi pentru a o păstra pe pământul oamenilor au asociat-o cu dorinţa îndeplinită.

Epicur a ajuns la concluzia ca fericirea, asimilată cu satisfacerea plăcerilor, este o stare de pace între fizic și psihic, dar precizează că înţelege plăcerea ca absenţa durerii și a tulburărilor sufletești, fără să includă și extazul. Plăcerea, după Epicur, se obţine prin supunerea dorinţelor la filtrul raţiunii și abandonarea dorinţelor păgubitoare.

Pentru stoici fericirea se obţine prin integrarea în natură și prin controlul dorinţelor, în așa fel ca să corespundă naturii. Fericirea, devenită după stoici virtute, se realizează prin cunoașterea naturii și nu este accesibilă decât celor învăţati, înţelepţilor.

Kant definește fericirea ca un ideal al imaginaţiei, și admite că omul nu poate renunţa la acest ideal. Fericirea este un raport de tensiune între bine și dreptate și nu există decât dacă o cauţi, dar nu numai pentru tine însuţi. Complicat, ca toată filozofia lui Kant.

Nietzsche crede că este o iluzie frânarea dorinţelor și că pacea între corp și suflet este o himeră. La fericire se ajunge numai prin acceptarea dorinţelor.

În sfârșit, s-a mai pus și întrebarea dacă există fericire, întrebare la care fiecare om poate să dea un răspuns. În orice caz, dacă există, nu poate fi asimilată cu apoteoza, un moment tragic, pentru că după apoteoză nu mai poate să urmeze nimic.

28.O8 ’13

 

 

 

 

 

                   Sunt oamenii egali ?

 

Egalitatea între oameni, revendicată mai ales de cei ce vor să fie egali superiorilor, este o sintagmă controversată, interpretată de multe ori subiectiv. O adevărată egalitate între toţi oamenii nu poate să existe pentru că diversitatea existenţei este bazată pe inegalitate. Nu există doi oameni egali între ei, toate determinările concrete ale noţiunii de om sunt unice la fiecare individ și ce rezultă din asamblarea lor este, bineînţeles, unic. Nu se poate vorbi de egalitate perfectă între entităţi diferite. Nici în privinţa facultăţilor psihice nu se poate vorbi despre egalitate, memoria, inteligenţa, acuitatea simturilor, afectivitatea, temperamentul și caracterul sunt repartizate inegal. Este cunoscut și admis că Indicele de inteligenţă, IQ, se distribuie pe o scară de cel puţin 200 de puncte.

Totuși oamenii se simt îndreptăţiţi să revendice egalitatea ca drept natural, ca lege nescrisă așezată deasupra legilor omenești. În Grecia antică Heraclit a introdus conceptul de jus naturale, un dar divin al creaţiei, o lege eternă ce reprezintă voia Creatorului și nu suportă derogări și modificări.  Filozoful  grec era convins că prin jus naturale omul liber își realizează natura umană. Dar modelul social din Grecia Antică era orânduirea sclavagistă, unde egalitatea între oameni nu putea fi invocată. Comunităţile umane, triburile, cetăţile, regatele, imperiile, erau formate din oameni liberi și sclavi, ultimii proveniţi dintre prizonierii de război. Nici un filozof din Grecia Antică nu și-a pus problema egalităţii între cetăţenii liberi și sclavi, care nu aveau familie, nu deţineau proprietăţi, n-aveau drepturi reglementate de legi, puteau fi vânduţi ca orice marfă și chiar uciși. Nici metecii, străini acceptaţi să exercite diferite meserii, n-aveau drepturi egale cu cetăţenii greci. Aristotel, în Etica Nicomahica, se referă la egalitate, dar numai între oameni liberi. Pe sclavi îi numește unelte vii. La recensământul Atenei erau înregistraţi numai cetătenii, oamenii liberi repartizaţi în caste, ierarhizate după importanţă. În Sparta toţi cei ce își defintivau studiile purtau numele de egali.

Stoicii au admis demnitatea de fiinţă creată de o Divinitate, ca o lege naturală prin care omul ia cunoștinţă de faptul că este cetăţean al lumii și beneficiar al protecţiei cosmice și a fraternităţii umane. Sfinţii Părinţi ai Bisericii Creștine au preluat conceptul de jus naturale ca fundament pentru legea iubirii aproapelui, lăsată de Isus Hristos.

În Roma antică a apărut conceptul juridic de jus genticum prin care se extinde legea naturală de drept divin la toţi cetăţenii Imperiului Roman. Pentru a diferenţia jus naturale de jus genticum Toma d’Aquino propune și termenul de drept pozitiv. După opinia lui noţiunea de egalitate este contrară a două virtuţi, dreptatea, pentru că nu ţine cont de lege și rigoarea pentru că este contrariul ei

Adevărată egalitate între oameni a fost evocată, teoretic, odată cu apariţia Creștinismului care a propovăduit legea hristică a iubirii aproapelelui, bazată pe principiul că toţi oamenii sunt egali, ca fii ai Lui Dumnezeu. Am spus teoretic pentru că de fapt aplicarea egalităţii a rămas pe seama legilor făcute de oameni, tentaţi să o aplice imprecis și interpretativ. Cum au făcut-o se poate constata din felul cum l-au judecat pe Hristos. Rămâne ca speranţă Judecata cea Mare, Judecata cea din urmă, dar atunci vor fi judecaţi defuncţii. Defunct-desărcinat de funcţia de om.

Legile omenești s-au îndepărtat de principiul egalităţii, s-a invocat faptul că dreptul nu poate să se limiteze la ceea ce este măsurabil, se extinde și la aspecte calitative, greu de măsurat și de subordonat riguros legilor. Egalitatea naturală  poate fi acceptată numai pentru ceea ce provine din natura lucrurilor, pentru rest judecătorii-oameni, au drept să hotărască.

Aristotel a propus două feluri de justiţie : distributivă și corectivă.

Prima pleacă de la faptul că nu există o egalitate absolută ci una proporţională. În acest sens atribuirea funcţiilor și onorurilor să se facă proporţional cu meritele și contribuţia. Justiţia face dreptate egală numai pentru cei egali. Herenius Retoricul crede că justiţia este echitabilă când dă fiecăruia ceea ce i se cuvine după demnitatea sa.

Problema egalitătii a căpătat un caracter politic odată cu apariţia iluminiștilor care au atacat autoritatea, dogmatismul, intoleranţa și cenzura. Rezultatul a fost Marea Revoluţie franceză din 1789 când egalitatea a fost revendicată în stradă. Babeuf, iacobin și ideolog al Revoluţiei, se pronunţă în favoarea egalităţii de rezultate și crede că există o incompatibilitate între libertate și egalitate. Revoluţia franceză, ca și celelalte revoluţii burgheze, a reușit să îndrepte multe nedreptăţi, au fost adoptate norme care stabileau egalitatea cetăţenilor în faţa legilor, dar o egalitatea reală  n-a fost obţinută, au intervenit și evenimente complexe, Monarhia a fost înlocuită cu Imperiul, istoria a fost influenţată de apariţia unor personalităti excesiv autoritare și de influenţa din ce în ce mai mare a unor forţe obscure. Karl Marx și adepţii lui au încercat să impună egalitatea prin desfiinţarea proprietăţii individuale, s-a ajuns la alte neegalităţi și, cel puţin pentru moment, s-a renunţat. Principiul “de la fiecare după posibilităti, fiecăruia după nevoi” a eșuat din cauza unor metode greșite de implementare.

Un moment important de legiferare a egalităţii juridice între oameni a fost Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de ONU la 10 decembrie 1948, recunoscută în principiu de toate statele, dar aplicată după modele diferite în unele ţări.

În a doua jumătate a secolului 20 a apărut conceptul de egalitate a șanselor, care presupunea existenţa la nivelul sistemului social a unor acţiuni discriminatorii împotriva unor minorităţi : etnice, religioase,  sexuale, bătrâni, handicapaţi. Au fost lansate chiar două concepte complementare : discriminare pozitivă/acţiune afirmativă, dar suntem încă departe de acordarea unor șanse egale pentru toţi oamenii, atâta timp cât la nivelul Uniunii Europene sunt state care impun condiţii discriminatorii pentru cetăţeni proveniţi din Europa de Est.

Din cele spuse mai sus reţinem concluzia că nu putem să sperăm la o egalitatea absolută între oameni, pentru că ne naștem inegali și pentru că egalitatea este o invenţie omenească și nu o condiţie a Creatorului. Ne rămâne egalitatea în faţa legilor și egalitatea de șanse, dacă avem argumente!!!.

4.09. ’13

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                         Despre iubire fără prejudecăţi.

 

Privesc prin fereastra camerei mele de sedentar și văd oameni, case, flori, mașini, pomi înfloriţi, păsări cântăreţe, le aud, mă simt umilit și fericit, nu știu de unde a ajuns la mine atâta bogăţie miraculoasă. Cine mă iubește atât de mult ca să-mi dăruiască, fără să-mi ceară nimic, o lume perfectă, mai perfectă decât ar fi îndrăznit să ceară imaginaţia mea ? Ce Taină ascunde aseastă lume ? Primesc în graba un mesaj prin care mi se confirmă că primul pas către cunoaștere este întrebarea ; la gândul meu sosește grăbit răspunsul : amintește-ţi cuvântul biblic de înţelepiune : ” Fără iubire nimic nu e! Tot ce vezi, tot ce există este iubire”. Iată-mă lămurit printr-un nou miracol: revelaţia divină.

Viaţa și toate întâmplările ce ţin de viaţă sunt miracole ale iubirii, florile colorate și frumos mirositoare atrag albinele care duc mai departe iubirea și Taina procreaţiei, fructul căzut din pom după ce a dus la maturitate seminţele, este dulce pentru a atrage animalele, seminţele rezistă procesului de  digestie și se răspândesc pe tot pământul ajutate de vânt și ape, nenăscutul își fabrică un cordon prin care se leagă de corpul mamei de la care primește hrană, oxigen și iubire, masculii sunt înzestraţi cu un organ care însămânţează femelele, la rândul lor, sunt dăruite cu toate cele necesare primirii și creșterii rodului. Lista de miracole este lungă, las pe cititor să adauge și să se minuneze. Întrebarea pe care o pun este banală : de ce au fost concepute și plăsmuite aceste miracole ? Ce Taină se ascunde în spatele acestor dovezi de iubire universală ? Ce este iubirea ? .

Am căutat răspuns la filozofi, am trecut ușor peste cinismul descurajant al lui Schopenhauer, după care iubirea ar fi o momeală întinsă pentru a perpetua specia, un adevăr parţial pentru că ar fi păcat să fie numai atât. Comte-Sponville, filozof francez contemporan, crede că iubirea este mai puţin un sentiment și mai mult o stare sufletească, o idee asemănătoare cu cea a lui Spinoza care spunea că iubirea este plăcere care însoţește o cauză exterioară. Se spune că a iubi este plăcerea de a se iubi în altul și că iubirea este mai întâi îndreptată către cel ce iubește, o nevoie de răspuns la frica de a nu fi iubit, fiinţa iubită fiind persoana care umple nevoile sufletești pe care nu le putem satiface prin alte mijloace. Se dă ca exemplu instinctul de procreaţie care poate fi realizat cu o persoană ce îndeplinește condiţia de a avea aceeași dorinţă  Nevoia biologică de a avea urmași ne face sa cautăm un partener sau o parteneră pentru a o împlini. Transferăm asupra celui ales toată construcţia noastră imaginativă și-i atribuim calităţile dorite de noi pentru a justifica puterea lui de seducţie și alegerea noastră. Relaţia amoroasă fizică între oameni este,  exprimarea, într-o manieră specifică, a principiului universal de continuitate prin reproducere, care justifică într-o orecare măsură și posibilitatea unei repetări cu alt partener, dar, atenţie, înmulţirea partenerilor alungă și duce la poarta pe care scrie : “Lasciate ogni speranza voi che’ntrate”. Mucalit, ca toţi poeţii, Baudelaire spunea că

dragostea este o “crimă” pe care nu o poţi face fără un complice. Se referea probabil la dragostea furată.

Iubirea se bazează și pe o renunţare. Descartes atrăgea atenţia ca iubirea este o pasiune care apare fără să ne dăm seama dacă cel iubit merită iubirea noastră. Iubirea n-are nici limite nici reguli. Sfântul Augustin spunea că măsura iubirii este să iubești fără măsură, iar Maupassant îl confirma adăugând  : “iubim, nimic în plus, nimic în minus”. Iubirea este un foc misterios unde partenerii ard cu plăcere împreună, conștienţi de efemeritate și de faptul că în fructul ce rezultă se află pieirea lor.

Cercetătorii au căutat localizări și explicaţii ale iubirii și a fenomenelor care o însoţesc. Se admite că iubirea este un răspuns chimic la o stimulare chimică. Locul și structurile cerebrale implicate în procesul iubirii corespund cu cele zise ale “recompensei”. Iubirea se bazează pe așteptarea unei recompense : iubim și așteptăm să fim iubiţi. În societăţile unde sexualitatea nu e considerată o banalitate pot să apară pasiuni devastatoare. Psihologii au observat aspecte speciale de manifestare a iubirii : exaltarea, scăderea puterii de a judeca, lipsa de discernământ, tendinţa de exagerare iar la pacienţii bipolari, maniaco-depresivi,  puseuri obsesional-compulsive. Specialiștii adictologi au observat o legătură între iubire și dependenţă, ambele coordonate de sistemul de recompensă. Suferinţa psihică la dependenţii de un aumit drog este foarte mare când dragostea lor nu este împărtășită.

Desvoltarea unor activităţi specifice ale psihicului uman a generat și unele manifestări particulare ca pasiunea, gelozia, prezentă și la animale, monogamia, suferinţa îndrăgostiţilor, exprimarea iubirii prin modalităţi artistice, și altele.

Aceste câteva gânduri îmbogăţite cu lecturi ma fac să nu fiu de acord, întru totul, cu Albert Einstein care spunea : “Nu din cauza atracţiei terestre se îndrăgostesc oamenii” Rezerva mea se referă la faptul că atâta timp cât nu știm cauza atracţiei terestre nu putem s-o separăm de altă lege universală : legea iubirii.

11.09 ’13

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Despre sexualitate.

 

Conceptul de sexualitate este definit ca ansamblul de însușiri morfologice, fiziologice și psihologice care caracterizează sexele și fenomenul sexual. O definiţie inocentă, știinţifică, neutră, ce nu pare să ascundă nici o ispită. În realitate cuvântele sex și sexualitate, sugerate sau pronunţate, trezesc simţurile adormite și le invită la un spectacol promiţător. Dacă ne-am limita la adevărul necontestat că funcţia și activitatea sexuală asigură perpetuarea speciei am avea o explicaţie convingătoare pentru atenţia acordată actului sexual, mobilul neîndoielnic al participării la spectacol. Dar nu este numai atât, spectatorii se vor părtași la ceea ce se întâmplă pe scenă, în carte sau în imaginaţie.

Sexul a fost în toate vremurile cunoscute și în toate colectivităţile umane în centrul atenţiei. Nu mă încumet să caut dovezi în societăţie primitive, ar depăși scopul propus și posibilităţile de investigare. Mă voi limita la perioadele zise istorice de la care avem primele mărturii. În picturile rupestre reprezentările sexuale, în special faluxul, nu lipsesc, ceea ce confirmă interesul primitivilor pentru actul sexual. În lumea antică sexul a constituit motive de confruntări și războaie, descrise cu multă măiestrie de Homer și alţi poeţi, dramaturgi sau istorici. Monogamia nu a exclus adulterul, prostituţia și alte practici sexuale condamnate oficial de comunitate. Creștinismul a recomandat abstinenţa, virtute promovată de Isus Hristos și apropiaţii lui, dar nu a condamnat viaţa sexuală, prezenţa lui Hristos la nunta din Cana Galileii find o dovadă peremptorie. Din confruntarea dintre abstinenţă și libertinaj, practicat de Romani, s-a delimitat o cale de mijloc, dorinţa și plăcerea sexuală au fost considerate rușini, au fost ascunse, diabolizate dar au fost practicate ilegal. Adulterul și prostituţia au fost practici permanente în toate comunităţile umane. Au existat și poate mai există comunităţi unde actului sexual i se conferă un respect aproape religios, la unele triburi de eschimoși este oferit oaspeţilor ca dovadă da respect și prietenie, refuzul fiind considerat ofensă. Oricât ar părea de bizar, gestul eschimoșilor atestă consideraţia de care se bucură un act natural lăsat de Creator pentru un scop nobil. De adăugat că eschimoșii nu au naivitatea să nu înţeleagă că își asumă o eventuală responsabilitate de a crește un copil al oaspetelui.

Sigmund Freud a plasat sexul în centrul vieţii psihice, considerând ca fiecare dorinţă, fiecare acţiune, fiecare vis, sunt corelate cu viaţa   sexuală și pot fi analizate în legătură cu sexul. Ulterior s-a demonstrat că Freud exagerase dependenţa dintre sex și viaţa psihică.

Cultura prohibitivă a raporturilor sexuale, prezentă în toate orânduirile sociale, a fost contestată în secolul 20 și a dus la rebeliunea din 1968 din Franţa, unde s-a cerut, peintre altele și libertate sexuală, solicitare favorizată și de apariţia în același timp a pilulei contraceptive. Conceptul de eliberare sexuală a cunoscut o mare extindere mai ales în ţările cu religie creștină-catolică. În noile condiţii au apărut schimbări ale tradiţiilor familiale și sociale : lipsa unui angajament sentimental faţă de parteneră și copii, monoparentalitatea, pluralitatea partenerilor, scăderea vârstei la care are loc primul act sexual, copii derutaţi și dezorientaţi, fenomene care au  importante repercursiuni asupra vieţii sociale. Apariţia și proliferarea bolilor cu transmitere pe cale sexuală, în special SIDA, au fosi favorizate de libertatea sexuală. S-a ajuns la o banalizare a actului sexual care nu mai este mijlocul natural al speciei de a se perpetua ci a devenit un sport, un act ordinar care produce plăcere. Un efect deplorabil este despărţirea iubirii, principiu fundamental al vieţii, de sexualitate.

Un rol nefast are și mass-media, în special Televiziunea și Internetul care prezintă filme și emisiuni violente și vulgare cu subiecte inspirate din sexualitate, la ore accesibile copiilor prepuberi și adolescenţilor. Industria pornografică a devenit o afacere foarte rentabilă și în condiţiile unui liberalism prost înţeles, face ravagii printre tinerii nepregăţiţi și fără discernământ.

Dincolo de satisfacerea unei pulsiuni însoţită de plăcere, actul sexual trebuie înţeles în semnificaţia sacră de întemeietor, cu care a fost investit de Creator. Societatea a stabilit reguli și condiţii de dezvoltare a noii finţe rezultată din relaţia sexuală dintre un bărbat și o femeie, a întemeiat instituţia familiei și a statuat obligaţiile genitorilor faţă de cel născut din actul săvârșit împreună. Este regretabil că din cauza libertăţii sexuale care a devenit libertinaj, se neglijează importanţa  familiei și reglementările ce se impun actului sexual. În afara aspectelor securitare, importante, este utilă reabilitarea sacralităţii actului sexual ca singurul mijloc de a perpetua viaţa omului pe pământ Actul sexual  nu este un act rușinos, această conotaţie i-a fost atașată când că a fost practicat numai  pentru plăcere sau  viciu,

Preţuirea sexualităţii este probată de faptul că se organizează festivităţi cu ocazia primului act sexual dintre cei uniţi prin Taina Nunţii. Nu pun în discuţie adevărul că semnificaţia veche nu mai corespunde realităţii, multe s-au schimbat în societatea actuală, oamenii sunt mai puţin fericiţi și poate că ar fi bine să medităm și să căutăm cauzele nefericirii în faptele noastre. Lipsa de respect faţă de sex și sexualitate, este păcat și nu poate să rămână fără consecinţe și eventual, pedeasă.

18.09 ’13

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                             Acum, aici, acolo…

 

Trei adverbe care sugerează acţiune, mișcare, deplasare, noţiuni definitorii pentru existenţă, de toate felurile. Trăim aici și acum într-o permanenţă acceptată cu dorinţa și speranţa de a ajunge și acolo, unde credem că se află ceea ce nu avem aici și acum.

O nostalgie a depărtărilor este engramată în moștenirea genetică a omului ca specie, hoinar, după cum este dovedit de antropologi, pe toate continentele în căutare de altceva, nemulţumit prin destin, alungat dintr-un Paradis originar, imaginat ca pierdut. Visăm departele ca un tărâm fabulos unde am putea să ne împlinim toate dorinţele și trebuinţele. Iluzia că iarba este mai verde pe alte tărâmuri ne îndeamnă să plecăm, să verificăm cu simţurile noastre culorile și parfumul, trecând dezinvolt pe lângă paznicul raţiunii care ne avertizează că riscăm să confundăm visul cu realitatea.

Statornicia a fost întotdeauna provizorie, popoarele s-au deplasat ignorând hotarele, invenţii omenești, impuse cu forţa, nelegitime pe un pământ dăruit oamenilor și nu unor comunităţi ce se pretind proprietare, fără argumente naturale. Nomazii sunt îndreptăţiţi în pretenţia lor de a nu respecta hotare artificiale și în ciuda unor prejudecăţi, ei sunt adevăraţii reprezentanţi ai speciei umane, care dacă n-ar fi avut nostalgia departelui nu și-ar fi realizat vocaţia de pământeni. Bogăţia vieţii nu s-ar fi putut realiza de către fiinţe sedentare, creatorul a înzestrat vieţuitoarele cu darul mișcării, manifest la animale, deghizat cu adevărată măiestrie la plante, ai căror moștenitori sunt purtaţi de vânt, înghiţiţi de animale, dar cu seminţe nedigerabile și redaţi pământului  pentru rodire.

Misterul mișcării se manifestă la om și pe drumuri spirituale, ne ducem cu gândul în toată lumea cunoscută și necunoscută, departele devine aproape, ne visăm alături de regi, de sfinţi și de vedete inaccesibile, coborâm în Infern și vizităm Paradisul, imaginăm lumi ideale și ne rugăm pentru iertarea păcatelor. Cei plecaţi să cunoască departele caută parteneri și noutăţi, învaţă să respecte diferenţa, să accepte alternative, trecând peste decepţii și complexe, devin cetăţeni planetari. Dimpotrivă, sedentarii care nu părăsesc locul unde trăiesc, refuză condiţia de oameni planetari și trăiesc o viaţă de întemniţaţi, bine sugerată de Platon în mitul peșterii din Dialogul Republica.

Istoria este o culegere de povești ale vagabondajului oamenilor pe pământ. Nostalgia depărtărilor a determinat deplasări de popoare, plecate cu speranţa de a cuceri teritoriile bogate dintr-un acolo, departe, visat de  vizionari, însufleţiţi de misterul mișcării. Așa a fost cucerit pământul de oameni, au căzut marile imperii și s-a construit o lume nouă.

Inegalitatea, lege naturală, a creat, după criteriul vocaţiei pentru mișcare, mai multe  categorii de oamenii :  sedentari, turiști și curioși. Primii se limitează la peștera lor, se tem, sau nu pot, să evadeze, trăiesc fără să cunoască lumea într-o izolare lipsită de perspectivă. Unii, puţini, reușesc găseasc o mulţumire limitată în lectură și, mai nou, în mijloacele oferite de mass media. Turiștii, caută în călătorii dirijate, departele fabulos din visele lor, dar locurile vizitate nu se lasă cunoscute celor nepregătiţi. Adevărata descoperire a departelui este rezervată numai celor ce știu pentru ce au plecat.

Mitul lui acolo este  de multe ori iluzoriu, generozitatea naturii este egal distribuită, dar misterul mișcării nu poate fi dezvăluit decât prin drumul către vis, moștenire genetică transmisă din generaţie în generaţie. Şi mai este și drumul înapoi, către aici-ul părăsit, de care ne leagă prima mângâiere maternă și prima pălmuţă aplicată pe funduleţ.

24.09.2013

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

  Frica și secretele ei.

 

Frica este o stare afectivă resimţită în faţa unui pericol, ameninţări, în prezenţa unor animale periculoase și a unor situaţii de incertitudine.

Sentimentul de frică, unul dintre cele mai vechi sentimente, prezent la toate organismele vii, este un mecanism de recunoaștere a unor situaţii care ameninţă viaţa. Specialiștii în comportamentul plantelor au confirmat reacţii ce pot fi asimilate ca frică în regnul vegetal. Cu riscul de a mi se atribui o interpretare exagerată, voi aminti ecoul, răspunsul pădurii la zgomotul produs de secure, strigăt-avertizare prin care se anunţă periculul.

Frica este, fără îndoială, un mecanism de apărare, confirmat la om  prin mobilizarea sistemului hormonal, în special a sistemului adrenergic, manifestat prin semne specifice, stupoare, ţipăt, accelerarea bătăilor inimii si a ritmului respirator, ochi larg deschiși, paloare, paralizii temporare, sudori reci, relaxarea sfincterelor și altele. La animale s-a constatat și apariţia unor secreţii cutanate, cu miros repulsiv care îndepărtează sau întărâtă predatoarele.

Sediul neurologic al sentimentului de frică se află în nucleii amigdalieni din lobii temporali, dar răspunsul la frică este diminuat prin intervenţia unei formaţiuni din lobul frontal, care frenează activitatea formaţiunilor amigdaliene și păstrează în memoria ei informaţia primită, pentru o reacţie ulterioară, mai puţin intensă.

Aceste mecanisme, adaptate unor reacţii individuale, explica manifestările, diferite de la om la om, ale fricii, de la prudenţă și neîncredere până la fobie, paranoie, teroare și coșmar.

Fobia este o formă bolnăvicioasă de frică, o stare de neliniște obsedantă, nejustificată de o motivaţie precisă, o aversiune nerezonabilă faţă de ceva. S-au descris numeroase forme de fobie : claustrofobia, agorafobia, hidrofobia, fotofobia, nosofobia, zoofobia, lista este foarte lungă, dar ne vom opri la una din formele care afectează relaţiile omului cu restul comunităţii, fobia socială. Destul de frecventă, întâlnita la 7-12 % dintre oameni, fobia socială se manifestă printr-o sare de neliniște, până la groază, resimţită în anumite situaţii sociale. Fobia socială se prezintă sub diferite forme : tremur necontrolat, incapacitate de dialog, lipsă de aer, ameţeală, stare de neliniște necontrolată. Persoana cu fobie socială observă toate aspectele neplăcute din anturajul său și le interpretează în defavoarea sa, este îngrozită de ridicol, de posibilitatea de a se face râs sau că va face o impresie proastă. Fobia socială poate deveni atât de intensă încât produce suferinţă și handicap social.

O formă specială de manifestare afectivă este anxietatea care este o stare psihică percepută ca ameninţare incontrolabilă și inevitabilă și nu trebuie să fie confundată cu frica. O persoană anxioasă trăiește într-o neliniște permanentă, nejustificată, ce poate să aibă consecinţe asupra activităţii și vieţii în familie și societate. Anxietatea se poate manifesta ca o stare de îngrijorare permanentă, ca fobie socială sau alte forme de fobie, ca tulburare obsesiv-convulsivă sau ca turburare de panică. Un sfert din populaţie suferă celn puţin odată în viaţă de anxietate severă și alt sfert de anxietate mai puţin severă. Această frecvenţă justifică, probabil, acceptarea angoasei, o formă de anxietate, ca principiu de întemeiere a existenţialismului.

Vorbind despre secretele fricii, cu numeroasele ei forme de manifestare, nu putem să trecem peste importanţa ei în modul de organizare politică a societăţii. Deţinătorii puterii au folosit întotdeauna sentimentul de frică pentru a-și impune politica lor, după ce prin forţă, persuasiune, sau minciună, au devenit stăpânii unei colectivităţi. Modalităţile de exercitare a puterii s-au perfecţionat, la ora actuală politica este gestionată de entităţi oculte, inaccesibile, pe care bietul om nu le poate înfrunta și de care se teme așa cum se teme de Creator.

În sfârșit mai este și frica de moarte, rezolvată pentru credinioși prin făgăduinţa unei vieţi de apoi. Ateilor le rămâne filozofia lui Epicur : “pentru omul viu moartea nu există, și pentru moarte nu mai există omul viu”.

 

02.10. 2013

 

 

 

 

 

 

 

 

 

     Politica, o meserie.

 

În blogul anterior am pătruns pe un teren accidentat, rezervat, așa cum mi se atrage atenţia, numai unor meseriași pricepuţi și temerari. Este vorba despre politică. Un cititor-prieten m-a interpelat a doua zi cu întrebarea : “care este legătura între frică și politică ?” Aparent binevoitoare, întrebarea prietenului m-a avertizat că sunt în apropierea unei primejdii, motiv de documentare și circumspecţie.

Cu mărturisită frică mă apropii de cuvântul politică. În ciuda unor confruntări politice aspre la care am fost martor n-am reușit să-i dibuiesc secretele  ascunse după vorbe, scrise sau vorbite. Cu acest handicap, recunoscut, mă voi limita numai la câteva mărunţișuri despre ce mi-a rămas în memorie în legătură cu politica.

Se spune că la footbal și la politică se pricepe toată lumea, dar pe teren apar numai meseriașii, ceea ce înseamnă că politica este, ca și footbalul, o meserie.

Ce este politica ? Prima reacţie în faţa unei întrebări este căutarea definiţiilor pentru termenii cu care a fost formulată întrebarea. Din punct de vedere etimologic politica vine din limba greacă și are sensul de “ceea ce privește cetatea și pe cetăţean”. În DEX am găsit o definiţie neutră : “politica este știinţa și practica de guvernare a unui stat” În memorie am găsit o altă definiţie, învăţată pe când buchiseam cărţile recomandate de dascălii marxiști : “Politica este un ansamblu de măsuri și mijloace prin care se preia și se păstrează puterea, prin instaurarea dictaturii proletariatului Nu lipsesc, dintre măsuri și mijloace, minciuna, violenţa și crima”. Definiţia a fost completată de mine prin includerea experienţei personale.

Platon a fost primul mare filozof care, în dialogul Republica, a definit obiectivele politicii, considerată de el ca activitate fundamentala în cetate. El apără teza după care cei mai buni trebuie să guverneze : “unora li se cuvine să comande și altora să se supună” Dar, atenţie, “politicianul să fie cel ce cunoaște ce este bine, să înţeleagă ce sunt valorile, puterea ce se acordă politicianului este o datorie, o sarcină și nu posibilitatea de a-și satisface interesele”. Înţeleg din cele de mai sus că politica se învaţă, ca orice meserie și că  funcţia politicianului este o funcţie ideală si nu una de gestiune administrativă.

Din concepţia platoniciană rezultă câteva consecinţe importante : prima este aceea că politicianul este un specialist, un meseriaș pregătit în prealabil, și a doua că alegerea democratică nu poate fi aplicată în cazul politicienilor, așa cum nu poate fi aplicată în nici-o meserie.  Nu-l alegi democratic pe cizmar, pe chirurg sau pe specialistul astronaut. Alegerea democratică este, de altfel, iluzorie, politicianul cu putere de decizie este, de multe ori, un necunoscut pentru alegător, portretul electoral putând fi, și este ! falsificat fără ca alegătorul să-l poată verifica.

În continuare Platon se referă la multiple forme de exercitare a puterii și le analizează virtuţile și păcatele. În comuna primitivă, formă considerată valabilă de filozof, domnește o anarhie convivială, oamenii își satisfac trebuinţele naturale prin liber schimb într-o înţelegere mutuală, făra o putere coercitivă, deci fără nevoie de politicieni. Politicienii apar odată cu nevoile neesenţiale care împart oamenii în mulţumiţi cu ce au și râvnitori la mai mult.

Istoria nu l-a ascultat pe Platon, puterea în cetaţi, regate sau imperii a fost acaparată de pretendenţi, mai mult sau mai puţin îndreptăţiţi. Au ajuns stăpâni peste popoare mulţi bolnavi mintali, paranoici, cunoscuţi de specialiști ca persoane specializate în persuasiune insistentă, completată, la nevoie,  cu agresiune. Cum să nu-ţi fie frică de astfel de oameni ?

N-am avut niciodată veleităţi de politician, am fost un antipolitician în sensul de nepriceput, am mers cu turma de pioni electorali, înfricoșat să nu fiu identificat ca adversar de cel/cei ce își asumau responsabilităţi politice. Iată dragă prietene legătura dintre frică și politică, cel puţin în ceea ce mă privește.

Dar, ca eroul lui Molière, domnul Jourdain, care face proză fără să știe, cred că și eu fac politică, pentru că mă întreb : De ce nu l-au ascultat oamenii pe Platon ? Poate că era mai bine să facă politică numai oameni de meserie. Cum pot să facă legi cei ce n-au nici o pregătire în domeniul juridic ?

 

09.10 ’13

 

 

 

 

              Democraţia, Vox populi.

 

Cuvântul democraţie a intrat în limbajul curent, îl folosim convinși că toată lumea îl cunoaște, că nu mai trebuie să fie definit ca noţiune. Mă îndoiesc, însă, că toţi cei ce folosesc, dezinvolt, cuvântul democraţie îi știu toate ascunzișurile.

Tradusă din limba greacă vocabula democraţie are semnificaţia de putere a poporului : demos – popor, cratos – putere. Germenii unei puteri a poporului au apărut în secolele VII-VI înainte de Hristos când Solon a introdus legi prin care se acordau drepturi demosului, cetăţenii mai puţin privilegiaţi ai Atenei. În prima ei formă  democraţia a apărut. sub numele de isonomie, termen atribuit lui Clistene, reformator în cetatea Atenei. Isonomia era tradusa ca egalitate în drepturi a tuturor cetăţenilor. Pericle a nuanţat înţelesul cuvântului democraţie, definindul ca un regim politic în care guvernează majoritatea.

Pentru o mai bună înţelegere se impune trecerea în revistă a regimurilor politice din Grecia antică. După comuna promitivă în care toţi comunitarii benficiau în mod egal de bunurile comunităţii, odată cu apariţia așa ziselor nevoi neesenţiale și a proprietăţii s-au desprins dintre comunitari grupuri de persoane care se considerau superioare celorlalţi și revendicau dreptul de a avea mai mult. Au apărut atunci primele forme de exercitare a puterii și primele regimuri politice din Grecia antică : monarhia, puterea concentrată la un singur om, transmisă descendenţilor ; aristocraţia, puterea deţinută de o parte a comunităţii, aristocraţii, (aristos-cel mai bun) ; oligarhia, conducerea asigurată de un grup  sau familie de aristocraţi ; tirania, putera deţinută de un uzurpator, tiranul, care în limba greacă se traducea prin gentleman perfect (!) și democraţia, puterea de ţinută de popor, demos. După Aristotel din Stagira la baza unui regim politic bun se află o libertate responsabilă și acest deziderat era cel mai bine îndeplinit de regimul democratic

E bine de precizat că egalitatea nu era normă la atenieni pentru că se referea numai la cetăţeni, categorie compusă din bărbaţi cu ascendenţă ateniană, înstăriţi, care deţineau mijloace de apărare a cetăţii. Femeile, metecii (străini stabiliţi în Atena), și sclavii nu erau cetăteni.

Democraţia greacă originară a fost un regim politic de exercitare a puterii de către demos, categorie socială formată din negustori și  meseriași care reprezentau cam 60% din cetăţenii Atenei. Demosul a cucerit puterea după confruntări aspre cu alte categorii sociale favorizate, stăpânitorii de pământuri, casta militară și slujitorii religiei. Altfel spus, democraţia greacă a fost tot un fel de regim impus prin forţă de demos, o parte a poporului (partid!), asemănător cu toate  regimurile politice apărute după apariţia nevoilor neesenţiale.

Adoptarea  termenului democraţie s-a bazat pe acceptarea tacită și nu întotdeauna inocentă, a extinderii semnificaţiei cuvântului grec demos, o parte a cetăţenilor Atenei, la noţiunea de popor. În această accepţiune s-au prezentat mai târziu ca regimuri ce reprezentau poporul monarhiile parlamentare, regimurile republicane, dictaturile comuniste și chiar cele  fasciste. Un cunoscut dictator african și-a disimilat veleităţile prin rebotezarea democraţiei cu numele de populocraţie.

Conceptul democraţie a fost extins la toate colectivităţile umane, localităţi, întreprinderi, partide, sindicate,  familie, care evident, nu mai putea fi  justificate de cuvântul iniţial demos.

Istoria ultimelor secole este marcată de înlocuirea marilor monarhii și imperii prin regimuri democratice, al căror fundament teoretic este  filozofia politică liberalistă, iniţiată de John Locke și Montesquieu în secolele 17-18 d. H. și continuată  de Adam Smith, Raymond Aron, Karl Popper și alţii. Principalele criterii politice ale democraţiilor liberaliste sunt : alegerile libere cu drept de vot universal, delegarea deciziilor politice unor reprezentanţi aleși, votul majoritar prin care minoritatea se supune majorităţii, supunerea faţă de legile elaborate de reprezentanţii aleși, separarea puterilor, legislativă, executivă și judecătorească.

Democraţiile liberaliste moderne pretind, cu argumente, că reprezinţă, prin delegaţie, poporul, dar nivelul de informare și interes al celor ce aleg reprezentanţii este inegal.

Printre alte critici liberalismului i-au fost aduse următoarele :

-se promovează democraţia formală prin care se cer drepturi egale dar nu se asumă obligaţii egale.

-se promovează personalităţi care au prioritate asupra legilor.

-majoritatea obţine o putere prea mare asupra minorităţii pe care o defavorizează.

Cu aceste observaţii și cu teama că n-am reușit să răspund la întrebarea dacă democraţia este cu adevărat un regim în care poporul își exercită puterea, îl citez pe Winston Churchill care a spus : “Democraţia este cel mai rău regim politic, cu excepţia tuturor celorlalte regimuri politice existente până acum”

Şi nu uit că Vox populi – Vocea poporului, se află între două opinii contrare, ce a călugărului englez Alcuin care îi scria lui Carol cel Mare că e bine să se teamă de vocea poporului și cea a lu Machiavel care credea că poporul are darul ocult de a prevedea binele și răul.

 

16.10.2013

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Imitatio naturae.

 

Între 18 și 20 octombrie 2013 au avut loc la Palatul Congreselor de la Futuroscopul din Poitiers întâlnirile tinerilor din CNRS, Centrul Naţional  de Cecetări Ştiinţifice, din Franţa, una dintre teme fiind Biomimetismul.

Biomimetismul este un concept știinţific nou care își propune să cerceteze modalităţile de cercetare și imitare a fenomenelor naturale cu scopul de a le pune în serviciul omului. Trasferul de forme, soluţii și procese, observate în natură, la diferite activităţi umane este vechi, dar când, în secolele XV-XVI, lui Leonardo da Vinci i-a venit ideea de a construi un aparat cu care se putea zbura ca păsările, e greu de crezut că a fost luat în serios, în ciuda faptului că i se recunoștea genialitatea.

Ideea de a imita natura pentru a inventa un obiect și/sau îmbunătăţi performanţele unor utilaje, este preluată ca temă de cercetare în multe domenii de activitate : ecologie, economie, tehnologie, arhitectură, biologie, etică. Etimologic conceptul biomimetism vine din combinaţia a două cuvinte grecești : bios-viaţă și mimesis imitaţie și a fost introdus în circuitul știinţific de către profesorul american Otto Schmitt, cu sensul de transfer de idei din Biologie în tehnologie. Conceptul a devenit un important domeniu de cercetare după ce Janine Benyus a publicat lucrarea “Biomimetism, când natura inspiră invenţii durabile” și a creat institutul  Biomimicry 3.8 (!)”

Exemplele de aplicare a biomimetismului sunt numeroase. japonezii, primii care au introdus trenurile de mare viteză le-au conceput inspirânduse din forma de cap și cioc a pescărușului marin, pasărea care străbate zone cu densitate diferită fără a pierde energie. Constructorii de avioane și automobile cecetează si ei zborul păsărilor pentru a găsi cele mai potrivite profiluri pentru obţinerea unor viteze mari. Biomimetismul nu se vrea o simplă copiere a naturii ci o construcţie îmbogăţită prin mobilizarea inteligenţei umane, altfel zis nu o alcătuire copiată după natură, ci o construcţie împreună cu natura.

Biomimetismul este o știinţa care păstrând modelul din care se inspiră îl adaptează condiţiilor specifice fiecărei specialităţi. Noua disciplină reevaluează natura păstrând admiraţia și respectul pentru modelul originar. Spre deosebire de naturalism care stabilește o ierarhie între natură și om, biomimetismul nu acordă naturii o  autoritate, dar îi recunoaște efectul fascinant asupra omului.

Natura, Universul, înţeles ca tot ce există, materie, (vizibilă, neagră ! sau anti !), energie, spirit, informaţie, a creat în cele 3,8 Miliarde ani de la apariţie forme și sisteme care asigură stabilitate și durată, verificate de timp, pe care oamenii de știinţă le cercetează și le adaptează ca adevăraţi elevi. Şcoala naturii este liberă și accesibilă tuturor, pentru a-i urma cursurile nu trebuie decât să trezești curiozitatea, să privești în jur, să observi, să judeci și să-i descoperi secretele oferite cu generozitate de imensul laborator în care trăim. Norocul sau neșansa, face ca diversitatea formelor și mecanismelor sa fie infinită (!) și sa existe un loc pentru toţi cei ce vor să inventeze ceva, inspirându-se după o formă sau un fenomen observate în natură. Tehnica de explorare a naturii s-a îmbogăţit după apariţia instrumentelor de observaţie prin care se obţin imagini mărite până la de un milard de ori : nanoscopul.

Desigur, aplicaţiile noii discipline, biomimetismul, sunt apanajul unor mari specialiști, dar acești mari specialiști au fost și ei odată elevi, ceea ce mă îndreptăţește să recomand învăţarea primelor noţiuni de biomimetism la o vârstă când memoria, judecata și inventivitatea sunt în stadiul de formare. De ce n-ar fi inclusă o lecţie despre biomimetism la orele de Ştiinţe Naturale în liceu ? Ştiu, propunerea  presupune un efort de completare a cunoștinţelor de către profesori, dar merită să fie făcut.

23.10.2013

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

        Bunăvoinţă, prietenie, iubire.

 

Trei virtuţi au fost determinante pentru dezvoltarea omului, ca fiinţă înzestrată cu o conștiinţă de sine. Cele trei virtuţi sunt bunăvoinţa, prietenia și iubirea și cresc dintr-un trunchi comun, simpatia, format din două rădăcini grecești : sym – împreună și patheia suferinţă, patimă.

Bunăvoinţa este prima formă de manifestare a oamenilor care trăiesc în colectivităţi și constă în înţelegerea și ajutorul acordat unui semen din propria ta voinţă, fără să fi obligat de o forţă exterioară. În        bunăvoinţă există o prezenţă echilibrată între componente  ale respectului, prieteniei și iubirii cu păstrarea unor nuanţe particulare care îi precizează sensul.

Pentru Confucius bunăvoinţa este o valoare morală superioară specifică omului, prin care se stabilesc relaţii cu ceilalţi membri ai colectivităţii și se realizează integrarea. Oamenii sunt  născuţi la fel  și devin diferiţi prin însușirea unor obiceiuri diferite în practica socială. Bunăvoinţa se bazează pe voinţa de adaptare a individului la societate. Prin bunăvoinţă omul devine subiect moral care nu acţionează numai când este obligat de puteri exterioare, ci din propria lui iniţiativă. Pentru Mencius, discipolul lui Confucius, bunăvoinţa face parte din natura umană.

Pentru budiști bunăvoinţa, maitri, în limba sanscrită, este calea prin care oamenii pot ajunge la fericire, iar karuna este dorinţa de a te elibera de durere

Spre deosebire de Confucius, Platon crede că oamenii se nasc cu suflete diferite și sunt predestinaţi pentru anumite roluri și funcţii în cetate.

Aristotel distinge bunăvoinţa de prietenie, în prima este vorba de o dorinţă de a face bine altuia, chiar dacă nu l-ai cunoscut până atunci, iar cea de a doua presupune o relaţie de reciprocitate și o oarecare intimitate.

Pentru Hutcheson, fondatorul filozofiei iluministe în Anglia, virtutea unui suflet constă în bunăvoinţă, o stare afectivă care te îndeamnă să dorești fericirea aproapelui. În bunăvoinţă se manifestă un sentiment de compasiune faţă de altul, o evaluare corectă a meritelor lui, o participare sinceră la momentele lui de bucurie și succes, o judecată favorabilă și o aplicare corectă a principiului creștin “iubește-ţi aproapele ca pe tine însuţi”

Emmanuel Kant, în “Fundamentele metafizice ale obiceiurilor”, distingea o dragoste patologică, pasională, și o dragoste practică, morală, prin care înţelegea un sentiment supus exigenţei raţiunii, ca obligaţie și datorie de conștiinţă. Dacă n-ar fi obligatoriu prin raţiune și derivat din comandamentul biblic, ar fi greu de înţeles cum poate un om să iubească pe cineva care nu-i inspiră nici un fel de atracţie, cu toată bunăvoinţa pe care ar avea-o. Kant exemplifica prin cazul unui filantrop, împovărat de griji personale care dacă găsește puterea să facă o faptă bună, săvârșește un act de bunăvoinţă, cu o mare valoare morală.

Bunăvoinţa este jumătatea nereciprocă a prieteniei. În bunăvoinţă există un echilibru între respect și simpatie, care păstrează nuanţe specifice, diferite de sentimentul de prietenie, unde partenerul manifestă sentimente puternice și reciprocitatea este subînţeleasă.

Prietenia este o relaţie particulară, privilegiată, durabilă, aflată deasupra legăturilor obișnuite de bunăvoinţă dintre oameni. Prietenia este o relaţie necondiţionată , bazată pe afinităţi și interese (!) comune. Aristotel distingea trei variante ale prieteniei : plăcere reciprocă, interes și identitate de virtuţi, ultima fiind singura prietenie adevărată, ideală.

Noţiunea de prieten adevărat a făcut carieră și a modulat înţelegera generală a cuvântului prietenie. O motivaţie raţională există totdeauna în relaţia de prietenie, dar când nu sunt îndeplinite condiţiile celei de a treia variante aristotelice prietenia este impregnată de fals, nu mai este durabilă și se poate chiar transforma în dușmănie, de unde proverbul : “Ferește-mă Doamne de prieteni, că de dușmani mă feresc singur”. De altfel Aristotel precizează că prietenia constituită pe identitate de virtuţi este rară, deși este singura care face pe om să progreseze. Între prieteni au loc distracţii în comun, schimburi de idei și sfaturi, susţineri reciproce, tipuri de relaţii care îi unesc pe oameni.

Prietenia nu este condiţionată de rudenie, de multe ori relaţiile cu rudele sunt tensionate și ajung la confruntări, mitul biblic al fraţilor Cain și Abel a fost repetat de nenumărate ori, istoria este plină de crime fratricide, iar practica ne confruntă cu numeroase conflicte între fraţi și rude apropiate.

O relaţie specială de prietenie este relaţia dintre bărbaţi și femei care au fost multă vreme nemulţumite de prietenia oferită de bărbaţi pentru că se temeau că nu li se acorda decât un rol de obiect sexual, o neîmplinire care a dus la cunoscutele mișcări feministe. În istorie sunt multe cazuri de femei care folosind, pe lângă atributele feminităţii,  calităţi intelectuale și afective specifice prieteniei, adaptate  diplomaţiei, au adus mari contribuţii la realizarea unor acte politice importante. Sunt bine cunoscute în acest sens împărătese, regine și curtezane care au influenţat soarta unor popoare.

Între prietenie și iubire există o graniţă recunoscută de cei ce acordă semnificaţie cuvintelor. Nu mă încumet să găsesc toate determinările celor două noţiuni, voi cita unul dintre primele mele personaje literare care prin anturajul și destinul său tragic a înţeles, în felul său, diferenţa dintre prietenie și iubire. ( Cerbul Acteon ) :  ”Prietenia și iubirea cresc dintr-o rădăcină comună, dar fructele sunt diferite. Iubirea este o taină, un mister, un foc în care partenerii ard cu pasiune împreună. Iubirea cere apropiere până la pierderea identităţii. Florile realizează cel mai bine iubirea prin așezarea pistilului și a staminei pe aceeași tulpină. Şi, pentru a ne arăta că Taina refuză să se lase prinsă în capcana raţiunii, împreunarea se face printr-o diversiune adulteră, între flori diferite, iar sărbătoarea Creaţiei este prilej de vrajă, seducţie, prin mobilizarea generală a muzelor : parfum, culoare, melodie, elocinţă (…) Tentaţia unei noi greșeli capitale continuă să amăgească, iubirea fiind câteodată confundată cu o pasiune oarbă, un foc sterp, o flacără aprinsă de himere, stinsă de primul vânt, pom fără rod, iluzie neputincioasă. Se uită că Edenul este o grădină în care nu se poate intra decât cu preţul cel mare, după o viaţă fără prihană, trăită ca iubire adevărată”

Nicolae Radu

Note

-François de Sales spunea în secolul XVII că prietenia este cea mai periculoasă dragoste, pentru că există prietenie fără dragoste și dragoste fără prietenie !!

-Henri Thachan, autor și compozitor francez contemporan, crede că între dragoste și prietenie nu e altă diferenţă decât un pat !!

30.102013

 

 

                 Un cuvânt nou : Exaptaţia.    

 

Folosit pentru prima dată în anul 1982 de paleontologii americani Stephen J. Gould și Elizabeth S. Vrba, în articolul “Exaptation – a Missing Term in the Science of Forme” (în traducere : Exaptatia, un termen lipsă în știinţa formelor), publiocat în Revista Paleobiology, noul concept își găsește cu dificultate un loc în limbajul știinţific. Vinovat este, poate, și autorul, adversar declarat al creaţionismului, negaţionist limitat al evoluţionismuli în timpul vieţii, pentru că în anul 2002 a juns în locul unde se cunosc toate misterele și a găsit, poate, un răspuns la cea mai grea întrebare.

Exaptaţia este un proces în care o funcţie apare într-un organ care n-a fost conceput special pentru folosirea ei. Altfel spus, la competenţa pentru care s-a dezvoltat funcţia s-a atașat în timp o altă functie, neprevăzută în proiect. Evoluţioniștii lui Darwin și  urmașii săi s-au străduit să demonstreze că apariţia unui organ se datorează procesului de adaptare, prin selecţie naturală, pentru a îndeplini o funcţie devenită necesară organismului. Pentru Raffaele Simone, specialistă în secretele limbajului, “în exaptaţie, funcţii și nevoi inexistente înainte apar și devin chiar imperioase, după ce un mijloc tehnic, capabil să le satisfacă, devine diponibil”…”În ce adâncimi ale omului erau ascunse nevoile spectaculare de comunicare pe care le observăm în toată lumea după apariţia telefonului portabil ?” se întreabă doamna Raffaele Simone. (Pris dans le toile. L’esprit aux temps du Web, Gallimard, 2012)

Ulterior au fost găsite numeroase exemple de aplicare a noului concept. Aptitudinea de a zbura a păsărilor a devenit posibilă după apariţia penelor, dar penele au apărut pentru a asigura termoreglarea, au devenit din ce în ce mai mari din nevoia de a vâna insectele și cum insectele zburau ca să scape de păsări ambele clase de vieţuitoare au devenit zburătoare.

Exaptaţia este un mijloc al organismelor de a dezvolta prin ele însăsi posibilitatea unor mari  diversităţi  de procese ale evoluţiei naturale. Oamenii de știinţa găsesc în exaptaţie noi scenarii în care efectele devin sursă de inspiraţie pentru aplicaţii în practică. Sfera de aplicaţie a exaptaţiei este foarte largă, se poate aplica evenimentelor istorice și sociale, dar și în domenii de mare tehnicitate cum sunt astronautica, explorările și tratamentele medicale, ecologia și altele. Exemple revelatoare sunt smartfonele care și-au găsit o multitudine de aplicaţii ce răspund diferitelor nevoi practice sisteme de ghidaj, suport de lectură în linie, și alte informaţii pentru care nu au fost concepute iniţial.

În Dex cuvântul exaptaţie nu a apărut încă. Dacă lingviștii români vor considera că s-ar potrivi mai bine formularea exaptare, ca să rimeze cu adaptare, cu care noul termen intră într-o competiţie stimulativă, vom face corectura de rigoare.

 

07.11.2013

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

             Maieutică și brainstorming.

 

Invenţia, inovaţia, descoperirea, sunt obiectve  urmărite în toate domeniile cunoașterii. Apariţia unei idei novatoare este rezultatul unui proces complex în care intuiţia se reunește cu logica și efortul, iar rodul este dulcele fruct al creaţiei, atribuit, de obicei, unui singur om..   Istoria păstrează nume celebre de inventatori și deschzători de drumuri, fără să-i uite, însă, pe cei ce le-au stat alături, truditorii anonmi care și-au oferit braţele și  de multe ori ideile originale.

Există cel puţin două procedee în care este recunoscută contribuţia colectivă la aflarea unui nou adevăr.

Socrate, marele filozof desculţ, peripatetic și fără opere scrise, a  fost părintele metodei de identificare și învăţare a noului cunoscută sub numele de maieutică, în traducere moșire, inspirată de meseria mamei sale, o renumită moașe a timpului său.  Analogia era evidentă, o moașe nu poate să nască penru toate clientele sale, dar le “învaţă” cum să nască, așa cum un flozof nu filozofează în locul partenerilor, dar îi ajută să ajungă la adevărul cel nou pe care Socrate presupunea că interlocutorul îl cunoaște fără să-și dea seama..

Maieutica, o variantă a dialecticii, se realiza prin întrebări și răspunsuri succesive, cu eliminarera ipotezelor contradictorii și nefondate. Prin metoda socratică elevii luau cunoștinţă și de faptul că unele noţiuni erau acceptate ca sigure fără să fi fost verificate. Cu ajutorul metodei concepută de el, Socrate îi ironiza pe sofiști care foloseau retorica în locul argumentelor. De notat că ironia lui Socrate nu avea o conotaţie dispreţuitoare.

La întrebarea cui îi este atribuită noutatea a răspuns magistral Platon, care în celebrele Dialoguri, adevărate lecţii de dialectică, s-a folosit de Socrate și de metoda lui pentru a-și prezenta filozofia sa.

Aplicarea metodei socratice stă la baza procesului de instruire și învăţământ actual, cu observaţia că discipolii sunt departe de maestrul lor. Noutăţile teoretice și tehnice de care dispun dascălii prezentului ar trebui să le ușureze munca dar se pare că ipoteza nu se confirmă. Să fie o problemă de literaţie ?

Brainstormingul, un cuvânt englezesc greu de tradus, cunoscut în Franţa sub numele de Remue meninges – francezii confundă metaforic în vorbirea curentă creerul cu meningele – pe care îl voi traduce în românește prin expresia sugestivă, stoarcere a creerului, este o tehnică de stimulare dirijată a creativităţii individuale, de rezolvare a unei probleme prin mobilizarea unui grup de specialiști sub direcţia unui animator. Metoda a fost imaginată de americanul Alex Osborn în anul 1940 pentru promovarea unor idei publicitare. Osborn, împreună cu Sidney Parnes au elaborat și un program de rezolvare a unor probleme știinţifice prin metoda Brainstorming, cunoscut sub numele de Creative Problem Solving , (Rezolvarea creativă a problemei). Brainstormingul presupune o creativitate  combintă, colectivă, cu sinteze și integrare a unor idei diferite. Hubert Jaoui, specialist în management creativ, crede că procedeul Brainstorming foloește o logică asociativă, fertilă, opusă logicii deductive, sterilizantă, care nu favorizează invenţia.  Pentru filozofi asociaţia de idei este unul dintre mecanismele invenţiei. S-a afirmat chiar că ideile novatoare preexistă în subconștientul oamenilor și că eliberarea lor este favorizată de întâlnirea unor specialiști preocupaţi de aceeași problemă.

Procedeul nu este unanim apreciat, dar a fost utilizat cu succes în diferite domenii de activitate cum sunt siderurgia cu diferitele sale aliaje sau industria produselor sintetice, unde nylonul și alte derivate au fost obţinute din materii folosite în activităţi variate : gaze, petrol, paie de grâu și ovăz, etc.

Constituirea unor colective de cercetare a fost preluată ca metodologie de lucru în toate activităţile știinţifice moderne și a fost adaptată la specificul lor, dar nu s-a renunţat la funcţia de manager, animator, persoana care asigură coordonarea și coerenţa cercetării. Rolul acestui personaj rămâne esenţial, confirmând teoria după care masele, foarte importante, au totdeauna nevoie de un conducător. Cu puţin curaj, s-ar putea spune că se adeverește opţiunea monoteiștilor pentru un singur zeu, Creator și Atoateștiutor și a monarhiștilor pentru un reprezentant al Creatorului.

 

14.11.2013

 

 

 

 Burn-out.

 

Sintagma Burn-out, propusă în 1969 de Harold Bradley a fost preluată în 1974 de Herbert Freudenberger, un psihiatru din New York, și a devenit o tema de cercetare în lucrările Kristinei Maslach. Freudenberger conducea un Centru pentru toxicomani, de tip  Free clinics, și colabora cu un colectiv de benevoli tineri. Începutul a fost încurajant, tinerii colaboratori dovedeau entuziasm pentru  îngrijirea bolnavilor, cu speranţa că îi vor putea ajuta să se integreze în societate. În primul an de activitate se arătau înţelegători, toleranţi, binevoitori cu pacienţii, dar după un an psihiatrul a observat o modificare în comportamentul lor. Entuziasmul și toleranţa tinerilor benevoli dispăruse și apăruse o stare de iritare permanentă, incapacitate de înfrânare, crize de enervare, oboseală, epuizare afectivă, pierderea energiei, lipsa motivaţiei, senzaţia de inutilitate.. În plus apăruse și o patologie de organe, dureri de cap, afecţiuni ale aparatelor respirator și digerstiv, neexplicate de alte cauze. Freudenberger a înţeles că toată această patologie are o cauză comună și a descris-o  ca un sindrom special, sub numele de  sindrom Burn-out, care într-o traducere aproximativă, dar sugestivă, ar putea fi numit ardere și stingere lentă a unei flăcări foarte luminoasă mai înainte. Psihiatrul a remarcat și o importantă modificare de comportament, în locul toleranţei și compasiunii apăruseră manifestări de respingere și cinism. Surprinzător, benevolii rămâneau cât mai mult timp în serviciu și desfășoarau o hiperactivitate ineficace, relaţiile dintre ei se degradaseră, se evitau și aveau tendinţă să se izoleze.

Freundenberger a atribuit sindromul descris de el decepţiei pe care tinerii entuziaști, convinși la angajare că devotamentul lor  va duce la rezultate bune, au constatat că de fapt au căzut într-o capcană și s-au implicat într-o activitate zadarnică. Freunderberger definește sindromul din punct de vedere medical ca o “stare de epuizare afectivă manifestată prin oboseală cronică, depresie,  frustrare, cauzate de un eșec profesional”.

Frevenţa destul de mare a sindromului Burn-out, atestată de mulţi psihiatri, au determinat iniţierea unor cercetări și a dus la sistematizarea si clasificarea formelor clinice în vederea unei mai bune abordări terapeutice. Literatura de specialitate o citează pe Christina Maslach, cunoscut psiholog la Universitatea din California. Renumita cercetătoare a realizat performanţa de a întocmi și analiza numeroase chestionare (sute),  cu întrebări despre formele de manifestare, pe care le-a regrupat și ierarhizat și a ajuns la concluzia că trei sunt componentele principale care definesc sindromul de epuizare afectivă, cunoscut sub numele Burn-out și anume : epuizare emoţională, depersonalizare și scăderea randamentului profesional. Pe baza acestor componente definitorii Christina Maslach a întocmit un instrument de măsură a sindromului Burn-out cunoscut su numele Maslach Burn-out Inventory (M.B.I.) În final sunt analizate răspunsurile la 22 de întrebări, cuprinse în chestionar, dintre care 9 pentru epuizare emotională, 5 pentru depersonalizare și 8 pentru randament profesional scăzut. Când răspunsurile confirmă toate cele trei componente se pune diagnosticul de sindrom Burn-out. Dacă numai unul sau două componente sunt confirmate ele sunt acceptate ca diagnostice separate. Spre deosebire de Herbert Freudenberger, Christina Maslach acordă un rol mai important condiţiilor de muncă și relaţiilor sociale, în apariţia sindromului și propune introducerea termenului de dezordine psihiosocială

Specialiștii psihologi și psihiatrii sunt interesaţi de clarificările recente asupra sindromului Burn-out, care beneficiază din ce în ce mai mult de tratamente adecvate, cum sunt schimbarea locului de muncă sau al profesiei. Pe de altă parte hiperspecializarea și automatizarea care duc la limitarea activităţii până la gesturi simple, lipsite de participare emoţională, creativitate, inovaţie, sunt factori ce favorizează apariţia sindromului de epuizare emoţională.

Sindromul Burn-out nu trbuie confundat cu sindromul epuizării prin muncă, întâlnit mai ales la japonezi, care i-au și dat nume în limba lor, Karoshi, (al bateriilor epuizate), despre care vom prezenta informaţii într-un capitol viitor.

20.11.2013

 

 

                        Karoshi.

 

Termenul Karoshi este folosit în Japonia pentru a denumi un complex de simptome cardiovasculare ce apar după un timp excesiv de muncă. A fost folosit cu acest sens, pentru prima dată în 1982 de trei medici japonezi, Hosokawa, Tajiri și Uehata.

Apariţia și frecvenţa crescută a sindromului Karoshi în Japonia are explicaţii istorice. Sfârșitul celui de al doilea război mondial a găsit Japonia într-o stare economică dezastruoasă. Epuizată de eforturile militare, învinsă, obligată să plătească mari datorii ţărilor învingătoare, nu-i mai rămânea decâ posibilitatea unei munci susţinute, îndârjite pentru a asigura un minimum necesar vieţii, la limita supravieţuirii. Japonezii au avut întotdeauna reputaţia de oameni harnici, disciplinaţi și chibzuiţi și după o perioadă foarte grea au reușit să vindece rănile lăsate de război și chiar să ajungă printre cele mai puternice economii din lume. Dar cu ce preţ ! Numărul de ore de muncă zilnică nu mai era reglementat, muncea fiecare cât mai mult posibil. S-a declanșat o competiţie în care excesul era virtute și s-a ajuns la situaţia că cei mai pătimași munceau mai multe zile fără să se odihneacă. Dar, ca de obicei, fiecare acţiune, bună sau rea, are și consecinţe neașteptate. Au apărut cazuri, și nu puţine, când oamenii se înbolnăveau sau chiar mureau la locul de muncă. Fenomenul a atras atenţia medicilor care au descris noua patologie, mai ales cardiacă, ca o boală nouă numită de  cercetătorii menţionţi mai sus Karoshi, un cuvânt care în limba japoneză însemnă mort din cauza muncii excesive.

Primul caz de sindrom Karoshi, recunosct oficial în Japonia în anul 1969 a fost cel al unui funcţionar de 29 ani, de la serviciul de expediţii al unui mare jurnal japonez care a decedat prin stop cardiac, la locul de muncă. Ulterior au apărut numeroase cazuri de sindrom Karoshi, astfel ca în Japonia a fost recunoscută legătura cauzală dintre numărul mare de ore lucrate și decesul prin stop cardiac. Se consideră că dacă un om a lucrat un număr de 24 ore consecutiv, adică de 3 ori timpul normal de lucru, în ziua precedentă accidentului, sau câte 16 ore de 2 ori pe o săptămână, poate să fie diagnosticat ca sindrom Karoshi.

Statisticile au înregistrat rezultate diferite, dar se consideră că nu toate cazurile au fost înregistrate. În anul 2006, în Japonia au fost recunoscute 157 decese și 173 bolnavi gravi cu sindrom Karoshi. În 1992 au fost recenzate cca 1000 decese la persoane între 25 și 59 ani, dar se crede că numărul real este în jur de 10000 de victime pe an.

Dintre cazurile difuzate prin mijloacele mass-media consemnăm un controlor de calitate de la Toyota în vârstă de 30 ani care a decedat într-o noapte, după ce executase 80 de ore suplimentare pe lună timp de 6 luni, pentru care Tribunalul a decis indemnizarea familiei cu suma de 20000 dolari !

Pentru România nu avem statistici oficiale, cazurile de sindrom Karoshi sunt, probabil, rare, dar există. În presă au fost prezentate mai multe cazuri, dintre care amintim pe cele mai mediatizate.

Cazul Alina Dijmărescu, fiica fostului Ministru Eugen Dijmărescu, decedată într-un hotel din Japonia, unde lucra într-o funcţie foarte solicitantă, care impunea multe ore suplimentare.

Cazul Raluca Stroescu despre care colegii și inspectorii de la Medicina muncii au spus că orele, multe, și excesul de conștinciozitate au fost cauzele decesului, dar avocatul familiei a acuzat-o pe doctoriţa care a examinat-o în preziua decesului că n-a pus diagnosticul corect, cu scopul de a obţine pentru familie compensaţii materiale. O întrebare stăruie în cugetul meu : De ce sunt lăsaţi avocaţii, mincinoșii de serviciu ai justiţiei, să pună la îndoială reputaţia unor profesioniști, în numele deptului de acuzare sau apărare ? Nu știu dacă s-a dat o decizie în procesul intentat de familia Ralucăi Stroescu, dar ca medic specializat în urgenţe pot să afirm că doctoriţa nu poate fi învinuită. Un diabet decompensat, invocat post mortem de avocat, ar fi avut o simptomatologie ce nu putea să treacă neobsevată de un medic. Şi, apoi, cât de îndreptăţită a fost firma la care lucra, să o amendeze cu suma de 20000 lei pentru achitarea căreia Raluca Stroescu a plătit cu viaţa ? Şi cât de implicată a fost firma în procesul împotriva doctoriţei ? De asta ar fi trebuit să se intereseze, în primul rând, Mircea Geoană care a încercat să-și facă o campanie electorală din cazul Ralucăi Stroescu.

Cazul Carmen Ramona Chiciu, decdată în martie 2010 prin stop cardiac pentru că lucra câte 10 ore pe zi și mai lua de lucru și acasă pentru a-și întreţine cei 2 copii. Nu am informaţii punctuale despre acest caz și nici documente oficiale în legătură cu recunoașterea oficială în România a sindromulul Karoshi și a  încadrării ca accident de muncă.

 

26.11.2013

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

         Conștient, Inconștient, Subconștient.

 

DEX- ul definește noţiunea de conștienţă ca fiind “o sensibilitate specială, individuală, prin care o fiinţă își dă seama de realitatea înconjurătoare”. O altă definiţie reformulează adăugând “și are cunoștinţă de un fapt, de un lucru, de propria existenţă”. Evident, în a doua definiţie este vorba de fiinţa umană.

O precizare se impune de la început : noţiunea de conștienţă nu trebuie să fie confundată cu cea de conștiinţăo noţiune mult prea complicată, recunoscută sau reformulată (de materialiști!), diversificată, clasificată, confundată cu varianta ei morală, despre care Auguste Conte spunea că “nu te poţi așeza la fereastră ca să te vezi trecând pe stradă”. Henri Ey definește conștiinţa ca “o organizare dinamică personală a vieţii psihice”, dar adaugă și observaţia lui A. Hamilton după care “conștiinţa nu poate fi definită”. Piéron și Ashby proscriu folosirea termenului conștiinţă, pe care îl consideră inutil și periculos. Husserl, marele maestru al reducţiei fenomenologice, spunea despre conștiinţă că nu poate fu înţeleasă independent de obiectele care o reprezintă, iar contemporanul nostru, australianul David Chalmers recunoaște că dificultăţile conceptului conștiinţă  apar cu ocazia întrebărilor fără răspuns asupra lui.  Într-o ultimă referire la conștiinţă, îl voi cita pe sofrologul Alfonso Caycedo care consideră conștiinţa ca o forţă integratoare a conștientului, subconștientului și inconștientului. Nu sunt în măsură să confirm cu argumente opinia lui Caycedo, o amintesc din respect pentru sofrologie.

Despovărat de greutăţile unei noţiuni greu de deslușit, voi rămâne la vocabula conștient, derivată din conștienţă, atribuită și omului trezit din somn sau din vis, pentru că din această vocabulă s-au deprins două cuvinte care au invadat psihologia și psihiatria : subconștient și inconștient.

Ideea unuei activităţi psihice care scapă de controlul conștiinţei,  este veche, a fost evocată încă din antichitate de filozofi indieni și greci.. Descartes, Pascal și Spinoza intuiesc și ei existenţa unui opozant autonom al conștientului dar nu reușesc să-l conceptualizeze. Descartes plasa acest opozant în domeniul patologic al nebuniei, idee neacceptată de Leibnitz care credea că “micile percepţii confuze au origine în conștiinţă.

Conceptul de neconștient, devenit ulterior inconștient a fost folosit pentru prima dată de juristul enlez Henri Home Kames în anul 1751. În secolul XVIII se dezvoltă Psihiatria dinamică, bazată pe magnetism, practicat de celebrul Franz Anton Mesmer și se pune în circulaţie ideea de Psyche cu înţeles de spirit mental, prezentă în sufletul omului, care nu se opune raţiunii. În limba franceză a fost introdus de elveţianul Henri-Frederic Amiel în anul 1860, cu sens de viaţă psihică inconștientă, ca opoziţie între raţiune și conștiinţă.       Conceptul inconștient este introdus de Siegmund Freud, părintele psihanalizei, cu semnificaţia de “ţesătură de idei, percepţii, emoţii, cuvinte, pulsiuni, care formează psihismul neperceput de conștiinţă, dar cu influenţă asupra comportamentului”. Pentru Freud inconștientul nu este un opozant al conștiinţei, ci o structură specială, reactivă și dinamică. Inconștientul nu se supune legilor logice, el declanșează acţiuni neformulate într-o manieră inteligibilă și cu o logică a motivelor. Inconștientul nu este accesibil liberei dispoziţii a subiectului, căruia îi este cenzurat, interzis. El reprezintă o zonă autonomă, “incomensurabilă” (Ey) mult mai importantă decât zona conștientului., reglată de principiul plăcerii, de satisfacerea pulsiunilor care sunt complexe, elaborate, intemporale, lipsite de negaţii sau certitudine, indiferente la principiul contradicţiei. Între conștient și inconștient există relaţii simbolice, deghizate. Ipoteza lui Lacan după care inconștientul este structurat într-un limbaj formalizat nu a fost acceptată.

Freud pune bazele unei metode originale de investigaţie a inconștientului pe care o numește psihanaliză. Ulterior, datorită unor cercetări de psihofiziolgie conceptul de inconștient s-a dovedit a fi mult mai complicat și s-a emis ipoteza că este depozitarul unor lungi acumulări de informaţii, păstrate din generaţie în generaţie, informaţii care irump în mod necontrolat de raţiune, dar cu motivaţii ce pot fi identificate. Dimensiunea acestui depozit pare să fie nelimitată, pentru a evita vocabula infnită, greu de înţeles pentru cei crescuţi la umbra lui Descartes. Cu alte cuvinte, adevăratul nostru eu s-ar ascunde în acest inconștient inaccesibil și nu apare decât în împrejurări neprecizate încă. În ultimii ani freudismul a fost criticat pentru că a extins inconștientul la toată viaţa psihică, și a dus la dispariţia fiinţei conștiente. Freudismul face din inconștient stăpânul absolut al psihismului.

 

 

Pierre Janet, filozof, psiholog și medic francez a fost primul care a folosit cuvântul subconștient, în lucrarea sa “Automatismul psihologic”, publicată în anul 1889, termen pe care Theodule Ribot, contemporan cu Janet, l-a definit ca proces inaccesibil subiectului conștient, care se manifestă fără să fie controlat de acesta. S-a considerat că subconștioentul este rezultatul unui deficit de sinteză a elementelor constitutive ale conștiinţei, o disociere provocată de o patologie psihogenă. Manifestări ale subconștientului au fost identificate în isterie. Studii neurofiziologice au arătat că in anumite condiţii patologice, cu leziuni care întrerup comunicarea, cele două emisfere cerebrale se ignoră și apare o disociere a proceselor psihice. Această patologie a fost folosită de unii practicanţi ai misticismului care au atribuit fenomenele apărute unor puteri exterioare abordabile prin credinţă. S-a spus chiar că subconștientul este locul unde se află așa zisul înger gardian. După unii psihologi subconștientul este graniţă și filtru de trecere a unor infomaţii din inconștent spre conștient. Noţiunea de subconștient a fost păstrată de Jung sub formă de inconștient colectiv, dar a fost abandonată de Freud.

 

4.12.2013

Notă : Subiectul abordat în acest blog este mult mai complex, greu de prezentat în puţine cuvinte. Există și o mare diversitate de opinii și rog pe eventualii citiori, interesaţi de tematica propusă de noi, să folosească și numeroasele informaţii din literatura filozofică și psihologică, foarte accesibilă în vremea noastră.   .

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                Despre Violenţă și agresivitate.  

 

O discuţie despre violenţă și agresivitate între specialiști psihiatri mi-a reţinut atenţia prin diversitatea formelor  de manifestare și prin dificultatea de a interpreta acest comportament de opoziţie și dușmănie. Domeniul violenţei este foarte întins, începe cu violenţele între persoane, la locul de muncă, la școală, pe stradă, conjugale, continuă cu variante naturale, cutremure, inundaţii, accidente, cu violenţe economice, politice, religioase, juridice, simbolice, și se termină cu cele patologice, făptuite de bolnavi mentali.

Dintre numeroasele definiţii găsite în dicţionare, pe Internet, sau în reviste de specialitate, am optat pentru cele mai simple care definesc violenţa ca “acţiunea unuia sau mai multor actori, directă sau indirectă, prin care se produce o suferinţă fizică, psihică sau morală” Diferenţa dintre violenţă și agresiune, definită ca “acţiune de vătămare, distrugere și umilire” se face prin existenţa unei intenţionalităţi în cazul agresivităţii.  În vorbirea curentă nu se face, de cele mai multe ori, deosebire între violenţă și agresivitate.

Psihologii au identificat și alte diferenţe între violenţă și agresiune. Se admite că violenţa are ca fundament o problemă de putere, fie neputinţă, fie exces de forţă, care îl determină pe violent să acţioneze împotriva legilor și să rupă orice contact cu victima. Spre deosebire de violenţă, agresivitatea se bazează pe o forţă superioară, dar cu  păstrarea unui contact cu agresatul care îi poate fi de folos ulterior. În situaţii patologice agresorul caută satisfacţie în plăcerea de a domina victima, de a o vedea cum suferă și de a amâna un final care poate fi de multe ori fatal. Agresivitatea este un instinct elementar, ca foamea și sexualitatea care trebuie satisfăcut și în viitor. Ea se  poate transforma în sadism, pe când violenţa se limitează la cruzime.

Diversitatea formelor de manifestare a permis rânduirea violenţelor  după diferite criterii.

Într-o clasificare din anul 1961  (Buss) completată în anul 2000 de Morasz sunt distribuite două categorii importante : violenţele interindividuale : fizice, verbale, gestuale, materiale, sexuale, psihice, și violenţele instituţionale : politice, socio-economice, de alteritate (etnie, religie, sex, poziţie socială, etc,). Precizăm că ne vom  concentra asupra violenţelor din prima categorie.

Cuvântul violenţă își are originea în latinescul violare, care tradus are sensul de  “a acţiona prin forţă”, iar cuvântul agresivitate provine tot din latină, ad agresere, cu sens de a “merge împotrivă”

Jean Bergeret, un cunoscut psihanalist francez propune termenul de violenţă fundamentală, primitivă, instinctuală, apărută cu scop de supravieţiure, autoconservare, înainte de recunoașterea unui  alt subiect extern, când acţiunea era impusă de dilema : “eu sau el”. Violenţa fundamentală, existentă în comportamentul oamenilor, se deosebește de violenţa exercitată pentru satisfacerea unor plăceri sau scopuri, pe care psihanalistul o atribuie unor pulsiuni erotice ale subiectului pentru altă persoană sau pentru sine însuși (narcisism). Această formă de violenţă se manifestă prin constrângere, intimidare și teroare. Violentul caută satisfacţie în dorinţa de a domina, de a o face pe victimă să sufere. Relaţia cu victima nu mai este importantă, victima este un obiect, a cărui suferinţă îi face plăcere.

Conformismul este considerat de psihologi ca un tip special de violenţă, în sensul că respectă comanda : nu ieși din rând, că vei fi pedepsit.

O categorie de violenţe frecvent întâlnite este cea a violenţelor verbale. Pentru astfel de situaţii psihologii recomanda abţinerea de la orice reacţie din partea celui supus violenţei. Cel supus insultelor sau acuzaţiilor nu trebuie să-l părăsească pe acuzator, e bine să-l privească în așa fel ca să creadă că îl ascultă, dar să nu-i răspundă. Când acesta va epuiza toate argumentele, fără să fie contrazis, va analiza și va reevalua cuvintele spuse, le va cântări greutatea și-și va da seama că nu avea dreptate. Orice dinamică de escaladare este neproductivă.

Au fost concepute 5 principii de acţiune în situaţii de violenţă verbală :1. Cunoașterea diferitelor faze ale producerii violenţei. 2. Identificarea semnelor precursoare ale crizei. 3. Evitarea contraatitudinilor agravante 4. Înţelegera punctelor de vedere ale interlocutorului. 5. Folosirea tehnicilor adaptate de restabilire a relaţiilor.

Actele de violenţă și agresiune sunt pedepsite de lege în funcţie de condiţiile în care au fost efectuate și de gravitatea efectelor produse. Judecătorii dispun de o largă posibilitate de interpretare și încadrare juridică. Violenţele săvârșite în mod deliberat de un om sănătos mental se pedepsesc în conformitate cu încadrarea juridică. Violenţa unui bolnv psihic beneficiază de o încadrare specială, dacă boala este confirmată de un specialist. Actele de violenţă sunt de cele mai multe ori acte automate. De notat că în condiţii strict determinate : sport, chirurgie, menţinerea ordinii, legea poate autoriza anumite forme de violenţă. Am găsit în literatura de specialitate și consideraţii care valorifică violenţa. Sociologul francez Michel Maffesoli crede că violenţa este consubstanţială societăţii. Howard Bloom, scriitor de cărţi cu subiecte știinţifice american, spune că violenţa este instrumentul prin care natura ne îmbunătăţește comportamentul.

 

11.12.2013

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

            Singurătate sau izolare.

 

Cele două cuvinte circulă în limbajul comun cu semnificaţii destul de apropiate și sunt, de multe ori, confundate.

Cuvântul singurătate este derivat din tulpina singur, o traducere în limba română a cuvântului latin singulus. În limba franceză a fost adoptat cuvântul solus din care a rezultat solitudine, semnificaţia fiind identică.

Singurătatea este definită ca situaţia de moment sau de durată în care un om nu are nici un contact sau raport cu alţi oameni. În general singurătatea este greu suportată, dar efectul este diferit în funcţie de cauza care a determinat-o, dacă a fost o constrângere sau o opţiune personală. Opţiunea voluntară pentru singurătate este, de obicei, rezervată celor ce vor să se consacre unui act de creaţie, cugetării, meditaţiei sau contemplaţiei, persoane dotate cu o viaţă interioară bogată, culte, cu o vocaţie știinţifică sau religioasă. În astfel de cazuri singurătatea este benefică și necesară. Izolarea de bună voie, temporară, se face cu scopul de a păstra o distanţă, de a se detașa de solicitări perturbante, de a permite o mai bună concentrare  și  regenerare a forţelor într-o intimitate prielnică vieţii spirituale.

Singurătatea fortuită are alte cauze și semnificaţii. Printre numeroasele cauze se citează absenţa unor relaţii sociale normale în copilărie, care generează o stare de depresie cronică, divorţul, o ruptură sentimentală recentă, doliu după pierderea unei persoane apropiate, schimbări de domiciliu, un menaj instabil cu accese de mânie și ameninţări, situaţie în care nu poţi nici să dai nici să ceri dragoste sau cel puţin empatie. Un caz particular este dificultatea de comunicare cauzată de probleme comportamentale : subestimare de sine, timiditate, nesiguranţă, personalitate introvertită.

Singurătatea impusă are efecte dăunătoare, câteodată ireversibile, psihice și fizice, cu posibilitatea apariţiei unei patologii de organ, boli cardio-vasculare, accidente cerebrle acute, frecvenţă crescută a cancerului, pulsiuni de suicid, alcoolism, toxicomanii, acte antisociale, delicvenţe, comportament ostil și autodestructiv. De notat că singurătatea impusă influenţează negativ înţelegerea și memoria.

Între singurătate și izolare se face diferenţa prin faptul că în prima este vorba de o înstrăinare spirituală, pe când în a doua de o absenţă materială. Izolarea se asociază mai mult cu abandonul, omul izolat nu se află printre semenii săi, nu mai știe dacă cineva se gândește la el, ajunge să creadă că de fapt nu mai există, că este rătăcit, fără nici o perspectivă de a se întoarce.

Starea de singurătate  poate fi percepută și de cei aflaţi între oameni de care nu se pot apropia, deși în anumite cazuri poţi să trăiești între  necunoscuţi fără să te simţi izolat. Constantin Noica a exemplificat o asfel de singurătate prin cazul unui călător, aflat într-un tren, așezat pe un bagaj, pe coridor, înconjurat de numeroși alţi călători cu care nu intra în nici un fe în relaţie, fiecare trăind singurătatea lui, fără să fie interesat de cei din jur.

Definirea, delimitarea și consecinţele noţiunii de singurătate i-a preocupat pe filozofi și am fost surprins că n-am găsit în dicţionarele de specialitate texte speciale dedicate singurătăţii.  Filozoful francez Alain, cu numele adevărat Emile-August Chartier, spunea că omul izolat este un om învins, care n-a putut să se impună. Izolându-se încearcă să-l seducă pe aproapele prin originalitatea autonomiei lui.

Poetul și dramaturgul francez Jean Racine constata că în orașele cele mai populate se află cea mai mare singurătate. Blaise Pascal credea că omul singur este imperfect, nedesăvârșit și că omul poate să fie fericit numai împreună cu alţii. Dar ce este fericirea ?, se întreba filozoful. Dacă este o stare de mulţumire deplină, de permanentă plăcere , de absenţă a tot ce poate vătăma sau tulbura pacea sufletească, o stare lipsită de frică, dorinţe, speranţe și iluzii, se pune întrebarea dacă omul are nevoie de o asfel de stare și dacă nu se poate trăi și fără prezenţa aproapelui. O adevărată aporie ! Răspunsul îl dă Jean Paul Sartre care spune că de fapt aproapele nu este un altul, ci “un eu, care nu sunt eu !”

Alfred de Vigny era de altă părere, el credea că singurătatea este sfântă. Un punct de vedere apropiat l-a avut filozoful german Arthur Schopenhauer, pentru care singurătatea, când este limitată, este cel mai bun mijloc de a te regăsi, reculege și cunoaște mai bine și  oferă omunlui două avantaje : 1. de nu fi cu alţii și 2. de a fi el însuși.. Pentru Schopenhauer absenţa altuia este un avantaj, pentru că de la altul poate să vină nefericirea.

Există numeroase variante ale singurătăţii, greu de încadrat, singurătatea pușcăriașului, singurătatea prizonierului, singurătatea exilatului, singurătatea eremitului, singurătatea geniului, singurătatea criminalului și lista mai poate fi completata.

Un capitol aparte este cel al patologiei psihice produsă de singurătate. Cea mai frecventă formă de manifestare este depresia. Copiii, bătrânii, cei divorţaţi, șomerii sunt foarte vulnerabili. Statistici recente arată că a crescut singurătatea grupului de vârstă între 18 și 35 de ani, tineri care după ce termină școlarizarea nu­-și găsesc un loc în societate. Cei ce folosesc Internetul pot să păstreze unele relaţii cu rude și prieteni, dar pe măsură ce timpul trece aceste relaţii devin din ce în ce mai slabe și riscul efectelor produse de singurătate crește. Estimări recente efectuate în SUA au evaluat un procent de cca 20% oameni singuri, dintre care 12% nu au pe nimeni. Psihologii și psihiatrii dispun de puţine mijloace instituţionalizate de tratament. Se practică, printre altele, hipnoza, greu de realizat la scară extinsă, acupunctura, sismoterapia în spitale dotate cu utilităti necesare, terapia de grup, terapia cu plante, terapia cu ajutorul unor animale de companie, apreciată ca foarte eficientă. Tratamentul medicamentos cu antidepresoare este recomandat numai dacă poate fi urmărit de un medic psihiatru competent. Rezultate bune au fost obţinute prin constituirea unor formaţiuni speciale de asistenţă a oamenilor afectaţi de singurătate, metodă limitată însă de constrângeri financiare.

Dincolo de cazurile particulare de singurătate se află singurătatea naturală a fiinţei, legitimată ca unicat. Omul nu este exceptat, este predesinat să trăiască singur, nu poate refuza singurătatea, este condiţionat să trăiască împreună cu alţi oameni, la fel de singuri.

 

18.12.2013

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                          Egoism, altruism.          

 

Cuplul de noţiuni cu semnificaţie antitetică, altruism – egoism, se înscrie în jocul maniheist după care lumea a luat naștere dintr-o confruntatre între bine și rău, dintre lumină și întuneric. Ca sursă etimologică ambele noţiuni provin din cuvinte latine, ego-eu și alter- altul, la care se adaugă sufismul ism.

 

 

Egoistul este definit ca omul ale cărui acţiuni sunt îndreptate exclusiv pentru satisfacerea intereselor proprii. Egoiștii, folosesc excesiv cuvintele eu și noi.

     Egoismul presupune absenţa empatiei și nerespectarea celuilalt. Evoluţia societăţii umane a creat și posibilitatea unui egoism de grup și de comunitate Faptul că a fost observat la copii a dus la acceptarea posibilităţii unei gene a egoismului, formată la începutul vieţii sociale și intrată în zestrea genetică a omului. Percepţia comună după care egoismul reprezintă o tendinţă naturală, iar altruismul un efort conștient se bazează pe opoziţia fundamentală între natură și cultură, după care omul social s-a construit în lupta împotriva unei animalităţi primitive. Viziunea biologistă consideră că omul a putut să evolueze printr-un individulism feroce, dar nu poate să explice de ce există un comportament altruist la unele animale, mamiferele mai ales, dar și furnicile. În general noţiunea egoism are conotaţie negativă, dar unii filozofi n-au fost de acord, amintim dintre aceștia  pe Max Stirmer (Fruntelată!) neohegelian din secolul XIX și Ayn Rand, americancă născută în Rusia, adeptă a curentului numit obiectivism. Pentru aceștia egoismul este o calitate necesară.

Egoismul se deosebește de individualism, noţiune atribuită celor ce au în vedere interesul individului, ca om și nu al persoanei. Individualismul are în vedere mai ales relaţiile cu instituţiile sociale și politice. Şi noţiunea de egocentrism este diferită de egoism. Egocentrismul reprezintă o tendinţă de a raporta totul la sine, acceptat ca centrul (buricul!) lumii. Egocentricul vede lumea numai din punctul său de vedere.

Noţiunea altruism este definită ca act voluntar prin care se dăruiește prietenie și avantaj unei persoane fără să se pretindă sau să se aștepte nicio recompensă. Altruistă este persoana care face un bine altuia în mod cu totul dezinteresat, fără nicun profit, nici imediat nici mai târziu. Există o tentaţie de a înlocui cuvântul altruism cu generozitate, o noţiune mai cuprinzătoare. Rousseau a folosit termenul de bunătate naturală imanentă, dar biologiștii au pus la îndoială o astfel de moștenire.

Cuvântul altruism a fost folosit pentru prima dată în Franţa în anul 1830 de către François Andrieux, dar a intrat în circulaţie după ce Auguste Comte l-a definit ca  atașament și bunătate, cu notă de veneraţie, în lucrarea  sa Catehism pozitivist, în anul 1854. N-a fost deloc întâmplător că filozoful a descris noţiunea de altruism în perioada zisă religioasă a pozitivismului, curent filozofic conceput de el, când făcea doliu pentru Clotilde de Vaux, marea sa iubire, decedată de tuberculpză în anul 1946. În aceste împrejurări a inventat și o altă noţiune, aceea de religie a umanităţii.

Tradiţia asociază altruismul cu mama într-o familie. Mama investește în copilul său dragoste cu intenţia ca și acesta să facă la fel, dar un copil care primește prea mult devine egoist, ceea ce duce la întrebarea dacă altruismul unuia poate să exacerbeze egoismul celuilalt.

Există numeroase interpretări ale altruismului. Utilitariștii au pus în discuţie dezinteresul deplin a altruiștilor invocând faptul că starea de satisfacţie și mulţumire a altruistului este o recompensă și un profit deloc neglijabil. Ei au fost, la rândul lor, contraziși prin argumentul că se poate face o confuzie între bucuria celui ce face bine și bucuria celui ce face rău. S-a apelat chiar la Imanuel Kant, care spunea că nu se mai poate identifica motivaţia după ce actul a fost efectuat. Charles Darwin a evocat o atitudine altruistă pentru grupul din care face parte individul, numit “altruismul clopotului”, arătând însă că selecţia naturală se bazează în primul rând pe egoism.

Biologistul Philippe Kurilschi propune termenul de altruitate, o componentă raţională a altruismului care ete definită ca obligaţie de a fi altruist printr-o evaluare corectă noţiunii altruism în relaţia cu egoismul, altruism prin egoism (!). Noţiunea altruitate este aplicabilă mai ales în comerţ. S-a insistat chiar că nu totdeauna binele pe care îl face altruistul corespunde cu dorinţa beneficiarului.

Sunt și moraliști care nu acceptă o analogie între egoism-avariţie, și altruism-filantropie, considerând că este o judecată subiectivă si simplistă. Avarul neagresiv nu poate fi numit egoist, pentru că egoismul implică o notă de agresivitate. S-a descris și un egoism de grup sau comunitate, deosebit de egoismul individual, în care interesele grupului, colectivităţii primează faţă de alte grupuri  și  colectivităţi, mai ales în relaţiile sociale și politice. Pe de altă parte dacă solidaritatea unui colectiv este coercitivă nu poate fi numită altruism. iar filantropul poate fi un egoist, dacă prin gestul său caută să-și satisfacă orgoliul de om generos.

Teoria jocurilor, aplicată la sociologie, a arătat că avantajele  altruismului sunt  cu adevărat importante, dar și beneficiile egoismului sunt destul de mari. Sociologii au constatat că există un altruism ascuns care confirmă egoismul și au exemplificat prin alegerea partenerului, care trebuie să corespundă unor criterii, iar în biologie prin selecţionarea reproducătorilor. Altruismul nu este totdeauna un act de generozitate, el poate să aibă rădăcini materialiste, o investiţie de la care se așteaptă profit, sau emoţionale, plăcerea de a da, satisfacţia că ai dat, o mai bună estimare de sine. Jean Rostand, moralist, biologist și istoric al știinţelor, credea că altruismul este de multe ori un alibi, iar Jacques Attali, economist și bancher frncez, consideră altruismul ca o formă inteligentă de egoism, dând ca exemplu societatea de consum, fundamentată pe altruism, care  neutralizează însă legea competiţiei. Cei ce vând au nevoie de cumpărători, ceea ce presupune o repartizare adecvată  a beneficiului către consumatori.

Selecţia naturală s-a fundamentat pe egoism, necesar reproducerii și conservării individului, dar cu timpul au apărut și asa zisele gene de neuron în oglindă, care au permis individului să se poziţioneze în locul celuilalt, prezent în faţa lui.. Postularea ideii de sine favorizează egoismul, iar ideea de interdependenţă face posibil altruismul. Percepţia comună după care egoismul reprezintă natura iar altruismul efortul conștient caracteristic omului, nu este confirmată de cercetări asupra unor animale, la care s-au descoperit comportamente altruiste.

Celebrul  Profesor de chirurgie infantilă Bahram Elahi este de părere că în societatea actuală, bazată pe mercantilism, altruismul constituie un ideal către care omul trebuie să aspire.

25.12.2013

 

 

 

 

 

                             Despre rezilienţă.        

 

Este aproape o cutumă faptul că cei mai mulţi termeni știinţifici și filozofici actuali își au rădăcini etimologice în cele două limbi și culturi antice : greacă și latină. Cuvântul rezilienţă, preluat din limba franceză, résilience, provine din latinescul resilio, salt înapoi și în sus după un impact cu un obstacol. Primii care l-au folosit au fost fizicienii cu semnificaţia de proprietate a metalelor de rezistenţă la un șoc și revenire la starea iniţială. Ulterior termenul, bogat în conotaţii, a fost folosit în economie, informatică, biologie, aerospaţial, politică, finanţe, și mai ales în psihologie, domeniu asupra căruia vom insista în această prezentare.

Primele cercetări atestate de literatura de specialitate au fost efectuate între anii 1939 și 1945 de două psiholoage americane din Hawai, Werner și Smith, care au obţinut recuperări psihice importante la un grup de copii cu dizabilităţi. John Bowlby a folosit pentru prima dată cuvântul rezilienţă în cercetările sale asupra atașamentului afectiv. Cel ce își atribuie paternitatea termenului rezilienţă este Boris Cyrulnik, etholog, psihiatru și psihanalist francez, autorul mai multor cercetări cu subiecte inspirate de rezilienţă, printre care și studii asupra copiiilor din orfelinatele din România și Columbia. La început Cyrulnik a folosit termenul invulnerabilitate, apoi și-a îsușit cuvântul folosit de Bowlby, rézilience, uitând să-l citeze pe adevăratul autor care îl folosise înaintea lui. N-a scăpat de contestarea comunităţii psihologilor.

Rezilienţa psihologică este definită ca o capacitate de recuperare a funcţiilor psihice după un stress puternic de diferite cauze : catastrofă, război, traumă conjugală, condiţii grele de viaţă, pierderea locului de muncă, șomaj prelungit și alte situaţii asemănătoare. Psihologii și-au pus întrebarea cum reușesc unii oameni să treacă peste momente grele, să revină starea psihică anterioară și chiar să devină mai puternici. Ei au întocmit un profil de personalitate zisă a supravieţuitorului. Au fost identificate unele abilităţi dezvoltate în condiţii dificile și faptul că mulţi dintre cei trecuţi prin momente grele de viaţă devin buni profesioniști, găsesc cele mai bune soluţii la problemele vieţii, nu se victimizează, au multă încredere în ei, au viaţă socială activă, sunt optimiști, au prieteni, și au un proiect de perspectivă.

În primele decade ce au urmat celui de al doilea război mondial psihologii au observat că unii copii care au trăit ororile războiului s-au dezvoltat bine, beneficiind de așa zisa elasticitate psihică, o capcitate de a reveni după aplicarea unei tensiuni asupra lor. Noţiunea de rezilienţă acoperă semnificaţiile acestei elasticităţi psihice.

Nivelul de rezilienţă crește cu vârsta și cu experienţele trăite, dar nu este egal pentru toţi oamenii, capacitatea de adaptare-rezilienţă fiind diferită de la om la om în funcţie de pregătire, dotare intelectuală și, într-o măsură nedovedită, de zestrea genetică. O hiperprotecţie, practicată mai ales la copii, nu favorizează formarea unei bune rezilienţe. S-a descris și un tip de personalitate a copiilor care au fost supuși unor traumatisme psihice : catastrofe, calamităţi, război, familii dezorganizate, persecuţii. Ei sunt  ironici, reci, sfidători, iritabili, sarcastici, semne considerate ca semne de supravieţuitori. Acești copii au tendinţa să se izoleze și au nevoie de un sprijin  corect, nu de milă, ei sunt depozitari de înţelepciune autentică și au nevoie de programe de perspectivă pentru a-și materializa demnitatea și o imagine pozitivă despre ei înșiși. Psihologul francez Michel Hanus atrage atenţia asupra generalizării procesului de rezilienţă și asupra riscului de marginalizare a celor nerezilienţi cu trecerea lor în rândul incapabililor.

O concluzie interesantă a psihologilor este faptul că prima iubire din viată omului lasă amprentă de tutore, punct de referinţă, pentru că este ocazia de a repara o reprezentare negativă de sine și constituie o terapie reparatorie. Iubirile ulterioare completeaza această funcţie tutorală.

Psihologii au elaborat și un plan de dezvoltare a rezilienţei în scopul identificării și cultivării unor abilităţi favorabile unui profil de personalitate a supravieţuitorului.

Principalele obiective ale acestui plan sunt următoarele;

-Susţinerea unei imagini pozitive despre sine cu identificarea calitatilor si a momentelor de viaţă depăsite cu succes.

-Stabilirea unui scop si a unui sens al vieţii.

-Formarea unui cerc de prieteni si susţinatori.

-Optimism si flexibilitate în comportament.

-Contact permanent cu problemele vietii.

-Realizarea unui echilibru în toate domeniile vieţii : sanatate, muncă, căsnicie, afectivitate.

-Un program zilnic variat, cu întâlniri, lecturi, spectacole, divertisment.

-Evitarea emoţiilor puternice în confruntarea cu dificultăţile.

-Respectarea programului de odihnă, ore de culcare, concedii etc.

-Stabilirea unui proiect de viitor cu angajarea creativităţii.

În îndeplinirea acestui plan de dezvoltare a rezilienţei se pune accent pe acceptarea a două principii :

1. Dificultăţile vieţii sunt situaţii naturale.

2. Asumarea responsabilităţii și puterea (obligaţia !) de adaptare sunt condiţii ale succesului.

 

22.01.2014

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                      Frumosul și Răul.

 

Tema acestei lecţii de Abecedar mi-a fost sugerată de lectura unei cărţi scrise de un chinez, naturalizat francez, cu nume ce păstrează ambele culturi François Cheng. Cartea are ca titlu “Cinci meditaţii asupra frumuseţii” și a apărut în colecţia Livre de poche la Editura Albin Michel în anul 2006. De precizat că François Cheng este primul asiatic ce ocupă unul dintre cele 40 fotolii ale Nemuritorilor (Immortels)  din Academia Franceză. Cartea este o bijuterie literară și filozofică și nu mă hazardez să-i fac o prezentare, de teamă să nu fiu la înălţimea necesară. Voi alege câteva idei accesibile și unor nespecialiști,  care  vor fi, sper, cititorii Abecedarului.

După ce avertizează că timpul generaţiei noastre este marcat de violenţe oarbe și catstrofe naturale și ecologice, manifestări evidente al Răului, autorul arată că la celălalt capăt al realitătii se află Frumosul permanent dăruit la facerea acestei lumi, Frumos care se crede că a constituit motivaţia Creaţiei. Autorul se întoarce apoi la fiinţa umană unde vede Răul pe care omul îl face omului, un rău mai mare decât orice rău săvârșit de cel mai sălbatic animal. Acest Rău este, după opinia autorului, un mister obsedant.

Alternativa Răului nu este Binele, pentru sino-francez, ci Frumosul, un mister și el pentru că, zice autorul, lumea n-a fost  condamnată să fie frumoasă. Românul are o vorbă pentru ce este rău, spune că nu e frumos. Şi pentru ca misterul să fie deplin Frumosul și Răul se întâlnesc și se combină într-o realitate nouă care le afirmă și le neagă în același timp, pentru că Frumosul și Răul sunt nevoite ca să convieţuiască, deși Raul este distructiv și Frumosul este ziditor. Dostoievschi a dat răspuns asupra rezultatului acestei lupte : “Frumuseţea va salva lumea”. De rău, aș adăuga, cu grije să nu-l supăr pe marele rus.

Definirea noţiunii de Frumos a întâmpinat dificultăti. Lui Hippias care a spus că frumoasă este o tânără virgină, Socrate i-a replicat că și o iapă tânără sau o liră sunt la fel de frumoase și ca să nu deranjeze fecioara,  Dialogul lui Platon, se termină printr-o aporie : “nu s-a găsit nicio definiţie satisfăcătoare pentru Frumos”. Kant disociază plăcerea de frumos, pentru el Frumosul este dezinteresat,  este frumos ceea ce place tuturor. Greul începe când intervine omul, liber să evalueze Frumosul și să-l folosească, libertate de care profită Răul care poate utiliza Frumosul ca instrument de înșelăciune și dominaţie.

Răul este definit ca un comportament sau eveniment dăunător, distrugător, care produce suferinţe morale sau fizice. Morala, religioasă și juridică, a consemnat unele comportamente rele unanim acceptate: omorul, furtul, minciuna, înșelăciunea, dar răul se distribuie pe o arie mult mai întinsă, amestecându-se de multe ori cu binele. Sunt situaţii în care trebuie să faci un rău pentru a evita un rău mai mare. Mult rău provine din ignoranţă, scuzabilă când nu este însoţită de o rea intenţie, condamnabilă când este prostie agresivă și perseverentă. Sunt și comportamente greu de rânduit, nedăunătoare altora, dar repudiate de colectivităţi, precum avariţia și homosexualitatea. Răul adevărat este judecat după finalitatea actului.

Dacă lumea n-a fost condamnată să fie frumoasă, cum putem explica evidenţa că trăim într-un Paradis de frumuseţi ? Răsăritul și Apusul Soarelui, ieșirea puiului de pasăre din ou, reînvierea plantelor sub comanda Soarelui, coloritul  și parfumul florilor, frumuseţea adâncurilor, simfonia pădurilor, zâmbetul copiilor, eleganţa căprioarelor, iată numai câteva din frumuseţile dăruite nouă de Creator. Filozoful  chinez și francez evită răspunsul la această întrebare, el precizează că se va concentra asupra universului viu și mai ales asupra fiinţei umane unde Frumosul realizează o comuniune totală între corpul material și sufletul spiritual. El găsește adevărata frumuseţe în conștiinţa frumuseţii, în elanul către frumuseţe și îl citează pe Sfântul Augustin : “Frumuseţea rezultă din întâlnirea interiorităţii cu splendoarea cosmosului”

Frumosul autentic este garantat de bunătate împreună cu care înfăptuiește starea supremă a adevărului, ca justificare a existenţei. În principiul frumosului este cuprins și principiul iubirii, evocat și de Platon în Dialogul Banchetul unde Eros parcurge drumul de la iubirea fizică având ca obiect frumuseţea corpului, trece prin iubirea morală reprezentată de frumuseţea sufletului ca să ajungă la contemplarea frumuseţii absolute. Dar, forma supremă de manifestare a iubirii este sacrificiul, victorie incontestabilă asupra Răului. Sacrificiul, cu forma lui, sacrificiu suprem, reprezentat de Mitul Christic, lasă Răul fără obiect și recuperează victoria sacrificatului în memoria posterităţii.

Frumosul absolut este la îndemâna omului, el cuprinde iubirea, exigenţa demnitătii, compasiunea și justiţia, virtuţi  componente ale moralei  creștine. Fiecare experienţă a frumosului, cât de scurtă, ne restituie prospeţimea și misterul nașterii lumii.

François Cheng, moștenitor a două mari culturi, chineză și franceză, îmbogăţeaște cele cinci meditaţii asupra frumuseţii prin alăturarea idiogramelor chinezești, recunoscute pentru bogăţia de semnificaţii, cu rafinamentul și generozitatea franceză. La sfârșitul acestor note de lectură îmi recunosc încă odată limitele de cronicar și invit pe eventualii cititori să caute și să aprofundeze, înarmaţi cu un caiet de lectură, cartea Nemuritorului francez, de origine chineză.

 

29.01.2014

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                     O nouă știinţă : Agnotologia

 

Filozofii, consideraţi de Platon indispensabili, așezaţi în primele rânduri ale cetăţenilor, cum se numeau locuitorii Atenei, își justifică și azi rolul și locul în cetate. În ultimele două secole au apărut numeroase știinţe noi, aproape toate activităţile umane fiind înregistrate ca domenii de cercetare ale Filozofiei.

Agnotologia, o știinţă apărută în ultimele decenii, are ca obiect studierea bazelor conceptuale ale ignoranţei, a lipsei de cunoaștere. Denumirea noii știinţe provine din alăturarea cuvintelor grecești agnotos, neștiinţă, ignoranţă, cu logos, știinţă despre și a fost propusă în anul 1992 de Robert N. Proctor, specialist în istoria știinţelor, cu ocazia unor studii asupra consumului de tutun.. Reluată de numeroși alţi cercetători americani și europeni tematica agnotologiei a constituit obiectul unor importante manifestări știinţifice și articole publicate în diferite reviste. Consemnăm în acest sens Colocviul internaţional cu tema “Agnotologia, geneza ignoranţei”, desfășurat la Şcoala Normală Superioară din Paris între 13 și 15 martie 2013 și cartea “Fabrica de minciuni, cu subtitlul “Cum manipulează industriașii știinţa și ne pun în pericol” publicată de Stephane Foucart în martie 2013.

Cultivarea ignoranţei în scopul realizării unor avantaje economice sau politice este o practică frecvent folosită, cu efecte dăunătoare asupra societăţii. Metodele folosite pentru cultivarea ignoranţei sunt perfide și cinice, una dintre cele mai eficace fiind decredibilizarea rezultatelor știinţifice prin publicarea și difuzarea unor așa zise cercetări,  neverificate experimental, concepute special pentru a  pune la îndoială informaţiile care dovedesc efectele nocive ale unor alimente, medicamente și materiale. Printre cele mai cunoscute produse care au beneficiat de aceste metode au fost alcoolul, tutunul, amianta, dioxina, pesticidele și lista este foarte lungă. Folosindu-se de ignoranţa consumatorilor,   falșii certetători, angajaţi ai firmelor producătoare, combat știinţa pe propriul ei teren. Pentru întreţinerea ignoranţei au fost imaginate diferite forme de manipulare, publicitate mincinoasă, subvenţionări,  preţuri mai mici, lobbyuri de influienţă la instituţiile legislative, de control și altele.

Printre formele de ignoranţă folosite de cei ce o cultivă, două sunt cele mai importante :  ignoranţa banală, naturală explicată prin dezinteresul faţă de o anumită temă sau incapacitatea de a o înţelege și ignoranţa agresivă a omului care-și este suficient sieși, crede că le știe pe toate și refuză tot ce i se spune. Această a doua formă de ignoranţă este foarte periculoasă

Agnotologia studiază geneza, fundmentele teoretice, formele de manifestare și motivaţiile ignoranţei. Rezultatele obţinute de cercetători sunt puse la dispoziţia organismelor nationale și internaţionale. Confruntarea cu cei ce folosesc ignoranţa este dură, beneficiarii preferă profitul, ignoră pericolul și au la dispoziţie resurse importante, căroră cercetătorii  nu le pot opune decât corectitudinea și rigoarea știinţifică.

Unul din domeniile importante unde ignoranţa face ravagii este politica. Sunt deja cunoascte cazurile unor parlamentari ajunși în fotolii de legislatori. Ei n-au nicio pregătire juridică și nicio legătură cu interesele celor ce i-au ales, care de cele mai multe ori nici nu i-au cunoscut vreodată. Singurele lor motivaţii sunt  înavuţirea și satisfacerea unor orgolii pesonale, nejustificate. Împotriva celor ce folosesc ignoranţa în scopuri oneroase este îndreptată noua șiinţă, agnotologia.

Trimit cititorilor un îndemn de combatere și demascare a celor ce folosesc neștiinţa și ignoranţa banală, cu ajutorul noii știinţe agnotologia. Pentru ignoranţii agresivi mă rog la Bunul Dumnezeu să le dzsgheţe inimile.

 

, 5.02.2014

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

              A cui va fi luna ? Despre proprietate.

 

Tema cu titlul de mai sus mi-a fost inspirată de întrebarea : “Cui aparţine luna ?,  dezbătută într-un număr recent din Revista franceză Philosophie Magazine. Cu ocazia lansării, în ziua de 2 decembriz 2013, a celei de a treia sondă chineză către lună, directorul programului de explorare lunară Profesorul Ouyang Ziyuan a acordat un interviu în care explicat de ce sunt chinezii interesaţi de investirea unor sume colosale pentru explorarea lunii. “Luna este, o impresionantă sursă  de minerale și de energie : uranium, titan, helium 3, un izotop neradioactiv, aflat într-o cantitate evaluată la 100000 tone,. O cantitate de 2000 tone din acest izotop ar asigura toată electricitatea consumată de Statele Unte și Europa într-un an.  Cantitatea totală de Helium neradioactiv pe pământ este evaluată la 500 Kg.” a spus profesorul chinez

Întrebarea logică pusă de revista francezeă este, bineînţeles,  cine va fi proprietarul lunii ? La care voi adăuga o altă întrebare : Ce este, de fapt, proprietatea ?

Precizez dintr-un început că nu-mi asum răspunderea pentru numeroasele puncte de vedere contradictorii semantice și filozofice exprimate de economiști, politicieni, sau feţe bisericești în privinţa noţiunii de proprietate. Cititorul este liber să judece și să opteze așa cum voi face și eu în timpul acestei expuneri.

Într-o definiţie simplificată proprietatea este dreptul de  folosire și posesiune, asupra unor bunuri, mobile sau imobile, obiecte, terenuri, teritorii, idei, creaţii artistice, metode originale. Dreptul la proprietate este garantat de convenţii internaţionale, constituţii, legi naţionale. Pentru bunurile materiale termenul proprietate, validat de practică și istorie, este ușor de înţeles, dar cel de proprietatea intelectuală, apărut recent, prin care un artificiu juridic transformă un act de creatie, ceva nematerial, într-un bun ce poate fi comercializat, deși impus prin legi, a fost acceptat cu rezerve, chiar contestat.

Noţiunea proprietate, o invenţie omenească, a fost abuzată și răstălmăcită, i s-au adăugat semnificaţii favorabile unora si defavorabile altora, i-au fost atașate vocabule care modificau conţinutul, privată, individuală, colectivă i s-a negat dreptul de existenţă, fiind considerată hoţie.

Primele forme de organizare socială au fost constituite după principiul comunităţii de bunuri, noţiune care presupunea posesia colectivă asupra bunurilor comune. La început nu a existat un “drept legal” de proprietate. Modalităţile de obţinere a proprietăţii au evoluat în timp, s-a plecat de la dreptul primului venit, contestat de dreptul învingătorului, obţinut prin confruntări și războaie. Următorii pași au fost impunerea dreptului de a lăsa moștenitori asupra proprietăţii și a dreptului de a vinde proprietatea. Prin lăcomie, înșelăciune și cultivarea unui sentiment de putere conferit de mărimea bunurilor, s-a ajuns la acumularea unor mari proprietăţi și pauperizarea celor rămași fără proprietate. Atunci au apărut contestări și revendicări manifestate prin revolte, repede compromise de lăcomia și incorectitudinea noilor deţinători ai puterii.

Dreptul roman distingea proprietatea asupra bunurilor mobile și asupra bunurile imobile, fără să puna problema provenienţei. John Locke, precursor al iluminismului, în “Al doilea tratat de guvernare civilă” introduce noţiunea de proprietate ca drept natural, justificat prin faptul că este rezultatul muncii, lucrarea mâinilor celui ce-și revendică proprietatea. În acest fel Locke păstrează și conotaţia de legitimitate. Declaraţia drepturilor omului și ale cetăţeanului, document al Revoluţiei franceze clasează dreptul la proprietate printre drepturile fundamentale și inalielabile, fără să mai pună în discuţie modalitatea de obţinere.

În ultimele două secole proprietatea privată a fost obiect de dispută între socialiști și liberali. Socialiști optează pentru limitarea, chiar desfiinţarea, proprietăţii private, considerată de Proudhon ca furt, pe când liberalii o apără cu îndârjire. În sfârșit, pentru Biserica Catolică proprietatea nu se obţine numai prin muncă, iar bunurile au fost create de Dumnezeu pentru a fi folosite de toţi oamenii. De reţinut că pentru mai marii Bisericii nu se mai pune problema legitimităţii unui proprietar, ascuns în spatele unei instituţii. Metoda proprietarului ascuns a fost însușită și de așa zisele Societăţi Anonime în spatele cărora se află marile puteri financiare, adevăraţii stăpâni ai pământului.

Dar să revenim la întrebarea din titlu : A cui va fi luna ?

Americanii au marcat teritoriul lunar prin înlunarea steagului lor naţional.  Am citit în presă că s-au autoinventat investitori, cu acte de proprietate legalizate, care comercializează parcele lunare. Din declaraţiile prezentate mai sus se înţelege că și chinezii sunt interesaţi de legitimarea unor acte de proprietate, ca primii investitori în întreprinderi de exploatare a solului lunar. Personal sunt convins că vor urma confruntări aprige pentru obţinerea unor proprietăţi pe lună. Anticipez și un răspuns la întrebarea din titlu : Stăpânii lunii vor fi urmașii actualilor stăpâni ai pământului. Urmașii celor ce au contribuit la cucerirea ei vor rămâne la fel de săraci cum sunt cei ce prin muncă au contribuit la îmbogăţirea stăpânilor pământului.

 

12.02.2014

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

   Votul majoritar și universal.

 

Sintagma vot (suffrage) universal a fost folosită de Diderot în anul 1765, cu sens de votul unanimităţii, apoi de Guizot, în 1828, cu sens de drept de vot pentru toţi electorii. De amintit că Montesquieu în 1748 preferase alegeri prin tragere la sorţi, iar Jean Jacques Rousseau a fost adeptul modelului englez, al democraţiei directe : “englezii sunt liberi odată la cinci ani” , paradigmă ironizată de “indignaţii” moderni prin completarea : “Să faci dragoste la cinci ani, nu mai este viaţă sexuală și să faci alegeri la cinci ani nu mai este democraţie”

Democraţia liberală actuală a înscris printre principiile sale votul universal și majoritar, care poate fi exprimat în diferite variante : direct, indirect, pe liste, proporţional, prin redistribuţie. Fiecare naţiune își stabilește modalităţile concrete de aplicare a acestui principiu, modelelul cel mai apreciat fiind cel anglosaxon, practicat în Statele Unite, Regatul Unit al Marii Britanii, India și Canada. Pentru alegerea parlamentarilor, deputaţi și senatori, se organizează colegii electorale teritoriale unde candidează reprezentanţi ai partidelor politice.

Teoretic modelul electoral universal și majoritar pare să satisfacă exigenţele impuse de aplicarea principiilor democratice liberaliste. Matematicienii, gardieni riguroși ai exactităţii, au analizat cu metode specifice alegerile efectuate după modelul amintit și au descoperit așa zisul paradox matematic al democraţiei. Prin analiza matematică a alegerilor s-a constatat că de multe ori majoritatea nu a votat cu cel care a fost ales. În anul 2000  G. W. Bush l-a învins pe Al. Gore deși ultimul avea cu 500000  voturi mai mult. De precizat că sistemul electoral american este foarte sofisticat.  S-a spus cu această ocazie că reprezentantul unui partid ar trebui să primească un număr  de locuri proporţional cu numărul total de voturi, dar s-a congtraargumentat că s-ar favoriza formarea a numeroase coaliţii, greu de subsumat unor programe comune,  și că procedeul slăbește legătura dintre politicieni și popor. Keneth Arrow, economist american, laureat al Preemiului Nobel, autorul teoriei imposibilităţii, a propus trei condiţii  pentru un sistem electoral perfect, dar a spus că îndeplinirea lor nu este posibilă.

Concluzia finală a matematicienilor a fost  că nu există soluţii ideale și că democraţia nu poate fi redusă la calcule matematice, o abdicare neașteptată, dar bine argumentată.

Psihologii, gardieni ai proceselor psihice, au analizat cu mijloacele lor, observaţia, logica și afectivitatea, demersul electoral și au pus în evidenţă aspecte specifice ale relaţiilor dintre alegători și aleși.

O primă observaţie, foarte judicioasă, este aceea ca se votează candidaţi propuși de la centru, de șefii partidelor, selecţionaţi în funcţie de sumele depuse, necunoscuţi de alegători, deci imposibil de evaluat. Programul prezentat de candidat este programul partidului, de cele mai multe ori abstract, făra legătură directă cu preocupările și nevoile alegătorului.

Competenţa candidatului este evaluată după aspectul fizic, forţă, determinare, șiretenie intelectuală, alegătorii nu au posibilitatea să verifice moralitatea și pregătirea candidatului. Înfăţișarea candidatului joacă un rol prea mare, alegătorii nu aleg un candidat cu “faţă de copil” ci unul cu aspect de atlet.

În sfârșit, se cuvine menţionată și opinia revoluţionarului francez Joseph Emmanuel Sieyès, care crede că un regim care recurge la alegeri nu este democratic ! Pentru Sieyès poporul nu poate acţiona decât prin reprezentanţi.

Cele câteva consideraţii prezentate mai sus vor să atragă atenţia asupra unor neajunsuri teoretice ale actului electoral. În practica apar multe alte dificultăţi ce ţin de comportamente omenești, manipularea, stimularea materială, incultura politică, absenteismul și altele. Un loc deloc neglijabil îl joacă, mai ales în România actuală, stimularea materială, un act prin care ajung în Parlament oameni corupţi, fără cultură, cu un IQ la limita inferioară a normalului, care au ca argumente conturile bancare, obrăznicia și agresivitatea. Exemple pot fi găsite în presă.

În acest sens cred că se impune o preselecţie efectuată de comisii independente formate din specialiști recunoscuţi,  din care să nu lipsească psihologii. În privinţa absenteismului se consideră că preznţa la vot are efect de stimulre a activităţii intelectuale, îi valorizează pe oameni și îi ajută să se integreze în societate.

 

19.02.2014

 

 

 

                   Adevăr și autenticitate.

 

Adevărul este considerat ca una dintre zeităţile întemeietoare ale lumii, logicienii spun că  nimic nu se poate construi pe fals. În limbajul curent au intrat însă numeroase asocieri cu noţiuni ce-i complică definiţia : adevăr absolut, adevăr relativ, adevăr incomplet, adevăr personal, adevăr material, adevăr logic, și chiar adevăr mincinos cu variantele intenţionat sau involuntar. Mai sunt și alte asocieri.

În cele câteva rânduri ce vor urma ne propunem să facem o scurtă incursiune în domeniul adevărului legat de viaţa omului. Fiecare om își propune să prezinte o imagine de sine  care să-l protejeze și să-l evidenţieze, cu teama permanentă de a nu fi judecat și/sau neînţeles. De multe ori omul nu spune ceea ce gândește, sunt subiecte despre care preferă să nu­-și spună părerea. Prin natura sa omul vrea să fie acceptat de ceilalţi oameni, vrea să placă, și pentru a fi acceptat respectă regulile comunităţii, se revendică din referinţele comune și  istorice ale colectivităţii din care face parte. Dacă unele cunoștinţe îi lipsesc preferă să-și ascundă ignoranţa, să mintă, de teama că va fi subapreciat. Evident că în aceste condiţii adevărul ca noţiune fondatoare a realităţii este ascuns și lasă locul unei imagini false pe care omul o acceptă.

Se cuvine aici să ne oprim la distincţia între realitate, definită ca existenţă efectivă, adevăr, definit ca  proprietate a demersului logic, deci nu ca realitate obiectvă și autenticitate, definită ca asociere între adevăr și realitate. Autenticitatea a fost la început o însușire naturală, dar cu timpul, la omul confruntat cu numeroase disimulări impuse de nevoia de integrare, a devenit o trăsătură a comportamentului. Oamenii încearcă să se prezinte sub un aspect favorabil, depărtat de realitate pentru a forţa acceptarea într-o categoirie socioprofesională corespunzătoare unor aspiraţii și eforturi personale, categorie diferită de cea în care s-a format. Complexitatea relaţiilor dintre oameni este greu de acordat cu autenticitatea și de multe ori adevărul este sacrificat.

Autenticitatea se manifestă prin gesturi, prin cuvinte, prin  expresivitatea feţei, și o notă de originalitate personală. Râsul a fost considerat ca indicator de autencititate atunci când exprimă starea de spirit reală. Râsul de circumstanţă, ușor de depistat, nu este considerat autentic, dar prospeţimea, spontaneitatea, inocenţa, naivitatea, fac parte dintre trăsăturile autentice. Emoţiile sunt în general sincere, adevărate, dar pot să fie mimate, folosite pentru înșelăciune. Racordarea emoţiilor la autenticitate se face prin intermediul inteligenţei emoţionale, o noţiune care tinde să ocupe locul ocupat de noţiunea cuantificată prin IQ, Indicele de măsurare a Inteligenţei.

   Numai autenticitatea, însușirea de a rămâne ceea ce ești în realitate, confirmă trăirea în adevăr ; adevărul afirmat nu este cu certitudine adevăr. Nici convingerea omului că a spus adevărul nu este suficientă pentru a constitui criteriu de adevăr.

Adevărul, noţiune abstractă, nu poate fi “posedat”, omul ajunge numai până la ceea ce se numește “a fi în adevăr sub formă de prezenţă comună”, sintagmă introdusă de poetul francez René Char. Adevărul se ascunde în dialogul permanent dintre oameni. Cuvântul, mesagerul adevărului are magia de a ne îndemna spre Regatul Adevărului, un Infinit, în care nu se poate ști ce va spune interlocutorul și ce vom spune în continuare. Adevărul se armonizează cu realitatea, noţiune concretiztă, prin autenticitate

 

26.02.2014

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                   Inteligenţa emoţională.

 

În expunerea precedentă am folosit cuvântul inteligenţă emoţională, apărut recent în limbajul  psihologilor.  Noţiunea inteligenţă este definită în DEX drept : “capacitate de a înţelege ușor și bine, de a sesiza esenţialul, de a rezolva situaţii și probleme noi pe baza cunoștinţelor anterioare”. Am optat pentru definiţia din Dex pentru a nu mă rătaci printre numeroasele definiţii formulate până acum. Joy Paul Guilford, psiholog amrican, recunoscut pentru contribuţiile sale în problematica inteligenţei a găsit 400 definiţii ale inteligenţei. Precizez ca el a decedat în anul 1987. Câte vor fi apărut dupa aceea ! La noţiunea de inteligenţă au fost atașate în timp numeroase atribute care îi nuanţează sensul.  Fără sa intru în amănunte, ar fi și greu pentru că s-a scris foarte mult pe această temă, voi aminti doar teoria inteligenţelor multiple a lui Gardner, și modelul piramidal. Cei interesaţi vor găsi în Nota de la sfârșitul expunerii câteva clasificări ale inteligenţei întocmite de specialiștii psihologi.

Tentaţia de a măsura și introduce în calcule matematice, a tot ce se prezintă cunoașterii, nu i-a ocolit pe psihologi, au iniţiat teste standardizate de evaluare, foarte complicate și metode de calcul prin care au întocmit tabele de cuantificare a inteligenţei, cunoscute sub numele IQ, tradus în românește prin scor de inteligenţă. Dintre numeroasele teste concepute de psihologi amintim cele considerate mai fiabile, propuse de Wechsler, Stanford-Binet, Woodcook-Johnson. Testele IQ au stabilit că 95% din populaţia lumii se situează  între cifrele IQ  85 și 115. De notat și observaţia cunoscută sub numele efectul Flynn, după care scorurile IQ au crescut cu câte 3 puncte în ultimele decenii.

 

Am ales ca temă a expunerii o noţiune de curând intrată în circuitul cunoașterii, noţiunea de inteligenţă emoţională (IE), pentru că i s-a acordat o importanţă din ce în ce mai mare în ultimul timp.

Voi prezenta două definiţii găsite în literatura de specialitate. Prima :  IE este definită ca formă de inteligenţă care presupune capacitatea de a controla  sentimentele și emoţiile, proprii și ale celorlalţi, de a face distincţie între ele și a utliza informaţiile obţinute  pentru a orienta gândurile și gesturile. A doua : IE este iscusinţa de a percepe și a exprima emoţiile, de a le integra pentru a ușura gândirea, de a supune emoţiile judecăţilor proprii și a le altora, de a le ordona.

Noţiunea de IE a fost evocată în anul 1990 de psihologii americani Peter Salovey și John Mayer, apoi  a fost dezvoltată de Daniel Coleman în cartea sa  “Inteligenţă emoţională ” publicată în anu 1995. Este foarte probabil ca cei menţionaţi să se fi inspirat din mai vechea vocabulă a lui Theodule Ribot Logica emoţională. Autorii citaţi și alţii alăturaţi între timp, consideră că noua noţiune compensează deficitul concepţiei tradiţionale de inteligenţă, măsurată cu ajutorul indicilor de cuantificare IQ și asigură o evaluare mai bună de anticipare a unei reușite profesionale sau academice și cadrul unor relaţii îmbunătăţite cu ceilalţi. Coleman a semnalat observaţia că, cel puţin în Statele Unite, oamenii cu IQ foarte ridicat sunt percepuţi negativ de societate și au dificultăţi de exprimare și afirmare. El prezintă IE ca o posibilitate de evaluare a competenţelor egal distribuită la toate clasele sociale. IE poate să fie educată și dezvoltată prin antrenament, formaţiuni și manuale de specialitate. Neglijarea reacţiilor emoţionale în calcularea IQ îi scade predictibilitatea și are un efect negativ asupra performanţelor. IE, reprezentată de stăpânirea de sine, perseverenţă, motivaţie, respect faţă de ceilalti, poate fi stimulată, și dezvoltată încă din copilărie. O inteligenţă emoţională deficientă poate provoca instabilitate afectivă, probleme de adaptare si pregătire profesională și chiar probleme medicale.

De felul în care cultivăm dialogul interior, în care integrăm emoţiile pecepute cu sinceritate, depinde comportamentul și rezultatele noastre de integrare în societate. Emoţiile ne-au fost lăsate pentru a fi folosite. Inconștientul, depozit de emoţii, simte nevoia de a se exprima și dacă noi îi refuzăm oferta, el va acţiona fără participarea noastră și va genera frustrări, teamă, scăderea elanului, depresie, sentiment de inexistenţă. Prin cultivarea și dezvoltarea Inteligenţei Emoţionale venim în întâmpinarea Incoștientului, un dar primit de om de la Creator. În sprijinul celor de mai sus voi adăuga și că Iisus Hristos ne îndeamnă să gândim cu inima, în înţeles de suflet.

 

Tipuri de inteligenţă multiplă după Gardner.

i. logico-matematică ; i. lingvistică ; i. intrapersonală ; i. interpersonală ; i. Vizual spaţială ;  i. naturalistă ; i. muzicală ; i. kinestezică ; i. existenţialistă (spirituală)

 

Modelul piramidal de inteligenţă.

i. fluidă ; i. cristalizată i. inventivă ; viteză de percepţie ; percepţia acustică și vizuală ; memorie și învăţare ; i. îngheţată

 

Alte forme de inteligenţă.

I. colectivă ; i. artificială ; i. creativă ; i. de distribuţie ; i. socială ; i. animală ;  i. ambientală ; pozitivă și negativă ;

 

5.03.2014

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                    Despre înţelepciune.

 

Înţelepciunea este o virtute râvnită de mulţi oameni. Românul are două vorbe expresive pentru înţelepciune : Prima :”Dă-mi Doamne gândul din urmă” sintagmă folosită și de evrei cu precizarea că cer gândul din urmă al românului și a doua “Fi cuminte !” adresată copiilor și unor adulţi neastâmpăraţi și necumpătaţi.

Cuvântul înţelepciune are origine latină, provine din  intelectio, care sugerează în mod evident intelectul, facultatea de a gândi și înţelege. Strămoșii noștri istorici, latinii, mai aveau un cuvânt pentru înţelepciune, sapientia, care evoca răbdarea și cuminţenia.

DEXul ne dă o definiţie mai cuprinzătoare : Înţelepciunea este o capacitate superioară de înţelegere și judecare a lucrurilor, în care sunt implicate cumpătarea, prudenţa, spiritul de prevedere, chibzuinţa. În antichitate înţelepciunea, apreciată ca virtute, era raportată la știinţă, la cunoaștere de sine și la moralitate. Fiind o calitate a individului era considerată ca artă de justificare a existenţei și de trecere în eternitate împăcat cu tine însuţi. S-a spus chiar că este știinţa prin care omul învaţă să moară.

Apariţia conștiinţei de sine joacă un rol foarte important în dobândirea înţelepciunii, bine exprimată de sintagmele socratice “cine ești tu ca să ști ?” și “cunoaște-te tu însuţi”. Printr-un act de trezire, urmat de  interogaţii multiple, reculegere, meditaţie, omul ajunge să stabilească o ierarhie a valorilor, să se poziţioneze în această ierarhie și să acţioneze ca parte integrată în lume și colectivitate. Filozoful francez Joseph Vialotoux descrie acest moment ca o detașare din sfera posibilului și angajare în statutul și normele umane.

Scopul înţelepciunii este căutarea primelor cauze și a raţiunii de existenţă a fiinţelor și lucrurilor, înţelegerea lor prin reflecţie, meditaţie și contemplare. Înţelepciunea nu vizează  aplicaţiile practice imediate și prin aceasta se deosebește de știinţele particulare și experimentale. Întelepciunea este un bun personal, nu poate fi comercializată, vândută sau împrumutată.  Domeniul înţelepciunii este situat deasupra știinţelor exacte, care explică fenomenale prin deducţie și prin cauzele imediate.

Înţelepciunea respectă știinţele experimentale, se bazează pe rezultatele lor, dar nu transpune procedeele lor în conceptualizare, pentru ca domeniul său se află în sfera noţiunilor abstracte. Înţelepciunea nu se confundă cu filozofia, disciplină  care reflectă realitatea în aspectele ei cele mai generale și construiește concepte și sisteme, unde se întâlnesc toate știinţele, reconfigurate de inventivitatea filozofului.

Scriitorii, filozofii, politicienii, înţelepţii (!), au lăsat însemnări despre înţelepciune. Prezentăm o mică selecţie :

Aristotel : Înţelepciunea stăpânește cunoașterea tuturor lucrurilor, atunci când aceasta este posibilă

Eschil : Adevărata înţelepciune constă în a nu părea înţelept.

Plinius el bătrân : Nici un muritor nu este totdeauna înţelept.

Cicero :  Înţelepciunea pătrunde greu într-o minte, îndărătnică.

Descartes : Înţelepciunea nu este, nu numai prudenţă în afaceri, ci o perfectă cunoaștere a tuturor lucrurilor pe care omul le poate ști.

Proverb indian : Dă-mi liniștea să accept lucrurile pe care nu pot să le schimb, curajul de a schimba lucrurile pe care le pot schimba și înţelepciunea de a face diferenţa.

Pindar :   Să devii ceea ce ești.

Moliere : Înţeleptul este pregătit să facă fată tutror întâmplărilor

Dimitrie Cantemir : Înţelepţii se apleaca și în faţa dreptei socoteli a vrășmașilor.

 

12.03.2014

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                  Viata deschisă.

 

François Cheng, nume de autor, pe numele sau adevărat Cheng Chi Hsien, este un poet și filzof ce reprezintă două mari culturi, chineză și franceză și ocupă fotoliul 34 al Academiei franceze. Biografia lui începe în China pe vremea războiului chino-japonez si se continuă în Franţa, unde a ajuns în anul 1948. Dincolo de strălucitele sale Meditaţii, asupra frumuseţii și asupra morţii, am descoperit o noţiune deosebit de interesantă, ce merită atenţie, noţiunea de Viaţă deschisă, concepută de François Chenh ca o poartă prin care se intră și se iese fără cheie. Se ajunge la viaţă prin naștere dintr-o fiinţă muritoare și se pleacă prin moarte, posibilitate ce nu poate să existe decât după viată. Continuitatea este evidentă, dar de ce viaţa este dechisă către moarte ? Cheng dă un răspuns simplu și logic : pentru că moartea nu există decât după ce este îndeplinită condiţia vieţii, moartea este finalul viaţii, viaţa la sfârșit, fără viaţă moartea n-ar fi posibilă. Vorbind despre moarte vorbești despre viaţă, o existenţă dechisă, atât spre trecut cât și spre viitor, două noţiuni ale timpului.

Abia după ce ai admis că moartea este de fapt viaţă la sfârșit, dar viaţă, poţi să meditezi asupra morţii, ceea ce Cheng face în cartea sa  : “Cinci meditaţii asupra morţii, altfel zis asupra vieţii”. Cu marele său talent de poet, cu “fulguranta intuiţie a poeţilor” filozoful prezintă un exemplu de continuitate viaţă-moarte-viaţă aflat la îndemâna oricui. În pomul fructifer se formează fructul, crește, se hrănește prin rădăcini din pământ și cu lumină de la soare, se maturizează, se coace, apoi cade pe locul de unde și-a luat hrana, redă solului materia organică a vieţii și din seminţele aflate în interiorul fructului dă naștere unui alt pom fructifer. Unde este moartea în acest ciclu, dacă rădăcinile sunt în același timp locul de naștere și de renaștere?

Moartea se află totdeauna aproape, se manifestă prin dorinţa noastră arzătoare de a trăi, prin atracţia irezistibilă către o formă de împlinire personală.  Rainer Maria Rilke, mare poet de limbă germană și franceză, a cerut într-unul din poemele sale : “Dă Doamne fiecăruia propria sa moarte”. Cheng îl completează adăugând “N’are importanţă durata vieţii mele, numai să mor de o moarte care să fie a mea”. Cei doi poeţi exprimă cum nu se poate mai bine faptul că moartea face parte din viaţă, că este viaţă la sfârșit. Moștenitorul vechii civilizaţii și filozofii a Chinei antice identifică asemănarea cu gândirea lui Lao zi, care spunea că Tao, Calea, principiul fundamental al Taoismului se întoarce totdeauna la origine pentru a-și împrospăta resursele.

Viaţa deschisă beneficiază de multiple căi de evoluţie, opţiunea individuală și efortul de realizatre având importanţa lor. Întâmplarea nu este de neglijat, mai ales în legătură cu sfârșitul vieţii, numit moarte. Un accident, o catastrofă, un organ neputincios, o agresiune intempestivă, sunt cauze care pot să ducă la sfârșitul vieţii, deschisă oricărei posibilităţi. Teama de moarte este o reacţie naturală, ea ne însoţește permanent. Pe plan individual moartea este percepută ca o pierdere, dar ca final de viaţă este întodeauna un pas înainte. Moartea nu poate fi un sfârșit absurd, ea  este fructul unei vieţi, la rândul ei primită ca un mandat, pe care omul e dator să-l ducă până la capăt. Sinuciderea este un eșec de îndeplinire a mandatului. Fiecare viaţă este unică, așa cum unice sunt toate existenţele. Vârsta la care se petrece moartea nu este atât de importantă din punctul de vedere al vieţii deschise. Expresii ca “dacă ar fi trăit…” sunt lipsite de interes, futile, nimeni nu poate face afirmaţii despre ce nu s-a întâmplat.

Arta, mai ales literatura, este domeniul unde viaţa deschisă este prezentată ca eveniment natural, intrarea prin naștere și ieșirea prin moarte fiind prezentate în toată frumuseţea lor simbolică, iar prezenţa împreună a celor dispăruţi și a celor rămași, fiind mărturie de continuitate.L   Foarte originală și instructivă este propunerea lui François Cheng de a imagina o lume a celor ce au trecut, în cadrul vieţii deschise, dincolo de momentul morţii, în ceea ce el numește “dublul regat” și de a lega un dialog între cei morţi și cei vii. Cei de “dincolo” ar avea multe de spus, fiind un fel de iniţiaţi. trecuţi prin marea încercare. Un astfel de dialog între cei vii și cei apropiaţi lor, plecaţi prin moarte în altă lume este posibil prin continuitatea unei vieţi deschise. Le atribuim celor plecaţi puterea de a judeca altfel viaţa, de a o retrăi și a ne proteja, în felul lor. Cu condiţia ca noi să nu-i uităm ei pot deveni îngerii noștri protectori.

Propunerea lui Cheng, oferă noi perspective, posibile prin folosirea imaginatiei ca instrument de lucru.

19.03.2014

 

 

                              Generatia Y      

 

Americanii Williams Straus și Neil Howe au propus în ultimul deceniu al mileniului 2 o teorie a generaţiilor sociale, înţelese ca ansamblu de persoane născute într-o perioadă de 20-25 ani Cercetările celor doi sociologi au fost efectuate asupra generaţiilor din Statelor Unite ale Americii începând cu anul 1584, anul instalării primilor europeni pe teritoriul Statelor Unite. Au fost identificate un număr de 25 generaţii, inegale ca interval de timp, câte 4-5 generaţii pentru un secol, care se succed ritmic, și stabilesc analogii biografice cu generaţiile precedente. Autorii au observat că  cei ce aparţin unei generaţii de vârstă au tendinţa să manifeste comportamente asemănătoare. Complexitatea și cantitatea de informaţii obţinută de cei doi și de alţi cercetători care li s-a adăugat este foarte mare și nu poate să facă obiectul unui capitol din Abecedarul nostru.

În cele ce urmează ne vom referi la penultima subgeneraţie în care sunt rânduiţi cei născuţi între anii 1978 și 1994, și care a primit numele de generaţia Y, generatia Millenallias, a sfârșitului de mileniu. În Franţa sunt înregistraţi în generaţia Y un număr de 13 milioane tineri, fiind cea mai numeroasă generaţie. Numele vine de la cuvântul Why, pronunţat în engleză la fel ca litera y și de la faptul că cei născuţi în acest interval de timp poartă un instrument în formă de y cu care ascultă muzică sau vorbesc la telefon. Au mai fost și alte sugestii pentru originea numelui. Acești tineri sunt beneficiarii perioadei de creștere economică din anii între care s-au născut. Caracteristica principală a acestei generaţii este tendinţa spre independenţă și refuzul de a intra în statutul de adult. Ei întârzie începutul unei școli de conducere auto, le place să iasă în grupuri, le place să bea alcool, să prelungească perioada de adolescenţă, nu sunt grăbiţi să ocupe un loc de muncă. Le place libertatea, sau ceea ce ei numesc libertate.  Bineînţeles că sunt și excepţii, ca să confirme reguula (!)

Tinerii care fac parte din această generaţie nu sunt de rea credinţă, dar vor să știe de ce li se cer anumite activităţi, de ce să meargă la școală, de ce să înveţe matematică și fizică, de ce să nu fumeze, de ce să muncească ? Într-o lume cu multe restricţii și constrângeri ei refuză limitarea libertăţii pentru că nu o înţeleg. Scepticismul reprezintă o dimensiune a personalităţii lor. Ei au nevoie de o imagine de ansamblu a sistemului și pentru că nu reușesc s-o găsească se demotivează și nu sunt performanţi. Așteaptă promovări rapide, se cred îndreptăţiti să promoveze, nu înţeleg noţiunea de experienţă și exercită presiune asupra nivelurilor manageriale superioare. Sistemul de valori și aptitudinile celor din generaţia Y se bazează pe dualul agresiune-apărare și pe o competivitate neînţeleasă. Este evident că apariţia internetului și a altor mijloace de comunicare au avut o influenţă mare asupa generaţiei Y și au marcat o schimbare a modului de viaţă. În primii lor ani cei din generaţia Y au practicat jocuri agresive pe ecran, au teleșarjat ilegal filme și emisiuni au stabilit legături cu lumea și au fost îndemnaţi să creadă că totul este posibil. În USA li se spune “Digital native” pentru că de la cea mai mică vârstă ei au folosit tastatura computerului.

Generaţia Y este deschisă către lume, dar nu este revoluţionară, comunicarea în linie nu înlocuiește nevoia de păstrare a legăturii cu trecutul, de conservare, își trimit mesaje, fotografii, imagini cu locurile vizitate, fără să le acorde o semnificaţie specială. Păstrează însă legătura cu concretul,  cunoaște valoarea banilor și nu se îndepărtează de realitate. Răsfăţaţi în copilărie întâmpina greutăţi în procesul educativ, nu citesc, se mulţumesc cu cele aflate pe Google și nu acordă atenţie ortografiei. Sunt dezinteresaţi de politică, sunt convinși că politicienii nu pot schimba nimic, nu partricipă la alegeri, nu votează și nu știu cine sunt candidaţii. Refuză condiţia părinţilor foarte activi profesionali, la angajare se interesează mai mult de drepturi și avantaje decât de obligaţiile ce le revin. Au apărut cazuri de tineri care după 2-3 ani de muncă au cerut un an sabatic pentru a face turul lumii, sau au intrat în șomaj timp de 3 luni pentru a fi liberi să facă ce vor.  Studii sociologice aprofundate asupra particularităţilor generaţiei Y nu există încă, dar exemple de generaţii asemănătoare au mai fost semnalate dealungul timpului, Socrate însuși vorbea despre tineri nemanieraţi care dispreţuiau autorităţile.

Comportamentul Generaţei Y nu e un motiv de îngrijorare, ciclurile istorice se repetă după o schemă ce cuprinde înălţarea, trezirea, vrajba și criza, schema repetată în fiecare secol. De altfel, după generaţia Y urmează generaţia Z, o generaţie care pune deja noi probleme și folosește noile achiziţii tehnice așa cum au folosit strămosi.

26.03.2014

 

 

 

 

                                Carpe diem

 

Expresia Carpe diem, îi apartine lui Horaţiu cu semnificaţia “trăiește, (culege), clipa fără să te gândești la ziua de mâine”. Pentru filozofii antici Carpe diem este o soluţie la toate problemele.

Clipa, momentul actual, este proiecţia prezentului în serie succesivă, în permanentă mișcare, a timpului. Prezentul, o abstracţie, e greu de admis că poate fi trăit pentru că fiecare  moment este un prezent depășit, un trecut unde se acumulează toate momentele anterioare. La rândul său, viitorul este totalitatea momentelor care vor veni. În contextul dificultăţii de a poziţiona timpul în filozofie, mulţi filozofi au pus la îndoială  posibilitatea de a trăi clipa, momentul. Îl citam numai pe marele Georg Wilhelm Friedrich Hegel, care în Fenomenologia spiritului spune că momentul actual nu mai există când vrem să-l trăim, a trecut deja, putem să-l regretăm, dar nu-l putem trăi.

Tendinţa de a contesta existenţa momentului, a clipei, se explică prin faptul că mentalul, capacitatea de operare cu noţiunile, nu poate păstra controlul timpului fără trecut și viitor și percepe momentul actual, atemporal, ca un pericol. Pentru a-și asigura poziţia sa dominantă, mentalul încearcă să disimuleze momentul prezent în trecut imediat și viitor apropiat.

În DEX cuvântul moment este definit ca durată scurtă, efemeră, fără limitare în timp. Se admit chiar formulări ca dintr-un moment în altul, peste câteva momente, din primul moment, ultimele momente și altele. Viaţa omului nu poate fi redusă la momente, ea se manifestă, ca existenţă, prin dorinţă, prin încercarea de a arăta diferenţele. Ca să trăiești momentul actual trebuie să renunţi la dorinţă, să te întorci la condiţia animală, să nu ai alte preocupări decât asigurarea nevoilor primare, imediate. Carpe diem este de multe ori înţeles ca trăire a unui prezent vegetativ, nu a unui prezent activ. Omul nu poate să trăiască niciun moment fără să se refere la momentele anterioare și fără să aibă în vedere proiectele viitoare.

Adevărata trăire în prezent înseamnă folosirea fiecărui moment de

viaţă reală, fiecare experienţă, fiecare pasiune, să accepţi că momentul este fără ieri și fără mâine, că focul trebuie să ardă acum, precizează scriitorul canadian Eckhart Tolle, autorul unui studiu cu titlu “Puterea momentului prezent”.

Conștient că momentul prezent, în accepţiunea extinsă, este unic și irepetabil, omul trebuie să facă din el un punct de orientare pentru viaţa lui, să-l păstreze în memorie și să-l poată folosi la nevoie. Viitorul este o prelungire a trecutului, un trecut prelucrat, trecutul nu poate fi ignorat. Acesta este, cred, sensul actual al expresiei Carpe diem.

 

02.04.2014

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                Corp, Spirit, Suflet.

 

Triada constitutivă a omului, Corpul, Spiritul și Sufletul stă la baza tuturor filozofiilor, începând cu cele antice și terminând cu cele moderne. Dacă despre Corp, accesibil organelor de simţ, există un acord de înţelegere unanim, se face câteodată confuzie între Spirit și Suflet         .

Cu toate caracterele sale specifice, și în ciuda faptului că noţiunea de suflet este frecvent folosită în expresii ca “din tot sufletul”, “în conștiinţa și în sufletul meu” și multe altele, existenţa sufletului este pusă la îndoială  și este confundat cu spiritul. Un punct de vedere  bine documentat am găsit la filozoful sino-francez François Cheng, pentru a căui claritate și frumuseţe de expunere nu găsesc cuvinte de admiraţie. În cea de a cincea meditaţie asupra morţii, din cartea cu același titlu, Cheng descrie sufletul ca partea intimă, personală, specifică, secretă, a fiinţei, capabilă să exprime emoţii, să facă un efort instinctiv de depăsire a dualismului corp-spirit și de comuniune cu universul. Sufletul aparţine omului ca individ, este marca unicităţii lui, spre deosebire de spirit care este general, colectiv, dăruit fiinţei odată cu actul Creaţiei.

Ca reprezentant al vechii filozofii chineze, Cheng nu poate să nu amintească de triada pe care se bazează confucianismul, cerul, pământul și omul, a căror analogie cu tripticul corp, spirit și suflet nu poate fi ignorată. Tradiţia filozofică chineză  consideră că fiinţa umană este constituită din trei componente distincte : jing, (sperma, corpul), qi (suflul, spiritul) și shen, (divinul sau sufletul)

Între suflet și spirit se stabilește un raport complementar, spiritul contribuie la formarea individului și la adaptarea în societate, iar sufletul la particularizarea și unicitatea individului. Sufletul este însoţitorul permanent al omului, primit de la naștere până la moarte, el suportă răbdător toate încercările la care sunt supuse corpul și spiritul. Sufletul este legat în mod tradiţional de inimă, de fapt de Sistemul nervos vegetativ care coordonează inima, pe când spiritul se referă la creer, sediul proceselor cognitive. Se spune că sufletul, sediul afectivităţii, tremură și spiritul, sediul raţiunii, judecă.

Fiecare dintre cele trei componente ale tripticului își are domeniul lor de acţiune, corpul asigură energia și procesele metabolice, spiritul coordonează limbajul și procesele cognitive, iar sufletul afectivitatea, creativitatea și dimensiunea mistică a destinului uman, deschis către  transcendenţă, divinitate și dragostea absolută.

Citându-l pe Blaise Pascal, Cheng adaugă la domeniul sufletului milostenia, fundament pe care se construiește morala.

                                                                   09.04.2014

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

           Despre culpabilitate

 

Termenul de culpabilitate este folosit pentru o posibilă vinovăţie și este definit ca stare emoţională provocată de nerespectarea unei norme juridice sau morale. În limba română există o diferenţă de nuanţă între culpabilitate și vinovăţie, acest din urmă termen sugerând o faptă rea deja efectuată. Psihologii, psihiatrii și juriștii sunt cei ce folosesc mai frecvent termenul culpabilitate. Pentru domeniul juridic există texte de lege care stabilesc în ce măsură omul se face vinovat de nerespectarea legilor și cum se pedepsește vinovăţia, dacă este dovedită. Sunt și cazuri speciale în care fapte grave nu sunt pedepsite de lege,  de exemplu, fapta călăului care îndeplinește o hotărâre de condamnare la moarte, a soldatului care execută o comandă a superiorului și a judecătorului care condamnă la moarte (ucide!) un criminal dovedit. Vom lăsa pe seama legiuitorilor aspectele juridice ale culpabilităţii și ne vom concentra asupra unor aspecte morale, sociale, psihologice și psihiatrice ale culpabilităţii.

Psihologul american Ionathan David Haidt definește culpabilitatea ca o emoţie autoconștientă caracterizată prin faptul că se însoţește de regulă cu dorinţa de a repara greșeala și cu empatie pentru victimă. Se are, în mod evident, în vedere absenţa une intenţii de a a produce suferinţa victimei. Sentimentul de culpabilitate generează suferinţe psihice și necesită de multe ori intervenţia psihiatrului. Psihopaţii și sociopaţii nu recunosc sentimentul de culpabilitate sau îi dau puţină atenţie. Oto Fenichel a descris pentru maniaci un mecanism de apărare prin supracompensare și ignorare a culpabilitatăţii.

Sentimentul de culpabilitate se poate asocia cu o patologie psihică manifestată prin insomnii, stări obsesionale și depresive care necesită intervenţia psihiatrului. Pacientul are remușcări că n-a fost drept, că a avut o gândire nepotrivită, că n-a respectat normele morale. Nietzsche a descris un profil de criminal prin sentiment de culpabilitate care devine din consecinţă cauză, iar Freud admite că există o culpabilitate inconștientă.

Aspecte particulare se întâlnesc la domenii în care culpabilitatea este justificată prin argumente politice sau religioase. O interesantă prezentare găsim în Poemul lui Ivan din romanul Fraţii Karamazov al lui Dostoievschi. Acţiunea se petrece în anul 1500 în orașul Sevilia pe timpul Inchiziţiei, în piaţa din faţa marei catedrale, unde apare Iisus Hristos sub chipul unui om sărman și reia vechea sa ocupaţie, vindecarea bolnavilor și alte miracole printre care învierea unei fetiţe decedată recent. Apare în piaţă Marele Inchizitor cu alaiul lui, Îl vede pe Iisus, Îl recunoaște si dă ordin să fie arestat și întemniţat. Acţiunea se continuă în temniţă unde Marele Inchizitor ÎL ceartă pe Iisus  că a reveniut pe pământ ca să strice liniștea stabilită de Biserică. Îi reproșează că a greșit când, pe munte, a refuzat ofertele Satanei, că n-a înţeles nevoile oamenilor, că a refuzat transformarea pietrelor în pâini și n-a acceptat să preia puterea pe pământ. Ce spera El să ofere oamenilor, libertatea ?, un amestec necurat de teamă și curaj, pe care oamenii o văd ca o perdea care acoperă necazurile și suferinţele. Lumea ideală căreia i se adresează Iisus Hristos nu există. Numai elitele responsabile pot să oblige lumea mizerabilă să transforme pietrele în pâini, să distribuie bogăţiile pământului după reguli stabilite de ele. Acest lucru nu se poate face decât prin instaurarea unui regim despotic și a unor comunităţi supuse și ascultătoare, convinse că cineva se ocupă de soarta lor. “Nerodul care ţi-a sărutat azi picioarele, mâine, la un singur semn al meu va adăuga tăciuni aprinși pe rugul unde vei arde, condamnat de mine” Neprimind răspuns Marele preot continuă : “De ce mă privești cu ochii tăi blânzi, convins că dreptatea e de partea ta ?”

Iisus rămâne tăcut până la sfârșit, când depune un sărut cald pe buzele ofilite și reci ale bătrânului nonagenar. Semnificaţia gestului rămâne incertă. Să fie iertare ?! Greu de crezut, pentru că prea multe crime s-au făcut în numele religiei.

În ce privește politica unde culpabilitatea devine vinovăţie curată prin faptul că minciuna și crima sunt incluse de la început printre mijloacele de cucerire și păstrare a puterii, nu există niciun scenariu de iertare. Singura terapie este aplicarea legii și pedepsirea vinovaţilor. Metoda preventivă de selecţionare a reprezentanţilor prin “alegeri libere” s-a dovedit ineficientă și aici poate fi amintită observaţia Marelui Inchizitor că oamenii au nevoie de pâine și de cineva care să-i oblige s-o facă.

A fost evocată și noţiunea de culpabilitate colectivă, o modalitate de a-i ascunde pe adevăraţii vinovaţi, greu de încadrat, manifestată în unele religii și în războaie.

Culpabilitatea ca sentiment individual este o pedeapsă în plus pentru cei mai puţin vinovaţi.

 

15.04.2014

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                  Complexe psihologice.

 

Complexele, de inferioritate și de superioritate, sunt stări  patologice emoţionale care apar ca urmare a unei autoevaluări eronate a calităţilor și performanţelor individuale în urma confruntărilor cu alţi semeni. Primul complex de inferioritate apare la copil când își dă seama că nu poate efectua activităţi accesibile adulţilor și copiilor mai mari și interpretează slăbiciunea ca un semn de inferioritate. Ulterior pot să apar și alte motivaţii ale complexului de inferioritate : talia, aspectul fizic, starea materială, eventuale defecte, performanţe școlare și profesionale scăzute, nivel de informaţie și de cultură inferior, inabilităţi în executarea unor performanţe artistice, muzică, desen, manualitate, ficţiune, versificaţie, performanţe sexuale scăzute.

Comparaţia cu cei din jur este înscrisă în actul de cunoaștere, zestre genetică, iar semnele de slăbiciune sunt înregistrate ca sentiment de inferioritate. De capacitatea de a surmonta efectele unor comparaţii dezanvantajoase depinde dezvoltarea ulterioară a copilului și individului. Viaţa în familie, în comunitate și educaţia sunt importante în blocarea unui complex de inferioritate la copii. Primul psiholog care a folosit termenul de complex de inferioritate a fost Alfred Adler, considerat fondator al psihilogiei sociale. El a numit rolul jucat de anturaj cu termenul de spirit comunitar.

Complexele se manifestă sub diferite stări nevrotice, timiditate, evitarea contactelor sociale, subapreciere, autocriticism destructiv, agresivitate. Complexatul acceptă cu greutate inegalitatea, încearcă să paseze vina la alţii, să le scadă meritele, să le găsească imperfecţiuni, dar nu reușește decât să accentueze propriile suferinţe. Este avid de comentarii pozitive dar de multe ori  le refuză interpretându-le ca ironii. Încercarea de a căuta o compensare în alt domeniu este câteodată profitabilă.

În unele situaţii complexul de inferioritate este afișat prin contrariul său, complexul de superioritate. Complexatul este foarte combativ, își  supraevaluaează calităţile personale și citează performanţe din alte domenii, încearcând să mascheze o inferiritate, reală sau presupusă. Subconștientul nu se lasă înșelat și suferinţele pe plan individual se manifestă sub forme obsesive și chinuitoare. Manifestările agresive sunt foarte frecvente în complexul de superioritate.

Nici așa zisa “mască a tăcerii” nu rezolvă suferinţa individuală, complexele ascunse continuă să se exprime sub forma de culpabilitate în faţa unui adevăr ce nu poate fi ignorat.

Evitarea și prevenirea complexului de inferioritate, foarte importantă, presupune o atitudine de ignorare a comentariilor negative, a aprecierilor tendenţioase, consolidarea convingerilor pozitive și valorificarea lor, atitudine calmă la evaluări, combaterea manifestărilor de tristeţe și furie. Este bine să nu acorde atenţie aspectelor ce nu pot fi schimbate : talie, aspect fizic, culoarea pielii, originea etnică, orientarea sexuală, manifestări temperamentale înnăscute, să nu dea importanţă comentariilor negative și să accepte adevărul că toţi oamenii au drept la convingeri personale și la o identitate proprie.

Tratamentul complexelor deja constituite este dificil, se pot trata manifestările patologice asociate, cu rezultate modeste, boala prinde rădăcini în inconștient și simptomatologia recidivează la cea mai mică provocare. Psihoterapia, executată de un specialist, poate să ajute, dar trebuie să fie consolidată prin protecţie socială. În literatura de specialitate sunt citate rezultate bune prin audiţii muzicale, spectacole de teatru în care spectatorul se identifică unui personaj, terapia cu flori  și cu ocupaţii efectuate în natură. Autosugestia este deasemeni un procedeu util.

Izolarea, fuga de comunitate, nu ameliorează simptomatologia complexelor psihologice, de inferioritate sau superioritate.

 

22.04.2014

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

               Despre masochism.

 

Masochismul este definit ca perversiune sexuală ce constă în a căuta plăcere prin suferinţe psihice și morale produse de partener. În realitate acceptarea unor suferinţe de la partener sau de la comunitate nu se întâlnește numai în sfera sexualităţii. Este considerat masochist cel ce găsește plăcere în propria suferinţă, în decădere și umilire. Masochismul a fost atestat de istorie și literatură

Cuvântul masochism a fost folosit pentru prima dată de Kraufft Ebing, care l-a descris ca simptom al unei patologii sexuale psihiatrice inspirate din romanele austriacului Sacher Masoch, ai căror eroi  acceptă, dintr-o plăcere perversă, bătăi, umilinţe și persecuţii de la partenerele sexuale, simptom pe care Ebing le-a numit cu nume derivat de la numele autorului. De la asocierea cu sexualitatea provine  conotaţia reţinută de limbajul curent.  Manifestări de acest tip au existat în toate timpurile, dar diferenţierea lor de jertfire pentru o cauză bună s-a realizat după apariţia noţiunii descrisă de psihiatrul austriac Ebing.

Freud a descris trei forme de masochism :

-de tip erogen, care produce excitaţie sexuală ;

-de tip feminin, prezent la ambele sexe. La bărbaţi se prezintă sub formă de castraţie simboilică având origine în fantasmele din prima copilărie. Nu intrăm în amănunte.

-de tip moral sau social, fără legătură cu libidoul care se manifestă prin tendinţa subiectului de a accepta  suferinţe din partea celorlalţi, de tipul : oferă obrazul ca să fie pălmuit, fără să conștientizeze comportamentul masochist, Există numeroase  variante de comportament masochist.

Pentru Theodor Reik masochismul este o tendinţă comună, instinctivă, o posibilitate de realizare a unui obiectiv și nu devine patologică decât dacă depășește anumite limite și exclude alte forme de manifestare. Reik este de părere că msochismul social este derivat din cel sexual, care este forma primară a masochismului. Paul-Laurent Assoun crede că subiectul se plasează în poziţie de victimă “magnifică” (!) pentru a obţine calitate de martir. Pentru Adler comportamentul masochist devine un suport al complexului de inferioritate, o formă de confirmare manifestată ca nevroză de eșec.

La femei masochismul a fost favorizat de condiţiile biologice și sociale. Biologia specială le expune la  suferinţe obligatorii : deflorarea, maternitatea, menstruaţia. Prin atribuirea rolului de “femme au foyer”, de casnică, ocupată cu menajul și creșterea copiilor,  femeia a suportat manifestările de superioritate ale soţului, o formă de masochism acceptat. Marele scriitor Celine constata cu oarecare asprime că femeile sunt făcute pentru suferinţă. Pentru Simone de Beauvoir femeile casnice, reduse la sarcini menajere și la creșterea copiilor, trăiesc o formă de masochism social în care se complac jucând rol de victime ale copiilor și soţului. Fetele erau amăgite cu promisiunea unui Prinţ, un Făt frumos din poveste, care venea de multe ori sub chipul unui tip brutal, iluzia de sacrificiu pentru o cauză bună se destrăma și viaţa lor se petrecea în suferinţă. Emanciparea femeilor a schimbat însă contextul social al relaţiilor dintre bărbaţi și femei.

Masochismul de tip erotic a constituit subietul unor opere literare cu mare succes la public. Romanele lui Leopold  von Sacher Massoch și în mod special “Venus în haină de blană”, constitue o referinţă.

 

Sacher Massoch a fost crescut de o bonă din Ucraina (!) care îi spunea povești inspirate din folclorul ţării sale, completate cu fantasme personale, din care nu lipsea o voluptuoasă femeie îmbrăcată in haină de blană, foarte autoritară, temută de bărbaţi. Imaginile descrise de bonă au fost reţinute de copil și adaptate în literatura scrisă mai târziu.  De menţionat că Massoch a exersat procedee masochiste și în viaţa lui personală

 

29.04.2014

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

             Despre obsolescenţa programată.

 

În urmă cu 40 – 50 de ani satul în care m-am născut era un furnicar, oamenii se sculau devreme, aveau o mulţime de lucruri de făcut, deschideau coteţele de păsări, curăţau grajdurile, adăpau vitele și le îndemnau spre izlaz, însoţite de unul dintre copii. În toate curţile se aflau vite, vaci, oi, capre, un cal sau o iapă, porci, fiecare cu progenitura sa. Consătenii mei aveau totdeauna de lucru, nu i-am auzit niciodată văietându-se ca n-au ce să facă. În sat erau câteva zeci de meseriași, cizmari, croitori, tâmplari, dulgheri, dogari, fierari, potcovari, prăvăliași, zidari, negustori. Dacă se strica ceva, un obiect casnic, se rupeau pantalonii sau sandalele, găseai repede meseriașul potrivit pentru reparaţie.

Nimic nu mai este la fel astăzi, nu mai vezi vite în curţile oamenilor, izlazul e gol, au dipărut meseriașii, singurul loc unde poţi întâlni pe cineva este cârciuma, acolo găsești doi-trei mușterii dar nu prea ai cu cine să schimbi o vorbă. Am insistat, am mers la crâșmă și i-am întrebat pe cei câţiva tineri, abonaţii localului, ce știu să facă și dacă au învătat o meserie.

-Meserie ?!, ce meserie să învăţ, are cineva nevoie de meseriași, azi dacă ţi se tocesc pingelele te duci și cumperi alte sandale, te costă la fel, dacă vrei să mănânci brânză sau unt, n-ai decât să vii la prăvălie unde găsești de toate, nu merită să te scoli în fiecare dimineaţă sa duci vitele  în izlaz sau să baţi nicovala cu ciocanul.

-Văd că beţi câte o bere, de unde aveţi cu ce s-o cumpăraţi.

- Auzi întrebare, credeam că vrei să ne dai câte un rând, că n-avem cu ce să ne împrospătăm, că ajutorul de boală primit de la stat nu ne ajunge nici pentru tutun. O lungim și noi cum putem, bem pe datorie până vine ajutorul pe luna viitoare. Azi bem din pensia mamei lui Mitică.

N-am mai găsit nimic de spus, nu l-am întrebat pentru ce boală primește ajutor, am tăcut și după o mică pauză l-am rugat pe câciumar să le mai dea câte o bere.

-Mai pune și niște ţigări și să mai treci pe la noi, că ești un om cumsecade, mi-a spus interlocutorul meu  drept mulţumire.

În drum spre casă am cugetat la vorbele consăteanului meu. “Cine mai are nevoie de meseriași ?” și “nu merită să te scoli în fiecare dimineaţă, când poţi să cumperi lapte și brânză de la prăvălie”. Omul avea dreptate, în satul meu și probabil în toată ţara domnește obsolescenţa programată, tehnologia modernă constriește aparatură cu durată de viaţă scurtă, cu piese de schimb neramplasabile, vechle profesii au devenit inutilizabile, prea costisitoare, nimeni nu mai are nevoie de cizmar, de croitor sau potcovar. Strategia societăţii zisă “de consum !” încurajează folosirea de obiecte noi,  care se uzează repede. Consecinţe grave ale acestei strategii sunt șomajul și foarte grav, acumularea unor mari cantităţi de deseuri care otrăvesc pământul, apele și aerul, dar noii stăpâni ai lumii nu se gândesc la consecinţe, ei sunt interesaţi doar să vândă și să câștge bani cât mai mulţi

Pentru a nu rămâne dator voi completa cele spuse mai sus cu definiţia obsolescenţei.

Termenul își are originea lingvisitică în latinescul obs-oletus, obs-olescere care se traduce prin ieșit din uz, demodat. Dicţionarele definesc obsolescenţa ca pierdere progresivă a funcţionalităţii, uzură morală, declasare tehnologică. Există și forma de obsolescenţă profesională prin care se înţelege învechirea informaţiilor prin apariţia altor informaţii noi, mai performante.

Din păcate vocaţia progresistă a termenului obsolescenţă a fost maculată de strategia societăţii de consum, care i-a adăugat si vocabula programată, cu efecte dezastruoase asupra vieţii oamenilor.

 

7.05.2014

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

   Despre nimfomanie.

 

În Grecia antică Nimfele erau divinităţi feminine, personificări ale forţelor naturii, de o mare frumuseţe, considerate fiice ale lui Zeus și ale Cerului. Nu erau nemuritoare, dar aveau viaţă lungă. După locul unde trăiau au primit și numele : driadele trăiau în păduri, oreadele în munţi, naiadele pe văile râurilor, nereidele pe mări, muzele în cer, lampadele în Infern. Ca fiice ale lui Zeus beneficiau de o libertate deplină, fărră obligaţii, fără griji. Din împreunarea nimfelor cu muritorii s-au născut semizeii și eroii.

Numele nimfomanie are dublă origine. în limba greacă veche nimf se traduce prin mireasă, fecioară iar manie prin nebunie (mireasă nebună !) în limba latină nimfae este denumirea labiilor interne ale vulvei. Sinonime pentru nimfomanie sunt pentru femei : histeromanie, uteromanie   furie uterină, erotomanie, parafilie, iar pentru bărbaţi satiriazis, donjuanism, aidomanie.

Dicţionarele definesc  termenul de nimfomanie prin dorinţă irezistibilă și insaţiabilă pentru actul sexual. Psihiatrii au admis nimfomania ca o boală psihică sub numele activitate sexuală excesivă, consemnată în codul internaţional ICD10, ca maladie manifestată prin libidou exagerat și de durată. Pentru termenul parafilie a fost descris un sindrom caracterizat prin  pulsiunii nestăpânite de satisfacere a plăcerii sexuale, oriunde și cu oricine, cu fantasme persistente,  și căutare permanentă de plăceri sexuale, cauzat de o senzaţie de frustrare  cronică, în care femeia nu este niciodată satisfăcută cu toată diversitatea experienţelor erotice. Femeile  nimfomane schimbă partenerii sperând să găsească pe cel ce ar putea să o satisfacă, sunt infidele și aduc nefericire bărbaţilor pe care, după ce îi seduc, îi înșeală, îi chinuiesc și îi fac să dezvolte un sindrom de culpabilitate, atribuindu-le cauzele nefericirii lor.

Noţiunea de iubire este degradată, dispare componenta sufletească a celui mai important sentiment al relaţiilor dintre bărbat și femeie. Nimfomanele, interesate numai de satisfacerea unei pulsiuni exagerate folosesc toate mijloacele de seducţie dar își abandonează partenerul ca pe o rochie demodată. Nimfomania nu se confundă cu prostituţia care este un simplu negoţ cu sex, acceptat de parteneri, fără implicaţii sentimentale majore.

Cauzele nimfomaniei sunt mai puţin precizate dar se admite existenţa unor disfuncţii hormonale și cauze de natură psihologică precum nevoia de a primi asigurări în privinţa feminităţii, insuficient recunoscută, sau o atitudine de răzbunare instinctivă împotriva bărbaţilor pe care îi colecţionează și îi compară ca să-i poată dispreţui. Nimfomania se însoţește deseori cu depresia provocată de insatisfacţia permanentă, fără să se precizeze relaţia cauză-efect dintre cele două maladii. Este acceptată și varianta ca depresia să producă un comportament nimfomaniac.

Ca metode de tratament au fost folosită hormonoterapia, cu rezultate modeste, și psihanaliza cu rezultate relativ mai bune. De notat că au fost recomandate și operaţii de excizie a clitorisului sau extirpare a ovarelor.

Nu toate femeile care schimbă partenerii sunt nimfomane, unele o fac din instinctul de selectare a unor calităţi puternice, întâlnit și la animale unde femelele aleg partenerii cu care vor avea descendenţi după ce asistă la confruntări între ei.

Psihologii au descris și femei cu simţuri denaturate, care se manifestă prin comportament sexual compulsiv, fără caracterul insaţiabil din nimfomanie. Este citată în istorie, Regina Isabela a II-a a Spaniei cunoscută pentru numărul mare de parteneri sexuali.

14.05.2014

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

               Despre  Iubirea cea mare.

 

Sintagma cu numele de mai sus circulă în limbajul îndrăgostiţilor cu intenţia de a particulariza sentimentul de iubire și de a-i da o valoare personală. Precizez de la început că mă voi referi numai la iubirea dintre un bărbat și o femeie, unde sintagma de mai sus este folosită cu scop de întărire a înţelesului.

Iubirea dintre un bărbat și o femeie este un sentiment de atașament afectiv  manifestat prin tandreţe, respect, devotament și gesturi ce vor să-l probeze și să-l sublinieze, o “stare de beţie în care ne apropiem bezmetic de persoana iubită” Alăturând adjectivul mare la iubire nu-i crești valoarea, iubirea este sau nu este, ea face parte din categoriile totul sau nimic, e greu de admis că cineva ar putea să spună că are o jumătate de iubire. Sentimentul de iubire este greu de exprimat, este mut, îndrăgostiţii spun de multe ori că nu știu să se exprime, se mulţumesc să facă mărturisirea  prin două cuvinte  care exprimă totul : “te iubesc”.

Iubirea face parte din misterele lumii, un impact cu Marea Forţă, un mit fundamental, personificare a invaziei instinctului de procreaţie bine reprezentat în spiritualitatea românească prin Mitul Sburătorului.

Iubirea dintre un bărbat și o femeie este o manifestare naturală, biologică, a instinctului de reproducere și perpetuare, moderat sau accentuat de conotaţii spirituale, psihologice culturale și sociale. Manifestări de iubire se întâlnesc și la animale dar sunt legate mai mult de componenta biologică, ritmată de momentele când pot să se reproducă, cunoscute sub numele de rut.

Sintagma marea iubire este un mit literar cultivat de poeţi, dramaturgi și romancieri care au inflamat cu talentul lor inimile cititorilor, identificaţi cu personajele plăsmuite. Iubirea este un sentiment individual, neîmpărtăsit obligatoriu de persoana iubită. În literatură sunt cunoscute situaţii când persoana iubită este inaccesibilă sau nu știa că este iubită. Istorici literari pun la îndoială existenţa reală a iubitei lui Dante, Beatrice Portinari, care oricum, la cei nouă ani când a cunoscut-o Dante era prea tânără pentru o iubire atât de mare, iar când a văzut-o a doua oară era căsătorită.

După Charles Dickens a iubi înseamnă să-ţi dai inima și sufletul celui care ţi le va zdrobi, iar Blaise Pascal crede că nu iubim nicodată persoane ci calităţile lor. Pentru a obţine un important efect artistic, necesar seducerii cititorului, plăsmuitorii de mituri ale marilor iubiri introduc mijloace potrivite, suferinţa, dramatismul și chiar sacrificiul personajelor

Martin Amis, romancier englez contemporan, de mare succes, bun cunoscător al variantelor de iubire din secolul XX, crede că ficţiunea este o artă erotică. În acest context fiecare îndrăgostit poate să-și imagineze o mare iubire, folosind mijloacele personale de plăsmuitor. Nu și unică. Într-o viaţă se poate iubi și de două ori, la fel de mult

 

21 Mai 2014 Sărbătoarea Sfinţilor Ïmpăraţi Constantin și Elena

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                     Despre soarta cărţii.

 

Veacul instalat de curând a găsit o lume a incertitudinii, bântuită de vestitori ai Apocalipsei. Oameni fără credinţă și fundamentaliști ignoranţi se înfruntă într-o bătălie pentru un viitor fără perspective abandonând sau sacrificând Zeii. Planeta se dezgheaţă și se transformă într-o mocirlă fetidă în timp ce mai marii lumii se pregătesc pentru un nou măcel de oameni. Religia lor este pragmaismul și acumulrea de bunuri cu care nu știu ce să facă.

Ţara noastră nu face excepţie, asistăm la confruntări josnice, limba română este batjocorită de indivizi  care n-au învăţat-o niciodată. Şcoala a fost asaltată de ipochimeni înzestraţi cu diplome de liceu, universităţi sau doctorale, fabricate de conţopiști plătiţi. Un foarte apreciat om de  cultură,  critic literar, rămas fără titlu de profesor universitar, Alex Ştefănescu a avertizat că există riscul dispariţiei limbii române în câteva decenii. Corul din spatele cortinei l-a contrazis cu o îndârjire agresivă și îngrijorătore.

Dispariţia unei limbi corespunde cu dispariţia Naţiunii și a poporului, dar pentru ipochimeni asta  nu contează. Herder spunea că Naţiunea este unitate bazată pe limbă, istorie și cultură. Statul poate să dispară, Naţiunea nu dispare. După Fichte limba îi unește pe oameni printr-o infinitate de legături.

Un semn că omul de cultură menţionat mai sus are dreptate este scenariu rezervat cărţii, instrument al limbii și mesager al spiritului popular. Cartea este ameninţată cu dispariţia sub privirile indiferente ale celor ce cârmuiesc ţara, mulţi dintre ei certaţi cu ea. Este un adevăr banal faptul că oamenii nu mai citesc fiind convinși că dorinţa de a cunoaște, curiozitatea, din cauza căreia au fost izgoniţi din Paradis, le este satisfăcută de mediatorii informaţiei, televiziunea și internetul. Se trece ușor peste faptul că cel așezat comod în faţa televizorului sau a calculatorului reţine mai ales noutăţi deja cunoscute, că nu este  obligat să înţeleagă și să facă legături cu noţiuni mai vechi și mai ales că nu dă importanţă emisiunilor elaborate, solicitante, cu încărcătură culturală și de cunoaștere. De multe ori, obosit, telespectatorul urmărește un singur post. Vechea zicală romană, “teme-te de omul cu o singură carte” pote fi aplicată și acestui tip de telespectator, pe care am avut ocazia să-l întâlnesc. Se uită că răul neimplicării se asociază pasiv cu un rău mai mare, acela al manipulării, mult mai eficient decât suntem dispuși să-l acceptăm. Televizorul și computerul furnizează texte întocmite special pentru a transmite anumite mesaje și selecţionează din multitudinea informaţiilor pe cele convenabile conducerii, aproape totdeauna partizană?

Se răspândește ideea că viitorul, atât cât va fi, va aparţine bibliotecilor electronice, ceea ce înseamnă că vom încredinţa procesele psihologice, memoria, gândire și raţiunea unor mașini care nu vor ști să le folosească, în lipsa interpretului uman. Un argument frecvent folosit de negustori și agramaţi este argumantul economic, procesele de tipărire și difuzare fiind nerentabile, fără să se ţină seama de faptul că investiţia în procesele de cunoaștere este cea mai profitabilă investiţie.

Ca vechi șoarece de bibliotecă, poreclă pa care mi-o însușesc, trag un semnal de alarmă pentru salvarea cărţii tipărite și trezirea tinerei generaţii adormită în faţa televizorului sau calculatorului.

 

28.05.2014

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

         Cititorul și biblioteca.

 

Într-o continuitate cu tema din săptămâna trecută voi prezenta o veche noţiune chineză aplicabilă cititorului în bibliotecă, noţiunea de Feng Shui, în traducere vânt și apă. Feng Shui este o artă milenară taoistă care își propue armonizarea energiei înconjurătoare pentru a favoriza sănătatea fiinţelor vii prin realizarea unui echilibru de forţe și o bună circulaţie a energiei. După filozofia chineză veche, în toate lucrurile și în toate spaţiile se manifestă principiul universal Qi, o energie primordială prezentă în tot universul,  tradus în limba română prin suflu, completat cu adjectivul vital, pentru a sublinia legătura cu viaţa.      Chinezii și japonezii își construiesc totdeuna casele în funcţie de Feng Shui-ul local, delimitat de cele patru puncte cardinale în care sunt așezate patru animale celeste : dragonul, tigrul alb, pasărea Felix și broasca ţestoasă.

În spaţiile delimitate de pereţi, în biblioteci, pe cititorul de cărţi, îl așează cu faţa spre Sud, unde plasează o fereastră prin care se vede pasărea Fenix, care zboară înainte și în sus și vede ce urmează să se întâmple. În spatele lui, deci spre Nord, se află broasca ţestoasă neagră, reprzentată de un zid sau o mobilă solidă, protectoare împotriva unor pericole ca ar putea să vină dintr-o direcţie nesupravegheată. În dreapta, spre Apus se află tigrul alb, reprezentant al brutalitătii naturale, violente, care trebuie supraveghată și ţinută sub control. Acolo nu se așează prea multe obiecte care ar întări forţa tigrului alb și ar putea să determine reacţii exagerate, necontrolate. În stânga, spre Răsărit se află dragonul verde, animal ascuns iarna și reaparut primăvara. El reprezintă spiritul, înţelepciunea, stabilitatea, clarviziunea, și asigură sursele de energie, acţiunea, regenerarea și evoluţia. Poziţia lui este ridicată și stabilă. Stabilitatea este asigurată prin așezarea la răsărit a rafturilor pline de cărţi ale bibliotecii.

Cititorul, simbolizat prin biblicul șarpe se află în centru. El reprezintă curiozitatea, dorinţa de cunoaștere și, câteodata, chiar tentaţia spre păcat. La toate s-au gândit vechii filozofi chinezi.

 

04.06.2014

 

 

 

Despre nemurire.                            

 

Nemurirea, definită drept calitatea de a fi nemuritor este o noţiune inventată, individul, om, pom, pește, pasăre, microb, nu poate să fie nemuritor pentru că ar întrerupe succesiunea de entităţi unice presupuse de fenomenul biologic al vieţii.  Moartea nu este o întâmplare neobișnuită, este o aplicare a legii conservării, materia și energia se reconstitituie sub alte forme

Omul ca individ, nu-și cunoaște moartea, el poate să și-o reprezinte privindu-i pe cei ce mor, printr-un proces de cunoaștere pasivă. Ușa dintre viaţă și moarte este deschisă numai pentru ieșire, omul nu poate să afle ce este dincolo de această ușă decât cu ajutorul imaginaţiei. Continuitatea prin ieșirea pe ușa într-un singur sens este un mister, pentru că se face între două nivele ontologice diferite. Eliade crede că după moarte sunt posibile două eventualităţi incerte : supravieţuirea cu revenirea la viaţă și prelungirea existenţei în memoria celor rămași. Eliade n-a dat răspuns la întrebarea ce este nemurirea, s-a mulţumit să ne înveţe arta de a muri,  cum să ne pregătim pentru sfârșitul vieţii avertizând că moartea biologiocă nu poate fi evitată, că scara dintre pământ și cer s-a rupt definitiv.

La întrebarea dacă după moartea biologică nu va mai fi nimic, răspunsul este că trebuie să fie, pentru că altfel viaţa n-ar mai avea sens.

Eliade, împreună cu James Frazer, autor al “grandioasei opere Ramura de aur” dă crezare așa numitelor  virtuţi magice a obiectelor de a păstra o legătură cu trupul celui ce le-a purtat sau le-a atins. Faptul că raţiunea umană are dificultăţi în a concepe virtuţi magice, fără substrat obiectiv, nu poate servi drept contraargument întro lume dominată de mistere, inaccesibile sau încă necunoscute.  Moleculele, atomii, electronii, fotonii, quarcii, justifică dinamica legilor ce guvernează lumea, dar nu dau informaţii despre magia care le-a pus în mișcare.

Într-o mică paranteză ne vom opri la disputa între două tabere ce se zic ireconciliabile, știinţa și religia care se întâlnesc la frontiera dintre viaţă și moarte, prima înarmată cu rigoarea matematică, a doua cu întrebări nerezolvate de prima. Preotul Stanley Jaki, membru al Academiei Pontificale de știinţe, avertizează că știinţa s-a dezvoltat în cultura creștină, că marile descoperiri știinţifice în domeniul cosmologiei și al fizicii nucleare au confirmat existenţa unei ordini în univers, imposibil de conceput fără existenţa unui Creator și că multe dintre conceptele știinţifice de mare importanţă aparţin unor slujbași ai bisericii. Preotul Roger Bacon a fost primul care a propus noţiunea de lege a naturii iar preotul Georges Lemaitre a descris Bing Bang-ul. S-ar putea cita și alte exemple.

Revenind la conceptul de nemurire îl vom aminti pe Karl Jaspers care definește sfârșitul fiinţei ca limită între existenţă și transcendenţă. În ce mă privește, mărturisesc limita de individ uman în înţelgerea următorului citat : “ceea ce este distrus prin moarte este fenomenul, fiinţa faptică nu fiinţa în sine. Fără dispariţia fiinţei faptice nu poate să existe Fiinţa. !!! Moartea nu este liniștire, ci dsăvârșire”. Ce este nemuritor și de ce are nevoie Fiinţa de o dispariţie  ?

Nici în filozofia lui Jaspers nu este loc pentru nemurirea viului, pentru că “numai transcendenţa ce nu devine niciodată lume este nemuritoare, dar este inaccesibilă omului.”

Revenind în lumea noastră constatăm că singura  șansă este prelungirea câștigată prin ceea ce am reușit să înţelegem, să spunem și să lăsam înainte de ieșirea prin ușa cu sens unic. Norocul și istoria pot să adauge o contribuţie, câteodată semnificativă.

 

11.06.2014

 

 

        

 

 

 

 

 

 

 

 

      Dorliss, mitul Zburătorului.

 

 

Mitul este definit ca o poveste fabuloasă, născocire, intrată în tradiţie, despre credinţele popoarelor, despre zei, întâmplări și legende, considerată ca întemeietoare a unei culturi.

Dorliss, un mit întâlnit în ţările vorbitoare de limbă engleză, derivat din doorless, fără poartă, și sub numele Zburător în tradiţia populară din România, este interesant prin prezenţa în ipostaze asemănătoare pe mai multe continente : Africa, America centrală, Europa.  Dorliss este o existenţă imaterială, care se strecoară prin spaţii înguste, pe sub ușă, pe gaura cheii, prin hornul casei, în camerele fetelor și tinerelor neveste și le impune relaţii sexuale împotriva voinţei lor. Numit și Răul de noapte sau hoţ de iubire, acest sprit impur, demon, violator, tiranizează în timpul nopţii (în somn), victimele, fete și femei tinere, care cu toată opoziţia sunt învinse și siluite. Sunt citate cazuri în care hoţul de iubire le influienţează viaţa, le perturbă căsniciile și le îndeamnă la prostituţie. Fetele sau femeile abuzate îl descriu ca o mare greutate ce le apasă pieptul, le imobilizează și le violează.  De  multe ori când se trezesc au vânătăi și zgârieturi pe corp. Dacă soţul este prezent în cameră Dorliss îl neutralizează prin masarea degetului mare de la picior. Cele abuzate n-au o plăcere sexuală, traiesc momentul ca pe o agresiune, dar păstrează o amintire ciudată de iubire neîmplinită.  S-a spus că Dorliss este un om real care se transformă noaptea în violator și că în zilele următoare evită victima de teamă să nu fie recunoscut.

Împotriva acestui violator nocturn au fost recomandate diferite remedii protectoare : fetele, femeile, să poarte chiloţi roșii la exterior și negri la interior, pentru că Dorliss când vede roșu se crede în interiorul femeii ; el pote să fie oprit și prin așezarea unui vas cu sare sau nisip în faţa ușii, în care demonul  se simte obligat să numere firele, opearţie care nu se termină într-o noapte.

Poetul contemporan de culoare Ernest Pépin, trăitor și originar în Guadelupa, unde Dorliss este o prezenţă foarte revendicată, crede că mitul este o sinteză a interdicţiilor la care au fost supuse femeile de-a lungul timpului.

În mitologia românească personajul corespunzător este Zburătorul, personificare a instinctului puberal, a dorului de bărbat și simbol al iubirii neîmpărtășite. Acesta ar fi spiritul rău al unui bărbat respins de femeia iubită care se răzbună siluind fetele și femeile tinere, dornice de iubire

Mitul Zburătorului a fost tema unor creaţii literare de mare valoare artistică. Cezar Boliac a spus că poezia Zburătorul a făcut din Ion Heliade Rădulescu un mare poet. Eroul poeziei, consemnat și de Cantemir în Descriptio Moldavie, este o nalucă nocturnă, un bărbat tânăr și frumos care se strecoară noaptea în patul tinerelor fete sau neveste și face cu ele o dragoste chinuitoare. Călinescu spune că Zburătorul este un demon de o mare frumuseţe care tulbură minţile fetelor și femeilor tinere. Romulus  Vulcănescu, în “Mitologia română” descrie Zburătorul ca pe “o semidivinitate erotică, un daimon arhaic de natură malefică”.

Cea mai frumoasă prezentare a Mitului Zburătorului în literatura română îi aparţine lui Eminescu. În poemul “Călin file de poveste”, o frumoasă fiică de împărat în jurul căreia părinţii au înăţat  “zidiri de cetăţuie” nu poate să reziste farmecului iubitului ceresc, pe care îl cheamă noaptea în somn.

Poezia Luceafărul este cea mai semnificativă reprezentare a Mitului Zburătorului în lieratura română. Iubirea mistuitoare a lui Hyperion pentru pământeana Cătălina se dovedește imposibilă, cei doi făcând parte din lumi diferite, situaţie similară  cu cea a fetelor visătoare, pentru care iubitul nocturn rămâne inaccesibil. Nu putem să trecem peste amănuntul că cea mai frumoasă poezie a literaturii române este inspirată de mitul iubirii neîmpărtășite al Zburătorului.

 

18.O6.2014

 

 

 

 

 

 

 

 

     Libertate și liber arbitru.

 

Libertatea este definită ca starea unei persoane sau popor care nu este supus unor constrângeri sau servituţi și are posibilitatea să acţioneze  în conformitate cu voinţa personală, în condiţiile în care nu afectează drepturile altora și securitatea publică, stabilite prin lege.

Această definiţie exclude liberul arbitru, înţeles ca drept de a face orice. Omul este liber să-și stabilească principiile și regulile de viaţă, dar este obligat să-și controleze voinţa, gândurile, hotărârile.

Filozofii au înţeles liberul arbitru ca noţiune opusă determinismului și fatalismului. Pentru Aristotel, care folosea termenul de act voluntar, liberul arbitru era definit, în Etica nicomahică, drept acţiunea spontană de a face, din proprie iniţiativă, bazată pe intenţionalitate. Scolasticii asociază intenţia cu raţiunea și responsabilitatea. Teologii creștini au asociat liberul arbitru de salvarea sufletului prin voinţa de a face bine, dar au fost criticaţi pentru faptul că prin respectarea unui principiu alegerea nu mai îndeplinește regula liberului arbitru. Alegerea este individuală, dar motivaţia nu mai este personală. Remedierea acestei critici  a fost efectuată prin introducerea noţiunii de libertate a indiferenţei care stabilește  echivalenţa de motive cu apartenenţa la subiect. În lipsa echivalenţei subiectul acţionează spontan, ca arbitru.

Spinoza crede că liberul arbitru este o iluzie pentru că omul cunoaște acţiunile sale dar nu și cauzele care le determină. Libertatea omului constă în posibilitatea de a judeca și apoi de a acţiona conform legilor naturii ale căror cauze nu le cunoaște. Spinoza admite o libertate a necesităţii, omul este liber pentru că nimeni nu decide în locul său, dar acţiunea îl reprezintă și îl responsabilizează în faţa legilor naturii. Orice opţiune este o sinteză a informaţiilor dobândite în timpul vieţii, justificată de cauze și motive și controlată de aplicarea știinţelor exacte, inclusiv probabilismul, ceea ce  exclude o libertate de alegere necondiţionată. Nimeni nu poate să acţioneze decât într-un registru al posibilităţilor, astfel că liberul arbitru intră în contradicţie cu legile naturale. Întreaga realitate este rezultatul necesar al unor acţiuni trecute care au respectat principiul necesităţii.

Libertatea este înţeleasă ca un statut public și colectiv prin care nu suntem constrânși să facem ceea ce nu ne convine și putem acţiona din proprie iniţiativă în limitele legităţii naturale, cu respectarea libertăţii celorlalţi.

 

“Libertatea unora începe unde se termină libertatea altora”.

“Oamenii sunt absurzi, au libertatea să gândească, dar cer libertatea să vorbească. Nu folosesc libertăţile pe care le au, dar cer libertăţi de care n-au nevoie”   Sôren Kierkegaard

“Omul poate abuza prin libertate, dar ea reprezintă demnitatea lui”..”Dumnezeu a conferit creaturii libera alegere și capacitatea de a face rău, dar și responsabilitatea păcatului”  Augustin d’Hippone (Sfântul Augustin)

 

 

25.06.2014

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

     Mitul (Alegoria) peșterii.

 

Celebru prin semnificaţiile sale multiple, Mitul peșterii, poate fi găsit în Dialogul lui Platon Republica, partea a VII-a. În rezumat este vorba despre un scenariu imaginat de filozof, cu oameni înlănţuiţi, captivi, așezaţi cu faţa spre unul din pereţi, într-o peșteră. În spatele lor  se afla o lumină care proiecta umbrele oamenilor și animalelor din afara peșterii care treceau pe o șosea separată de peșteră printr-un zid nu prea înalt. Cei înlănţuiţi nu  ieșiseră niciodată din peșteră și erau convinși că înafară nu existau decât acele umbrele văzute de ei pe perete. Filozoful imaginează apoi un alt scenariu în care unul dintre cei înlănţuiţi iese din peșteră și după ce se obișnuește cu lumina orbitoare, vede cât de frumoasă este adevărata lume. Se întoarce și spune ce a văzut sperând să-și entuziasmeze tovarășii de captivitate, dar spre surpriza lui aceștia nu numai că nu-l cred, dar vor să-l omoare, considerându-l nebun.

Filozoful pune două întreabări : Prima : dacă există posibilitatea ca formele adevărate ale lumii sensibile să rămână inaccesibile unor oameni care își trăiesc viaţa privind imaginea umbrelor ? A doua întrebare este dacă formele au o origine ? și care este această origine ? Nu intrăm în amănuntele filozofice ale răspunsurilor, interesante numai pentru specialiști.

Întrebările lui Platon și semnificaţia Mitului pesterii rămân însă actuale. Mulţi oameni sunt convinși că ceea ce văd pe sticla televizorului, un zid modern, este adevărat. Am verificat această constatare în timpul unor reveniri pe meleagurile natale. Oameni respectabili, unii chiar din familie, au încercat să mă îndoctrineze și să-mi sugereze o anume orientare  politică, considerată de ei ca cea mai bună. I-am întrebat de unde au informaţiile pe care mi le prezentau.

-Cum, de unde, de la televizor.

-Si ce canale urmărești ?

-Ce canale, eu mă uit numai la Antena 3, de acolo aflu tot ce se întâmplă în lume.

Încercarea mea de a-i convinge să se uite și la alte posturi de televiziune a fost întâmpinată la fel ca în Mitul peșterii, cu vrăjmășie și agresivitate. Mi-am zis în sinea mea : sărmani captivi înlănţuiţi !

 

 

2 iulie 2014

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                 Rutină și Ritual.

 

Rutina este definită drept capacitatea de a dobândi, prin practică repetată, anumite obișnuinţe și deprinderi și de a gândi sau acţiona într-un anumit fel. În limbajul curent  rutina este percepută într-o conotaţie negativă pentru că i se impută că defavorizează progresul. În realitate multe activităţi zilnice se încadrează în definiţia rutinei. Majoritatea meseriiilor se exercită într-o succesiune de gesturi și acţiuni de rutină care asigură prin repetare o mai bună perfecţionare. De rutină nu scăpăm nici în programul zilnic, ne trezim la o anumită oră, luăm micul dejun, îndeplinim programul de serviciu, revenim acasă, luăm masa la ore regulate, ne culcăm în fiecare seară la aproximativ aceeași oră, viaţa noastră este o practică rutinieră și nu putem să-i reproșăm rutinei nerealizarea profesională sau faptul că nu progresăm.

Virtuţile rutinei au fost observate din primele momente ale umanizării când au apărut așa numitele ritualuri, la început cu tentă religioasă apoi ca practici profane. Ritualul este denumit ca ansamblu de reguli și obiceiuiri fixate prin tradiţie. Cuvântul ritual este adjectivul cuvântului rit provenit din latinul ritus, dar în limbajul curent adjectivul și substantivul sunt folosite cu aceeași semnificaţie. Ritualul se aplică nu numai în practica religioasă ci și în viaţa civică și politică unde ia forme de ceremonial. Pentru Emile Durkheim toate ritualurile păstrează un caracter sacru iar pentru Konrad Lorenz ritualul ajută la ordonarea comunităţii, la valorizarea și conservarea ei, inhibă agresivitatea individuală și ajută la socializare.

Ritualul este util în activitatea de educare a copiilor pentru că organizarea rituală dă un sentiment de  încredere și securitate, îi obișnuiește pe copii să se refere la timp, susţine  activitatea educativă a părinţilor, limitează conflictele. Cultivarea unui sentiment de încredere  și autonomie sunt favorizate de practica rituală. Copiii îndeplinesc automat anumite gesturi uzuale eliberându-se de supravegherea deranjantă a părinţilor.

În viaţa civică ritualul a fost folosit prin introducerea de reglementări și de uniforme speciale care conferă unor profesii o distincţie valorizantă. Un loc special îl are practica rituală în religie unde respectul canonului îi unește și îi adună pe practicanţi. De altfel cuvântul Biserică se traduce prin loc de adunare și unire.

Ritualul folosește un limbaj special codificat pentru fiecare domeniu de aplicare. Sunt cunoscute în acest sens ritualurile unor societăţi secrete, masonice sau de alte orientări cu anumite practici speciale care constitue forţa lor de coeziune. Un loc important îl ocupă așa numitele ritualuri iniţiatice practicate de toate religiile sub forme specifice. Aceste ritualuri se mai numesc și de trecere și includ Botezul sau Circumcizia, confirmarea, logodna, căsătoria și moartea cu practicile cunoscute, praznice, pomeni, efectuate la anumite intervale. În sfârșit nu trebuie uitat ritualul zilnic al rugăciunii practicat de diferite religii.

Un ritual special, întâlnit la toate religiile, sub diferite forme, este ritualul sacrificiului. Prin sacrificiu se încearcă înlăturarea graniţelor dintre natură și Divinitate și restabilirea comunităţii spirituale. Ritualul sacrificial  ia forme speciale după diferite religii, și se face cu respectarea strictă a unor canoane și la anumite date calendaristice. Sacrificiul Hristic, una din formele cele mai expresive, este acceptat ca esenţă a creștinismului.

Particularităţi specifice ale mitului sacrificial au fost păstrate de istoria și tradiţiile românilor, sub forma unor balade populare și poezii culte intrate în patrimoniul spiritual  ca mituri fondatoare. Ritualul sacrificial marchează și Istoria românilor care este întemeiată pe  memoria unuia dintre fondatorii poporului român, strămoșul Decebal și continuată prin sacrificiul unor mari eroi ca Vlad Tepeș, Mihai Viteaul, Ioan Vodă, Constantin Brâncoveanu, Nicolae Iorga și în zilele noastre Nicolae Ceaușescu, cel pe nedrept hulit de unii.

Un loc special ocupă în spiritualitatea românească cunoscutele balade Monastirea Argeșului Mioriţa,  Toma Alimoș, Moartea lui Fulger și altele, unde sunt prezentate frumoase descrieri a ritualului morţii.

Vocaţia rutinei și a ritualului nu poate fi ignorată pentru că reprezintă un important domeniu al cunoașterii practice și artistice.

 

9.07.2014

 

 

 

 

 

 

         Particula lui Dumnezeu- Bosonul Higgs.

 

Când am auzit, citit, pentru prima dată sintagma Particula lui Dumnezeu, am fost nelămurit și deranjat, nu înţelegeam despre ce poate fi vorba. M-am întrebat cine a putut să născocească vorba asta, am aflat mai târziu că a fost un editor, un negustor de cărţi și reviste, preocupat să găsească expresii provocatoare pentru a stârni interesul cititorilor, așa cum fac ziariștii ca să le crescă rattingul. Amuzant este și amănuntul că domnul Lederman, autorul articolului venise cu propunerea ca Bosonul cu pricina să fie numit Particula Naibii,  o traducere haioasă a unui cercetător român a lui Aghiuţă, Necuratul, Satana.

Bosonul este unul dintre cele două clase de particulele subatomice  indivizibile, cealaltă clasă fiind clasa fermionilor. Numele de Boson vine de la cercetătorul indian Satyandra Nath Bose, cel ce l-a introdus în Modelul Standard al Fizicii Particulelor.  Pentru nespecialiști bosonul este greu de înţeles și definit. Ar trebui mai întâi să înţeleagă crteriile de clasificare după statistica Bose-Einstein și după statistica Fermi-Dirac (!!!), pentru a se întreba de ce sunt câteodată 4, apoi 8 și mai târziu 24 de bosoni diferiţi. Ar trebui să înveţe Modelul Standard al Fizicii elementare a particulelor și apoi să se descuce printre “nașii” diferitelor particule care șî arogă dreptul de da numele lor unor particule născute odată cu Universul.

Bosonul lui Higgs, dupa numele  celui care l-a imaginat pentru prima dată, în anul 1964, profesorul Peter Higgs de la Universitatea din Edinburg,  căutat timp de câteva decenii a fost desoperit în urmă cu doi ani la CERN, Organizaţia Europeană pentru cercetare nucleară din Geneva. Bosonul lui Higgs, numit de editorul negustor, Particula lui Dumnezeu, are un comportament cu adevărat ciudat, nu se lasă văzut și fotografiat, pentru că dispare instantaneu,  nu însă înainte de a săvârși una dintre cele mai importante și miraculoase acţiuni : dă masă altor particule subatomice!. Masa este una dintre cele 7 mărimi fundamentale ale fizicii, definită prin inerţia și locul ocupat de de un corp, altfel spus, dovada că acel corp există. A da masă se poate asimila cu faptul de a crea.  Să nu mă întrebaţi cum o face, nu știu pentru că este un miracol. Oamenii de știinţă au descoprit fapta Bosonului pe cale teoretică, folosind modele matematice dar aveau nevoie de confirmare practică. Pentru acest lucru au construit Large Hadron Collider, acceleratorul de particule de lângă Geneva, un tunel subteran lung de 26,659 Km ! unde se folosesc forţe colosale și se produc coliziuni de particule atomice, protoni, fenomene asemănătoare cu cele de după Bing Bang, ocazie cu care s-ar fi manifestat pentru prima dată ciudatul Boson. În urmă cu doi ani cercetătorii au anunţat că l-au “prins pe Naiba” și l-au fotografiat.

Rămâne nelămurită legătura cu Dumnezeu. Higgs, un ateu, spune că nu este nici o legătură, dar, deși a luat Premiul Nobel pentru Bosonul descoperit de el, nu prea mai este luat în seamă în privinţa denumirii. Propunetrea negustorului a rămas și se folosește în continuare. Interesantă este și poziţia teologilor care văd în Particula lui Higgs fapta creatoare a lui Dumnezeu care i-a dat sarcină Bosonului cu pricina să creeze lumea. Masa pe care o dă acest Boson este de fapt una dintre condiţiile existenţei Universului actual. La acest argument se poate adăuga și inspiraţia divină a editorului, el însuși creaţie a lui Dumnezeu.

Despre Particula lui Dumnezeu s-au scris biblioteci întregi, ar fi imposibil ca un nespecialist, ca cel ce scrie un Abecedar, titlul volumului în care sper să public Blogul pe care îl citţi de aproape un an, să găsească un loc în Conclavul select al cercetătorilor  specializaţi în structura particulelor subatomice și a Big-Bangului. Am spus doar ce am înţeles, cu intenţia declarată să stârnesc o legitimă curiozitate. A bons entendeurs salut.

 

16.07.2014

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

               Despre timpul liber    

             

Noţiunea de timp liber a apărut relativ recent, fiind corelată de noţiunea de timp ocupat cu activităţi programate și obligatorii, servicii, activităti lucrative sau casnice, somn, mesele  zilnice, educaţie, studiu, cercetare, politică etc,.. Somnul ocupă cam o treime din viaţa unui om și este un timp de viaţă obligatoriu

Primele referinţe despre Ideea de timp liber au apărut în secolul XIV sub forma latinescului licere, a fi liber, a se permite, dar conceptul a început să se delimiteze în secolul XIX, la sfârșitul revoluţiei industriale când se muncea până la 18 ore pe zi (!) și când au fost introduse schimburile de tură pentru a nu se crea disfuncţii în procesele tehnologice. Mai târziu, când muncitorii și funcţionarii s-au organizat în asociaţii profesionale durata timpului de muncă a fost redusă și stabilită prin legi. Se pare că mai există încă rezerve de scăderea timpului de muncă de vreme ce unul dintre cei mai bogaţi oameni ai planetei, mexicanul Carlos Slim a propus recent la un simpozion din Paraguai reducerea numărului de zile lucrate pe săptămână la trei, cu program de 10 ore pe zi corelată cu pensionarea la 70 sau 75 de ani. Miliardarul susţine că viaţa omului va fi îmbunătăţită printr-un timp liber prelungit.

Perspectiva de ameliorare a calităţii vieţii  depinde însă de modul de organizare a timpului liber și este condiţionată de sistemul de valori comunitare.  Timpul liber are cel puţin trei funcţii importante : destindere, divertisment și odihnă. În timpul liber una dintre disponibilităţile individuale, neimplicată în activitatea principală se poate realiza și dezvolta. Sunt oameni care preferă să muncească și în timpul liber, pentru unii munca devine o preocupare compulsivă. Bărbaţii au mai mult timp liber decât femeile, care muncesc și după terminarea orelor de program.  E bine de precizat că timpul liber din viaţa unui om este limitat la maximum 5 -6 ore pe zi, rezultate din scăderea timpului folosit pentru somn și activităţi obligatorii, muncă studiu, transport, mese, din  cele 24  ore ale zilei.

Modul de utilizare a timpului liber  este decis de fiecare om, dar în societatea modernă există un efort susţinut de orientare cu scopul de a obţine avantaje materiale, prin antrenarea în anumite activităţi, mai mult sau mai puţin utile, dar profitabile pentru cel ce le oferă. De altfel societatea modernă a devenit o societate comercială în care totul este de vânzare. Consecinţa este însă dramatică, tinerii se orientează spre activităţi comode, câteodată frivole care nu ameliorează calitatea vieţii, ci dimpotrivă, o degradează. Timpul folosit pentru meditaţie, foarte important pentru activităţile creatoare este neglijat, mulţi tineri găsesc lectura, muzica simfonică și vizitarea muzeelor plictisitoare și obositoare, cultura, obiectiv imporatnt în viaţa unui om este redusă la informaţiile găsite pe Google, sumare, multe greu de înţeles fără o pregătire prealabilă.

Pentru tinerii fără proiecte de viaţă timpul liber este cu adevărat plicisitor și îl petrec în semiobscuritatea și vacarmul  unor caverne. Pentru tinerii dezorientaţi timpul liber devine o antinomie asemănătoare cu a pușcăriașilor. Sunt doctrine politice care nu cred în existenţa timpului liber, spun că este o momeală. Coloniștii îi considerau leneși pe cei ce trăiau în societăţi tribale pentru că nu le cunoșteau cultura și  bogătia spirituală a cutumelor tradiţionale. Tradiţia românească a Horei satești, despre care filozoful Mircea Vulcănescu spunea că era “o ceremonie rituală a tracilor, în a cărei învârtire se îngână oscilaţia lent progresivă a sferelor cerești” a fost abandonată de generaţiile rurale actuale. Au prosperat în schimb cavernele.

Timpul liber poate să aibă o mare importanţă în ameliorarea calităţii vieţii, dar este condiţionat de sistemul de valori al comunităţii. O planificare instituţională a timpului liber poate să dea rezultate numai dacă este făcută de specialiști, psihologi, sociologi, religioși și dacă este sprijinită de comunităţi și familii. Şcoala și Biserica pot fi instituţii importante de cultivare a bunelor obiceiuri în timpul liber. În Franţa a existat între anii 1981 și 1983 un Minister al Timpului liber, n-a rezistat în faţa altor priorităţi politice și e păcat, pentru că timpul liber este un domeniu în care merită să investești.

 

23.07.2014

 

 

 

 

 

 

 

                     Despre căsătorie și cununie.

 

Căsătoria este o instituţie reglementată, generalizată și recunoscută de toate colectivităţile umane, cu diferenţe specifice în funcţie de tradiţii, de cutume locale și de religie. Articolu 12 din Convenţia Europeană a drepturilor omului stabilește că “Bărbaţii și femeile ajunși la vârsat căsătoriei au dreptul să formeze o familie conform legilor naţionale care guvernează exercitarea acestui drept”. Una dintre condiţiile impuse la contractarea căsătoriei în majoritatea ţărilor este vârsta de cel puţin 18 ani a celor doi solicitanţi. Nu există alte limite de vârstă.

Căsătoria este un mod de organizare și legiferare a vieţii conjugale și crează condiţiile prin care femeia se pregătește să devină mamă. Prin căsătorie se acordă un satut special soţilor, cu drepturi și obligaţii unul faţă de celălalt. Între familiile celor doi soţi se stabilește un grad de rudenie, prin alianţă. Fiecare comunitate numește o persoană, de regulă primarul sau șeful comunităţii, pentru oficierea căsătoriilor, în funcţia convenţională de Ofiţer de stare civilă, care poate la rândul ei să delege un înlocuitor. În situaţii speciale se acordă această funcţie și comandanţilor militari, de vase sau de aeronave.

Prin căsătorie se legalizează uniunea liber consimţită  a două persoane de sex diferit în majoritatea ţărilor și de același sex în unele ţari în care acest tip de căsătorie a fost legiferată. Din punct de vedere juridic se consideră că cei doi parteneri formează o familie prin punerea împreună a unui patrimoniu, printr-un domiciliu comun și angajamentul de a se respecta și ajuta reciproc. Relaţiile dintre cei doi soţi devin relaţii de rudenie iar relaţiile intime, inclusiv cele sexuale, devin relaţii naturale, normale.

La încheierea căsătoriei cei doi parteneri pot să stabilească anumite reglementări juridice privitoare la regimul de proprietate a bunurilor ce rezultă prin căsătorie. În general există două regimuri de proprietate, regimul punerii în comun  și regimul separării de bunuri prin Convenţie matrimonială înregistrată la un Notariat public.

Căsătoria presupune dragoste recipocă între doi parteneri hotărâţi să trăiască viaţa împreună, dar această condiţie nu este îndeplinită întotdeauna, cauzele fiind numeroase. Atracţia dintre un mascul și o femelă ţine de domerniul biologiei, toate fiinţele vii sunt dăruite cu principiul atracţiei între sexe, condiţie de reproducere și menţinere a speciilor. Atracţia biologică nu poate fi, însă, confundată cu dragostea, un sentiment specific omului rezultat din adăugarea la biologic a unor legături complexe, psihologice, sociale, morale, religioase, și de ce să n-o recunoaștem, bazate pe pulsiuni umorale greu de definit. Intervin de multe ori și interese, recunoscute sau acceptate tacit, istoria este plină de căsătorii hotărâte de interese politice și chiar în vremea actuală multe căsătorii sunt hotărâte fără să se ceară acordul viitorilor soţi.  Poveștile frumose, romantice, cu prinţi și cenușerese, cu feciori de boier îndrăgostiţi de ţărăncuţe, la Hora sătească, sunt de domeniul literaturii, azi, ca și altă dată, căsătoriile se fac între parteneri aparţinând unor categorii sociale apropiate, fetele de la ţară se căsătoresc cu fii foștilor ţărani, pentru că meseria de ţăran a cam dispărut, fetele școlite se mărită cu cei ce au o diplomă universitară, fetele de politicieni cu politicieni, motivaţia poate fi disimulată dar nu se poate ascunde. La unele etnii  fetele sunt negociate contra unor sume evaluate de părinţi. La musulmanii practicanţi căsătoriile sunt hotărâte de familii, de multe ori între veri primari, deși se știe că riscul de aparitie a unor descendenţi homozigoţi pentru o boală recesivă  este destul de ridicat. Este preferată însă toleranţa religioasă care permite asfel de căsătorii pentru a menţine unitatea și coeziunea familiei.

O confuzie frecventă este aceea dintre căsătorie și cununie. Termenul cununie este legat de cununile care se pun pe capul mirilor la Biserică unde mirele și mireasa sunt asimilaţi cu prinţii, ca fii ai Domnului. Numai în Biserică poate să aibă loc o Cununie, care este una dintre Tainele creștine. Este greșit să se folosească sintagma cununie civilă, pentru că la serviciul de Stare Civilă nu se folosesc cununile.

Căsătoria civilă și creștină, un moment important în viata viitorilor soţi este celebrată print nuntă, o sărbătoare la care sunt invitaţi prieteni, colegi, părinţi și rude. Tradiţia românească cere ca nuntașii, aflaţi sub patronajul nașilor să contribuie la întemeierea noii familii cu un dar pe măsura posibilităţilor fiecăruia și să ureze noilor căsătoriţi “Casă de piatră” simbol al trăiniciei și cât mai mulţi urmași.

Căsătoriile, ca toate construcţiile omenești pot să fie trainice, dar se pot și încheia  nefericit, cu dispariţia unuia dintre soţi sau cu divorţ, o modalitate juridică prin care se desfiinţeaza contractul marital și care permite contractarea unei noi căsătorii. Motivele de divorţ cele mai frecvente sunt infidelitatea, imposibilitatea de realizare a actului sexual, nerespectarea angajamentelor asumate la încheierea căsătoriei. Cei ce plătesc pentru destrămarea unei căsătorii sunt copiii. Una dintre cauzele căsătoriilor nefericite este lipsa credinţei, mesagerul fericirii în familie îi ocolește pe cei necredincioși.

 

30.07.2014

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                   Despre familie.

 

Rezultatul căsătoriei este familia, definită ca o comunitate  socializată, umană, o societate naturală costituită în jural unui nucleu format din părinţi și copii, în forma restrânsă, la care prin adaugarea generaţiei anterioare, și a rudelor de sânge, unchi, mătuși, veri și verișoare, cu structuri genetice comune, se constituie familia lărgită.

Familia ca societate naturală, este morală, ca toate contrucţiile naturale, fundamentul naturii fiind vocaţia morală.

Principala funcţie a familiei este perpetuarea speciei, întemeierea familiei fiind bazată pe ideea de a avea urmași, prin legalizarea și obligativitatea relaţiilor sexuale. Din această funcţie decurg funcţii secundare : asigurarea reciprocă a nevoilor materiale și spirituale ale celor doi parteneri și ale copiilor ce rezultă din uniunea lor.  Familia este structura pe care se construiesc toate colectivităţile umane, de la cele mai simple până la Naţiune. O funcţie importantă a familei este de rezervor de servicii pentru instituţiile comunitare. Familia nu este o instituţie oarecare, ci una esenţială, pentru că pe baza ei se întemeiază toate instituţiile statului. Balzac crede că “familia va fi totdeauna baza societăţii” iar după Aristotel  “omul este făcut mai mult pentru familie, decât pentru societatea politică”.

Un instinct familial creează atașamentul comun al părinţilor, devotaţi creșterii copiilor, conjugat cu atașamentul copiilor faţă de părinţi, de fraţii și surorile lor. Stabilitatea familiei se bazează pe unitatea naturală a familiei. Familia este dotată cu personalitate naturală-biologică, morală, juridică și utilitară. În fiecare familie se crează un mediu familial propriu, cu reguli și cutume, cu un limbaj comun, cu un stil de viaţă propriu, o construcţie colectivă privilegiată, un comporatment comun, o comunicare permanentă, de idei, mimetisme, judecăţi, emoţii. Se poate spune că fiecare familie are o personalitate specială, dezvoltată spontan pe baza unei conștiinţe morale. Personalitatea juridică este asigurată de respectarea legilor care conferă drepturi și obligaţii, asigură egalitatea între membrii familiei și stabilește modul de transmisie a proprietăţii. În fiecare familie este recunoscut un “cap” de familie, de obicei tatăl, căriua i se recunoaște o autoritate formală, dar problemele intra familiale sunt de obicei rezolvate de mamă, specializată natural în probleme de creștere și educaţie. Nici o instituţie nu poate să înlocuiască rolul familiei în educaţia copiilor. Cea mai bună metodă de educaţie familială este exemplu personal.

Familia umană se constituie, în principiu, pentru toată viaţa,  spre deosebire de animale, la care puii se separă după ce s-au maturizat.

În ultimul timp modelul tradiţional al familei a fost înlocuit de structuri simplificate sau complicate, familia uniparentală, familia homosexuală, familia recompusă, structuri prin care coeziunea a fost afectată cu efecte nefavorabile asupra  educaţiei și creșterii copiilor. Timpul petrecut de părinţi alături de copii a scăzut cu 40% faţă de generaţia anterrioară.  Un studiu efectuat în Franţa a arătat că pentru 86% dintre francezi a avea copii în afara căsătoriei nu mai este o problemă.

Un raport asupra situaţiei familei în Uniunea Europeană a ajuns la concluzia că :”Famila, care în trecut funcţiona ca mijloc de integrare socială a devenit un pact civil între indivizi care caută satisfacţii personale”.

Direcţia spre care se îndreaptă familia în secolul XXI nu este cea bună. Din păcate cei ce au datoria de a sigura viitorul ţării, politicienii, nu au nici cultura nici moraliatatea, necesare educaţiei copiilor, sunt prea ocupaţi de îmbogăţire personală, (care va deveni inutilă fără urmași bine pregătiţi), de intrigi, de compromiterea celor ce vor să facă ceva pentru ţară. Educaţia copiilor a devenit cenușăreasa modernă. Şi e păcat pentru că atunci când ajung să se confrunte, elevii români se dovedesc adversari redutabili.

Se vântură în lume o teorie a conspiraţiei cu intenţia de a descuraja orice inţiativă bună, personal cred că o conspiraţie nu poate fi aplicată la nivel mondial, dar sunt unele domenii în care mirosul ei este perceput de cei cu simţuri dezvoltate. Întrebări se pot pune însă, fără idei preconcepute : De ce în posturile de conducere a societăţii ajung numai cei ce beneficiază de un anumit sprijin ?  De ce se promovează insistent anumite comunităti în defavoarea altora ?  Se mai păstrează funcţia principală a familiei, aceea de perpetuare a speciei, în familiile constituite din doi taţi sau din două  mame ?

Şi o ultimă observaţie. Capitalismul post-socialist a adus mari prejudicii familiei. Din cauza condiţiilor economice precare, mulţi români, părinţi de copii, au părăsit familiile, plecând în lume ca să găsească un loc de muncă. Au rămas zeci, poate sute de mii, copii abandonaţi, lipsiţi de dragoste și educaţie, condiţii esenţiale pentru la deveni, la rândul lor, buni părinţi prin întemeierea unor familii.

 

6.08.2014

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                         Despre Prostituţie 

Noţiunea prostituţie este definită în DEX într-o gamă largă  de nuanţe, situată între toleranţă și oprobiu. Am optat pentru  definiţia după care “prostituţia este o îndeletnicire, practicată mai mult de femei, care întreţin relaţii sexuale consimţite cu mai mulţi bărbaţi cu scopul de a-și asigura cele necesare vieţii”.

Se crede că prostituţia a apărut în urmă cu 5000 de ani, la sfârșitul neoliticului, dar s-a generalizat odată cu apariţia monedei, un mijloc de schimb comercial comod. Plutarh face legătura între moneda și prostituţie arătând că în Sparta, unde se foloseau bare de fier casabile de diferite mărimi corespunzătoare unor valori, ca monede, nerecunoscute de alte cetăţi grecești, nu a existat prostituţie. În perioadele sclavagiste stăpânitorii de sclavi dispuneau de servicii sexuale ca relaţii naturale, sclavele fiind considerate ca simple proprietăţi. La rândul lor și stăpânele de sclavi aveau aceleași drepturi, dar cu timpul au apărut reglementări speciale, deși se pare că nu au fost respectate.

În Roma antică prostituţia era tolerată, casele unde aveau loc întâlnirile erau semnalizate cu o lumină roșie, dar se practica și în alte locuri, pe străzi, la porţile caselor, la adăpostul numeroaselor arcade, numite fornix, de unde a rămas numele de fornicaţie. Zonele de campament ale soldaţilor și cazărmile deveneau focare de prostituţie. În așa zisele “case închise” bordeluri, se plătea cu un jeton numit spintria. Începând cu secolul II d.H. prostituatele erau înscrise în registre speciale și primeau licenţe de exercitare a profesiei Şi în Biblie se găsesc referiri la prostituate,Tamara și Rahab, în Vechiul Tesatment și Maria Magdalena în Noul Testament.   Rudyard  Kipling a numit prostituţia “cea mai veche meserie din lume” într-o carte de nuvele apărută în anul 1888.

Statutul legal al prostituţiei este diferit de la ţară la ţară, în Olanda și Germania este legalizată, dar limitată de Legea care obligă întreprinderile cu mai mult de 15 angajaţi să pregătească ucenici (!!) Personal nu văd ce legătură este între numărul de angajaţi și prostituţie, reproduc informaţia așa cum am găsit-o.. În Turcia, Tunisia, Elveţia, Austria și Ungaria prostituţia este legală, în Suedia, Norvegia și Islanda sunt pedepsiţi numai clienţii, în Statele Unite prostituţia este reglementată numai în statul Nevada. În majoritatea ţărilor musulmane nu este admisă. Prin secolul XII prostituţia a  început să fie tolerată, dar după descoperirea Americii, de unde a fost importat sifilisul, toleranţa a fost din ce în ce mai redusă. În secolul XIX  prostituţia a fost reglementată și încadrată juridic și sanitar, dar condiţiile în care era practicată au determinat o reacţie de împotrivire din partea unor prostituate. Este celebru exemplul Martei Richard, o fostă prostituată din Franţa, care a demascat modul neomenos de practică a prostituţiei în casele de toleranţă, și a impus printr-o lege din 1946 închiderea bordelurilor în Franţa. Dar prostituţia nu a dispărut, pentru că satisface o anumită cerere și pentru că este o sursă de venituri, evaluată la 187 Miliarde Euro în anul 2010. Din acest motiv a fost și impozitată în unele ţări și aduce sume importante la bugete. Fenomenul nu a scăpat atenţiei unor afaceriști veroși care oferă prostituate sub masca protecţiei, dar în realitate le exploatează și le supun la mari umilinţe. Prostituţia favorizează și activităţile mafiotice, crima organizată, consumul de droguri și alte forme de exploatare a femeilor. Aspecte juridice care nu pot fi neglijate sunt  prostituţia forţată, prostituţia minorelor, sclavia sexuală și traficul de fiinţe umane, care interferează deseori cu prostituţia.  Bordelurile, casele “închise” sunt numite în limbaj argotic abataje, cuvânt derivat de la abator.

Dintotdeauna a existat și o prostituţie de lux, practicată de femei de societate, cu influenţă asupra unor mari personalităţi, vestitele curtezane, dame de companie, callgirls, saloane de masaj erotic și alte forme mascate. Toleranţa faţă de acest gen de prostituţie a fost mare.

Câteva cuvinte despre originea și fundamentele prostituţiei. Prostituţia este fiică naturală a instinctului sexual, bine teoretizat de Sigmund Freud și adepţii lui. Sexualitatea umană este complexă, începe cu un stadiu pregenital, simbolic și se dezvoltă sub formă de pulsiuni manifestate prin excitare psihică la frontiera cu somaticul. Excitaţia corporală nu poate fi evitată și se descarcă în conștient sub forme de fantasme, sublimare sau vise. Filozoful contemporan englez Roger  Scruton, autor al unui studiu cu titlul ” Sexual desire”, (Dorinţa sexuală) crede că etica sexuală se bazează pe conceptul hegelian  conservator, după care “finalitatea fiecărei fiinţe raţionale este construcţia de sine care se recunoaște și   în partenerul sexual. Sexualitatea are dimensiuni sacre. Cartea lui Scruton este considerată ca cea mai interesantă și mai informată justificare a dorinţei sexuale.

Familia este și va rămâne instituţia legală a sexualităţii și mediul cel mai favorabil pentru dezvoltarea copiiilor rezultaţi din exercitarea relaţiilor seuale.

Prostituţia, o instituţie de manifestare a sexualităţii, reală, recunoscută sau ignorată, ocupă un segment important  în organizarea societăţii. Faptul că este întâlnită în toate erele dezvoltării sociale confirmă rolul ocupat în viaţa oamenilor. Tinerii, militarii, cei plecaţi în misiuni îndelungate și alte categorii găsesc în prostituţie un mod de împlinire a unei cerinţe biologice, dorinţa sexuală. Poate că și cei nemulţumiţi de sexualitatea familială pot să justifice apelul la prostituţie, dar asta nu justifică excesele și desfrânarea din lupanare și alte locuri de rătăcire.

Tentaţia, ispita, folosite de prostituate reprezintă îndemnul la păcat și pot să fie contracarate prin raportare la morală și printr-o corectă evaluare a noţiunii de păcat și a consecinţelor psihologice și sociale. Interzicerea prostituţiei nu este o soluţie, fapt confirmat de istorie. Legalizarea, în anumite condiţii, fără excese și exhibiţii, cu unele restricţii s-ar putea dovedi utilă.

 

13.08.2014

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Despre homosexualitate.

A vorbi în deplină libertate despre homosexualitate este deja un act de curaj. Subiectul a devenit motiv de încrâncenare între “conservatori” angajaţi în apărarea tradiţiei familiale și apărătorii drepturilor “comunităţii” homosexualilor.

Homosexualitatea, numită și sodomie, este definită de majoritatea enciclopediilor, Engleză, Larousse, Merriam-Webster, ca o atracţie sexuală faţă de persoane de același sex. Pentru sociologi homosexualitatea este o componentă a vieţii sexuale. În limbajul curent sunt folosiţi termenii depreciativi pederast, invertit, lesbiană și pentru evitarea conotaţiilor peiorative și medicale negative a fost adoptat termenul de comunitate gay, ca o nuanţă, se pare, mai puţin deranjantă.

Se crede că practici homosexuale au existat din cele mai vechi timpuri, fapt confirmat de numeroase desene rupestre. Vechiul Tetament condamnă categoric orice altă formă de contact sexual înafara celui ce asigură perpetuarea speciei. În Levitic se precizează clar : “Să nu te culci cu un bărbat ca și cu o femeie, aceasta este spurcăciune” În Cartea Genezie Dumnezeu îi pedepsește pe vinovaţi cu distrugerea cetătilor Sodoma și Gomora, unde se practica sodomia. În Epistola către Romani Sfântul Apostol Pavel amintește obiceiurile contra naturii practicate în Cetatea Eternă, dar nu ia o atitudine explicită împotriva lor. În Grecia Antică practicile sexuale nenaturale, deși detestate, erau tacit acceptate pentru a se limita numărul de nașteri (!). În Roma antică sodomizarea sclavilor era o formă de manifestare a puterii. Dintre personalităţile celebre ale Antichităţii care practicau sodomia sunt citaţi împăraţii Domiţian, Hadrian, Traian (!), poetul Vergiliu și alţii. În Evul Mediu și în perioada Renașterii sodomia, deși sever pedepsită, era frecventă. Cercetătorul contemporan Michael Rocke a investigat instituţia represivă a cazurilor de sodomie din Florenţa între anii 1432 și 1502 și a identificat 16000 cazuri de sodomie și 3000 condamnări. Doi dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai Renașterii, Leonardo da Vinci și Niccolo Machiavelli au fost cercetati pentru sodomie, dar din lipsă de probe au fost achitaţi.

Homosexualitatea a fost consemnată în manualele de Psihiatrie ca tulburare psihică manifestată prin deviaţie sexuală împreună cu exibiţionismul, masochismul, fetișismul,  și pedofilia. În anul 1973, la presiunea asociaţiilor americane ale homosexualilor s-a hotărât cu o majoritate de 60% eliminarea homosexualităţii din Dicţionarul de clasificare a bolilor psihice (DSM II) hotărâre însușită în anul 1990 și de Organizaţia Mondială a Sanataţii.

Psihiatrul american Judd Marmor propune următoarea formulare pentru homosexuali : “Poate fi considerată homosexuală persoana care în timpul vieţii sale adulte manifestă o preferinţă pentru persoane de același sex și are în mod obișnuit, fără a fi imperios necesar, relaţii sexuale cu astfel de persoane”

Frecvenţa homosexualuităţii a devenit un subiect de dispută acerbă după apariţia “cercetărilor” profesorului american Alfred Kinsey care în prima jumătate a secolului XX a surprins comunitatea știinţifică prin publicarea unor procente foarte mari de homosexualitate în Statele Unite. Într-un raport din 1948 Kinsey găsește un procent de 37%  persoane de ambele sexe care ar fi avut cel puţin odată o experinţă homosexuală. S-a dovedit ulterior că Kinsey și-a efectuat cecetările pe loturi selecţionate dintre foșt deţinuţi, foști prizonieri, delicvenţi sexuali și prostituate. Pentru Kinsey, considerat “părintele revoluţiei sexuale” singurul act împotriva naturii este cel pe care nu-l poţi face (!)” Explicaţia erorilor intenţionate ale lui Kinsey se află în faptul că el însuși era un homosexual notoriu, care de altfel a și murit de SIDA la vârsta de 62 ani. Cercetări știinţifice serioase au infirmat procentele găsite de Kinley și au  constatat că frecvenţa homosexualităţii se afla între 1 și 2 %.

Informaţiile neadevărate despre homosexualitate au fose numeoase. S-a vorbit despre homosexualitatea la animale, neconfirmată, despre o genă a homosexualităţii,  neidentificată. Unii au spus că s-au născut homosexuali, că au constatat de mici o atracţie pentru sexul identic cu al lor, dar afirmaţia lor este pusă la îndoială, e greu să crezi că un copil de 5-6 ani poate să discearnă între curiozitate și o atracţie cu adevărat sexuală. Nici malformaţia genetică nu a fost confirmată și dacă ar fi o malformaţie înseamnă că ne aflăm în faţa unei boli, noţiune pe care homosexualii au negat-o și au determinat chiar scoaterea homosexualiţăţii din catalogul bolilor.

Este de notorietate insistenţa homosexualilor de a se impune ca o comunitate cu drepturi egale altor comunităţi.  Actul sexual se consumă în intimitate și efortul de a-l exiba nu este apreciat nici în cadrul relaţiei naturale, motiv pentru care s-au cerut măsuri împotriva manifestărilor publice insistente ale homosexualilor. Practicanţii acestei forme de relaţie sexuală s-au apărat, au asociat combaterea exibiţiilor homosexuale cu homofobia. Argumentul, dovedit, că homosexualitatea favorizează transmiterea unor bolil, în special SIDA, că se practică fără măsuri stricte de igienă și profilaxie, nu i-a convins pe practicanţi. Măsurile cerute de legi sunt măsuri sanitare și nu măsuri punitive.

Legalizarea căsătoriei între persoane de același sex a fost obţinută în unele ţări la presiunea comunităţilor homo, dar întâmpină multă opoziţie din partea autorităţilor religioase și nu numai, pentru că nu corespunde unor norme morale și nici  legilor biologice de conservare a speciei.

Un punct de vedere personal : homosexualitatea este o practică  veche ; ca orice practică sexuală a fost exersată în intimitate, ferită de priviri curioase. În secolul trecut au apărut numeroase libertăţi, zise democratice, ocazie cu care grupuri de homosexuali provenite din categoriile înstărite au profitat pentru a cere legalizarea unei practici sexuale lipsită de fundamente biologice și psihologice. Multe libertăţi nefolositoare au fost legalizate.

Homosexualitatea este practicată și mai ales exibată de indivizi cu un nivel material și social ridicat, ei privesc lumea cu superioritatea vechiului stăpânitor de sclavi pentru care sodomizarea era o formă de manifestare a puterii. Au profitat de aceasta legalizare și persoane care din motive destinale nu-și găseau parteneri printre cei  de sex opus. Nu este exclusă nici o patologie psihică, negată, nerecunoscută, ștearsă din catalogul bolilor psihice la insistenţa comunităţilor gay.

Eventuale proteste și reacţii la punctul nostru de vedere nu fac decât să confirme stăruinţa de afirmare a “comunităţilor” homosexuale pentru o cauză falsă.      

                                                                 20.O8.2014          

 

 

 

Share and Enjoy

  • Facebook
  • Twitter
  • Pinterest
  • Google Plus
  • LinkedIn
  • StumbleUpon
  • Email
  • RSS

Comments

comments

Add Comment Register



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Email
Pinterest